NOUL LEGÂMÂNT ÎN CARTEA EVREILOR

 

R 4510, 15 noiembrie 1909

 

Dacă Noul Legământ nu aparţine bisericii în nici un sens al cuvântului — adică, dacă noi nu suntem sub Noul Legământ, dacă acesta aparţine numai Israelului şi prin Israel lumii întregi, de ce are apostolul atât de multe de spus despre el în Cartea Evreilor?

Pentru a aprecia necesitatea Cărţii Evreilor, trebuie să mergem cu mintea înapoi în zilele apostolilor şi să privim lucrurile ca şi cum am trăi atunci, sub acele condiţii. Considerând lucrurile din acest punct de vedere, al înţelegerii, răspunsul la această întrebare este foarte simplu, foarte clar. Biserica timpurie, timp de şapte ani după botezul Domnului şi timp de trei ani şi jumătate după răstignirea Sa, era compusă exclusiv din evrei. Mesajul Evangheliei n-a putut merge deloc în afara acelei naţiuni până la sfârşitul celor „şaptezeci de săptămâni" de favoare specială promisă evreilor. Ne amintim cum Corneliu, un om drept, care întotdeauna se ruga şi făcea multe binefaceri, a fost primul dintre neamuri care a fost primit. În cazul lui ne amintim cum a fost necesar ca Dumnezeu să-l pregătească în mod special pe Sf. Petru pentru o asemenea schimbare remarcabilă în metoda de lucru divină.

Ne amintim că la ani de zile după aceea, întrebarea dacă să primească neamurile să mănânce împreună cu ei, ori să le recunoască în vreun sens al cuvântului ca fiind pe picior de egalitate cu evreii, a fost o problemă care a cauzat tulburare continuă în biserică şi printre cei mai proeminenţi dintre apostolii din timpul acela. La ani de zile după ce Corneliu primise Spiritul Sfânt, învăţători din Ierusalim au mers în Antiohia şi au aflat că acolo neamurile erau primite în biserica lui Cristos pe picior de egalitate cu evreii, fără ca în vreun sens al cuvântului să subscrie la Moise şi la Legământul Legii. Ei au fost şocaţi şi s-au exprimat în termeni atât de hotărâţi, încât biserica din Antiohia a trimis la Ierusalim pe Pavel şi pe Barnaba împreună cu alţii ca să aibă o întreagă conferinţă asupra acestei chestiuni. Conduşi de Spiritul sfânt, apostolii au ajuns la concluzii corecte, totuşi nici chiar Petru nu prea era de acord cu aceste concluzii, aşa încât ani de zile după aceea îl găsim pe Sf. Pavel mustrându-l pentru prefăcătorie şi pentru refuzul de a mânca cu fraţii dintre neamuri când erau de faţă fraţii evrei — datorită diferenţei faţă de Legământul Legii, pe care într-un fel toţi evreii simţeau că trebuie să-l recunoască şi să subscrie la el. Sf. Pavel pare să fi fost unul dintre apostolii care au prins devreme miezul corect al acestui subiect.

Găsim că această învăţătură iudeizantă avea ascendenţă nu numai în Palestina, dar influenţa ei afecta şi neamurile în măsură considerabilă. De exemplu, Epistola Sf. Pavel către Galateni ne arată câţi dintre ei, neamuri prin naştere, au fost făcuţi să creadă că oricare ar fi binecuvântările de care s-ar putea bucura prin Cristos şi prin Legământul Avraamic originar, ei trebuiau să fie răspunzători şi faţă de Legământul Legii. Să se noteze că Epistola Apostolului către Galateni este dedicată aproape exclusiv acestui subiect, şi să nu se uite că galatenii nu erau evrei, sau cel puţin majoritatea lor nu erau evrei. În epistola aceea a găsit necesar să arate că el avea autoritate ca învăţător la fel cu ceilalţi apostoli — pentru ca galatenii să ştie că el era la fel de calificat ca şi ceilalţi şi tot atât de deplin autorizat să-i instruiască în privinţa obligaţiilor; că cuvântul lui era autoritar; că neamurile nu erau sub Legământul Legii, ci sub Legământul de Har — Legământul Avraamic originar. El spune că nu a primit instrucţiunile sau cunoştinţa despre Evanghelie de la apostolii din Ierusalim, ci, în privinţa cunoştinţei, prin providenţa Domnului,  el fusese instructorul lor mai degrabă decât să fie ei instructorii lui. Galateni 2:1-14.

Să remarcăm cu atenţie apelul Apostolului  din Galateni 3: „O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor (înţelegerii) cărora Isus Hristos a fost prezentat ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele legii aţi primit voi Duhul, sau prin auzirea credinţei?" etc.

Întreaga sa argumentaţie în acest capitol este să arate că Legământul Legii n-a fost niciodată peste neamuri sau obligatoriu pentru ele, ci numai peste evrei. El arată de asemenea că Legământul Legii, în loc să-l avantajeze pe evreu, l-a condamnat, aşa încât evreul a avut nevoie să fie în mod special răscumpărat de sub blestemul sau sentinţa acelui Legământ al Legii, prin moartea Domnului nostru prin răstignire. În tot acest capitol Sf. Pavel pune în contrast Legământul Legii, de care evreii erau doritori să se elibereze, cu Legământul originar avraamic, care avea numai copii liberi. El arată că neamurile erau primite sub acest Legământ Avraamic de har (favoare), ale cărui binecuvântări sunt conferite pe baza credinţei şi nu pe baza faptelor, ca sub Legământul Legii.

Sf. Pavel arată mai departe că Legământul Legii îl avea pe Moise ca mijlocitor, pentru că legământul acela punea condiţii obligatorii de ascultare faţă de lege asupra tuturor celor care veneau sub el. Dar, argumentează Apostolul, legământul originar făcut cu Avraam n-a fost aşa. El n-a impus nici o condiţie obligatorie şi de aceea n-a avut nevoie de nici un mijlocitor şi nici n-a avut un mijlocitor. „Dar mijlocitorul nu este al unei singure părţi, pe când Dumnezeu este Unul singur" (Gal. 3:20). Aceasta vrea să spună că nu este necesar un mijlocitor acolo unde numai o parte este obligată. În cazul Legământului Avraamic este astfel: Dumnezeu este singura persoană obligată prin acel legământ; ca atare nu este nevoie de un mijlocitor în acel  legământ, care să vadă de împlinirea credincioasă a contractului. Totuşi, deoarece n-a fost nici un mijlocitor care să garanteze un contract sau legământ de partea lui Dumnezeu, El i-a dat lui Avraam şi tuturor care vor fi de credinţa lui, cea mai bună garanţie posibilă că Dumnezeu nu lua Legământul cu uşurinţă, într-un mod superficial sau pripit; pentru că, pe lângă garanţia Cuvântului Său, Dumnezeu a jurat — că Legământul era asigurat, sigur, nu putea da greş. Aceasta i-a dat lui Israel o speranţă atât de mare în Legământul garantat prin jurământ.

Apostolul continuă şi arată că Legământul Legii a făcut un serviciu bun pentru evrei prin aceea că  i-a pregăitit şi i-a adus la Cristos, marele Învăţător; pentru ca auzind mesajul Lui, invitaţia Lui, ei să poată exercita credinţă ascultătoare, credinţă sacrificatoare, şi, botezându-se în Cristos, să se poată îmbrăca în Cristos — să devină membri ai corpului. Toţi aceştia, evrei şi neamuri, robi sau liberi, femei sau bărbaţi, vor fi membri ai unui singur corp, care-L are pe Isus Cristos ca şi Cap. Acest capitol încheie cu declaraţia plină de forţă: „Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei" — legământul făcut cu Avraam.

Toată această argumentaţie a fost ca să le arate galatenilor că, departe de a trebui să intre sub Legământul Legii, ei n-aveau nici o nevoie de el, iar cei care erau sub el trebuiau să iasă de sub el, pentru ca prin credinţă să poată accepta pe Cristos ca Răscumpărătorul şi Îndreptăţitorul lor, şi prin credinţă să-şi consacre viaţa până la moarte, ca să poată fi acceptabili pentru Dumnezeu ca membri ai corpului lui Cristos.

Capitolul 4 din Epistola către Galateni continuă argumentaţia, mustrarea erorii de a vrea să intre sub Legământul Legii, până când, Apostolul scrie cu lacrimi: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi! O, cum aş vrea să fiu acum de faţă la voi şi să-mi schimb glasul (într-unul aspru), căci nu ştiu ce să mai cred despre voi. Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub lege (legământ), n-ascultaţi voi legea? " Nu vă daţi seama de robia ei, de cerinţele ei imposibile? „Iată, eu, Pavel, vă spun că dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi cu nimic. Şi mărturisesc iarăşi oricărui om (evreu) circumcis că este dator să împlinească întreaga lege. Voi, care căutaţi să vă îndreptăţiţi pe voi înşivă prin lege, v-aţi lipsit de Hristos, aţi căzut din har." Gal. 4:19-21; 5:2-4.

Poate că am spus destul pentru a dovedi că problema Legământului Legii era arzătoare în biserica timpurie, şi nu numai pentru evrei, ci şi pentru neamuri. Părea imposibil, în special pentru cei dintâi, să accepte că Legământul Legii, după ce fusese în vigoare cu toate ceremoniile minunate ale dispensaţiei iudee, cu legile, cu jertfele etc., — să accepte că, la urma urmei, acesta nu era necesar şi că un neevreu putea de fapt avea acces la Legământul Avraamic prin Cristos mai uşor decât un evreu.

Sf. Pavel a scris Epistola către Evrei pentru a contracara această eroare puternică de atunci. Desigur că aceasta a fost o Epistolă valoroasă pentru neamuri, dar a fost scrisă special pentru evrei şi din pricina aderenţei lor tenace la Legământul Legii de a cărui influenţă dominatoare ei nu păreau în stare să se elibereze.

Epistola către Evrei a fost scrisă pentru a dovedi că o dispensaţie complet nouă a Harului, şi nu a faptelor, fusese introdusă prin Isus la Cincizecime. El voia ca ei să vadă că credincioşia lui Moise, ca servitor şi cap al unei preoţimi tipice, era inferioară celei a lui Cristos şi Preoţimii Împărăteşti, al cărui cap este El. El voia ca ei să vadă că Moise şi casa lui erau tipuri şi serveau ca ilustraţii ale lucrurilor bune viitoare, sau erau ilustraţii ale acestora; dar că Cristos şi „aleşii" Lui sunt fiii lui Dumnezeu, care vor administra adevăratele binecuvântări în viitor. El voia ca ei să vadă că era o odihnă a Canaanului spre care Moise a condus preoţii şi poporul doritor şi ascultător al lui Israel, şi că este o mai mare odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu, către care Cristos va conduce pe poporul Său; şi că aceia care acceptă pe Cristos acum prin credinţă, pot intra prin credinţă în odihna Lui mai înainte, acum, în inimile lor.

Remarcând că evreii erau de mult obişnuiţi să caute spre preoţii pământeşti şi spre serviciile anuale pentru curăţirea păcatului, Apostolul a atras atenţia asupra faptului că Domnul Isus este Marele Preot al unui nou ordin de preoţi şi că biserica Sa sunt preoţii subordonaţi ai acestui ordin. Răspunzând la obiecţiile lor că Isus nu era din seminţia lui Levi şi ca atare nu era îndreptăţit la preoţie, el le-a spus că Dumnezeu le arătase mai dinainte că va fi o preoţie nouă, de un fel diferit; că Melhisedec a fost un tip al acelei noi preoţii. El dă sugestia că deşi Isus şi biserica Sa în trup în lucrarea de jertfire au fost simbolizaţi prin Aaron şi fiii săi, cu toate acestea, lucrarea adevărată a acestei preoţimi mai înalte este una viitoare de glorie, când Isus, Marele Preot, şi biserica, trupul Său, o preoţime subordonată, asociată cu El, va fi instalată într-o funcţie regală şi preoţească, şi în autoritate de conducere şi de învăţare. Aceste glorii ale Cristosului în preoţia regală a Veacului Milenar n-au fost deloc reprezentate în Aaron, dar au fost foarte bine reprezentate în Melhisedec, care a fost în acelaşi timp preot şi rege. Măreţia lui a fost arătată prin aceea că Avraam i-a adus omagii şi i-a plătit zeciuieli. Şi deoarece Levi, tatăl seminţiei preoţeşti, era în coapsele lui Avraam pe timpul când se plăteau zeciuielile, de aceea implicaţia este că el şi toţi fiii lui i-au plătit zeciuieli lui Melhisedec şi astfel ordinul preoţimii lui Melhisedec a fost recunoscut ca mai înalt decât cel Aaronic.

Cu această temelie pentru subiectul său, Apostolul (Evrei 7:18-22) arată că în mod evident n-a fost intenţia lui Dumnezeu să permită ca Legământul Legii să rămână perpetuu, nici să permită ca aranjamentele preoţeşti să continue veşnic. El continuă să arate că în mod profetic Isus a fost făcut preot prin hotărâre divină cu  mult timp înainte de a veni în lume — că Dumnezeu I-a spus: „Domnul a jurat şi nu se va căi: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec" (Evrei 7:21) — nu după rânduiala lui Aaron. Acest jurământ arată că preoţia lui Isus a fost superioară preoţiei lui Aaron care a fost stabilită fără vreun legământ divin de felul acesta. „Cu atât mai mult Isus S-a făcut garantul unui legământ (sau testament) mai bun." Adică, faptul că Dumnezeu prin legământul Său recunoscuse acest ordin de preoţie mai înalt implica îndeosebi că un Legământ Nou va înlocui la timpul cuvenit Legământul Legii, despre care evreii credeau că trebuia să fie perpetuu.

Apostolul nu susţine că Noul Legământ fusese stabilit, nici că noua preoţime fusese stablită în funcţia ei combinată, împărătească şi preoţească. El arată doar faptul că un astfel de Legământ Nou este asigurat prin făgăduinţa lui Dumnezeu, ceea ce implica sfârşitul Legământului Legii şi al preoţimii lui şi introducerea unuia mai bun. El continuă să arate că Israelul şi lumea aveau nevoie de un ordin de preoţie mai înalt decât cea Aaronică, pentru a inaugura domnia dreptăţii sub Noul Legământ. El indică spre cele două jertfe din Leviticul 16 şi sugerează că Domnul nostru va îndeplini acel tip al Zilei Ispăşirii prin două jertfe: prima, pentru propriile sale păcate (nu pentru păcatele Sale individuale, deoarece El n-a avut nici unul, ci pentru păcatele celor acceptaţi ca preoţime subordonată în timpul acestui Veac Evanghelic); iar mai târziu a doua jertfă, pentru păcatele poporului — lumea în general.

El ne spune că lucrarea tipică de Ispăşire făcută de preotul levitic se repeta în fiecare an (în Ziua Ispăşirii), dar marele nostru Preot o face o dată pentru totdeauna în marea Zi de Ispăşire antitipică, în care El se oferă pe Sine — întâi individual, iar apoi pe membrii Săi, colectiv. În legătură cu aceasta trebuie să ne amintim că după cum Cristos S-a oferit pe Sine ca jertfă la Iordan, şi nu la Calvar, tot aşa, El a oferit corpul Său, biserica, colectiv, ca jertfă la Cincizecime. După cum depunerea vieţii omului Isus Cristos a continuat timp de trei ani şi jumătate şi s-a sfârşit la Calvar, tot aşa depunerea vieţii bisericii a continuat de la Cincizecime şi nu se va sfârşi până când ultimul membru al corpului va fi suferit cu El — va fi fost credincios până la moarte.

Acest lucru este arătat în tip; căci, după ce preotul a stropit sângele viţelului, el a apărut la uşa tabernacolului şi şi-a pus mâinile (puterea) pe capul ţapului Domnului (care reprezintă biserica Sa consacrată) şi l-a înjunghiat. Vedem deci cum s-a putut spune despre această lucrare de jertfire că a fost îndeplinită la timpul când Sf. Pavel a scris Cartea Evreilor. Apostolul nu continuă spunând despre sfârşitul acestui Veac Evanghelic, ci lasă chestiunea aici, arătând cele două jertfe făcute. Că el vrea să înţelegem că a doua jertfă a Ispăşirii a fost oferită la Cincizecime este evidenţiat prin faptul că el vorbeşte despre biserică ca fiind preoţi subordonaţi în sfânta, bucurându-se de lumina sfeşnicului de aur, de masa pentru punerea pâinii înainte şi de privilegiile altarului de aur, şi aşteptând până când încercările vor fi fost completate şi vom fi trecut cu toţii dincolo de văl, chiar în cer, unde sângele acestei a doua jertfe a lui Cristos va fi oferit atunci pe ispăşitor în folosul lumii.

 

MIJLOCITORUL UNUI LEGÂMÂNT MAI BUN

Evrei 8 începe prin cuvintele: „Punctul însemnat al celor spuse este că avem un astfel de Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt şi al adevăratului cort". Versetele 3-5 arată că lucrarea de jertfire la care deja s-a făcut referire a fost necesară înainte de a putea intra în lucrarea mai înaltă de distribuire lui Israel şi lumii a binecuvântărilor favorii lui Dumnezeu asigurate prin „jertfele mai bune". Gloriosul Mare Preot are un serviciu (slujbă) mai înalt decât preoţii pământeşti şi în consecinţă El este Mijlocitorul unui legământ sau testament mai bun decât Legământul Legii. Apostolul arată aici că lucrarea jertfitoare a Domnului nostru nu trebuie să continue toată eternitatea; ci, El a fost înălţat pe planul ceresc şi are o altă lucrare de îndeplinit, anume, ca Mijlocitor al unui Legământ mai bun decât Legământul Legii. El încearcă să le abată mintea de la ideea că ei sunt sub Legământul Legii. Dacă-i poate convinge că Cristos este antitipul lui Moise şi antitipul lui Aaron, atunci îi va convinge că trebuie să existe un legământ şi un aranjament pentru binecuvântarea lumii mai înalt decât Legământul Legii în care ei credeau şi pe care ei îl considerau indispensabil. Restul versetelor din capitol şi Ieremia 31:31arată că era intenţionat un astfel de Legământ mai bun.

Nici Sf. Pavel nici creştinii evrei din Ierusalim şi din altă parte, cărora el le-a scris această epistolă,  nu se gândeau deloc că trăiau sub prevederile Noului Legământ. După cum arată în capitolul 6:19, 20, toţi sperau în Legământul Avraamic; dar unii dintre ei aveau ideea eronată că pe lângă acesta ei aveau nevoie şi de Legământul Legii care era continuu. Argumentul lui Pavel este că Dumnezeu n-a intenţionat niciodată ca acesta să fie continuu, ci numai să predomine pentru un timp ca o şcoală  până când va veni Cristos ca antitip al lui Isaac — moştenitorul antitipic al Legământului Avraamic. Acum el arată că Cristosul va fi la timpul cuvenit Mijlocitorul Noului Legământ cu Israel, ca o dovadă că vechiul lor Legământ al Legii n-a fost intenţionat să dureze veşnic. De ce să-şi pună ei încrederea în vechiul Legământ al Legii, când Dumnezeu le spune clar că „după zilele acelea el va face un Nou Legământ cu casa lui Israel", şi că Mesia (ai cărui membri se aleg acum) va fi Mijlocitorul acelui Nou Legământ, şi că se aşteaptă numai completarea bisericii ca să se sfârşească toată slujirea necesară pentru a pune acel Legământ în operare — binecuvântarea lui Israel şi a tuturor familiilor pământului.

Capitolul 9 pune în contrast aranjamentele tipice făcute pentru serviciul Legământului Legii şi cum binecuvântările lui au devenit eficiente pentru Israel, cu aranjamentele pentru serviciul Noului Legământ care să-i facă binecuvântările eficiente pentru Israel şi pentru toţi oamenii care se vor folosi  încele din urmă de privilegiile lui. Toate ceremoniile Tabernacolului şi lucrarea legată de jertfele tipice au fost astfel necesare punerii acelui Legământ al Legii în aplicare efectivă pentru tot poporul lui Israel. Şi în mod asemănător pe plan spiritual acestea sunt antitipuri, inclusiv jertfele mai bune, toate fiind în legătură cu punerea în aplicare a Noului Legământ pentru Israel şi pentru ca toată omenirea să se poată folosi de privilegiile lui. Preotul antitipic S-a arătat — „Cristos fiind venit ca Mare Preot al lucrurilor bune viitoare". Acele lucruri bune viitoare reprezintă glorificarea corpului lui Cristos, binecuvântarea lui Israel şi a tuturor familiilor pământului.

Toate acele binecuvântări de pe un plan mai înalt sunt prevăzute în aranjamentul lui Dumenzeu.Căci dacă aranjamentele tipice ale Legământului Legii trebuia să fie curăţite de păcat prin sânge, şi dacă sângele taurilor şi ţapilor făcea acest lucru în mod tipic, cu cât mai plină de valore trebuie să vedem noi că este jertfa lui Cristos — cu cât mai în stare să ne curăţească conştiinţele! Nu vom considera noi sângele lui Cristos suficient pentru păcatele noastre, fără Legământul Legii? Şi, ca unii care credem în meritul Lui, nu vom renunţa noi în deplină cunoştinţă la faptele moarte ale Legământului Legii şi ne vom încrede în ceva mai înalt, chiar în meritul Marelui Preot antitipic? De aceea, sau în acest scop, El este Mijlocitorul Noului Legământ, aşa încât în cele din urmă toţi evreii condamnaţi la moarte sub Legământul Legii să poată fi eliberaţi de sub el (deoarece în Romani 11:26 el spune că aşa se va întâmpla imediat ce aleşii, corpul marelui Eliberator, marelui Mijlocitor, marelui Preot va fi fost completat).

În Evrei 9:15 Sf. Pavel spune că este o lucrare specială a lui Cristos pentru evrei: ei fiind sub condamnarea la moarte a Legământului Legii, moartea lui Cristos pe lemn a fost necesară pentru ei deoarece acela era „blestemul" special al legii. Astfel s-a pus o bază, prin care toate încălcările evreilor de sub Legământul Legii să poată fi pe deplin anulate, sub prevederile Noului Legământ când acesta va deveni eficient (Rom. 11:27). Şi nu numai atât, dar această răscumpărare specială a evreilor le-a permis celor chemaţi de Dumnezeu din acea naţiune în timpul acestui Veac Evanghelic să primească o parte în făgăduinţa moştenirii veşnice — ca membri ai lui Cristos sub Legământul originar Avraamic.

Apoi urmează o declaraţie a principiului general — că acolo unde s-a făcut un Testament, este implicată moartea celui care l-a făcut şi numai după moartea lui se pot primi binecuvântările testamentului. Domnul nostru, după ce a câştigat dreptul la perfecţiune şi viaţă umană prin ascultare de condiţiile Legământului Legii, a depus aceste drepturi pământeşti ca sacrificiu, în armonie cu voinţa Tatălui. Şi când a fost înviat din morţi o creaţie nouă de natură divină, El poseda acele drepturi pământeşti pe care le-a depus ca preţ de răscumpărare pentru omenire, cu dreptul de a dispune de ele. Prin Testament sau Voinţă putea să dispună de acele drepturi pământeşti aşa încât să  fi dat Noul Legământ făgăduit. Dar în loc de aceasta, cel care a făcut testamentul a dat acele binecuvântări pământeşti casei credinţei, celor chemaţi din biserica nominală evreiască în timpul şi după misiunea Sa pământească, şi de atunci încoace „nouă", celor dintre neamuri, pe condiţia ca ei să se alăture jertfei Sale, „să sufere cu El", „să moară cu El", să participe cu El în privilegiile glorioase ale Legământului Avraamic pentru binecuvântarea lumii sub prevederile Noului Legământ.

Fraţii au înţeles că ei erau chemaţi să fie „membri ai corpului lui Cristos" şi că după completarea acestui „corp" favoarea Domnului se va întoarce la Israelul natural, şi El va zidi iarăşi cortul lui David care fusese căzut; pentru ca prin ei, ca membri ai marelui Binefăcător sau Mijlocitor al Noului Legământ, să poată merge către lume o binecuvântare, şi „pentru ca rămăşiţa de oameni să poată căuta pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat numele lui Dumnezeu" (Fapte 15:16, 17). Fraţilor cărora li se adresa li s-a amintit că pentru acestea era necesară moartea celui care a făcut Testamentul: nu numai moartea lui Isus ca Testatorul originar pentru a da binecuvântarea bisericii, corpul Său, dar şi moartea bisericii, membrii Săi, sub conducerea Sa, pentru a servi iarăşi ca Testator, să moară, aşa încât să lase acele drepturi ale restitabilirii pentru beneficiul lui Israel şi al lumii sub Noul Legământ.

Să nu pierdem niciodată din vedere scopul principal pentru care a fost scrisă această Carte — să dovedească faptul că Legământul Legii trebuia să cedeze, să dea locul Noului Legământ. Ca atare trebuie să se aştepte ca toate lucrurile legate de Legământul Legii tipic să aibă antitipuri legate de Noul Legământ antitipic. Astfel, jertfele legii, care erau la începutul anului lor în Ziua Ispăşirii, înainte ca păcatele poporului să poată fi iertate, trebuie să-şi găsească aici paralela în „jertfele mai bune" decât viţelul şi ţapul. Noul Legământ nu poate intra în vigoare până când sunt împlinte aceste jertfe antitipice. El a dovedit astfel inferioritatea a tot ce era evreiesc şi legat de Legământul Legii; pentru ca toţi creştinii să poată vedea că în loc să se întoarcă la el sau să se ţină de el, mai degrabă să înţeleagă, să aştepte antitipurile şi să înţeleagă partea lor în „jertfele mai bune".

În versetul 24, din Evrei capitolul 9, apostolul arată cum mare parte din jertfă s-a sfârşit deja; anume, că Marele Preot a intrat în „Sfânta Sfintelor" „ca să Se înfăţişeze acum pentru noi înaintea lui Dumnezeu" — pentru Israelul spiritual. Dar el adaugă că noi nu trebuie să aşteptăm ca El să facă acest lucru în fiecare an, cum se făcea în tip. Noi nu trebuie să gândim că jertfa lui Cristos ne-ar putea fi folositoare numai în legătură cu instituţiile evreieşti, adăugată la acestea. A presupune astfel, ar implica faptul că astfel de jertfe anuale ar fi fost necesare de la întemeierea lumii. Dar n-a fost acesta cazul; Avraam şi alţii au fost îndreptăţiţi prin credinţă înainte de a se institui Legământul Legii. La sfârşitul veacului, Cristos S-a înfăţişat să şteargă păcatul prin jertfirea Sa. Şi după cum preoţilor oameni le este rânduit să moară, după cum este reprezentat simbolic prin animalele pe care le jertfeau, şi după cum ei treceau apoi în Sfânta şi acolo erau puşi sub judecată, sau erau încercaţi înainte de a intra în „Sfânta Sfintelor", tot aşa şi Cristos S-a jertfit o singură dată ca să poarte păcatele multora, şi, pentru cei care-L aşteaptă, El va apărea a doua oară, nu ca jertfă pentru păcat, ci să acorde mântuirea asigurată prin meritul jertfei Sale — să inaugureze Noul Legământ, şi ca Mijlocitor al lui să-i stabilească împărăţia pentru răsturnarea păcatului şi morţii, şi pentru stabilirea dreptăţii şi vieţii.

Cristos a fost o dată jertfit ca să poarte păcatele multora, spune apostolul. Tipul ne arată două jertfe, totuşi cele două erau părţi ale uneia singure. Prima a reprezentat Capul, iar a doua corpul. Cele două jertfe din Ziua Ispăşirii erau de fapt una, deoarece a doua era bazată pe prima. Evident, jertfa ca întreg era pentru păcatele întregii lumi. După cum spune apostolul, următorul lucru de aşteptat era încheierea lucrării Sale de jertfire, încheierea stropirii sângelui a doua oară, iar apoi ieşirea Sa, după cum este arătat în tip prin preotul îmbrăcat în „haine de glorie şi frumuseţe", reprezentative ale elementelor Sale în glorie şi putere. El va ieşi ca Mijlocitorul Noului Legământ, marele Mesia, Profet, Preot, Rege şi Judecător.

Numai cei care recunosc că preoţii subordonaţi sunt membri ai Marelui Preot pot aprecia această ilustraţie. Domnul, prin sângele Său, ne-a îndreptăţit pe noi, biserica Sa, membrii Săi de perspectivă, când „S-a înălţat pentru a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu pentru noi" — ca Advocatul şi Marele nostru Preot — ca să stropească Capacul Ispăşirii — să satisfacă dreptatea divină pentru noi. El a început a doua jertfă a Sa, a „membrilor" Săi, imediat ce Tatăl I-a acceptat jertfa pentru noi — la Cincizecime.

Atunci a fost înjunghiat, jertfit „ţapul Donului",  şi a început arderea umilitoare în afara taberei. Ce s-a făcut cu aceia care erau gata la Cincizecime, s-a continuat să se facă de atunci încoace timp de aproape 19 secole. Jertfirea, arderea etc. au continuat, întocmai cum în ilustraţia ungerii Marelui Preot uleiul a curs în jos până la picioare, tot aşa în mod antitipic Spiritul sfânt a venit peste fiecare „membru" acceptat ca împreună-jertfitor. În timpul acesta Domnul stă la dreapta favorii divine, aşteptând încheierea arderii jertfei Sale — aştepând până atunci, ca să facă stropirea finală a sângelui Său „pentru tot poporul", înainte ca dreptatea să-I predea Lui controlul sau stăpânirea lumii în vederea reconstrucţiei în timpul Mileniului, sub termenii Noului Legământ.

Arătarea a doua oară este pentru poporul care aşteaptă — creaţia care suspină aşteptând „descoperirea fiilor lui Dumnezeu" în gloria Împărăţiei (Rom. 8:19, 23). Aceasta este complet diferită de venirea sau parousia Sa pentru biserică în timpul secerişului. Arătarea Sa va fi în putere şi glorie mare, totuşi va fi recunoscută de Israel şi de lume numai pe măsură ce oamenii vor căuta împărăţia Sa. „Când se va arăta El, şi noi (membrii Săi) ne vom arăta cu El în slavă."

În capitolul 10 Sf. Pavel continuă pe aceeaşi linie, dovedind că Isus este Marele Preot. El Îl prezintă spunând: „Iată, vin să fac voia Ta, o Dumnezeule" (vers. 9). Aici Cristos a început să îndepărteze primul Legământ, cel tipic, pentru a-l putea stabili pe al doilea, cel antitipic. Versetul 10 arată cum noi, care am devenit ucenicii Lui, suntem aprobaţi când acceptăm voinţa Lui şi spunem, precum a spus El: „Iată, vin să fac voia Ta, o Dumnezeule". Noi suntem sfinţiţi prin oferirea corpului lui Isus Cristos pentru că, fiind acceptaţi ca membri ai corpului Său, suntem puşi deoparte  pentru această mare lucrare preoţească, împărătească, mijlocitoare împreună cu El. În legătură cu aceasta, aici remarcăm cum înainte  noi am fost „îndreptăţiţi" prin meritul jertfei lui Isus, dar acum suntem sfinţiţi prin oferirea corpului. Numai când obţinem acest mare privilegiu de jertfire ca membri ai corpului Său ne putem aştepta să avem vreo participare cu El în gloria Sa. Acest corp a fost oferit o dată pentru totdeauna. Membrii individuali ai bisericii nu sunt oferiţi separat. Acel unic „ţap al Donmnului" a reprezentat acel unic corp al lui Cristos, „turma mică", toţi care în timpul Veacului Evanghelic vor fi acceptaţi ca membri şi-şi vor pune viaţa ca jertfă cu El. În versetul 12 Sf. Pavel arată că această unică jertfă a lui Cristos (din două părţi, Cap şi corp) fiind oferită (Capul la Iordan, iar corpul la Cincizecime), Domnul nostru Se odihneşte de orice altă jertfire, ştiind că satisfacerea deplină va fi efectuată prin lucrarea deja îndeplinită.

De atunci încoace Marele Preot a aşteptat până când vine timpul Tatălui să-I pună toate lucrurile de pe pământ în supunere; pentru că prin acea singură oferire (din două părţi) El i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi. Adică, prima parte a oferirii Sale i-a îndreptăţit pe membrii Săi, iar participarea în a doua parte a efectuat sfinţirea lor şi a asigurat pentru ei o parte în întâia înviere. Mai mult, desăvârşirea întregii omeniri, care în cele din urmă va fi mântuită în timpul Mileniului, va fi ca rezultat al unicei jertfe a lui Cristos, formată din două părţi (viţelul şi ţapul). Ca rezultat al acestor „jertfe mai bune", în cele din urmă toată omenirea va avea posibilitatea să devină sfântă, desăvârşită. Apostolul Pavel zice că Spiritul sfânt, prin profeţia lui Ieremia (31:31), a mărturisit pentru aceasta, a atestat această ultimă referire la lucrarea preotului antitipic. Apoi el citează această referire la Noul Legământ, „după aceste zile", şi ne asigură că atunci când va fi venit timpul iertării păcatelor, nu va mai fi jertfire pentru păcat. Mulţumim lui Dumnezeu că odată cu sfârşitul acestui veac, când suferinţele corpului lui Cristos vor fi sfârşite, atunci toate posibilităţile de jertfire fiind terminate, posibilităţile de binecuvântare a omenirii prin meritul acelor jertfe vor fi doar la început!                                      

            

PREOŢII SUBORDONAŢI INTRÂ ACUM ÎN SFÂNTA

În versetul 19 apostolul revine asupra faptului că deoarece această mare lucrare este încă incompletă, noi, fraţii (viitori preoţi subordonaţi), putem avea îndrăzneala (curajul) să intrăm în  sfânta prin sângele lui Isus, printr-o cale nouă şi vie, pe care El a consacrat-o pentru noi, prin perdea, adică prin trupul Său; noi prin credinţă ne putem considera preoţi subordonaţi, membri ai corpului Marelui Preot, sacrificatori împreună cu El şi sub slujirea Lui. Noi ne putem bucura acum de privilegiile şi binecuvântările Sfintei şi putem fi asiguraţi că în calitate de membri ai Marelui Preot, şi ai Mijlocitorului, putem merge în cele din urmă dincolo de văl, chiar în cer, intrând  pe planul acela glorios de viaţă, prin participarea cu El în moartea Sa. El, ca Mare Preot, a consacrat pentru noi această cale specială, prin aceea că a aplicat pentru noi meritul morţii Sale, simbolizat prin sângele viţelului, permiţându-ne în virtutea acelei îndreptăţiri să jertfim împreună cu El şi să devenim membrii Lui în glorie.

Sf. Pavel îndeamnă pe toţi aceşti membri confraţi să ţină fără şovăire la credinţa lor, să se îndemne unul pe altul la iubire, să nu părăsească adunarea lor laolaltă etc. Dacă Legea lui Moise a atras pedeapsa cu moartea, în mod sigur cel care va păcătui sub o lumină mai mare va suferi o pedeapsă mai aspră. Pedeapsa celor de sub legea lui Moise era moartea, dar nu moartea a doua, deoarece ei nu obţinuseră eliberare de sub prima moarte; dar pentru noi, care am fost eliberaţi prin „credinţă în sângele Lui" şi care suntem consacraţi, ne-am alăturat Lui în jertfă — pentru noi, a face în ciuda tuturor acestor favoruri şi privilegii ale harului lui Dumnezeu, pentru noi, a-L ignora pe Marele Preot, pentru noi, a socoti ca un lucru obişnuit angajamentul nostru, consacrarea noastră de a participa cu Domnul nostru în moartea Sa, în jertfa Sa, în sângele Noului Legământ, acestea ar însemna să ne scoatem complet din toate aranjamentele divine intenţionate pentru binecuvântarea noastră. Versetul 30 arată că aceasta nu este din partea apostolului o sugestie nefolositoare. Noi să nu uităm cu Cine avem de-a face, Cel prin a cărui îndurare în Cristos am fost îndreptăţiţi şi al cărui Spirit sfânt l-am primit ca o arvună a moştenirii noastre când ne-am prezentat corpurile ca jertfe vii, în armonie cu chemarea Sa, ca să putem deveni comoştenitori cu Isus în glorie. A pierde toate aceste lucruri ar fi un lucru de temut — a doua moarte.

Totuşi, apostolul ne îndeamnă să nu ne descurajăm, ci să ne amintim de experienţele noastre trecute, de iluminarea noastră şi de suferinţele pe care apoi le-am îndurat, şi să nu părăsim încrederea şi credincioşia noastră, pentru că răsplata noastră va fi mare. Capitolul 11 se ocupă de credincioşia poporului lui Dumnezeu din veacurile şi dispensaţiile trecute, şi în încheiere spune că în marele plan al lui Dumnezeu există o răsplată pentru toţi cei credincioşi, dar ceva încă cu mult mai bun pentru noi, membrii corpului lui Mesia, Mijlocitorul, Preotul şi Regele, aşa încât ei, fără noi, să nu ajungă la desăvârşire; sau, după cum spune Sf. Pavel în Romani 11:31: „Pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare". Iar apoi, prin ei, sub Noul Legământ, Israelul şi toate neamurile să primească partea din aceeaşi îndurare divină care le-a fost intenţionată, trecută prin Cristos şi apoi prin biserică, corpul Său.

Capitolul 12 se adresează tot acestei clase preoţeşti consacrate. Aici se sugerează că aceşti  servitori şi servitoare, special concepuţi de Spiritul sfânt,  special chemaţi, având „chemarea de sus", fiind  special devotaţi pentru jertfă, ar trebui să se gândească la vrednicii vechi şi la mărturia credincioasă pentru Dumnezeu şi pentru adevăr pe care ei au făcut-o — pentru care ei au mărturisit prin martirajul lor, ca acestea să ne întărească şi să ne încurajeze pentru a alerga cu credincioşie în alergarea care ne stă în faţă. El îndeamnă ca aceşti regi şi preoţi în devenire să nu ia seama la necazurile şi persecuţiile care însoţesc jertfirea şi loialitatea lor faţă de Cristos; ei să se uite la Isus, autorul credinţei lor, care va fi şi desăvârşitorul ei; ca ei să-şi amintească exemplul Lui şi ce a îndurat El, şi că fiecare pe care Tatăl îl acceptă în casa fiilor sub această chemare trebuie să se aştepte să aibă disciplinări şi diferite încercări ale credinţei şi ascultării pentru dezvoltarea şi cristalizarea caracterului. El ne îndeamnă (versetul 15) să veghem cu sârguinţă, ca nu cumva vreunul să nu ajungem la privilegiul deplin al harului lui Dumnezeu. Şi el atrage atenţia că pot apărea rădăcini de amărăciune care pot întina, şi că cedând pentru un timp plăcerii păcatului, ar însemna vinderea acestui mare drept de întâi-născut — că Esau a ales blidul cu mâncare, dar Iacov a ales dreptul de întâi-născut prin negare de sine, şi că în mod similar trebuie şi noi să îndurăm.

 

INAUGURAREA LEGÂMÂNTULUI LEGII A FOST UN TIP AL INSTITUIRII NOULUI LEGÂMÂNT

Motivul pentru toată această grijă din partea preoţilor subordonaţi consacraţi este că ei n-au venit la (nu s-au apropiat de) Muntele Sinai şi de priveliştile şi scenele înfricoşătoare care au însoţit inaugurarea Legământului Legii, ci s-au apropiat de (Lexiconul Strong, au venit lângă) Sion, un munte şi o Cetate a viului Dumnezeu — Ierusalimul ceresc. Noi am venit atât de aproape de Noul Ierusalim antitipic, încât prin credinţă privim Noul Ierusalim, acea biserică glorificată, mireasa, soţia Mielului, de la care vor curge binecuvântările către Israel şi către lume, aşa cum în mod figurativ se arată că vine din cer pe pământ. Noi desigur suntem mai aproape  de acel sfârşit glorios decât apostolul. Dacă el a putut spune că biserica lui Cristos, care L-a urmat pe El, conducătorul ei, se apropiase sau se apropia sau venea aproape de acea stare spirituală a împărăţiei, cât de bine putem noi astăzi consimţi la aceasta. „Evident acum mântuirea noastră este mai proape decât când am crezut" — mai aproape decât atunci când primii membri ai corpului lui Cristos au mers pe această cale îngustă a sacrificiului de sine.

Apostolul continuă şi compară lucrurile pe care le putem aştepta în curând la inaugurarea Noului Legământ făcut cu Israelul, cu acele lucruri care au avut loc ca tipuri la inaugurarea Legământului legii. El continuă:

Noi nu numai că ne apropiem sau venim tot mai aproape în fiecare zi de Ierusalimul ceresc, condiţia împărăţiei, dar venim tot mai aproape şi de asocierea cu sfinţii îngeri, al căror număr nu se poate socoti, în timp ce al nostru este limitat — 144.000. Mai mult decât atât, noi ne apropiem, venim aproape de „adunarea universală a bisericii" prin participare în „întâia înviere" — „învierea Lui" (Fil. 3:10), căci noi suntem „membri ai trupului Său". Pe lângă aceasta, noi ne apropiem de Dumnezeu, Judecătorul tuturor; curând noi vom fi introduşi în prezenţa marelui Rege Etern. După cum spune apostolul, Domnul nostru, Răscumpărătorul nostru, Advocatul nostru, după ce ne-a avut în grijă în perioada de pregătire şi sacrificare, şi, ca reprezentant al Tatălui, după ce ne-a înviat din morţi la glorie, onoare şi nemurire, El „ne va aşeza fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale" (Iuda 24). El este Judecătorul tuturor. A cădea în mâinile Sale în timpul perioadei de sacriciu şi înainte de a ne sfârşi calea, înseamnă a cădea din mâinile Răscumpărătorului şi Advocatului nostru şi a ne asigura condamnarea la moartea a doua. Însă a fi prezentaţi în faţa Lui fără vină, înseamnă a fi aprobaţi de marele Judecător, întocmai cum îi aprobă pe toţi sfinţii îngeri.

În plus, noi ne apropiem sau venim aproape de „duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi". Aceasta ar părea să se aplice la „marea mulţime", care vor fi îndreptăţiţi în spirit prin nimicirea cărnii, deşi ei nu reuşesc în contractul lor de sacrificiu, şi de aceea  nu vor face parte din Corpul lui Cristos, Preotul, Mijlocitorul, Regele gloriei. Apoi citim că ne-am apropiat de Isus, Mijlocitorul Noului Legământ. Din vechime a fost profeţit că El va fi Mesia lui Israel şi Mesagerul sau Mijlocitorul Legământului lui Israel. El este Mirele nostru, Advocatul şi Capul nostru. Noi, membrii Săi, nu peste mult vom fi pentru totdeauna cu Domnul nostru şi-L vom vedea aşa cum este şi vom participa cu El la lucrarea Împărăţiei Sale Mijlocitoare, prin care Israelul întâi, şi prin Israel toate popoarele, vor primi binecuvântarea seminţei spirituale a lui Avraam.

Atunci Noul Legământ fiind pecetluit, în ceea ce priveşte justiţia divină, prin aplicarea sângelui preţios, trecut prin biserică şi făcut eficient  „pentru tot poporul", va veni timpul aplicării sângelui stropirii pentru tot poporul — în timpul Mileniului.

Citim că în tip la instituirea Legământului Legii, Moise a stropit întâi Cartea Legii, reprezentând justiţia divină, iar apoi, pe baza acestei satisfacţii, a început lucrarea lui mijlocitoare faţă de popor, care a fost reprezentată prin stropirea lui cu acelaşi sânge al legământului. Aşa este şi în antitip. Sângele Domnului nostru (sângele viţelului — Leviticul 16) a fost aplicat pentru noi — pentru corpul Său şi pentru casa Sa, a asigurat iertarea păcatelor noastre şi a deschis „calea cea nouă şi vie" pentru sfinţirea noastră — pentru privilegiul nostru de a avea parte cu El în „moartea Sa", împărtăşindu-ne de „paharul Său". În final, când biserica va fi terminat de folosit sângele, şi, prin harul lui Dumnezeu, va fi ajuns prin el la natura divină în glorie, acelaşi merit (ca sângele ţapului Domnului) va fi aplicat pentru „tot poporul" la încheierea acestei vârste prin pecetluirea Noului Legământ.

Această a doua aplicare pentru popor, „pentru păcatele întregii lumi", va rezolva complet toate pretenţiile dreptăţii divine împotriva fiecărui membru al rasei lui Adam şi va pune interesele viitoare ale tuturor în mâinile Mijlocitorului  — Isus şi biserica, corpul Său. De atunci încolo va începe lucrarea de reconciliere cu omul. Acest lucru este reprezentat prin stropirea poporului cu sângele Noului Legământ.

Fiecare din rasa lui Adam, venind în relaţie corectă cu Domnul, îşi va primi partea din sângele stropit, până când la sfârşitul Veacului Milenar, când marele Mijlocitor va preda Tatălui Împărăţia, fiecare membru al rasei lui Adam va fi avut cea mai deplină posibilitate să se bucure de partea sa în această stropire. Înseamnă oare acea stropire simbolică în vreun sens al cuvântului condamnare, responsabilitate pentru sângele lui Cristos, ca şi în cazul lui Abel, când în mod figurativ se spune despre sângele lui că strigă către Dumnezeu după răzbunare împotriva ucigaşilor săi? O, nu! Deşi moartea lui Cristos şi a multora dintre membrii Săi a fost violentă, totuşi acest fapt nu strigă după răzbunare, deoarece viaţa a fost predată voluntar ca jertfă pentru păcatele lumii. Stropirea întregului popor cu sângele Noului Legământ în timpul Veacului Milenar deci, va însemna că fiecăruia i se va distribui partea sa din marea binecuvântare asigurată prin jertfa îndeplinită  de Domnul nostru, „Mielul lui Dumenzeu care ridică (în cele din urmă) păcatul lumii".

Apostolul sugerează că Domnul nostru înălţat şi glorificat va vorbi din cer la timpul indicat, timpul de care noi ne apropiem. Profetul ne spune că toţi ochii orbi se vor deschide să-L vadă, să-I recunoască stăpânirea; şi că toate urechile surde se vor deschide să-I audă, să-I înţeleagă mesajul. Iar Sf. Petru, vorbind despre acest timp, spune: „Şi oricine nu va asculta de prorocul acela (Isus Capul şi biserica corpul Său ridicat în timpul acestui Veac Evanghelic), va fi nimicit din mijlocul poporului".  Fapte 3:23.

Apostolul îşi întrerupe argumentaţia cu privire la viitor, pentru a arunca o sugestie prevenitoare  pentru preoţii subordonaţi, membrii corpului lui Cristos, zicând: „Luaţi seama ca nu cumva să refuzaţi să ascultaţi pe Cel care vă vorbeşte". Ochii şi urechile noastre au fost deschise înaintea celor ale lumii. Noi am fost foarte mult binecuvântaţi de această favoare divină. Însă responsabilitatea noastră este proporţională cu favoarea. Dacă noi refuzăm instrucţiunea Capului, Domnului nostru, dacă nu ne supunem disciplinării în şcoala lui Cristos, dacă neglijăm să ne împărtăşim de moartea Sa şi să ne aducem corpurile ca jertfe vii în armonie cu legământul nostru, dacă noi, în calitate de mlădiţe, nu producem roada Viţei, încercarea noastră de viaţă veşnică se poate sfârşi în mod contrar.

Reluându-şi naraţiunea despre marile lucruri de care ne apropiem, sau de care venim aproape, apostolul continuă să compare aceste lucruri aparţinătoare Noului Legământ cu cele de la inaugurarea Legământului Legii. El spune: „Al cărui glas a clătinat atunci pământul şi care acum a făgăduit, zicând: @Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul#" — pământul simbolizând societatea, iar cerul simbolizând eclesiasticismul. apostolul comentează asupra profeţiei, zicând că această expresie, „încă o dată", implică o lucrare de clătinare atât de completă,  încât orice este temporar, orice nu este în acord cu ordinea divină, va fi clătinat, aşa încât, la începutul Împărăţiei Mijlocitoare şi a administrării Noului Legământ, nimic nu va rămâne în putere sau organizare decât acele lucruri care nu pot fi clătinate, datorită armoniei lor cu Dumnezeu.

Continuând această idee, că atunci noi vom fi cu Domnul nostru ca membrii Săi, participând în lucrarea Lui mijlocitoare, citim că deoarece vom primi o Împărăţie care nu se poate clătina, să ţinem strâns, cu reverenţă şi frică evlavioasă, de harul lui Dumnezeu acordat nouă, ceea ce ne va permite să-L sevim pe Dumnezeu în mod acceptabil (nu numai prin jertfire acum, dar şi în administrarea Împărăţiei), fiindcă, îndurător cum este Dumnezeul nostru, El este un foc mistuitor faţă de orice nedreptate.

Apostolul încheie Epistola cu îndemnuri  pentru preoţimea împărătească, dând sugestii folositoare în privinţa dragostei frăţeşti, ospitalităţii, mulţumirii, supunerii faţă de cei despre care credem că sunt peste noi în Domnul (cap. 13:7-17). El ne spune să evităm evangheliile noi şi să ne amintim că aşa cum preoţii pământeşti se hrăneau din lucrurile de la altar, tot aşa, noi avem dreptul să ne hrănim din altarul spiritual, din care alţii nu se pot hrăni. El atrage apoi atenţia asupra jertfei pentru păcat (vers. 11), că toate erau arse în afara taberei. Isus, antitipul viţelului, a fost nu numai răstignit în afara porţilor Ierusalimului, dar şi a suferit ca un proscris din partea sistemului social şi religios al timpului. Sf. Pavel îndeamnă ca noi, ca preoţime împărătească (reprezentată în Leviticul 16 prin ţapul Domnului) să mergem de asemenea ca jertfă în afara taberei să suferim cu Cristos proscrierea socială şi să fim  morţi faţă de lume. Prin acest pasaj el fixează  identificarea noastră cu „ţapul Domnului", din Leviticul 16, asigurându-ne că numai sângele  jertfei pentru păcat este dus după perdea — ca să stropească Capacul Ispăşirii. El identifică această jertfă pentru păcat, sugerând de asemenea că trupurile animalelor al căror sânge făcea ispăşire pentru păcat erau arse în afara taberei. Îndemnând biserica să-L urmeze pe Domnul în această experienţă, el identifică clar pe Domnul nostru cu viţelul din Ziua Ispăşirii, iar biserica cu ţapul Domnului, care a urmat toate experienţele viţelului.