AMABILITATEA FRÂŢEASCÂ (IUBIREA FRÂŢEASCÂ)

 

1. Care este „porunca nouă” dată de Cristos ucenicilor Săi?

Ioan 13:34 „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul!”

Ioan 15:10, 12, 17 „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. ... Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu. ... Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unul pe altul.”

1 Ioan 4:21 „Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.”

 

R 2649, col. 1, par. 1, 2:

Aceasta ne aminteşte de iubitul nostru Răscumpărător, în care iubirea Tatălui a fost cu adevărat desăvârşită şi care este reprezentat de către profet zicând: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps. 40:8). Şi Domnul nostru a dat dovadă de acelaşi spirit, care este esenţial pentru cei care vreau să fie ucenicii Săi, zicând: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Nu este nici o sugestie în nici una din acestea sau în alte scripturi că simpla ascultare sau evlavie exterioară, formală, contează ceva pentru Domnul. Domnul îi caută pe aceia care „Îl vor adora în duh şi în adevăr” — cei care au spiritul dreptăţii, iubirii pentru dreptate, iubirii pentru adevăr, iubirii pentru toate calităţile caracterului divin, şi dorinţă de a se conforma acestuia în cuvânt, gând şi faptă.

Nu trebuie să facem greşeala pe care o fac unii, de a presupune că poruncile la care Se referă Domnul nostru sunt Cele Zece Porunci de care a depins legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu evreii. Noi nu suntem evrei şi ca atare n-avem nimic de-a face cu legământul lor, dat prin Moise, mijlocitorul lui, la Sinai, nici cu Legea pe care a fost bazat acesta. Noi suntem creştini şi avem de-a face cu un legământ mai bun, sigilat cu sângele scump al lui Cristos, Mijlocitorul, şi bazat pe o lege încă mai înaltă decât Decalogul — o lege care, în loc să spună „să nu” faci aceasta, „să nu” faci aceea, este pozitivă, şi declară ce să facem, spunând: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aceasta este o lege mai înaltă, despre care Domnul nostru Isus a zis: „Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiţi unul pe altul”, şi despre care apostolul a zis: „Iubirea este împlinirea Legii”. Apostolul Ioan spune: „Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”. 1 Ioan 4:8, 16.

 

1 Ioan 3:11, 23 „Căci vestea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unul pe altul. ... Şi aceasta este porunca Lui: să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii, aşa cum ne-a poruncit El.”

Ioan 15:12 „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu.”

 

R 2620, col. 2, par. 5:

O lecţie legată de acest subiect, care ar trebui să li se recomande în mod special tuturor din poporul Domnului care sunt stăpâni sau angajaţi, este lecţia amabilităţii faţă de servitori. Dacă un păgân ar fi aşa de atent în privinţa intereselor servitorului său şi s-ar preocupa şi s-ar necăji mult ca să-i asigure uşurarea de durere, cu mult mai mult un creştin adevărat ar trebui nu numai să simtă o amabilitate faţă de cei din casa credinţei, ci şi să fie dispus să facă bine tuturor oamenilor când are ocazie. Putem fi siguri că toate aceste dovezi de interes faţă de semeni, toate aceste dovezi de spirit al iubirii şi amabilităţii sunt plăcute Domnului; şi nu numai atât, dar ori de câte ori punem în aplicare astfel de lucruri, le adâncim şi le întărim, confirmăm şi stabilim caracterul în privinţa iubirii şi îndurării. Acesta este unul dintre modurile în care trebuie să ne dezvoltăm tot mai mult ca asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Rom. 8:29.

 

2. Ce este iubirea frăţească?

 

R 3034, col. 1, par. 1, 2:

Ca fii ai Celui Prea Înalt, care căutăm să fim ca Tatăl nostru ceresc şi ca exemplul pe care L-a pus în faţa noastră în iubitul Său Fiu, Domnul nostru, trebuie să avem faţă de lume în general acea milă compătimitoare, largă, şi acea iubire îndurătoare care ar fi bucuroasă să facă tot ce este posibil pentru ridicarea ei, în acord cu programul divin, la timpul şi în ordinea divină. Asemenea Tatălui nostru şi Fratelui nostru mai mare, noi trebuie să iubim pe fraţi „cu căldură ... dintr-o inimă curată” — cu sinceritate. Această iubire de fraţi nu este ca iubirea faţă de lume. Nu este iubire din milă, nici numai generozitate. Este cu mult mai mult; este iubire frăţească. Toţi copiii lui Dumnezeu sunt fraţi ca noi creaturi; toţi aceşti fraţi au speranţe, ambiţii, interese şi promisiuni legate împreună în Domnul Isus şi în Împărăţia cerească în care ei speră sa aibă parte. Toţi aceşti fraţi sunt comoştenitori, confraţi moştenitori unii cu alţii şi cu Domnul. Ei sunt parteneri; interesele lor sunt reciproce şi se coordonează.

În plus, ei au compătimire şi compasiune reciprocă; deoarece, în timp ce în calitate de noi creaturi sunt bogaţi în favoare divină şi în promisiuni, toţi au slăbiciuni serioase potrivit cărnii — alunecări; şi deşi Domnul nu Se socoteşte cu ei potrivit cărnii, ci potrivit spiritului, intenţiei, dorinţelor inimii, totuşi toţi au atacuri care se ridică din partea acestor slăbiciuni şi imperfecţiuni ale cortului pământesc, care-i fac să „suspine” şi să compătimească unul cu altul în suspinele lor. După cum spune apostolul: „Noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” — Biserica completă. Astfel fiii lui Dumnezeu au mai largă compătimire, iubire şi grijă unul faţă de altul, şi interes unul pentru altul, întrajutorare, care depăşesc orice sentiment care ar putea fi apreciat de lume sau exercitat faţă de ea; fiindcă lumea nu are astfel de conflicte între natura veche şi cea nouă; nu are un astfel de legământ de jertfă; nu este astfel acceptată în Cel preaiubit; nu are astfel de unire a inimii şi a scopului, a ţintei şi a spiritului. O, da! Îndemnul de a iubi pe fraţi, fierbinte, este un îndemn care ni se adresează nouă în mod special.

 

R 2330, col. 1, par. 3, 4:

Iubirea de fraţi nu înseamnă doar iubirea unei partide sau a unei clici, sau a unor fraţi care au calităţi naturale pe care le iubim. Înseamnă iubirea pentru toţi care au acceptat Noul Legământ şi caută să umble după Regula de Aur a iubirii. Înseamnă că dacă unii au particularităţi specifice de dezvoltare şi de dispoziţie naturală, care sunt discordante faţă de ideile şi sentimentele noastre, totuşi noi îi vom iubi şi îndrăgi, şi-i vom servi cu bucurie fiindcă se încred în Domnul şi au fost acceptaţi de El, şi au adoptat legea Noului Legământ, legea regală a libertăţii şi vieţii ca standard al lor. De acum încolo nu-i mai cunoaştem după carne, cu particularităţile şi neregularităţile şi deformările ei, ci după natura nouă, ca „creaţii noi”. Înseamnă de asemenea că fiecare dintre noi, în măsura în care ne descoperim propriile neregularităţi şi deformări, care sunt contrare legii iubirii, vom căuta să ne scăpăm de aceste imperfecţiuni ale cărnii cât se poate de repede şi să le facem cât mai puţin supărătoare şi deranjante pentru alţii.

Din acest punct de vedere, iubirea nu va remarca veşnic diferitele defecte ale diferiţilor membri ai corpului lui Cristos, nici nu le va expune spre ridicolul şi dispreţul altora, ci, pe cât este posibil, fiecare va fi la fel de doritor să acopere defectele altora, cum este doritor să le acopere pe ale sale; şi să aibă compătimire faţă de alţii în conflictele cu asalturile lor, aşa cum are compătimire faţă de sine şi doreşte ca Domnul să aibă compătimire faţă de el în conflictele lui cu propriile imperfecţiuni. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Rom. 8:9.

3. Cine sunt „fraţii” noştri?

Matei 12:50 „Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.”

 

R 2235, col. 1, par. 5-7:

Apostolul urmează exemplul Domnului nostru Isus în simbolizarea adevărului şi a dreptăţii prin Lumină, şi a păcatului şi a oricărui rău prin Întunericul care i se opune. Considerat astfel, Dumnezeu ar fi însăşi perfecţiunea luminii — „în El nu este întuneric”, nu este păcat, nu este imperfecţiune. Cu acest gând în minte, apostolul arată că orice creştere a părtăşiei cu Dumnezeu la care am putea aspira, trebuie să fie pe linia adevărului, a bunătăţii, a purităţii; şi arată că ar fi păcat să le spunem altora sau să ne imaginăm în inima noastră că umblăm cu Dumnezeu şi avem părtăşie cu El, dacă mersul vieţii noastre este unul întunecos, păcătos. Aceştia numai se înşală pe ei înşişi şi înşală pe alţii: nu înşală pe Dumnezeu şi nu primesc binecuvântarea celor care „umblă în lumină”.

Mai mult, în măsura în care umblăm în lumină şi în armonie şi părtăşie cu Dumnezeu, vom constata că suntem în părtăşie cu toţi ceilalţi care gândesc ca noi. Aşadar, dacă nu „iubim pe fraţi, pe care îi vedem”, aşa încât să putem avea părtăşie şi plăcere spirituală cu ei, acela va fi un indiciu că nu suntem cu totul în armonie şi părtăşie cu Dumnezeu. Dar cine sunt „fraţii”? Domnul nostru ne spune că nu toţi cei care-I declară numele sunt fraţi adevăraţi; El spune: „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor îvor fi recunoscuţi ca fraţii Lui şi comoştenitoriş, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri”. Vedem astfel că prin faptele noastre, nu numai prin declaraţiile noastre, suntem acceptaţi de Domnul nostru, care iarăşi spune: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei? ... Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă”. Mat. 7:21; 12:48, 50.

Astfel deci, noi nu trebuie să ne aşteptăm la „părtăşia” cu toţi care cheamă numele lui Cristos ca la o dovadă a părtăşiei cu Tatăl şi că suntem în lumină: să ne aşteptăm la această părtăşie adevărată numai cu aceia care caută cu seriozitate să facă voia Tatălui, să facă serviciu pentru cauza Sa şi să exemplifice instrucţiunile Cuvântului Său, atât în faptele lor cât şi în declaraţiile lor. Între toţi aceştia trebuie să fie, ascuns sau deschis, o legătură de părtăşie şi unire — acea legătură este o singură credinţă şi un singur botez într-un singur Domn.

 

R 2647, col. 1, par. 5, 6:

Standardul nostru de ortodoxie aşa cum se aplică la creştini personal, nu la secte, îi recunoaşte ca fiind corecţi şi sănătoşi în doctrină pe toţi cei care recunosc următoarele puncte: (1) Că el este prin natură un membru al rasei decăzute, condamnate, şi prin urmare un copil al mâniei ca ceilalţi şi pe drept sub sentinţa condamnării. (2) Că Cristos a murit pentru cei nelegiuiţi, pentru Adam şi pentru toata rasa lui condamnată, şi prin urmare Dumnezeu poate fi acum drept ca să-l îndreptăţească pe el şi pe toţi cei care cred în Isus. (3) Că îndreptăţirea este baza chemării lui la deplină consacrare şi la sacrificiu de sine, şi astfel el şi-a dedicat Domnului tot ce are în schimbul unei părţi în Împărăţia Milenară pe care Domnul a promis-o tuturor acestor „biruitori”. Apoc. 2:26; 3:12, 21.

Toţi cei din clasa descrisă mai sus sunt în mod cuvenit recunoscuţi ca fiind „ortodocşi” şi „fraţi”, şi ei ar putea să se deosebească în unele detalii mici, în a căror cunoştinţă corectă este de aşteptat ca ei să crească sub îndrumarea Domnului — zidindu-se unul pe altul în (detalii) credinţa lor preasfântă, aşa cum este descoperită în Cuvântul Domnului, care, pe măsură ce ei ajung să-l înţeleagă tot mai mult, îi va face tot mai înţelepţi în privinţa voinţei celei bune şi plăcute şi desăvârşite a lui Dumnezeu — pentru mântuire — până când mântuirea reală, „cununa vieţii”, cu slavă, cinste şi nemurire, va fi marele rezultat al alergării terminate.

 

R 3219, col. 1, par. 6, 7:

Întrebare: Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de creştinii declaraţi din diferite denominaţii care dau doar slabă dovadă de cunoştinţa adevărului şi au doar slabă apreciere a răscumpărării? Să-i considerăm fraţi în Cristos şi să avem părtăşie cu ei în astfel de calitate, sau să-i tratăm ca păgâni şi vameşi?

Răspuns: Toţi cei care declară dragoste faţă de Domnul Isus Cristos şi au credinţă în El ca Mântuitorul lor — chiar dacă cunoştinţa lor în privinţa lucrării de răscumpărare făcută de El este numai limitată şi vagă — şi a căror conduită ge-nerală se observă că arată dorinţă de a umbla după spirit şi nu după carne, trebuie să fie consideraţi şi trataţi ca fraţi. Dar când folosim cuvântul „frate”, trebuie să ne amintim că printre credincioşi sunt două clase de fraţi: (1) Cei care s-au angajat faţă de Domnul numai pentru o reformare a vieţii şi care într-o măsură se încred în Domnul; şi (2) cei care au mers mai departe şi şi-au consacrat viaţa chiar până la moarte şi au fost concepuţi de Spirit sfânt ca noi creaturi. Aceştia sunt fraţi de un grad diferit; primii au fost reprezentaţi prin leviţi, cei din urmă prin preoţi. Toţi aceştia sunt fraţii noştri şi toţi trebuie să fie trataţi amabil, blând, folositor, dar ar fi imposibil să avem acelaşi fel sau grad de părtăşie cu cei din prima clasă cum avem cu cei din a doua clasă. Dacă ne gândim la Biserică, numai cei din urmă trebuie socotiţi, fiindcă Biserica este corpul lui Cristos, Preoţimea Împărătească. Prin urmare, numai cei din urmă trebuie să ne aştepăm să participe la Comemorarea morţii Domnului şi la angajamentul de consacrare de a fi morţi cu El. Primei clase de fraţi (simbolizaţi prin leviţi) apostolul le adresează îndemnul: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie” etc. (Rom. 12:1). Cei care urmează acest îndemn şi fac consacrarea la sacrificiu, devin prin aceasta fraţi pe planul cel mai înalt al spiritului, şi astfel devin membri ai celui mai înalt grad de părtăşie, ca membri ai corpului Celui Uns.

 

Vol. V, pag. 108, par. 2:

Dar „fraţii” Domnului nostru n-au fost imaculaţi, n-au fost despărţiţi de păcătoşi. Cum, dar, a putut fi făcut El „să Se asemene fraţilor Săi” şi totuşi să fie despărţit de păcătoşi? Răspunsul la această întrebare se găseşte în recunoaşterea faptului că cei care sunt numiţi „fraţii Săi” nu se referă la omenire, la păcătoşi în general. Omul Adam a fost într-adevăr un fiu al lui Dumnezeu de la crearea sa şi până la vremea neascultării sale (Luca 3:38), dar nu şi după aceea. Şi toţi din rasa lui sunt numiţi din punct de vedere scriptural „copii ai mâniei” (Efes. 2:3). Numai cei care „au scăpat de sub condamnarea care este asupra lumii” şi au revenit la armonie cu Dumnezeu, prin Cristos, sunt autorizaţi conform Scripturilor să se considere fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Despre ceilalţi Domnul nostru declară: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:44). Domnul nostru Isus niciodată nu S-a considerat unul dintre fiii Diavolului, nici unul din „copiii mâniei”, ci a declarat că El a „ieşit şi a venit de la Dumnezeu”. Nici n-a recunoscut ca „fraţii Săi” pe vreunul dintre aceia care erau încă „copii ai mâniei”. Singurii recunoscuţi ca „fraţii Domnului” sunt cei care, fiind scăpaţi de condamnarea care este asupra lumii, au fost aduşi aproape de Tatăl prin sângele lui Cristos şi au primit „duhul înfierii” în familia lui Dumnezeu, şi promisiunea deplinei „înfieri” la stabilirea Împărăţiei (Rom. 8:15, 23; Gal. 4:5). Fiindcă aceştia sunt îndreptăţiţi, eliberaţi în mod socotit de vina lui Adam şi făcuţi drepţi în mod socotit prin sângele lui Cristos, de aceea ei sunt, într-un sens al cuvântului, asemenea Domnului nostru Isus, „fraţii Săi”, într-o poziţie similară de favoare divină şi separare de lume. Despre consacraţii din această clasă Domnul nostru spune: „Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.” „Eu v-am ales din mijlocul lumii” (Ioan 15:19; 17:16). Din acest punct de vedere se poate uşor vedea că Domnul nostru a fost făcut „să Se asemene fraţilor Săi” — exact, în toate amănuntele. Nu înseamnă că „fraţii Săi” au fost în această stare la vremea când El S-a smerit şi a devenit trup — la vremea aceea El nu avea fraţi, decât doar că această clasă era cunoscută de Dumnezeu mai dinainte (Efes. 1:5, 11; Rom. 8:29). Dar aranjamentul divin a fost aşa încât Dumnezeu a prevăzut că El putea fi drept şi totuşi putea îndreptăţi pe aceia din rasa păcătosului care acceptau harul divin prin Cristos, şi ale căror păcate, pe această bază, erau acoperite, nefiindu-le imputate lor, ci fiindu-I imputate Celui care „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”. Dumnezeu a aranjat mai dinainte, a cunoscut mai dinainte scopul Său de a chema Biserica Evangheliei ca să fie „împreună moştenitori cu Hristos” Isus Domnul nostru la acea moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri. Şi având în vedere acest plan preorânduit, despre toţi care vor constitui această clasă s-a vorbit mai dinainte, prin profeţi, că sunt „fraţii” lui Cristos. În mod profetic Domnul nostru este reprezentat spunând Tatălui: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Ps. 22:22; Evr. 2:12). Deoarece acesta a fost programul divin — ca Domnul nostru să fie nu numai Răscumpărătorul lumii, ci şi un model pentru „fraţii” care vor fi moştenitori împreună cu El — a fost de aceea potrivit ca în executarea acestui program divin El să fie făcut „să Se asemene fraţilor Săi” în toate încercările şi experienţele Sale.

 

4. De ce este atât de necesară manifestarea amabilităţii frăţeşti?

 

R 3434, col. 2, par. 2, 3:

Cu deplina apreciere a faptului că Biserica va avea nevoie de mângâiere mai degrabă decât de ceartă şi mustrare, Domnul nostru a spus: „Dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul îDuhul sfântş nu va veni la voi”. Răscumpărarea trebuia plătită, trebuia prezentată Tatălui ceresc, în „Sfânta Sfintelor”, înainte ca binecuvântarea Lui să poată fi acordată. Acea binecuvântare a dat mângâierea conceperii Spiritului şi mângâierea făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe pentru cei care L-au acceptat pe Isus — şi pentru cei care vor crede în El prin cuvântul lor. Este adevărat, Domnul nostru a spus că Spiritul sfânt mustră — dar nu că mustră Biserica; El a spus: „El va dovedi (mustra, în trad. engleză, n. t.) lumea vinovată în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata” viitoare. Cea mai apropiată sugestie în privinţa mustrării referitoare la procedurile Spiritului sfânt cu Biserica este dată de către apostol când spune: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”. Apoi iarăşi zice: „Nu stingeţi Duhul”. Efes. 4:30; 1 Tes. 5:19.

Marea pregătire făcută pentru mângâierea poporului Domnului indică în mod clar necesitatea acestei mângâieri; şi această necesitate nu este greu de găsit. Poporul Domnului este asaltat din toate părţile de condiţii adverse — lumea, carnea, adversarul — căutând să intimideze sau să descurajeze sau să prindă în capcană noua creatură, aşa încât să-i împiedice dezvoltarea în har, cunoştinţă şi iubire, şi în cele din urmă să o împiedice să atingă perfecţiunea şi slava care urmează, pe care Dumnezeu le-a promis numai celor credincioşi. De ceea ce avem noi nevoie ca să ne facă fiii şi fiicele mângâierii în Biserică, este o măsură mare de iubire şi compătimire în inimile noastre. Pe măsură ce compătimirea şi iubirea intră în inimă, acestea vor scoate afară spiritul de conflict, ceartă, judecare şi găsire de greşeli; întocmai cum au scos afară la început spiritul cărnii — mânia, răutatea, ura, cearta, slava deşartă.

 

5. Este oare important să respectăm atât spiritul cât şi forma poruncii Domnului?

1 Petru 1:22 „Deci, ca unii care prin ascultarea de adevăr v-aţi curăţit sufletele ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, dintr-o inimă curată.”

Romani 12:9 „Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi alipiţi-vă tare de bine.”

 

R 2518, col. 1, par. 5 (pct. 4), până la sfârşit:

„Deci, ca unii care prin ascultarea de adevăr v-aţi curăţit sufletele ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, dintr-o inimă curată.” 1 Pet. 1:22.

Acest medicament este pentru cei care au folosit cealaltă prescripţie şi s-au curăţit. Arată că această curăţire n-a venit numai prin auzirea adevărului, nici numai prin încrederea în el, ci prin ascultarea de el. Şi nu numai o ascultare formală ca ceremonie exterioară, obicei şi manieră politicoasă, ci prin ascultare de spiritul adevărului — de semnificaţia lui reală. Toate acestea v-au adus la punctul unde iubirea de „fraţii” lui Cristos a fost neprefăcută, veritabilă. La început i-aţi tratat pe toţi cu amabilitate, sau cel puţin fără lipsă de politeţe; dar de mulţi dintre ei nu v-a plăcut, cu mult mai puţin i-aţi iubit: erau săraci, neîngrijiţi, sau ignoranţi, sau ciudaţi. Dar ascultând de spiritul adevărului, aţi recunoscut că toţi care se încred în sângele preţios şi sunt consacraţi iubitului Răscumpărător şi caută să urmeze îndrumările Lui sunt „fraţi”, indiferent de rasă sau culoare sau educaţie sau sărăcie sau aspect. Aţi ajuns la punctul unde inima este atât de lipsită de invidie, mândrie şi egoism, şi atât de plină de spiritul Îmvăţătorului, încât cu onestitate puteţi spune: Iubesc pe toţi „fraţii” cu o iubire sinceră şi neprefăcută.

Acum, după ce am ajuns până aici pe calea cea bună, Domnul ne spune prin apostol ce urmează — să ne putem păstra inima curată: „Iubiţi-vă cu căldură îintensş unii pe alţii, dintr-o inimă curată”. O, da, să nu fie uitată inima curată, altfel ar putea fi numai un pas de la iubirea curată la o capcană a Adversarului, iubirea carnală. Dar iubirea curată nu trebuie să fie rece şi indiferentă: trebuie să fie caldă şi atât de puternică încât să fie dispusă să-şi „dea viaţa pentru fraţi”. 1 Ioan 3:16.

Cu o astfel de iubire ca aceasta, arzând ca tămâia pentru Dumnezeu pe altarul inimilor noastre, nu va fi loc pentru nici un gând, cuvânt sau faptă egoistă, invidioasă. O, ce binecuvântate ar fi toate adunările „fraţilor”, dacă pe toţi i-ar pătrunde un astfel de spirit! Ne putem îndoi că, dacă acesta ar stăpâni peste o jumătate, sau peste o treime sau chiar peste o pătrime, el ar exercita grabnic o influenţă graţioasă asupra tuturor — pentru dreptate, fidelitate, iubire şi pace, şi împotriva invidiei, a conflictului, a răutăţii, a calomniei şi a vorbirii de rău?

Toţi „fraţii”, să ia tot mai mult aceste medicamente care lucrează spre sfinţirea şi pregătirea noastră pentru serviciul Stăpânului, acum şi mai târziu.

 

R 2213, col. 1, par. 2 — „Dragostea să fie fără prefăcătorie”:

Apostolul explicase deja necesitatea iubirii; dar acum ne previne împotriva unei iubiri doar simulate, care ar părea blândă şi politicoasă numai la exterior. Adevăratul spirit al iubirii, un spirit sfânt, nu va fi un spirit prefăcut, sau făţarnic: iubirea va fi veritabilă, exprimată atât din inimă cât şi cu gura. Această iubire trebuie să fie faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi, în măsura în care ei sunt asemenea lui Dumnezeu, sau se străduiesc să fie aşa. Trebuie să fie o iubire pentru ceea ce este bine, drept, curat, adevărat.

 

R 2242, col. 1, par. 4:

În timp ce afacerile exterioare ale vieţii trebuie reglementate şi aduse în armonie cu caracterul şi voinţa Domnului, aşa cum ne sunt exprimate în Cuvântul Său, totuşi obiectivul căutat este ca aceste caracteristici bune să iasă dintr-o sursă interioară, dintr-o inimă regenerată, o inimă din care a fost detronat egoismul şi în care a fost întronată Iubirea, ca impulsul motivant al vieţii. Iubirea faţă de Dumnezeu va reglementa toată ascultarea noastră faţă de El, aşa încât nu vor fi numai ceremonii exterioare şi formale, ci închinare în spirit şi în adevăr. Iubirea faţă de semeni —  în special faţă de casa credinţei — ne va conduce în relaţiile noastre cu ei; căci iubirea nu se gândeşte la rău, iubirea nu calomniază, iubirea nu vorbeşte de rău, iubirea nu face mărturie mincinoasă, iubirea nu caută numai interesele sale, ci şi binele altora, nu este mândră, ci smerită, blândă, gentilă, uşor de înduplecat, îndelung răbdătoare, răbdătoare.

 

R 3542, col. 2, par. 4, 5:

Pentru noi este greu să ne cântărim bine inima, şi ca atare trebuie să folosim mare caritate în măsurarea inimii şi intenţiilor altora, şi mai degrabă să greşim în direcţia prea marii simpatii şi îngăduinţe decât în direcţia condamnării prea aspre. Fără îndoială, dacă apostolii ar fi fost întrebaţi în privinţa acestei chestiuni, ei ar fi negat orice element de egoism în motivele şi conduita lor şi ar fi gândit şi vorbit numai despre zelul lor pentru Domnul şi despre dorinţa de a fi lângă El. Aceasta ilustrează, ceea ce declară Scripturile, că inima umană este peste măsură de înşelătoare — că are nevoie de cercetare atentă, ca nu cumva sub haina a ceva bun, ea să adăpostească însuşiri care, fără acea haină, noi le-am dispreţui şi le-am respinge.

Pentru a ilustra acest subiect mai mult şi pentru a ne ajuta pe toţi să ne aplicăm lecţia personal, relatăm un vis pe care l-a povestit un slujitor bisericesc scoţian, Horatius Bonar, cu puţin timp înainte de moartea sa. El a visat că zelul său era reprezentat printr-un pachet de mărime şi greutate considerabile, şi că au venit nişte îngeri şi l-au cântărit, şi l-au asigurat că avea greutatea deplină, o sută de pfunzi (un pfund = 453,6 gr), tot cât era posibil. În visul său era foarte încântat de acest raport. Apoi ei au hotărât să-l analizeze. L-au pus într-un creuzet şi l-au încercat în diferite feluri şi apoi au raportat rezultatele astfel: „Cincisprezece părţi egoism; cincisprezece părţi sectarism; douăzeci şi două de părţi ambiţie; douăzeci şi trei de părţi iubire de om; douăzeci şi şase de părţi iubire de Dumnezeu”. Trezindu-se, şi-a dat seama ca a fost numai un vis, dar s-a simţit foarte umilit şi fără îndoială i-a fost folositor tot restul vieţii. Acel vis ne poate fi folositor fiecăruia dintre noi, ca să ne ducă la o corectare atentă a motivelor care stau în spatele cuvintelor, gândurilor şi faptelor noastre — în special în spatele serviciului nostru pentru Domnul şi pentru fraţi.

 

R 3233, col. 2, par. 4:

După cum există creştini nominali şi creştini adevăraţi, tot aşa există o iubire nominală şi o iubire adevărată printre cei care mărturisesc numele lui Cristos, şi scopul poporului Domnului ar trebui să fie tot mai mult să cultive Spiritul Său, caracterul Său, dispoziţia Sa, iubirea Sa, prietenia Sa; şi ca să le poată cultiva pe acestea, El a făcut ca apostolul să ne aducă în atenţie o descriere foarte grăitoare a iubirii care vine de sus. Această descriere este dată în 1 Corinteni 13. Ea trebuie să fie plăcută într-o anumită măsură tuturor celor care sunt Noi Creaturi, căci, dacă n-are cineva Spiritul lui Cristos nu este al Lui; dar va fi tot mai plăcută şi apreciată când va fi înţeleasă, pe măsură ce poporul Domnului va deveni mai tare în Domnul — asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu — asemenea Celui care este prietenul mai presus de toţi.

 

6. De ce n-au nevoie „fraţii” Domnului de „parole exterioare, semne care să atragă atenţia, sau insigne”?

Ioan 13:35 „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.”

 

R 3553, col. 1, par. 3, 4:

Spiritul trusturilor şi combinaţiilor care este peste tot în lume şi care pătrunde în toate are efect de combinare a adunărilor, denominaţiilor, şi în general duce rapid la formarea marilor trusturi religioase, a căror dezvoltare va fi o ameninţare serioasă a libertăţilor poporului cu adevărat consacrat al Domnului, dar nu o daună pentru interesele lor spirituale. Dimpotrivă, se va dovedi o binecuvântare pentru mica turmă a Domnului prin aceea că-i va diferenţia mai bine şi le va confirma învăţăturile Scripturii, separându-i mai complet de sistemele nominale şi de legarea în snopi a neghinei, dându-le în acest timp confirmarea Scripturilor, care prezic în mod clar această stare la sfârşitul veacului, care precedă căderea marelui Babilon. Apoc. 18:21.

Rugăciunea Domnului nostru, „ca şi ei să fie una”, a fost împlinită de-a lungul veacului. Toţi cei care au fost cu adevărat ai Lui au avut unitate de inimă, unitate de scop, unitate de spirit cu Tatăl şi cu Fiul — o părtăşie divină care nu poate fi produsă de crezurile şi cătuşele pământeşti. Aşa este acum şi aşa este întotdeauna între cei care sunt cu adevărat ai Domnului. Ei se cunosc unul pe altul nu după parole sau după ceva ce să atragă privirea, sau după semne exterioare, ci după influenţa credinţei şi după iubirea pe care aceasta o dă şi pe care fiecare o recunoaşte. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.” „Ştim că am trecut din moarte la viaţă fiindcă iubim pe fraţi.” Este adevărat, iubim pe toţi oamenii şi căutăm să-i servim pe toţi când avem ocazie, dar, cum arată apostolul, „mai ales casa credinţei”, în special pe aceia care iubesc pe Domnul şi se încred în sângele preţios şi sunt deplin consacraţi Lui, şi, în măsura în care sunt capabili, fac voia Lui şi caută în continuare să cunoască acea voie zi de zi.

 

R 3566, col. 2, par. 14 (pct. 4):

Marea greşeală pare să fie în ceea ce se numeşte o Biserică. După cum nişte cărămizi, bârne şi pietre nu formează o Biserică, nici fiecare adunare de oameni bine îmbrăcaţi nu este o Biserică. Biserica lui Cristos este compusă numai din cei uniţi cu El în credinţă şi ascultare, şi aceştia se vor cunoaşte şi vor avea părtăşie unul cu altul întotdeauna, şi n-au nevoie de nume, insigne, semne şi parole exterioare.

 

7. Cum se măsoară iubirea noastră faţă de Dumnezeu prin iubirea faţă de „fraţi”?

1 Ioan 4:8 „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.”

 

R 2649, col. 1, par. 3, 4:

Deşi prima dovadă a posesiei „dragostei lui Dumnezeu” este o dragoste pentru Dumnezeu, totuşi Scripturile arată în mod clar că este specificată încă o cerinţă, şi anume, iubirea pentru fraţi — în mod special pentru cei care au Spiritul lui Dumnezeu, şi în mod general cel puţin o dragoste compătimitoare pentru omenire. Astfel apostolul spune: „Dacă ne iubim unii pe alţii îeste o dovadă căş, Dumnezeu rămâne în noi şi îcăş dragostea Lui este desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:12). Acelaşi apostol accentuează acest punct zicând: „Dar cine are bunurile îinteresele, afacerileş lumii şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3:17). Sugestia este că o astfel de lipsă a iubirii şi compătimirii şi o astfel de reţinere de a da ajutor unui frate în nevoie, ar implica faptul că iubirea lui Dumnezeu fie n-a rămas în acesta, fie a fost doar slab dezvoltată — departe de a fi desăvârşită.

Această iubire nu se exercită faţă de fraţi numai în chestiuni de necesităţi temporare, ci mai degrabă ea afectează toate afacerile vieţii, făcându-i pe cei care se bucură de ea să „umble în dragoste”, să se „îngăduie unii pe alţii în dragoste” (Efes. 5:2; 4:2). Şi chiar dacă ar fi necesar să spună un adevăr neplăcut, Spiritul Domnului, „dragostea lui Dumnezeu” va dicta să spună adevărul în dragoste, despre care apostolul ne asigură că este esenţială creşterii noastre în Cristos. Efes. 4:15.

 

Vol. VI, pag. 467, par. 3:

Un alt gând este cu privire la iubirea reciprocă, simpatia şi interesul care trebuie să predomine printre toţi membrii acestui „singur trup” al Domnului. Pe măsură ce Spiritul Domnului ajunge să stăpânească tot mai mult în inimile noastre, acesta ne va face să ne bucurăm de fiecare ocazie de a face bine oamenilor după cum avem posibilitate, dar în special casei credinţei. Pe măsură ce simpatia noastră creşte şi merge către toată omenirea, ea trebuie să crească în special faţă de Domnul, şi, prin urmare, de asemenea în special faţă de cei pe care El îi recunoaşte, care au Spiritul Său şi caută să umble pe urmele Sale. Apostolul arată că măsura iubirii noastre faţă de Domnul va fi dovedită prin iubirea faţă de fraţi, faţă de ceilalţi membri ai corpului Său. Dacă iubirea noastră trebuie să fie astfel încât să rabde şi să suporte totul în privinţa altora, cu cât mai mult va fi adevărat acest lucru în privinţa celorlalţi membri ai aceluiaşi corp, atât de strâns uniţi cu noi prin Capul nostru! Nu este de mirare că apostolul Ioan spune că una dintre dovezile proeminente că am trecut din moarte la viaţă este că iubim pe fraţi (1 Ioan 3:14). Într-adevăr, ne amintim că atunci când vorbeşte despre faptul că împlinim ce lipseşte necazurilor lui Cristos, apostolul Pavel adaugă: „pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.

 

Vol. VI, pag. 600, par. 2:

Cuvântul inspirat spune că „inima înaturalăş este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ier. 17:9) — nu organul numit inimă, ci mai degrabă ceea ce în Scriptură reprezintă inima, adică, sentimentele naturale. Creatura Nouă primeşte o inimă nouă, o voinţă nouă, un standard nou al sentimentelor, în care vin întâi Dumnezeu, dreptatea Sa, adevărul Său, planul Său, voinţa Sa şi în care toate celelalte lucruri ocupă un loc de onoare şi iubire în măsura armoniei lor cu Domnul şi cu dreptatea Sa. Pentru cei care posedă această inimă nouă, toţi membrii Noii Creaţii sunt în mod necesar primii şi cei mai apropiaţi: de aceea, după cum spune apostolul, iubirea de fraţi este una din cele mai bune probe ale legăturii lor cu Domnul ca Noi Creaturi. Dar aceasta, după cum s-a arătat deja, nu trebuie să stea în calea unei recunoaşteri juste a obligaţiilor faţă de alţii.

 

8. Putem avea părtăşie cu toţi „fraţii” la fel?

Iuda 21, 22 „Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică. Să arătaţi înţelegere faţă de cei care se îndoiesc.”

 

R 3233, col. 2, par. 1-3:

Într-un cuvânt, sunt două planuri de prietenie — un plan natural, pe care oamenii ce se aseamănă în privinţa însuşirilor naturale sunt atraşi unii spre alţii; şi un plan spiritual, pe care cei ce nu se aseamănă în privinţa însuşirilor naturale, dar se aseamănă în privinţa speranţelor, scopurilor şi ambiţiilor spirituale, sunt atraşi încă mai aproape unii de alţii prin noua legătură, noua iubire care leagă, nu carnea, ci inima în iubire şi unitate creştină.

Aceste Creaturi Noi în Cristos Isus se cunosc unele pe altele nu potrivit cărnii, ci potrivit Spiritului. În spiritul sau mintea nouă a fiecăruia dintre aceştia se află cele mai nobile sentimente, cele mai înalte aspiraţii, ceea ce este bun, adevărat, nobil, curat — oricare ar fi slăbiciunile lor potrivit cărnii. Ei se iubesc unii pe alţii din punctul de vedere nou, al intenţiei, al voinţei, al armoniei cu Dumnezeu, şi prietenia lor unul pentru altul creşte tot mai mult, pe măsură ce fiecare vede energia celorlaţi în lupta bună a credinţei împotriva răului şi a influenţleor lumii, a cărnii şi a Adversarului. Nici limba, nici peniţa nu pot exprima cum se cuvine iubirea şi prietenia care există între aceste Noi Creaturi în Cristos Isus, pentru care cele vechi au trecut şi toate s-au făcut noi.

Aceasta însă nu înseamnă că un părinte trebuie să aibă aceeaşi iubire faţă de alţi copii cum are faţă de ai săi — el are o răspundere mai mare faţă de copiii săi şi trebuie să şi-o îndeplinească. Nici nu înseamnă că toţi sfinţii vor fi iubiţi în acelaşi grad. Ni se spune că Domnul nostru i-a iubit în mod deosebit pe unii dintre ucenicii Săi. Curând, când perfecţiunea va înlocui imperfecţiunea, toţi „fraţii” vor fi perfecţi şi toţi cei din jur vor fi fraţi preaiubiţi. Până atunci însă, noi trebuie să-i iubim pe toţi, dar „făcând o deosebire” — potrivit obligaţiilor naturale şi dezvoltării spirituale. Iuda 22.

 

R 3034, col. 1, par. 3, 4:

Dar acum ajungem la un alt punct. Iubirea noastră pentru fraţi nu poate fi exact în aceeaşi măsură şi exact de aceeaşi intensitate sau căldură faţă de toţi. Există ceva ce o măsoară sau o reglează. Ce anume? Este faptul că iubim pe Dumnezeu şi principiile glorioase ale dreptăţii, care sunt reprezentate în caracterul Său; şi iubim pe Domnul nostru Isus din acelaşi punct de vedere, ca fiind însăşi exemplificarea a tot ce este bun, nobil, adevărat, drept, generos, iubitor; şi iubirea noastră faţă de fraţi trebuie, din necesitate, să fie în măsura în care găsim că fraţii sunt asemănări ale Domnului nostru. Nu vrem să spunem asemănări în carne, ci privite din punctul de vedere al Domnului; asemănări în spirit, asemănări în inimă, asemănări în motive, asemănări în intenţie, asemănări în zel iubitor pentru dreptate, adevăr etc. Astfel, pe măsură ce creştem în iubirea lui Dumnezeu şi în iubirea lui Cristos, şi în iubirea principiilor pe care Ei le reprezintă, creştem şi în iubire faţă de toţi oamenii şi faţă de fraţi, dar mai ales faţă de cei care cresc cel mai mult în asemănarea Domnului. Aceasta nu este părtinire; aceasta nu este a face altora diferit de ceea ce noi am dori să ne facă ei. Este a urma exemplul Domnului Isus; căci găsim că până şi printre apostolii Săi, toţi aceştia fiind aleşi, au fost trei pe care i-a iubit în mod special, şi dintre aceştia trei, unul este marcat în mod special ca „ucenicul pe care-l iubea Isus”. El a fost iubit în mod special fiindcă a fost vrednic de iubit în mod special; şi aşa este şi în cazul nostru şi al fraţilor. Trebuie să-i iubim pe toţi cu căldură, intens, dar în mod necesar în diferite grade de intensitate, şi intensitatea să crească în cazul fiecăruia în măsura în care-i observăm creşterea în asemănarea inimii cu Domnul nostru.

Şi dacă este aşa, ce vom spune despre cei care, după ce au ajuns la o cunoştinţă a adevărului şi după ce i-au gustat şi i-au apreciat bunătatea, cad înapoi în păcat — despre cei care încetează să umble după spirit şi încep să umble după trup? Poate iubirea noastră faţă de ei să ardă cu aceeaşi intensitate ca înainte? În nici un caz; nu trebuie să ardă. Cum spune apostolul în textul nostru, trebuie să facem o deosebire. Făcând aceasta, urmăm exemplul Tatălui nostru ceresc; fiindcă tocmai am observat că numai umblând după spirit putem să ne ţinem în dragostea lui Dumnezeu. Numai urmând aceeaşi cale, prin urmare, poate cineva să se ţină în iubire de fraţi. Orice deviere trebuie să aducă pierderea corespunzătoare a iubirii şi a părtăşiei frăţeşti.

 

R 3219, col. 2, par. 2:

Cunoştinţa trebuie apreciată foarte mult în biserică şi privită ca o dovadă a înaintării, a creşterii, căci nimeni nu poate deveni tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui —- în har — dacă nu creşte şi în cunoştinţă. În mod cuvenit, punem mare preţ pe aceia a căror iubire faţă de Domnul şi de Adevărul Său s-a dovedit prin zelul lor în studierea Cuvântului Său şi a căror stare de graţie înaintea lui Dumnezeu se adevereşte prin faptul că sunt călăuziţi tot mai mult în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Cu toate acestea, după cum în familia pământească iubim şi ne îngrijim de copilaşi şi de cei nedezvoltaţi, tot aşa şi în casa credinţei, trebuie să ne îngrijim, să iubim şi să ajutăm pe cei micuţi şi pe cei nedezvoltaţi, ca să se poată întări în Domnul şi în puterea tăriei Lui.

 

9. Trebuie să ne aşteptăm întotdeauna ca manifestările iubirii noastre frăţeşti să fie primite în acelaşi spirit?

 

R 3537, col. 1, par. 2 şi col. 2, par. 1:

Apostolul, vorbind despre slujirile unii altora în Biserică, spune că sacrificiul nostru este de un miros plăcut pentru Dumnezeu, dar iarăşi adaugă că Evenghelia la care se referă, pentru unii este de la viaţă spre viaţă şi pentru alţii de la moarte spre moarte. Adică, faptele bune, cuvintele amabile şi eforturile vor fi apreciate de către cei care sunt în atitudinea corectă a inimii ca se le aprecieze, în timp ce, dimpotrivă, aceleaşi fapte bune vor stârni jignire şi vor constitui un miros urât celor care sunt într-o atitudine greşită a inimii. De câte ori am văzut aceasta, că până şi cu cele mai bune străduinţe de a servi picioarele lui Cristos, unii au fost mângâiaţi şi învioraţi, alţii au fost mâniaţi — pentru unul a fost miros plăcut, pentru alţii a fost miros jignitor, din pricina atitudinii greşite a inimii lor faţă de Domnul şi faţă de corpul lui Cristos — poate din pricina ambiţiei lor, sau câte altele care au intervenit în aceasta.

Exact aşa a fost în Betania: mirosul plăcut care a umplut casa, şi binecuvântarea şi înviorarea primite de Maria în legătură cu slujirea, au avut un efect foarte diferit asupra lui Iuda. El a fost mânios; egoismul l-a împiedicat să aprecieze onoarea făcută Domnului; el s-a putut gândi numai la sine însuşi şi la ce sperase să scoată din acea tranzacţie, şi cum, în ceea ce-l privea pe el, toată chestiunea era o risipă. Acreala care i-a venit în inimă din cauza atitudinii sale greşite este indicată de mărturia că a mers imediat la preoţii cei mai de seamă să se târguiască pentru trădarea lui Isus. Să căutăm, dragi fraţi, ca inimile noastre să fie într-o atitudine iubitoare faţă de Domnul, şi nu într-o atitudine egoistă — să apreciem tot ce este făcut în numele Lui şi pentru corpul Lui, şi să nu fim egoişti. Altfel rezultatul pentru noi va fi o mireasmă de la moarte spre moarte, cum a fost pentru Iuda.

 

10. Cum depind mângâierea şi pacea Bisericii de manifestarea acestui har?

 

R 3436, col. 2, par. 4:

În fine, observăm că apostolul sugerează în unele din declaraţiile sale că mângâierea şi pacea Bisericii sunt dependente în mare măsură de unitatea Spiritului Domnului în diferiţii ei membri: şi din experienţă noi să observăm că aşa stau lucrurile. El spune: „Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi, desăvârşiţi-vă, încurajaţi-vă, fiţi cu un gând, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (2 Cor. 13:11). Şi iarăşi (Filip. 2:1, 2): „Deci, dacă este vreo încurajare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo părtăşie a Duhului, dacă este vreo duioşie şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând”.

Ce îndemnuri sunt acestea la unitate, pace, amabilitate frăţească! Cum ne sugerează ele răbdare, îngăduinţă, blândeţe, ajutorare şi mângâiere reciprocă în Biserică; pentru ca astfel Spiritul Domnului să prisosească în toţi, pentru ca fiecare să poată face cel mai mare progres posibil pe calea cea bună. Dragi fraţi şi surori, să fim tot mai vrednici de numele Barnaba — Mângâietor de fraţi. Tot mai mult să prisosească în noi Spiritul Domnului, căci aceasta este buna plăcere a Domnului; pentru ca, acesta locuind cu bogăţie în noi, să putem fi cu toţii fiii şi fiicele mângâierii în Sion, reprezentanţi ai Tatălui nostru şi canale ale Spiritului sfânt, precum şi ale Adevărului.

 

11. Cum trebuie să lucreze iubirea frăţească în căutarea ocaziilor de serviciu?

 

R 2343, col. 2, par. 3, până la pag. 2344, col. 1, par. 2:

Căutând în jurul nostru ocazii de serviciu, găsim instrucţiunea Domnului prin apostol, să căutăm să facem bine tuturor oamenilor potrivit capacităţii şi ocaziei noastre, dar mai ales casei credinţei. Când privim mai întâi în casa credinţei să vedem ce serviciu putem face, găsim în această casă pe unii care în mod natural sunt mai atrăgători pentru noi decât alţii, pe unii pe care găsim că este o plăcere să-i servim; în timp ce pe alţii, din cauza condiţiilor naturale mai stricate, îi găsim mai puţin plăcuţi, chiar respingători; şi simţim că pe aceştia suntem mai puţin dispuşi să-i servim. Dar aceasta este din pricina unei vederi greşite a acestui subiect. Trebuie să ne amintim că toţi credincioşii consacraţi sunt noi creaturi în Cristos Isus şi sunt acceptaţi de Domnul ca membri ai corpului Său, membri confraţi ai noştri. Numai din acest punct de vedere ne putem da seama de deplina semnificaţie a cuvintelor spuse de apostol în textul nostru: „Voi slujiţi Domnului Hristos”. Învăţătorul ne informează că cel mai mic serviciu făcut unuia din cei mai mici fraţi ai Săi este acceptat ca făcut Lui. Având clar în minte această idee despre lucruri, vedem datoria noastră de serviciu într-o lumină nouă. Vedem că fratele sau sora cu o dezvoltare spirituală mai mare şi posedând mai mult din asemănarea şi harul Domnului, a căror tovărăşie o găsim atât de plăcută şi pe care am fi încântaţi să-i servim, adesea au nevoie de serviciul nostru cu mult mai puţin decât alţii care sunt din acelaşi Corp, care au mult mai multă degradare naturală necucerită cu care să se lupte. Aceştia au nevoie de compătimirea, iubirea, grija şi ajutorul nostru special; căci concepţia potrivită de serviciu este de a aduce ceva beneficiu: şi sunt mai multe ocazii de a aduce beneficiu sau de a ajuta pe cei care au nevoie cel mai mult de ajutor.

Despre Domnul nostru este scris că El „nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” în serviciul Său. El n-a venit în lume cu misiunea de a Se mulţumi pe Sine şi a-Şi plăcea. El a zis: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”. Noi trebuie să avem spiritul Lui şi gândul nostru nu trebuie să fie propria plăcere sau convenienţă, ci dimpotrivă, necesităţile celor pe care Domnul vrea să-i servim — şi anume, pe aceia din casa Sa care au nevoie cel mai mult de ajutorul nostru. Noi am putea avea mai puţină plăcere, potrivit cărnii, să-i servim pe aceştia decât să-i servim pe alţii, dar nu căutăm plăcere după trup; şi putem avea tot atâta plăcere spirituală sau mai multă în a-i servi pe membrii corpului lui Cristos care au cea mai mare nevoie, fiindcă ne dăm seama că aceasta este voia Învăţătorului nostru. Lui Îi facem de fapt serviciul, şi cea mai mare plăcere spirituală a noastră trebuie să fie în înfăptuirea acelor lucruri care sunt plăcute în ochii Lui. Şi fiindcă Învăţătorul nostru aşa a poruncit, de aceea, înaintea oricărei alte clase, să fie servită casa credinţei; în consecinţă, să ignorăm opiniile celor lumeşti şi ale bisericii nominale şi să nu căutăm pe cei mai degradaţi oameni din lume şi să ne cheltuim energia cu ei, ci să căutăm pe cei mai nevoiaşi membri ai corpului lui Cristos, ca lor să le fim de ajutor. Domnul Se va ocupa de lumea păgână săracă la timpul cuvenit, şi acum timpul este aproape. Prima lucrare este, cum am văzut din Scripturi, pregătirea corpului lui Cristos, şi în acest scop trebuie să ne „mângâiem unii pe alţii şi să ne zidim unii pe alţii ... pe credinţa preasfântă”.

Alt gând în privinţa serviciului este că adevăratul serviciu al Domnului şi al adevărului Său poate fi un serviciu mic, umil şi relativ nesemnificativ, sau un serviciu mai mare şi mai proeminent. Şi desigur, dacă se oferă două ocazii de serviciu, care ar fi asemănătoare, noi să o alegem şi să o folosim pe cea mai mare şi mai importantă dintre cele două ocazii. Dar să ne păzim împotriva căutării ocaziilor mari de serviciu şi a trecerii cu vederea sau a trecerii intenţionate pe lângă ocaziile mai mici. Credem că aceasta este o eroare obişnuită printre cei care caută să-L servească pe Domnul Cristos. Ei doresc să facă ceva lucru mare pentru El; ar fi peste măsură de bucuroşi de privilegiul de a se adresa unor mulţimi de mii de ascultători inteligenţi şi interesaţi. Cu dragă inimă ar pune în mişcare naţiuni pentru stindardul Domnului. Unii ar fi dispuşi să folosească ocazii mai mici şi să se adreseze la o sută, la cincizeci sau mai puţini, totuşi poate n-ar gândi că merită să folosească micile ocazii ale vieţii de fiecare zi, ca să-i vorbească unuia sau la doi sau trei, sau la doisprezece sau la douăzeci într-o zi, sau să dea un pliant sau să împrumute o carte, sau să dea pliante în tren sau la colţul străzii. Aceste servicii le-ar socoti prea nesemnificative ca să le facă pentru Învăţătorul; ei simt că trebuie să facă ceva lucru mare.

Aceasta este o greşeală gravă, şi oricine găseşte astfel de dispoziţie în inima sa, să-şi analizeze imediat cu atenţie sentimentele, ca să se asigure dacă are sau nu dorinţa de a-L servi pe Domnul, sau dacă dorinţa lui este pentru laudă de sine — o dorinţă de a fi identificat cu ceva mare, proeminent şi distins. Regula Domnului este de a nu pune un servitor nou într-un loc foarte important. Căpeteniile armatei Domnului este de aşteptat să se ridice din rândurile soldaţilor. El ne spune procesul judecăţii Sale în privinţa potrivirii pentru serviciu proeminent, când zice: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari. „Oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.” Şi cu cât ne uităm mai mult la principiile prezentate aici, cu atât vedem mai mult înţelepciunea şi corectitudinea lor. Persoana care este serioasă şi zeloasă să servească pe Domnul, atât de dispusă şi atât de nerăbdătoare după ocazii încât va face cu toată puterea ceea ce găsesc mâinile sale de făcut, aceea este un servitor adevărat; acel servitor îşi arată iubirea faţă de Învăţătorul — arată că iubirea sa nu este o iubire de sine şi de avansare de sine. Domnul vede că acestor servitori li se poate încredinţa un serviciu mai important, şi, prin urmare, când trebuie făcut un serviciu mai important, de obicei Domnul alege pe unul care a fost credincios în câteva lucruri mici, ca să-i dea în grijă lucruri mai mari. Şi cine va contesta înţelepciunea metodei Domnului? Cel care n-are destulă smerenie să facă cel mai mic serviciu pentru Domnul, pentru adevăr şi pentru membrii confraţi ai corpului lui Cristos, nu are destulă smerenie să-i fie încredinţat un serviciu mai mare; căci serviciul mai mare s-ar putea dovedi a fi o mare daună pentru el, deoarece ar duce la cultivarea unei însuşiri latente în fiecare membru al rasei decăzute, şi una care l-ar face complet incapabil de alt serviciu, şi anume mândria — încrederea în sine şi relele care o însoţesc.

 

12. Cum trebuie să se manifeste dragostea frăţească în legătură cu ideea ca „în cinste fiecare să dea întâietate altuia”?

Romani 12:10 „În ce priveşte dragostea frăţească, fiţi plini de afecţiune unii pentru alţii. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.”

 

R 2213, col. 1, par. 6 — „În cinste fiecare să dea întâietate altuia”:

Adică, să se bucure dacă altuia i se dă onoare mai mult decât dacă i se dă lui. Inima noastră trebuie să fie atât de lipsită de egoism încât să ne facă plăcere să vedem că altuia i se dă onoare şi are prosperitate, şi să ne bucurăm; şi atât de compătimitori încât eşecul unui frate să ne cauzeze multă mâhnire, ca şi cum ar fi eşecul nostru propriu. Acesta este Spiriul sfânt care se bucură sincer cu cei ce se bucură şi plânge cu cei ce plâng.

 

R 3553, col. 1, par. 2:

Minunea minunilor! Unde va înceta compasiunea divină? În timp ce noi eram încă păcătoşi, sub condamnarea divină la moarte, am fost iubiţi şi răscumpăraţi cu mare preţ; şi acum, fiind răscumpăraţi, auzim vocea cuvintelor cereşti: „Vino mai sus”, da, chiar pe tron, la comoştenire cu Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, singurul conceput al Tatălui, plin de har şi de adevăr. Dacă am putea ţine minte întotdeauna această mare manifestare de iubire şi altruism, cât de amănunţit ar risipi din mintea tuturor celor care caută să fie asemănări al Iubitului Fiu al lui Dumnezeu, fiecare gând de rivalitate a unuia faţă de altul. Cum ne-ar face să ne bucurăm în utilitatea şi avansarea crescândă a fiecărui membru al corpului în serviciul Domnului. Cum ar trebui să simţim tot mai mult ceea ce spun Scripturile prin „În cinste fiecare să dea întâietate altuia”, şi care se bucură de prosperitatea unui frate, în utilitatea lui crescândă în Biserică, în dovezile crescânde ale  favorii sale la Dumnezeu şi la oameni. Cei care se pot bucura astfel de prosperitatea membrilor confraţi ai corpului, au încă o dovadă a creşterii lor în asemănarea marelui şi gloriosului nostru Cap. Cei care nu au acest sentiment, să se străduiască după el şi să nu fie foarte mulţimiţi până nu-l obţin.

13. Cum să „veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”?

Evrei 10:24 „Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.”

 

Vol. VI, pag. 308, par. 1, 2:

Ce gând frumos şi iubitor este exprimat aici! În timp ce alţii îşi observă semenii ca să le găsească greşeli, să-i descurajeze sau să profite în mod egoist de slăbiciunile lor, Noua Creaţie trebuie să facă contrariul — să-şi studieze unii altora cu grijă dispoziţia, cu scopul evitării de a spune sau a face unele lucruri care ar răni inutil, ar stârni mânia etc., ci pentru a se îndemna la iubire şi la conduită bună.

Şi de ce nu? Nu este oare toată atitudinea lumii, a cărnii şi a diavolului provocatoare de invidie, egoism, gelozie, şi plină de ispite rele spre păcat în gând, cuvânt şi faptă? De ce atunci, Noile Creaturi din corpul Cristosului să nu se abţină de la asemenea provocări la adresa lor şi a altora, şi nu numai atât, dar şi să se angajeze în provocarea sau îndemnarea în direcţie inversă — spre iubire şi fapte bune? Sigur că acest sfat, ca toate sfaturile şi îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu, este raţional şi folositor.

 

R 3536, col. 2, par. 4:

„Să veghem unii asupra altora”, a spus apostolul — să fim atenţi la slăbiciunile altora, să fim atenţi la încercările altora, să fim atenţi la ispitele altora, să fim atenţi la eforturile altora de a duce o luptă bună împotriva lumii, a cărnii şi a Adversarului — să fim atenţi la necazurile altora pe calea îngustă contra împotrivirii dinăuntru şi din afară, şi făcând aceasta, ne va aduce în inimă compătimire, o compătimire căreia îi va face plăcere să toarne parfumul mirositor, foarte scump, cel mai curat şi mai bun, peste toţi cei care sunt membri confraţi ai aceluiaşi corp.

 

14. Cum se manifestă dragostea frăţească atunci când „ne dăm viaţa pentru fraţi”?

1 Ioan 3:16 „Noi am cunoscut dragostea, prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.”

 

R 2343, col. 2, par. 2:

Principiile religiei creştine sunt aşezate pe aceste linii, care sunt contrare liniilor de gândire şi conduită ale lumii; şi anume, că cel mai mare în Biserică este cel care este cel mai mare servitor, cel care ajută cel mai mult pe alţii. Cel mai mare servitor în Biserică a fost marele Cap al Bisericii, care Şi-a dat chiar viaţa pentru noi. Şi aceia dintre urmaşii Săi care doresc să fie mari în aprecierea Domnului şi să fie astfel socotiţi de semenii lor, sunt îndemnaţi să urmeze îndeaproape în urmele Învăţătorului, şi cu smerenie de inimă să fie gata şi să caute să-şi dea viaţa pentru fraţi (1 Ioan 3:16). Aceasta nu înseamnă un simplu serviciu formal; înseamnă serviciu real. Vedem că sacrficiul Domnului nostru n-a fost numai o formalitate sau o aparenţă de interes şi de iubire: a fost dăruirea vieţii Sale ca preţ de cumpărare pentru a noastră. Aşa este şi cu noi; să ne iubim şi să ne servim unul pe altul nu numai în cuvânt, în declaraţie, în titlu (cum ar fi de exemplu cuvântul „slujitor” în biserică); ci să ne servim unul pe altul aşa cum trebuie să ne iubim unul pe altul, „cu fapta şi cu adevărul”. 1 Ioan 3:18.

 

R 2751, col. 2, par. 4:

Pentru aceste motive aşteptăm mari progrese în privinţa adevărului în viitorul apropiat. Credem că este o datorie, ca şi o plăcere, a tuturor celor care au fost luminaţi de Dumnezeu prin mesajul secerişului, să răspândească vestea bună peste tot — să dea fraţilor înfometaţi hrana la timp care ne-a întărit atât de mult inimile noastre. Şi acesta pare să fie tot mai mult spiritul fraţilor Domnului, pe măsură ce primesc din harul şi adevărul Domnului şi devin tot mai mult asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu, şi au tot mai mult din spiritul şi dispoziţia de a servi pe fraţi, şi, cum sugerează apostolul, sunt dispuşi să-şi dea viaţa pentru fraţi (1 Ioan 3:16), nu literal, ci zi după zi şi ocazie după ocazie — dispuşi să-şi sacrifice comoditatea şi avantajele care, pentru omul natural, formează suma vieţii şi fericirii pământeşti. Lor le face plăcere să renunţe la privilegiile şi luxul pământesc, şi chiar la unele din comodităţile vieţii, ca să poată cheltui mai mult din ceea ce au şi să fie mai mult cheltuiţi în a face bine tuturor oamenilor, în special casei credinţei şi în special din bunurile mai înalte, spirituale, pe care ei au privilegiul inestimabil să le distribuie ca servitori ai Domnului nostru prezent. Mat. 24:45.

 

R 2807, col. 2, par. 9:

Noi trebuie să-i recunoaştem ca „fraţi'” numai pe aceia care au gradul phileo al iubirii din datorie, cum a avut Pavel când a scris: „Salută pe toţi cei care ne iubesc îphileoş în credinţă” (Tit. 3:15); dar trebuie să căutăm să „iubim pe fraţi” (1 Pet. 2:17) cu iubirea agape sau iubirea mai înaltă, care nu socoteşte viaţa de acum scumpă şi că trebuie să fie cruţată, ci cu bucurie îşi dă viaţa pentru fraţi — în sacrificii zi de zi şi ceas de ceas, din timpul, banii şi toate interesele pământeşti pentru ei. 1 Ioan 3:16.

 

Vol. VI, pag. 468, par. 1, până la pag. 469, par. 1:

Acelaşi cuget este exprimat iarăşi în cuvintele: „Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16). Ce frăţie implică aceasta! Unde mai putem spera să găsim o astfel de iubire de fraţi care să-şi dea viaţa pentru ei? Noi nu vorbim acum despre felul în care I-ar plăcea Domnului să folosească sacrificiul Bisericii, reprezentată prin „ţapul Domnului” ca o parte a sacrificiilor Zilei Ispăşirii. Remarcăm doar împreună cu apostolul că în ceea ce ne priveşte pe noi, sacrificiul, punerea vieţii, trebuie să se facă în principal pentru fraţi — în serviciul lor; serviciul pentru lume aparţine în primul rând veacului viitor, Mileniul. În condiţiile prezente, timpul, talentele, influenţa şi mijloacele noastre sunt mai mult sau mai puţin ipotecate pentru alţii (soţie, copii sau părinţi bătrâni, sau alţii care depind de noi), şi suntem obligaţi de asemenea să asigurăm pentru noi înşine „cele necesare”, „cuviincioase” şi „ce este bine înaintea tuturor oamenilor”. Astfel ne rămâne relativ puţin la dispoziţie pentru sacrificiu, relativ puţin de sacrificat pentru fraţi, iar lumea, carnea şi diavolul încearcă în mod continuu să ia acest puţin de la noi şi să-l abată de la jertfirea pentru care l-am consacrat.

Alegerea Bisericii de către Domnul în acest timp când răul predomină este cu scopul ca împrejurările în care suntem să poată dovedi măsura iubirii şi loialităţii fiecăruia faţă de El şi faţă de ai Lui. Dacă iubirea noastră este rece, atunci pretenţiile lumii, ale cărnii şi ale Adversarului vor fi mai mult decât putem rezista şi ne vor absorbi timpul, influenţa, banii. Pe de altă parte, în măsura în care iubirea noastră pentru Domnul este puternică şi caldă, în aceeaşi măsură ne va face plăcere să jertfim pentru El aceste lucruri — nu numai să dăm surplusul nostru de energie, influenţă şi mijloace, jertfindu-le după cum găsim ocazie în serviciul fraţilor, ci în plus, acest spirit de devotare faţă de Domnul ne va determina să reducem la limite rezonabile şi economice cerinţele căminului şi familiei, şi în special ale noastre proprii, ca să avem mai mult de sacrificat pe altarul Domnului. După cum Domnul nostru Şi-a frânt trupul şi Şi-a vărsat sângele, viaţa, trei ani şi jumătate, sfârşind aceste jertfe doar la Calvar, tot aşa şi noi: jertfirea vieţilor noastre pentru fraţi se face în lucrurile mici, materiale sau spirituale, cele spirituale fiind mai înalte şi de aceea mai importante, totuşi cel ce şi-ar reţine compasiunea faţă de un frate care ar avea nevoi materiale ar da dovadă că Spiritul Domnului nu stăpâneşte în inima sa în gradul cuvenit.

 

15. Cum trebuie să arătăm amabilitate frăţească faţă de fraţii mai slabi?  

1 Tes. 5:14: „Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi.”

 

R 2321, col. 2, par. 4:

Haideţi deci (creştini), să privim lucrurile mai larg, şi în special pe cei care se numesc cu numele lui Cristos şi care dau dovadă că se preocupă să umble în urmele Lui. Dragostea noastră pentru ei să acopere nu numai neajunsurile şi micile şi neînsemnatele lor deosebiri faţă de noi, ci dragostea noastră să acopere şi mulţimea imperfecţiunilor din carnea lor, atâta vreme cât vedem că inimile lor sunt loiale Domnului şi că ei caută să umble nu potrivit cărnii, ci potrivit spiritului: atâta vreme cât declară că ei caută să se scape de josnicie, de egoism şi de nimicnicia naturii decăzute, şi să cultive în ei nobleţea caracterului care aparţine stării de om perfect, chipul naturii divine.

 

Vol. VI, pag. 236, par. 1:

Apostolul pune în faţa noastră o imagine a Noii Creaţii care ilustrează întregul subiect. Este o imagine umană, capul reprezentând pe Domnul, diferitele părţi şi membre reprezentând Biserica. În 1 Corinteni 12 acest subiect este foarte bine dezvoltat, şi cu mare simplitate, explicaţia dată fiind: „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos îun corp sau o companie compusă din mulţi membriş. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup îfie evrei, fie neamuri, fie robi, fie liberiş”. Apostolul continuă şi atrage atenţia asupra faptului că după cum binele unui corp uman depinde în mare măsură de unitatea, armonia şi cooperarea tuturor membrelor lui, tot aşa este şi cu Biserica, corpul lui Cristos. Dacă un membru suferă durere sau degradare sau dizgraţie, toţi membrii sunt afectaţi, cu voie sau fără voie, iar dacă un membru este în mod deosebit binecuvântat, mângâiat sau reconfortat, toţi ceilalţi îi vor împărtăşi proporţional binecuvântările. El arată (versetul 23) că noi căutăm să acoperim şi să ascundem slăbiciunile şi neajunsurile etc., corpului nostru natural şi căutăm să-l uşurăm şi să-l ajutăm; şi la fel trebuie să fie şi cu Biserica, corpul lui Cristos — celor mai slabi membri trebuie să li se acorde atât grijă deosebită cât şi acoperire cu iubirea-caritate; „ca să nu fie dezbinare îdiviziuneş în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele”, de cele mai umile ca şi de cele mai favorizate. Versetul 25.

 

Vol. VI, pag. 304-306 — „Mângâiaţi pe cei cu o minte mai slabă”: 

Continuând examinarea cuvintelor apostolului din textul nostru, remarcăm că Biserica trebuie să mângâie pe cei cu o minte mai slabă. Observăm astfel că primirea Spiritului sfânt nu transformă corpurile noastre muritoare aşa încât să le învingem cu totul slăbiciunile. Sunt unii cu o minte mai slabă, alţii cu un corp mai slab, şi fiecare are nevoie de compătimire în privinţa slăbiciunii sale. Cei cu o minte mai slabă nu se vor vindeca miraculos; nici nu trebuie să aşteptăm ca, din cauză că mintea unora este mai slabă şi nu sunt în stare să înţeleagă toate lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile planului divin, ei, prin urmare, să nu fie din corp. Dimpotrivă, după cum Domnul nu caută pentru Biserica Sa numai pe aceia care sunt frumos dezvoltaţi fizic, puternici şi robuşti, tot aşa El nu caută numai pe aceia care sunt puternici şi robuşti la minte, şi care sunt în stare să judece şi să analizeze amănunţit, complet, fiecare trăsătură a planului divin. Se vor afla în corp unii care sunt capabili de aceasta, dar alţii au o minte mai slabă şi nu ajung nici la nivelul mediu de cunoştinţă. Ce mângâiere să le dăm noi acestora? Răspundem că bătrânii, în prezentarea Adevărului, şi toată Biserica în relaţiile lor unii cu alţii, trebuie să-i mângâie pe aceştia, nu în mod necesar arătând slăbiciunea lor şi trecând peste ea, ci mai degrabă în general — neaşteptând de la membrii familiei lui Dumnezeu acelaşi grad de pricepere şi discernământ intelectual. Nimeni să nu pretindă că aceia care au astfel de neputinţe nu sunt, de aceea, din corp.

Învăţătura este aceeaşi şi dacă acceptăm versiunea revizuită: „Îmbărbătaţi pe cei timizi" (în engleză — n. e.). Unora în mod natural le lipseşte curajul şi combativitatea, şi oricâtă bunăvoinţă şi oricât de loiale inimi ar avea, nu pot fi tot atât de „tari în Domnul” ca şi alţii din corp, nici nu pot să „lupte lupta cea bună a credinţei” în mod deschis. Domnul însă trebuie să le vadă voinţa, intenţia de a fi curajoşi şi loiali, şi fraţii de asemenea trebuie să le vadă — dacă vor să ajungă în rândul biruitorilor.

Toţi trebuie să recunoască faptul că Domnul judecă pe poporul Său după inimă, şi dacă aceştia care au o minte mai slabă sau sunt timizi au avut suficientă minte şi voinţă să înţeleagă principiile de bază ale planului divin de răscumpărare prin Isus Cristos, şi îndreptăţirea lor în ochii lui Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul, şi dacă pe această bază se străduiesc să trăiască o viaţă de consacrare Domnului, în toate modurile trebuie trataţi aşa încât să fie ajutaţi să simtă că sunt membri pe deplin ai corpului lui Cristos; iar faptul că ei nu pot expune sau nu pot discerne, poate, cu claritate fiecare trăsătură a planului divin din punct de vedere intelectual şi nu-l pot apăra atât de curajos ca alţii, nu trebuie să fie socotit că pune sub semnul întrebării acceptarea lor de către Domnul. Ei trebuie să fie încurajaţi să stăruie în sacrificiul de sine în serviciul divin, făcând ceea ce mâinile lor găsesc de făcut, spre gloria Domnului şi spre binecuvântarea poporului Său — să fie mângâiaţi cu gândul că la timpul cuvenit toţi care rămân în Cristos şi cultivă roadele Spiritului Său şi umblă în urmele Sale de sacrificiu vor avea corpuri noi cu capacitate perfectă, în care toţi membrii vor putea cunoaşte aşa cum şi ei sunt cunoscuţi — şi că între timp Domnul ne asigură că puterea Lui se arată cu atât mai deplin în slăbiciunea noastră.

„Sprijiniţi pe cei slabi”

Aceasta implică faptul că în Biserică unii sunt mai slabi decât alţii; mai slabi nu numai fizic, ci şi spiritual — în sensul că au organisme umane degradate în aşa fel încât întâmpină greutate mai mare în creşterea şi dezvoltarea spirituală ca Noi Creaţii. Aceştia nu trebuie să fie respinşi din corp, ci trebuie să înţelegem că, dimpotrivă, dacă Domnul i-a socotit vrednici să ia cunoştinţă de harul Său, înseamnă că El poate să-i scoată biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios. Ei trebuie să fie sprijiniţi cu astfel de promisiuni cum oferă Biblia — în privinţa faptului că atunci când suntem slabi prin noi înşine putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, aruncând toată grija noastră asupra Lui şi prin credinţă intrând în posesia harului Său; în privinţa faptului că în ceasul slăbiciunii şi ispitei vor găsi că se împlineşte făgăduinţa: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. Întreaga adunare poate ajuta la această mângâiere şi sprijinire, deşi, desigur, bătrânii au faţă de aceştia o însărcinare şi o responsabilitate deosebită, deoarece ei sunt reprezentanţii aleşi ai Bisericii şi ca atare ai Domnului. Apostolul, vorbind despre diferiţii membri ai corpului, după ce spune despre pastori şi învăţători, vorbeşte despre „ajutoare” (1 Cor. 12:28). Evident că buna plăcere a Domnului ar fi ca fiecare membru al Bisericii să caute să ocupe un astfel de loc folositor, nu numai să ajute pe bătrânii aleşi ca reprezentanţi ai Bisericii, dar şi să se ajute unul pe altul, făcând bine tuturor oamenilor când avem ocazia, dar mai ales casei credinţei. 

 

16. Cum va compătimi iubirea cu fraţii mai demonstrativi?

 

Vol. VI, pag. 132, par. 2:

Toţi cei care sunt astfel marcaţi cu Spiritul sfânt ca membri în devenire ai Noii Creaţii sunt asiguraţi de Domnul: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. „Eu v-am ales pe voi îdin lumeş şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să rămână.” „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:16, 19; 17:16). Chiar dacă aceste semne ale sfinţirii pot fi într-o anumită măsură discernute de lume, nu trebuie totuşi să aşteptăm ca ele să atragă admiraţia sau aprobarea lumii, ci mai degrabă lumea va considera aceste dovezi ale Spiritului sfânt la Noua Creaţie ca dovezi de slăbiciune şi pasivitate. Lumea apreciază şi aprobă ceea ce ea ar defini o viaţă viguroasă şi încordată — nu prea dreaptă. Domnul nostru ne explică de ce lumea nu va aproba pe urmaşii Săi; şi anume, fiindcă întunericul urăşte lumina — fiindcă standardul Preoţimii Împărăteşti pentru gând, cuvânt şi acţiune va fi mai înalt decât standardul lumii în general, şi ca atare va părea să condamne mai mult sau mai puţin calea ei. Lumea doreşte mai degrabă să fie aprobată, să fie măgulită; şi orice aruncă în vreun grad dezaprobare asupra ei, este în acea măsură evitat, dacă nu chiar respins. Această dezaprobare din partea celor înţelepţi în felul lumii din creştinătate constituie o parte din încercările Preoţimii Împărăteşti; şi dacă consacrarea lor nu este foarte zeloasă, aşa le va lipsi părtăşia lumii şi aşa vor tânji după aprobarea ei, încât nu vor duce la îndeplinire în spiritul cuvenit sacrificarea intereselor pământeşti pe care au întreprins-o — nu vor fi preoţi; ca atare nu vor fi din Noua Creaţie. Cu toate acestea, datorită bunelor lor intenţii, Domnul poate să-i aducă prin încercări de foc, pentru nimicirea cărnii pe care ei n-au avut zelul s-o sacrifice: astfel ei pot fi socotiţi vrednici de o parte în binecuvântările şi răsplăţile Marii Mulţimi care va ieşi din marea strâmtorare ca să servească în faţa tronului, pe care va şedea turma mică împreună cu Domnul.

 

17. Cum trebuie să procedeze amabilitatea frăţească cu cei care-şi caută propriile interese?

 

Vol. VI, pag. 296, par. 1, până la pag. 297:

Regula Domnului în acest subiect este clar prezentată — „Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11). Biserica trebuie să urmeze această regulă, această gândire a Spiritului, în toate problemele în care ea va căuta să cunoască şi să se supună Domnului ei. Metoda Domnului este să avanseze numai pe acela al cărui zel, credincioşie şi perseverenţă în facerea binelui s-au arătat în lucrurile mici. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). „Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri” (Mat. 25:21, 23). Există totdeauna mult loc la capătul de jos al scării onoarei. Oricine va vrea, nu va trebui să stea mult fără ocazii de a servi pe Domnul, Adevărul şi fraţii în modurile umile pe care cei cu spirit mândru le vor dispreţui şi neglija, căutând serviciu mai onorabil în ochii oamenilor. Cei credincioşi se vor bucura în orice serviciu şi lor le va deschide Domnul tot mai larg uşile ocaziei. Astfel voinţa Sa, exemplificând înţelepciunea de sus, trebuie să fie urmată cu grijă de către fiecare membru al Noii Creaţii — în special în votul său, în ridicarea mâinii, ca membru al corpului lui Cristos pentru a exprima voinţa Capului.

Un frate care-şi caută propriile interese trebuie să fie evitat, oricât ar fi el de capabil; iar un frate mai puţin capabil, dar smerit, ar trebui să fie ales ca Bătrân. O mustrare aşa de blândă ar fi benefică pentru toţi — chiar dacă nici un cuvânt n-ar fi rostit în privinţa motivelor conducătoare. Iar în cazul unui Bătrân capabil care dă dovadă de un spirit dictatorial, sau care este înclinat să se considere mai presus de Biserică şi că el aparţine unei clase deosebite, sau că implică un drept divin de a învăţa, care nu vine prin Ecclesie (Biserică), ar fi atât o amabilitate cât şi o datorie faţă de un atare să fie pus la un serviciu mai puţin proeminent, sau scos pentru o vreme de la orice serviciu special, până când îşi va însuşi această mustrare blândă şi-şi va reveni din capcana Adversarului.

Cu toţii trebuie să nu uităm că ambiţia, ca şi alte caracteristici, este necesară în Biserică precum este şi în lume; dar la Noua Creaţie nu trebuie să fie o ambiţie egoistă, de a fi mare şi proeminent, ci o ambiţie iubitoare, de a servi pe Domnul şi poporul Său, chiar şi pe cel mai umil. Ştim cu toţii cum ambiţia a dus la căderea lui Satan — de la favoarea şi serviciul lui Dumnezeu la poziţia unui vrăjmaş al Creatorului său şi un împotrivitor al tuturor reglementărilor Sale drepte. În mod similar, toţi cei care-i adoptă cursul, zicând: „Mă voi ridica deasupra stelelor lui Dumnezeu îmă voi pune mai presus de alţi fii ai lui Dumnezeuş, voi fi ca Cel Preaînalt — îun conducător printre ei, un uzurpator al autorităţii divine, fără numire divină şi contrar reglementărilor divineş”, sigur vor suferi dezaprobarea divină şi înstrăinare proporţională de Domnul. Şi influenţa acestora, ca şi a lui Satan, sigur va fi dăunătoare. După cum Satan ar fi un învăţător periculos, la fel toţi care au dispoziţia lui ar conduce în mod sigur în întuneric în loc de lumină, fiindcă ei nu sunt în atitudinea cuvenită să primească lumina şi să fie folosiţi ca mesagerii ei pentru alţii.

Prin urmare, ori de câte ori un frate se simte sigur că el este chemat să predice în calitate pu-blică atunci când nici o uşă de serviciu nu i s-a deschis în modul stabilit — dacă el este înclinat să se impună Bisericii, fără să aibă cererea ei aproape unanimă — sau dacă, după ce a fost ales în poziţia de conducător sau Bătrân, el caută să menţină poziţia şi s-o considere ca fiind a lui de drept, fără voturile obişnuite ale Bisericii care din timp în timp îi cere să-şi continue serviciul, trebuie să considerăm fie că fratele n-a remarcat specificul cazului, fie că el are spiritul greşit, egoist, nepotrivit vreunui serviciu în Ecclesie. În ambele cazuri ar fi cuvenit să se facă o schimbare la prima ocazie potrivită pentru alegeri: şi, după cum s-a sugerat deja, prima duminică a anului sau a trimestrului ar fi un timp potrivit, uşor de reţinut.

 

18. Cum va proceda amabilitatea frăţească cu fraţii cărora le lipseşte stăpânirea de sine?

 

Vol. VI, pag. 148, par. 2, până la pag. 150, par. 1:

Încă o clasă de consacraţi, dar bolnavi spiritual, trebuie luată în considerare. Aceştia, aparent îndreptăţiţi prin credinţă şi sinceri în consacrarea lor, par să nu facă deloc progres sau să facă puţin progres în stăpânirea cărnii lor. De fapt, în unele împrejurări s-ar părea că credinţa lor în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, care îndepărtează frânele temerii, i-a lăsat mai expuşi la ispite prin slăbiciunile cărnii decât erau la început — când aveau mai puţină cunoştinţă de Domnul. Aceştia au experienţe foarte grele, nu numai pentru ei, ci şi pentru toată casa credinţei cu care ei vin în contact; viaţa lor pare să fie o succesiune de eşecuri şi căinţe, unele în privinţa dificultăţilor financiare, altele pe linia abaterilor morale şi sociale.

Care este remediul pentru această stare de lucruri? Răspundem că ei trebuie să fie clar informaţi că Noua Creaţie nu va fi compusă din aceia care doar fac un legământ de negare de sine şi sacrificiu de sine în lucrurile pământeşti, şi de umblare nu după trup ci după Spirit, ci din aceia care, datorită credincioşiei în străduinţa voită de a ţine acest legământ, vor fi socotiţi biruitori de către Cel care citeşte inima. Ei trebuie să fie informaţi că metoda cuvenită de a proceda pentru toţi consacraţii este că, fiind făcuţi liberi prin Fiul, ei trebuie să fie atât de nerăbdători să obţină toate binecuvântările legate de favoarea divină, încât ei în mod voluntar să devină robi — impunându-şi anumite restricţii, limite, servitute, în privinţa cuvintelor lor, conduitei lor, gândurilor lor — dorind serios de la Domnul în rugăciune ajutorul făgăduit de El, exprimat în cuvintele Sale către apostol: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. De fiecare dată când află că au păcătuit, trebuie nu numai să facă reparare celor lezaţi, dar şi să-I mărturisească Domnului şi să-I obţină iertarea prin credinţă — trebuie să promită străduinţă mai mare pentru viitor şi să mărească limitarea libertăţilor lor pe linia slăbiciunilor constatate cu ocazia ultimului lor eşec.

Astfel veghind şi rugându-se, punând paznici acţiunilor şi cuvintelor vieţii şi aducând „orice gând ... rob ascultării” de voinţa lui Dumnezeu în Cristos (2 Cor. 10:5), desigur că nu va trece mult până când ei se vor putea asigura pe ei înşişi şi pe fraţi în privinţa sincerităţii inimii lor, şi vor umbla în viaţă atât de precaut încât toţi vor putea discerne, nu numai că ei au fost cu Isus, dar şi că au învăţat de la El şi I-au căutat ajutorul şi l-au folosit, câştigând victorii asupra slăbiciunilor lor. Cazurile acestor fraţi sau surori ar intra în categoria pe care apostolul o numeşte „trăire în neorânduială" — nu după exemplul Domnului şi apostolilor. Într-un alt capitol vom vedea îndrumarea Domnului în privinţa modului în care trebuie să fie trataţi de către fraţi aceia care sunt slabi în carne şi care aduc dezonoare cauzei Domnului şi o discreditează.

Aici remarcăm totuşi că atâta vreme cât ei dau dovezi de căinţă pentru calea lor greşită, de dorinţa inimii de a umbla pe calea cea dreaptă şi de continuarea credinţei şi încrederii în Domnul, trebuie să fie socotiţi ca fraţi — oricât ar fi de necesar să se restrângă părtăşia cu ei până când vor da ceva dovadă exterioară palpabilă a puterii harului în inima lor, prin înfrânarea slăbiciunilor trupeşti. Însă ei trebuie să fie încurajaţi să creadă că Domnul este foarte îndurător faţă de cei care se încred în El şi care Îi doresc din inimă căile, deşi ei nu pot fi încurajaţi să se aştepte că ar putea fi vreodată socotiţi vrednici de clasa învingătoare, dacă nu vor deveni atât de sârguincioşi în zelul pentru dreptate, încât carnea lor să arate unele dovezi considerabile de supunere faţă de Mintea cea Nouă.

 

19. Cum trebuie să caute amabilitatea frăţească să evite „amestecul în treburile altuia”?

1 Tim. 5:13 „Totodată se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă şi nu numai că sunt leneşe, dar sunt şi defăimătoare, amestecându-se în toate şi vorbind ce nu trebuie.”

1 Pet. 4:15 „Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca răufăcător, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia.”

 

Vol. VI, pag. 583-586 — Amestec conştiincios. Vezi fragmentul la pag. 199.

 

20. Cum trebuie iubirea frăţească să-şi stăpânească limba?

 

Vol. VI, pag. 291, par. 2, până la pag. 292, par. 1:

Fără îndoială, majoritatea tulburărilor în Biserică (precum şi în societate şi în familie) apar nu dintr-o dorinţă de a face rău, nici chiar dintr-un rău comis neintenţionat, ci din neînţelegeri şi din interpretări cel puţin parţial greşite ale intenţiilor şi motivelor. Limba este făcătorul-de-rele general, şi de aceea face parte din spiritul minţii sănătoase a pune pază atât buzelor cât şi inimii, din care ies sentimentele lipsite de generozitate care, fiind exprimate de buze, aprind focul patimilor rele şi adesea rănesc pe mulţi. Noua Creaţie — Biserica — are instrucţiuni stricte de la Domnul şi Capul lor asupra acestui subiect important. Spiritul Lui de iubire trebuie să-i umple atunci când merg singuri, în particular, la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau să discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe el (sau pe ea) să se ruşineze de conduita lui, nici să-l dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obţină o încetare a răului şi dacă este posibil o reparare pentru lezarea deja făcută. A le spune altora despre rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor — contrar Cuvântului şi Spiritului Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar pentru a cere sfat: noi avem sfatul Domnului şi trebuie să-l urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înţelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să nu se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.

Dacă tulburarea nu este serioasă, problema ar trebui să se oprească după ce s-a apelat personal la cel care a comis greşeala, fie că acesta ascultă, fie că refuză să asculte — să cedeze. Dar dacă este considerat necesar al doilea pas, nu trebuie să se dea nici o explicaţie despre necaz celor cărora li se cere să discute, până când se întâlnesc în prezenţa acuzatorului şi a acuzatului. Astfel „vorbirea” defăimătoare va fi evitată şi comitetul de fraţi va veni nepărtinitor şi va putea cu atât mai bine sfătui cu înţelepciune ambele părţi; căci necazul ar putea fi de ambele părţi, sau poate cu totul de partea acuzatorului. În tot cazul, acuzatul va fi impresionat de astfel de tratament corect şi va fi mult mai posibil să cedeze în faţa acestor sfătuitori dacă şi lor li se va părea greşit cursul lui. Dar, fie că acela pe care comitetul îl consideră că este în eroare va ceda fie că nu, toată chestiunea rămâne încă strict privată şi nu trebuie să se facă nici o menţionare a ei nimănui, până când, dacă se crede că este suficient de importantă, se aduce în faţa Bisericii şi se face o examinare finală. Atunci pentru prima dată aceasta devine o chestiune comună numai pentru sfinţi, şi în măsura în care sunt sfinţi nu vor dori să spună nimănui mai mult decât este necesar în privinţa slăbiciunilor sau păcatelor cuiva.

 

R 3594, col. 2, par. 4, 5:

Vorbirea de rău, bârfa şi defăimarea sunt strict interzise pentru poporul Domnului, fiind cu totul contrare spiritului Său de iubire — chiar dacă lucrul rău este adevărat. Ca o preîntâmpinare a orice este de natura defăimării, Scripturile indică foarte clar un singur mod de a repara nedreptăţile, în Matei 18:15-17.

Chiar şi creştinii avansaţi par să fie total în ignoranţă de această reglementare divină, şi ca atare creştinii declaraţi sunt adesea cei mai pronunţaţi bârfitori. Totuşi, aceasta este una dintre poruncile speciale, specifice, date de Domnul nostru; şi văzute în legătură cu declaraţia, voi sunteţi ucenicii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu, încălcarea ei constantă dovedeşte că nu mulţi sunt foarte avansaţi în ucenicie.

 

R 3595, col. 1, par, 7, 8:

Dacă un frate sau o soră încep o vorbire de rău despre alţii, opriţi-i imediat, blând dar ferm. „Să nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le.” Refuzaţi a avea vreo parte în încălcarea poruncilor Învăţătorului nostru, încălcare care face mare rău în Biserică. Presupunând că fratele sau sora sunt numai „prunci” în cele spirituale, atrageţi atenţia asupra reglementării Domnului asupra acestui subiect, în Matei 18:15 şi 1 Timotei 5:19. Dacă vorbirea nu vă este adresată vouă direct ci numai o auziţi, arătaţi-vă prompt dezaprobarea prin retragere de acolo.

Dacă, după ce i s-a atras atenţia asupra poruncii Domnului în privinţa acestui subiect, defăimătorul persistă totuşi în „vorbire de rău”, „bârfă”, şi vă spune „bănuielile lui rele”, mustraţi-l mai aspru, zicându-i în timp ce plecaţi: Nu pot, nu trebuie să te ascult; căci, dacă te-aş asculta, aş fi la fel de nelegiuit în această chestiune ca tine — încălcând porunca Domnului. Şi chiar dacă ar fi să-ţi ascult povestea, n-aş putea s-o cred; căci creştinul care nu respectă Cuvântul Domnului şi nu urmează planul Său de reparare a nedreptăţilor, arată atât de puţin din Spiritul Domnului încât nu poţi avea încredere în cuvântul lui. Cel care distorsionează şi ocoleşte cuvintele Domnului n-ar ezita să distorsioneze şi să denatureze nici cuvintele şi faptele confraţilor ucenici. Dacă în vreo măsură ascultaţi astfel de conversaţie sau exprimaţi „simpatie” faţă de ea sau faţă de clevetitor sau defăimător, sunteţi părtaş la păcat şi la toate consecinţele lui; şi dacă se dezvoltă astfel o „rădăcină de amărăciune”, foarte probabil veţi fi unul dintre cei „întinaţi” de ea. Evr. 12:15.

 

Vol. VI, pag. 586-588 — „A binecuvânta pe Domnul şi a blestema pe oameni”:

Nu ne mirăm că apostolul Iacov numeşte limba un organ nestăpânit, plin de otravă de moarte! Nu ne mirăm când spune că dintre membrele corpului nostru este cel mai greu de stăpânit! Nu ne mirăm când spune că aruncă în foc cursul vieţii! (Iac. 3). Cine n-a avut experienţe în aceste privinţe? Cine nu ştie că cel puţin jumătate din dificultăţile vieţii se pot pune pe seama limbii nestăpânite; că nişte cuvinte necugetate şi impulsive au dus la războaie care au costat milioane în bani şi sute de mii de vieţi; că acestea de asemenea stau la baza a jumătate din procesele care se judecă în tribunale şi a mai mult de jumătate din necazurile conjugale care au afectat rasa noastră în cei şase mii de ani trecuţi! Apostolul spune în privinţa limbii: „Cu ea binecuvântăm îlăudămş pe Domnul şi Tatăl, şi tot cu ea blestemăm îrănim, defăimăm, supărămş pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. ... Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (vers. 9, 10). Creştinul care a ajuns doar la standardul de a nu fura de la aproapele sau de a nu-l ucide, dar comite jaf cu limba sa asupra aproapelui — rănindu-l sau ucigându-l sau furându-i reputaţia, numele bun, este un creştin care a făcut foarte puţin progres pe calea cea corectă şi care este încă departe de starea Împărăţiei cerurilor.

Cu toţii ştim ce problemă grea este să ne controlăm limba, chiar şi după ce ne dăm seama de dispoziţia ei vicioasă din natura noastră decăzută. De aceea, atragem atenţia asupra singurei metode potrivite de a restrânge şi înfrâna limba, şi anume, prin intermediul inimii. Cuvântul inspirat declară că „din plinătatea inimii vorbeşte gura”. Acest lucru fiind adevărat, înseamnă că atunci când avem mare greutate în privinţa limbii noastre, există mult ce nu este cu totul bun în privinţa inimii noastre; şi că, în măsura în care ne vom îndrepta inima, vom avea mai puţină greutate în a ne controla limba. Buzele care continuu vorbesc dispreţuitor despre alţii indică o stare de inimă mândră, îngâmfată, dominatoare, conştientă de sine. Buzele care continuu vorbesc rău despre alţii, fie direct fie prin insinuări, arată că în spatele lor inima nu este curată, nu este umplută cu spiritul de iubire al Domnului — căci „dragostea nu face rău aproapelui”, nici chiar în gând. Ea „nu se gândeşte la rău”. Nu-şi va permite să presupună răul în ceea ce-l priveşte. Se va îndoi de vinovăţia lui şi va presupune mai degrabă favorabilul decât nefavorabilul.

Iubirea de sine este destul de puternică la toţi oamenii ca să împiedice limba să vorbească ceva în dauna sa proprie; şi iubirea cuvenită, neegoistă, care va iubi pe aproapele său ca pe sine, va urî să vorbească în detrimentul aproapelui sau fratelui, sau chiar să arunce o umbră asupra conduitei lui, tot aşa cum nu va fi dispusă nici să ia o astfel de cale împotriva sa însăşi. Deci, vedem că din oricare direcţie am privi subiectul, chestiunea de primă importanţă pentru Noua Creaţie este ajungerea la iubirea desăvârşită în inima noastră. Faţă de Dumnezeu, aceasta ne va stimula la mai mult zel, energie şi jertfire de sine în cooperarea la serviciul divin, serviciul Adevărului, iar faţă de oameni ne va stimula nu numai să acţionăm just şi iubitor, dar şi să gândim, să vorbim frumos despre toţi pe cât este posibil. Acesta este Spiritul sfânt, pentru care Răscumpărătorul nostru ne-a învăţat că trebuie să ne rugăm, şi în privinţa căruia El a spus că Tatăl nostru ceresc este mai dispus să ni-l dea, decât sunt dispuşi părinţii pământeşti să dea daruri bune pământeşti copiilor lor; iar sinceritatea în rugăciune pentru acest spirit al sfinţeniei, al iubirii, implică dorinţă şi străduinţă serioasă ca iubirea să fie revărsată larg prin toate căile fiinţei noastre, în gând, cuvânt şi faptă. Aşa vom fi copii ai Tatălui nostru care este în ceruri şi vom fi socotiţi vrednici de iubirea Sa şi de toate lucrurile preţioase pe care le-a promis şi pe care le are în păstrare pentru cei care-L iubesc.

 

Vol. VI, pag. 406, par. 2:

Dar, dacă a spune adevărul în mod supărător înseamnă a încălca Legea Iubirii şi Regula de Aur, ce vom zice despre obiceiul încă şi mai necuviincios, încă şi mai urât, încă şi mai criminal, atât de obişnuit nu numai printre cei lumeşti şi printre creştinii nominali, ci şi printre creştinii adevăraţi — acela de a spune despre alţii lucruri necuviincioase, despre care nu se ştie sigur că sunt adevărate. O, ruşine! ruşine! ca cineva din poporul Domnului să treacă cu vederea în aşa măsură instrucţiunea Domnului, „nu vorbiţi rău de nimeni”, şi ca cineva, în afară de cei mai mici copii şi novici în Legea Iubirii, să-i înţeleagă atât de greşit mesajul — încât fără cele mai neîndoielnice dovezi din gura a doi sau trei martori, şi încă fără reţineri, până să şi creadă răul despre un frate sau un semen, dar mi-te să-l mai şi repete altora — să-l defăimeze pe bază de suspiciune sau zvon!

 

21. Cum trebuie iubirea frăţească să trateze o vorbire defăimătoare la adresa unui bătrân sau a altor fraţi?

 

Vol. VI, pag. 293, par. 1, până la pag. 294, par. 2 — Acuzaţii împotriva bătrânilor:

„Împotriva unui Bătrân să nu primeşti învinuire decât atunci când sunt doi sau trei martori.” 1 Tim. 5:19.

În această declaraţie apostolul recunoaşte două principii. (1) Că un Bătrân a fost deja recunoscut de adunare ca având un caracter bun şi nobil, şi că este în mod special serios cu Adevărul şi devotat lui Dumnezeu. (2) Că astfel de persoane, datorită proeminenţei lor în Biserică, vor fi marcate de Adversar ca obiective speciale ale atacurilor lui — obiective ale invidiei, răutăţii, urii şi conflictului din partea unora, întocmai cum a prevenit Domnul nostru — „Nu vă miraţi ... dacă vă urăşte lumea”; „Ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră"; „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?” (1 Ioan 3:13; Ioan 15:18; Mat. 10:25). Cu cât fratele va fi mai credincios şi mai capabil, cu cât va fi mai aproape de asemănarea Învăţătorului său, cu atât alegerea sa ca Bătrân va fi mai potrivită; şi cu cât Bătrânul va fi mai credincios, cu atât mai sigur va avea ca duşmani — nu numai pe Satan şi pe mesagerii lui, ci şi pe toţi aceia pe care Satan îi va putea înşela şi induce în eroare.

Aceste motive trebuie să fie o garanţie pentru un Bătrân împotriva condamnării lui pe cuvântul unei persoane, dacă altfel viaţa lui pare armonioasă. Cât priveşte bârfa sau zvonurile, ele nu trebuie luate deloc în considerare, fiindcă nici un adevărat tovarăş de jug, care recunoaşte regula Domnului (Mat. 18:15), n-ar răspândi zvonuri sau n-ar avea încredere în cuvântul celor care astfel ar nesocoti îndrumările Învăţătorului. Pentru a fi ascultaţi, acuzatorii trebuie să pretindă că au fost martori. Şi chiar dacă doi sau mai mulţi martori ar face acuzaţii, n-ar exista altă cale de a audia cazul decât cea numită deja. O persoană care aduce acuzaţii împotriva Bătrânului trebuie, după ce discuţia personală a eşuat, să ia cu el alţi doi sau trei care vor deveni astfel martori la nesupunere. Apoi chestiunea, încă necorectată, ar putea fi adusă de către Timotei sau de către altul înaintea Bisericii etc.

De fapt, această acuzaţie în faţa a doi sau trei martori fiind cerinţa în privinţa tuturor membrilor, lasă loc presupunerii că apostolul pretindea doar că un Bătrân trebuie să aibă toate drepturile şi privilegiile garantate oricărui frate. Poate că unii ar fi înclinaţi să susţină că deoarece un Bătrân trebuie să „aibă mărturie bună" nu numai în Biserică ci şi în afara ei, acesta ar trebui să fie judecat pentru cea mai mică acuzaţie, datorită poziţiei sale influente. Dar cuvintele apostolului stabilesc faptul că şansele unui Bătrân trebuie să fie egale cu ale celorlalţi.

Această chestiune a martorilor trebuie să fie adânc imprimată în mintea fiecărei Creaturi Noi. Ceea ce alţii pretind a şti şi ceea ce spun în mod defăimător nu trebuie nici măcar luat în seamă — nu trebuie primit. Dacă doi sau trei, urmând îndrumările Domnului, aduc acuzaţii împotriva cuiva, nu muşcător şi defăimător, ci după instrucţiuni — în faţa Bisericii, aceştia nu trebuie crezuţi nici atunci; dar atunci va fi timpul potrivit ca Biserica să asculte cazul — să asculte ambele părţi în prezenţa ambilor, şi apoi să se ia o decizie în frică de Dumnezeu şi să se dea un sfat, în aşa mod exprimat încât să-l ajute pe vinovat să se întoarcă la dreptate şi nu să-l împingă în întunericul din afară.

 

R 3035, col. 2, par. 3:

Dar încheiem cum am început, sfătuind ca faptele, faptele rele sau doctrinele rele, nu presupunerile rele, cunoştinţa, nu zvonurile să fie bazele excluderii scripturale de la părtăşie. De aceea există necesitatea respectării regulii Domnului (Mat. 18:15). În timp ce nu trebuie să închidem ochii la răul dintr-un frate, iubirea va refuza să scotocească pentru a găsi greşeală unde nu este nici una clar vizibilă. Şi dacă greşeala este descoperită vizibil, ea nu trebuie „discutată printre fraţi”, ci aşa cum îndrumă Domnul, trebuie să fie dusă direct la încălcător de către cel care a descoperit-o, şi nu trebuie nici măcar menţionată altora decât dacă încălcătorul refuză să asculte — refuză să-şi corecteze greşeala. O, cât necaz ar fi înlăturat, câte greşeli şi supărări ar fi evitate dacă regula ar fi strict urmată!

 

22. Cum trebuie Biserica să exercite amabilitate frăţească faţă de cei care „trăiesc în neorânduială”?

1 Tes. 5:14 „Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi.”

 

Vol. VI, pag. 292, par. 2:

În privinţa împlinirii celor găsite de curtea Bisericii, chestiunea rămâne pe seama fiecărui individ; prin urmare, fiecare trebuie să discearnă pentru sine dreptatea deciziei. Pedeapsa retragerii părtăşiei este destinată a fi o corectare în dreptate şi este prescrisă de Domnul. Este spre a servi ca protecţie pentru Biserică, spre a-i separa pe cei care umblă în neorânduială, nu după spiritul iubirii. Aceasta nu trebuie considerată o separare continuă, ci numai până când cel mustrat va recunoaşte greşeala şi o va repara în măsura capacităţii sale.

 

Vol. VI, pag. 297, par. 2, până la pag. 299 — „Mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială”: 

„Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi. Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci urmăriţi totdeauna ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi.” 1 Tes. 5:14, 15.

Acest îndemn nu este pentru bătrâni, ci pentru întreaga Biserică, inclusiv bătrânii. El ia cunoştinţă de faptul că deşi Biserica întreagă, ca Noua Creaţie a lui Dumnezeu, are o stare perfectă înaintea Lui ca Noi Creaturi în Cristos Isus, cu toate acestea, toţi au imperfecţiunile lor după trup. Arată mai departe ceea ce toţi recunoaştem, şi anume, că există diferenţe în gradul şi felul imperfecţiunilor noastre trupeşti, aşa încât, după cum la copiii unei familii pământeşti diferite dispoziţii cer un tratament diferit din partea părinţilor, cu mult mai mult în familia lui Dumnezeu există diferenţe de dispoziţie atât de mari, încât cer consideraţie specială a unuia faţă de altul. A lua în seamă imperfecţiunile altora din punctul de vedere al criticii, ar însemna a ne dăuna mult nouă înşine, cultivând în inimile noastre o dispoziţie de găsire a greşelilor, foarte atenţi la slăbiciunile şi imperfecţiunile altora, şi proporţional, poate, înclinaţi să fim orbi faţă de propriile defecte. Asemenea tendinţă de a critica este cu totul străină de spiritul şi intenţia îndemnului apostolului.

Îndemnul li se adresează celor care au fost concepuţi de spiritul adevărului, spiritul sfinţeniei, spiritul smereniei, spiritul iubirii. Cei care cresc astfel în darurile Spiritului se vor teme şi vor critica mai ales propriile lor defecte, în timp ce iubirea faţă de alţii îi va face să-i scuze pe aceştia şi să-i îngăduie în mintea lor cât se poate de mult. Dar în timp ce acest spirit al iubirii scuză ofensele şi slăbiciunile fraţilor, el trebuie să fie totuşi treaz pentru a le face bine — nu prin gâlceavă, conflict, ceartă, dispută, găsire de greşeli şi defăimarea unuia de către altul, ci într-o manieră cum ar aproba Regula de Aur. Cu blândeţe, smerenie, îndelungă răbdare şi răbdare, va căuta să îngăduie slăbiciunile celuilalt şi în acelaşi timp să se ajute reciproc să iasă din ele, fiecare amintindu-şi de propriile slăbiciuni de vreun fel.

Cei care trăiesc în neorânduială nu trebuie să fie mângâiaţi, sprijiniţi şi încurajaţi în calea lor greşită; ci cu blândeţe, cu iubire, ei trebuie să fie preveniţi că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, şi că, în măsura în care vrem să creştem în asemănarea şi favoarea Lui, trebuie să respectăm regulile ordinii. Ei trebuie să fie preveniţi că nimic nu este mai departe de aranjamentul divin decât anarhia; şi că, după cum chiar şi oamenii lumeşti recunosc principiul că până şi cea mai rea formă de guvernare imaginabilă este preferabilă anarhiei, tot aşa poporul lui Dumnezeu, care a primit spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt, cu atât mai mult trebuie să recunoască acest principiu în Biserică; şi apostolul ne îndeamnă să ne supunem unul altuia, pentru interesele generale ale cauzei Domnului. Dacă am fi toţi perfecţi şi judecata noastră în privinţa voinţei Domnului ar fi perfectă, toţi am gândi exact la fel — n-ar exista necesitatea deosebită de a ne supune unul altuia; dar, deoarece judecata noastră diferă, este necesar ca fiecare să-l ia în considerare pe celălalt şi punctul lui de observaţie şi judecată, şi fiecare să caute să cedeze ceva în interesul păcii generale — da, să cedeze totul, aşa încât să păstreze unitatea Spiritului în legăturile păcii în corpul lui Cristos, exceptând cazul în care prin asemenea curs ar fi încălcat principiul.

Cei care trăiesc în neorânduială sau dezordine nu sunt cu totul de blamat pentru starea lor, poate. Mulţi oameni s-au născut în dezordine şi sunt înclinaţi să fie dezordonaţi în îmbrăcăminte şi în toate afacerile vieţii. Dezordinea, prin urmare, este parte din slăbiciunea lor, la care trebuie să ne gândim compătimitor, blând, dar, cu toate acestea, să nu se permită a dăuna Bisericii lui Dumnezeu, a-i împiedica folosul, a-i împiedica cooperarea în studiul şi serviciul Adevărului. Voinţa lui Dumnezeu nu este ca poporul Său să aibă acea blândeţe care să nu-i dea tăria să se ocupe de persoanele dezordonate. Amabil, iubitor dar ferm, trebuie să li se arate că aşa cum ordinea este prima lege a cerului, tot aşa ea trebuie să fie foarte apreciată printre cei care au minte cerească; şi că ar fi un păcat din partea adunării să permită ca unul, doi sau mai mulţi membri să încalce reglementările divine, aşa cum sunt exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu şi cum sunt în general înţelese de către adunarea cu care ei sunt asociaţi.

 

Vol. VI, pag. 303, par. 1:

Dar în privinţa altora, care „umblă în neorânduială", reglementarea este foarte diferită. Un astfel de frate sau soră excluşi nu trebuie trataţi ca vrăjmaşi, nici consideraţi ca atare, ci ca fraţi care greşesc, după cum spune apostolul mai departe în aceeaşi epistolă: „Dacă cineva n-ascultă ce spunem noi în această epistolă îdacă este nedisciplinat, nu este dispus să se supună judecăţii sănătoase şi regulilor iubitoare şi generoase ale ordiniiş, pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3:14, 15). Un caz cum este acesta ar implica din partea fratelui ceva împotrivire deschisă, publică faţă de regulile de ordine aşezate de către apostol, ca purtător de cuvânt al Domnului; iar o astfel de împotrivire publică la principiile corecte trebuie mustrată de adunare, dacă adunarea decide că fratele este atât de nedisciplinat încât are nevoie de prevenire; iar dacă el nu consimte la forma cuvintelor sănătoase, trimise nouă de Domnul nostru prin apostol, să fie considerat atât de în dezacord, încât să nu mai fie cuvenit a avea părtăşia fraţilor până când va consimţi la aceste cerinţe raţionale. Fraţii nu trebuie să treacă pe lângă el pe stradă fără să-l observe, ci să fie tratat cu politeţe. Excluderea trebuie să fie numai de la privilegiul adunării şi de la orice asocieri frăţeşti speciale etc., caracteristice pentru credincioşi. Acest lucru este implicat şi în cuvintele Domnului nostru: „Să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”. Domnul nostru n-a vrut să spună că noi trebuie să-i facem rău unui păgân sau unui vameş, nici în vreun fel să tratăm aspru pe vreunul din ei, ci numai că noi nu trebuie să avem părtăşie cu aceştia ca fraţi, nici să nu umblăm după confidenţele lor, nici noi, ca Creaturi Noi, să nu le facem confidenţe. Casa credinţei trebuie să fie cimentată şi legată împreună prin iubire, prin simpatie reciprocă şi prin exprimarea acestora în diferite moduri. Fratele exclus este făcut să sufere prin lipsa acestor privilegii şi binecuvântări, până când simte că trebuie să-şi reformeze căile şi să se întoarcă la adunarea familiei. În privinţa aceasta există o sugestie spre căldură, cordialitate, frăţie adevărată, care trebuie să predomine printre membrii corpului Domnului.

 

Vol. VI, pag. 307, par. 2 — „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău”:

Acesta este mai mult decât un sfat individual: este o poruncă adresată Bisericii întregi şi este aplicabilă fiecărei adunări a poporului Domnului. Ea implică faptul că dacă unii din casa credinţei sunt dispuşi să se răzbune, să-şi ia revanşa, să întoarcă altuia rău pentru rău, fie fraţilor fie celor din afară, n-ar însemna că Biserica se amestecă în treburile altora dacă ar observa asemenea curs. Este de datoria Bisericii să ia seama la aceasta. „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău”, înseamnă, fiţi atenţi să se respecte acest spirit cuvenit în mijlocul vostru printre fraţi. Prin urmare, dacă bătrânii ar afla despre astfel de situaţii care intră în sfera acestei porunci, ar fi de datoria lor să sfătuiască blând fraţii sau surorile în privinţa Cuvântului Domnului, şi dacă aceştia n-ar asculta, ar fi de datoria celor dintâi să aducă chestiunea în faţa adunării etc., etc. Şi aici este sarcina Bisericii să ia cunoştinţă de un astfel de curs nepotrivit din partea cuiva. Noi trebuie nu numai să luăm seama unul la altul şi să ne păzim unul pe altul cu un interes blând, să observăm ca să nu se facă paşi înapoi, ci trebuie să luăm seama ca, dimpotrivă, toţi să urmărim ceea ce este bine. Trebuie să ne bucurăm şi să lăudăm orice dovadă de progres în direcţia bună, dându-i sprijinul nostru individual şi ca adunare a poporului Domnului. Astfel făcând, după cum sugerează apostolul, putem să ne bucurăm totdeauna, şi pe bune motive, fiindcă astfel ajutându-ne unul pe altul, corpul lui Cristos va spori de la sine în iubire, crescând tot mai mult în asemănarea Capului şi devenind tot mai potrivit pentru moştenire împreună cu El în Împărăţie.

 

R 3034, col. 2, par. 3, până la pag. 3035, col. 2, par. 1. Vezi fragmentul la pag. 200.

 

R 3092, col. 1, par. 1:

Să nu fim înţeleşi greşit; Scripturile nu învaţă nicăieri că toţi oamenii sunt fraţi în sensul spiritual; dimpotrivă, ele învaţă că cei neîndreptăţiţi nu sunt copii ai lui Dumnezeu, ci „copii ai mâniei”, iar unii dintre ei sunt atât de răi încât din punctul de vedere al lui Dumnezeu „au de tată pe Diavolul”; noi trebuie să recunoaştem ca fraţi în Cristos numai casa credinţei şi în mintea şi în saluturile noastre să tragem o linie despărţitoare clară între aceştia şi copiii acestei lumi. Aceasta nu înseamnă că copiii acestei lumi trebuie să fie trataţi aspru de către noi sau să fie insultaţi sau ofensaţi; mai degrabă trebuie să le arătăm simpatie, iubire în măsura posibilului, ajutor, după cum sugerează apostolul. Trebuie, „cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei” — fraţilor. Fraţii trebuie să fie recunoscuţi chiar dacă ar cădea în dificultate, în capcanele periculoase ale adversarului; şi dacă ar fi necesar ca părtăşia noastră să fie retrasă pentru un timp, aceasta să fie numai cu scopul de a-i ajuta să se întoarcă la relaţia cuvenită cu Domnul şi în iubirea şi simpatia noastră în cea mai deplină măsură; după cum spune apostolul, chiar şi aceştia trebuie trataţi, nu ca vrăjmaşi, ci ca fraţi îndrumaţi greşit, pentru a căror recuperare trebuie să fim dispuşi să ne dăm chiar şi viaţa — o oră aici, una dincolo, un efort pentru acesta, unul pentru celălalt, fiindcă ei sunt ai Domnului. Numai după ce astfel de fraţi s-au întors de la serviciul Domnului ca „scroafa spălată care s-a întors să se tăvălească în mocirlă”, sau după ce au înlăturat lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos ca omul din pildă care a lepădat haina de nuntă — numai atunci trebuie să-i socotim ca vrăjmaşi, împotrivitori, şi chiar şi atunci nu trebuie să aducem împotriva lor acuzaţii batjocoritoare, ci să lăsăm lucrurile pentru judecata Domnului. 2 Tes. 3:15.

 

23. Cum trebuie să exercite Bătrânii iubirea frăţească în mustrarea „celor care trăiesc în neorândială”?

 

R 3211, col. 1, par. 3:

„Mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” Această parte a îndemnului nu este aplicabilă la fel la toţi; prea mulţi se simt liberi să mustre sau să certe. Fără îndoială, mulţi au nevoie să fie mustraţi şi mulţi au nevoie să fie certaţi, dar ce puţini sunt capabili să facă aceasta pentru a folosi şi nu pentru a dăuna! Apostolul i-a adresat aceste cuvinte într-un sens special lui Timotei ca un bătrân experimentat în Biserica lui Cristos, şi într-o anumită măsură ca un supraveghetor printre bătrâni. Ar fi o mare greşeală să aplicăm aceste cuvinte în general, şi ca fiecare din poporul Domnului să vadă în ce măsură ar putea administra mustrări şi ar putea certa pe fraţii săi. Mai degrabă compătimirea noastră să se extindă în aşa măsură încât mustrările şi cearta să fie evitate, cu excepţia cazului când datoria, prin responsabilitatea în Biserica lui Dumnezeu, ar necesita aceasta. Chiar şi aşa, un bătrân şi supraveghetor cu experienţă ca Timotei trebuia să vadă ca mustrarea şi certarea şi îndemnarea să fie făcute cu toată blândeţea — cu răbdare, amabilitate şi îngăduinţă, şi cu învăţătura (2 Tim. 4:2); arătând clar unde au fost încălcate principiile dreptăţii şi indicând clar Cuvântul Domnului referitor la aceasta. Această datorie este încă în sarcina celor care ocupă locuri proeminente în Biserică, în care prin providenţa Domnului au fost desemnaţi; şi în măsura în care ei sunt umpluţi cu Spiritul Domnului, de iubire, blândeţe şi smerenie, de răbdare şi îngăduinţă, ei se vor strădui să facă această treabă delicată şi neplăcută, de mustrare şi certare, unde va fi necesar, în cele mai modeste cuvinte şi în cele mai favorabile condiţii.

 

Vol. VI, pag. 300-301 — A mustra nu este o poruncă generală:

Ar fi totuşi o mare greşeală a presupune că apostolul folosind acest limbaj general către Biserică a vrut să spună că fiecare persoană din Biserică trebuie să facă astfel de mustrare. A mustra înţelept, cu folos, este într-adevăr o pro-blemă foarte delicată şi extrem de puţini au talentul s-o facă. Se înţelege că alegerea bătrânilor de către adunare înseamnă alegerea celor care posedă cea mai mare măsură a dezvoltării spirituale, combinată cu calităţi naturale care să-i constituie reprezentanţi ai adunării, nu numai în privinţa conducerii adunărilor etc., ci şi în privinţa menţinerii ordinii în adunări şi a mustrării celor nesupuşi, în mod înţelept, blând, ferm. Că acesta este gândul apostolului, este arătat clar în cele două versete precedente, în care el spune:

„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiţi în pace între voi”. 1 Tes. 5:12, 13.

Dacă s-ar căuta şi s-ar aplica în mod cuvenit înţelepciunea divină în alegerea bătrânilor adunării, urmarea ar fi că acei astfel aleşi ar fi foarte apreciaţi; şi deoarece începătorii nu trebuie aleşi, înseamnă că aceştia au fost apreciaţi şi selecţionaţi pentru lucrarea lor fiindcă fraţii au observat că aveau o măsură considerabilă din Spiritul sfânt al iubirii, înţelepciunii şi smereniei, pe lângă anumite daruri şi calităţi naturale pentru acest serviciu. „Trăiţi în pace între voi”, după cum îndeamnă apostolul, ar însemna că, după ce a ales aceşti bătrâni ca reprezentanţi ai adunării, corpul în general va aştepta de la ei să facă serviciul pentru care au fost aleşi şi nu va încerca fiecare să mustre sau să prevină etc. Într-adevăr, după cum am văzut deja, poporul Domnului nu trebuie să se judece personal unul pe altul; şi numai adunarea ca întreg poate exclude pe unul dintre ei de la părtăşia şi privilegiile adunării. Iar aceasta, după cum am văzut, poate veni numai după ce au fost făcuţi diferiţii paşi de natură mai personală — după ce toate eforturile de reformare s-au dovedit inutile şi interesele Bisericii în general au fost grav ameninţate prin cursul greşit al încălcătorului. Dar în textul care ne stă în faţă apostolul îndeamnă ca adunarea să „recunoască" — adică să cunoască, să privească spre cei pe care şi i-a ales ca reprezentanţi şi să aştepte ca ei să păzească interesele Bisericii, şi să prevină pe cei nesupuşi până la punctul în care chestiunea ar fi destul de serioasă pentru a-i aduce în faţa Bisericii ca o curte.

 

24. Cum putem evita a ne judeca unul pe altul ca persoane?

Matei 18:15-18 „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş. Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”

 

R 2431 — „Instrucţiuni pentru corpul lui Cristos”:

Domnul nostru nu numai că a aprobat judecata din partea Bisericii, dar şi a dat îndrumări clare tuturor indivizilor în privinţa evitării de a se judeca unul pe altul şi a supunerii la judecata Bisericii în calitate de corp al lui Cristos.

1) Ei trebuie să evite a judeca un frate sau o soră ca vinovaţi de înfăptuirea răului cu voia, şi să încerce să chibzuiască la acea chestiune în particular, pentru ca unul sau altul să-şi poată vedea eroarea.

2) Dacă acest lucru s-ar dovedi nefolositor, cel care se simte nedreptăţit (totuşi nejudecând încă pe fratele său ca vinovat cu voia) să cheme doi sau trei fraţi ca să asculte ambele părţi ale controversei. (Aşa cum sugerează apostolul, cei chemaţi să fie „înţelepţi” — 1 Cor. 6:5 — din aceia pe care atât acuzatorul cât şi acuzatul i-ar recunoaşte, şi a căror judecată ar respecta-o şi ar urma-o.)

3) Dacă aceşti fraţi, chemaţi să acţioneze ca judecători şi pe care el însuşi i-a ales ca fiind „înţelepţi”, dau verdictul împotriva acuzatorului, aceasta ar trebui să rezolve chestiunea: acuzatorul ar trebui să-şi recunoască greşeala. Nefăcând aşa, ar implica faptul că el n-a căutat să recunoască adevărul ci şi-a judecat fratele personal, tocmai lucrul împotriva căruia ne previn atât Domnul cât şi apostolul. Dacă acuzatorul n-ar putea vedea pe deplin lucrurile în aceeaşi lumină ca „fraţii” săi, el ar trebui totuşi să accepte decizia lor şi să aibă încredere şi să se roage Domnului să fie îndrumat spre vederi mai clare. Dar dacă fraţii chemaţi să judece ar fi de acord cu acuzatorul, atunci acuzatul ar trebui desigur să cedeze — în special dacă i-a recunoscut pe judecători ca „înţelepţi”. Încălcătorul judecăţii acestor fraţi „înţelepţi” (dacă chestiunea ar fi considerată de suficientă importanţă) să fie acuzat şi cauza să fie audiată de către Biserică — a cărei decizie să fie finală; şi nesocotirea deciziei acesteia ar implica excomunicarea. Mat. 18:15-35.

Am examinat această chestiune cumva în detaliu, fiindcă ne temem că ceva din ultimul nostru număr părea să aprobe judecata personală. Domnul însă Îşi recunoaşte Biserica şi promite să acţioneze prin ea şi promite să dea judecata Sa celor care astfel o caută, promiţând tocmai în această privinţă că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Său, El este în mijlocul lor. Marea dificultate în privinţa multora este lipsa de credinţă; ei nu cred Cuvântul Domnului, nici nu au încredere în providenţele Sale, ci vreau să ia lucrurile în mâinile lor. Şi acesta este cazul mai ales cu cei care sunt în greşeală.

 

Vol. VI, pag. 289-292 — Disciplina în ecclesie (Matei 18:15-18). Vezi fragmentul la pag. 202.

 

R 2666, col. 1, par. 2, 3:

În familia lui Dumnezeu, sfinţii, concepuţi de Spirit sfânt, trebuie să fie recunoscuţi toţi ca fraţi şi să fie trataţi ca atare. Noua creatură, nu vechea creatură, este frate în Cristos; ca atare noi putem iubi noua creatură şi în unele privinţe să avem foarte puţină iubire faţă de cea veche, întocmai cum toţi au lipsă de respect în privinţa anumitor neajunsuri din carnea lor muritoare, când îşi dau seama de slăbiciunea şi imperfecţiunea ei — şi cu atât mai mult cu cât cresc în asemănarea divină ca Noi Creaturi. Dacă, prin urmare, un frate ne greşeşte, primul nostru gând ar trebui să fie că acest rău făcut nouă nu este făcut de fratele, de Noua Creatură în Cristos, ci de carnea sa muritoare, care pentru moment a pus stăpânire pe el sau într-o măsură l-a orbit. În consecinţă, în loc să fim mânioşi pe fratele, să fim compătimitori şi inimile noastre să simtă cu el, iar dorinţa noastră să fie puternică să-i facem bine şi să-l ajutăm să-şi biruie slăbiciunea vasului de pământ.

În armonie cu acest gând, Domnul nostru sugerează că metoda potrivită pentru cel ofensat este să meargă în linişte la cel care i-a făcut rău, fără să spună vreun cuvânt altora, şi să aibă o convorbire amabilă cu el, căutând să-i arate calităţile şi lipsurile chestiunii în discuţie, şi dacă este posibil să-l câştige pe fratele înapoi la părtăşie, dreptate, armonie cu Domnul. Dacă aceasta nu este de ajutor, pasul următor să fie şi acesta secret — să ia doi sau trei fraţi despre care presupune că au inimă bună şi experienţă mare, fără să încerce să le înfluenţeze mintea, şi să le ceară să asculte cauza şi să dea sfat care dintre ei este în eroare. Acela dintre cei doi fraţi care ar fi în eroare să fie convins de confraţii săi peregrini, ale căror argumente trebuie să fie bazate pe Scripturi şi pe spiritul iubirii; dar dacă neînţelegerile între cei doi încă persistă şi nu pot fi armonizate, atunci, ca o curte de ultim resort, chestiunea să fie dusă înaintea Bisericii — cei consacraţi — şi după ce a fost audiată de Biserică, decizia ei trebuie să fie considerată finală şi să fie acceptată de toţi. Dacă unul dintre fraţi are totuşi îndoieli în privinţa dreptăţii care i s-a făcut, el se poate consola cu gândul că în mod sigur va obţine o binecuvântare consimţind pe deplin şi din inimă la aranjamentele Domnului, chiar dacă ar avea o măsură aşa de mare de încredere în sine încât  să creadă că partea sa este corectă, în pofida judecăţii contrare a tuturor fraţilor.

 

Vol. VI, pag. 402, par. 2, până la pag. 406 — „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” (Mat. 7:1, 2). Vezi fragmentul la pag. 203.

 

Vol. VI, pag. 414, par. 2, până la pag. 417 — „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta”:

Dar nu este oare aceasta în conflict cu porunca Domnului nostru, „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi?” Nu trebuie oare să-l judecăm pe răufăcător individual şi apoi să vorbim, sau să clevetim despre faptele sale rele, sau să-l „vorbim de rău”, aşa încât toată Biserica să-l cunoască şi să-l respingă pe răufăcător?

În nici un caz: aranjamentul divin este în armonie deplină cu el însuşi când este corect înţeles. Dacă A şi B au o neînţelegere, şi A crede că a fost păgubit de B, el nu trebuie să-l judece pe B în sensul de a-l condamna. El poate doar spune: „Este o neînţelegere între noi şi eu sunt sigur că am dreptate; deşi B s-ar putea simţi şi el sigur că are dreptate şi că eu n-am fost păgubit”. A nu poate exclude de la părtăşie pe B în baza aceasta, căci a face astfel ar însemna să-l judece — să-l condamne. El ar putea să-şi spună: „Problema este totuşi măruntă, ca între fraţi, şi o voi lăsa să treacă, crezând că B, ca frate în Domnul, nu m-a nedreptăţit intenţionat şi poate că vederea mea, nu a lui este cea greşită".

Dacă nu este în stare să privească astfel, totuşi nu trebuie să judece, nu trebuie să decidă că el are dreptate şi B nu are — ci trebuie să meargă la B şi să-i explice cum îi apare lui situaţia, şi dacă este posibil să ajungă la o înţelegere amabilă, frăţească, poate prin concesii reciproce. Dar dacă ei nu pot fi de acord, el le poate cere la doi sau trei fraţi dintre cei mai înţelepţi din Biserică, C şi D (fraţi în a căror sinceritate B şi el ar avea mare încredere), să meargă cu el la B în această pro-blemă — nu să-l condamne pe B, căci nu trebuie să-l fi condamnat sau judecat nici A însuşi, ci să audieze cazul în prezenţa lui A şi B şi să-i sfătuiască pe amândoi. Aceasta ar trebui să dea rezultate satisfăcătoare pentru toţi — în special dacă toţi au spiritul iubirii unul faţă de altul şi dorinţa de a proceda corect unul faţă de altul ca membri ai corpului uns. Dar dacă pacea nu este încă stabilită, totuşi nu trebuie să se facă nici o judecare, nici o condamnare, deoarece nu pot „judeca” doi sau trei fraţi, ci numai Biserica poate judeca.

Dacă atunci când A a luat cu el pe C şi D, ei şi-au spus părerea împotriva lui A şi în favoarea lui B, aceasta ar trebui să pună capăt situaţiei. În asemenea condiţii, A nu poate duce cazul în faţa Bisericii. În mod evident el ar fi încrezut şi „obraznic” dacă ar duce cazul mai departe. Instrucţiunea Domnului nu-i mai dă alte privilegii (Mat. 18:15); dar dacă el ar fi tot nemulţumit, nu cunoaştem nici un principiu care să fie încălcat dacă ar lua pe alţi doi sau trei fraţi capabili şi fără prejudecăţi, E, F, G, şi ar merge la B pentru o nouă audiere a cazului şi a avea sfatul lor.

Dar dacă, atunci când A a luat pe C şi D şi au mers la B, toţi au fost în favoarea argumentelor lui A, că B îl nedreptăţise şi refuza să se oprească, şi dacă B după un timp rezonabil refuză sau neglijază să îndrepte greşeala, A ar fi privilegiat ca împreună cu C şi D să ceară o adunare a Bisericii, în faţa căreia A şi B să repete toată situaţia — căci trebuie să se presupună că dacă B se asociază încă cu Biserica înseamnă că el îi recunoaşte sfatul şi autoritatea, şi trebuie de asemenea să se presupună că B este conştiincios. Când Biserica ascultă cazul, să nu uite că numai îndreptăţiţii şi sfinţiţii constituie Biserica şi că ei stau la judecată în numele Domnului şi Capului lor şi pentru a exprima judecata Lui. Demersul nu este pentru a se face o luptă de partide în Biserică, ci pentru a se păstra unitatea în legătura păcii. A şi B desigur nu trebuie să voteze, şi nu trebuie să voteze nimeni care simte altceva decât dorinţa de a exprima judecata Domnului în cazul respectiv. Decizia trebuie să fie unanimă, sau practic unanimă — chiar dacă aceasta ar trebui să ceară ceva modificare a sentimentelor extreme. Dreptatea să fie totdeauna temperată de milă, „luând seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu”. Gal. 6:1.

Decizia Bisericii trebuie să fie acceptată de către toţi ca finală; şi oricine refuză să accepte şi să se conformeze cerinţelor ei în astfel de chestiune de morală (nu de conştiinţă) trebuie să fie pentru alţii „ca un păgân şi ca un vameş” — până când va înceta să sfideze Biserica — când, desigur, acesta va fi iertat şi primit la părtăşie deplină ca înainte. Obiectivul nu este ca fratele să fie respins complet, ci numai să se arate lipsă de favoare faţă de calea sa greşită cu scopul de a-l ajuta să şi-o corecteze. A-l trata pe un atare „ca pe un păgân şi ca pe un vameş” n-ar însemna ca acesta să fie defăimat şi dezonorat nici chiar după ce a fost pus la o parte. Cei din poporul Domnului nu trebuie să fie defăimători sau bârfitori în nici o împrejurare: porunca generală „nu vorbiţi de rău pe nimeni” se aplică în cazul acesta cu exactitate. Nici despre vameşi şi păcătoşi nu trebuie să vorbim rău, şi nici să ne uităm cu mânie la ei sau să refuzăm a avea afaceri cu ei, ci trebuie să le reţinem părtăşia deosebită şi politeţea care sunt cuvenite fraţilor din Noua Creaţie care posedă Spiritul sfânt şi iubirea, bucuria şi pacea acestuia.

Dacă B ar refuza să asculte Biserica şi să înceteze a mai face rău lui A, iar mai târziu s-ar căi şi ar fi reprimit la părtăşie deplină, ar trebui să se ţină cont de neascultare ca un lucru împotriva lui, dacă vreodată ar fi nominalizat pentru datoriile de Bătrân. El ar trebui să manifeste o schimbare categorică înainte de a fi considerat potrivit pentru acel serviciu; deoarece chiar dacă ar fi cu totul conştiincios, calea lui ar dovedi cel puţin că este mărginit în privinţa a ceea ce este drept acolo unde interesele sale personale ar fi implicate. Într-adevăr, a refuza să dea atenţie sfatului a trei fraţi şi a necesita aducerea celui greşit în faţa Bisericii pentru judecare ar fi un indiciu nefavorabil, chiar dacă după aceea el ar asculta Biserica, s-ar supune şi i-ar aduce despăgubiri lui A.

 

25. Cum trebuie exercitată amabilitatea frăţească faţă de fraţii care au „marote” doctrinare?

Romani 14:1 „Primiţi pe cel slab în credinţă, fără să-i judecaţi întrebările îndoielnice.”

Vol. VI, pag. 317, par. 1, până la pag. 318, par. 1:

În sprijinul celei de-a treia propuneri ale noastre: Nu are importanţă cât de siguri suntem că avem adevărul, ar fi desigur neînţelept ca noi astfel să închidem şi să zăvorâm uşa întrebărilor şi expresiilor contrare, încât să excludem tot ceea ce liderul adunării sau întreaga adunare ar putea considera eroare. O singură limitare trebuie să existe pentru a fi o excludere totală, şi anume, adunările Creaturilor Noi nu trebuie să fie pentru analizarea subiectelor lumeşti, ştiinţelor şi filosofiilor lumeşti, ci numai pentru studiul revelaţiei divine; iar în studiul revelaţiei divine adunarea trebuie să recunoască, în primul rând, în ultimul rând şi întotdeauna, diferenţa între principiile fundamentale ale doctrinelor lui Cristos (pe care nici un membru nu le poate nici schimba, nici consimţi să fie puse la îndoială) şi discuţia despre doctrinele avansate, care trebuie să fie pe deplin în armonie cu principiile fundamentale. Pentru cele din urmă trebuie să se dea totdeauna ocazii depline şi nestingherite ca să fie ascultate, şi să fie adunări în care să fie ascultate. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să fie ascultate tot mereu şi că unei persoane trebuie să i se permită să încurce şi să deranjeze fiecare adunare şi fiecare subiect cu vreo anumită marotă. Marota lui să aibă o audiere corectă şi o discutare corectă cu o ocazie potrivită, în prezenţa unora bine pregătiţi în Adevăr, şi dacă este respinsă de adunare ca fiind nescripturală, iar promotorul ei nu se convinge de faptul că este nescripturală, acesta să se abţină cel puţin de la a-şi impune subiectul asupra atenţiei Bisericii pentru o vreme îndelungată — poate un an — când el ar putea cere, fără a fi nepotrivit, o altă audiere, care i-ar putea fi acordată sau nu, după cum adunarea ar considera că subiectul este vrednic de audiere şi de investigare sau nu.

Ceea ce sugerăm noi este că, dacă nu există asemenea supapă, pot surveni două pericole: Primul este pericolul căderii în starea pe care o vedem predominând acum în bisericile nominale ale creştinătăţii, în care este imposibil să se găsească acces la urechile lor prin adunările obişnuite ale Bisericii, fiecare cale de acces fiind cu grijă păzită. Celălalt pericol este că persoana având o teorie care judecăţii lui i se pare adevăr — nu are importanţă cât de falsă sau iraţională ar fi — nu s-ar simţi niciodată mulţumită dacă n-ar avea o audiere rezonabilă, ci ar impune continuu subiectul, pe când, după ce a fost ascultat în mod rezonabil, chiar dacă n-a fost convins de eroarea argumentului său, el ar fi dezarmat în privinţa faptului că n-ar fi potrivit să se impună subiectul asupra celor care deja i-au auzit ideea şi au respins-o.

26. Care este relaţia între amabilitatea frăţească şi „unitatea credinţei?

Efeseni 4:11-16 „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rătăcirii; ci, spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.”

 

Vol. VI, pag. 239, par. 1, până la pag. 240, par. 1:

În Scrisoarea sa către Efeseni (4:1-16) apostolul repetă această lecţie a unităţii Bisericii ca un corp din multe membre, sub un Cap, Cristos Isus, şi unite printr-un spirit — spiritul iubirii. El îi îndeamnă pe toţi aceşti membri să umble într-un chip vrednic de chemarea lor, în smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduindu-se unii pe alţii în iubire, căutând să păstreze unitatea Spiritului în legătura păcii. În acest capitol apostolul prezintă pe diferiţii membri ai corpului numiţi pentru servicii speciale în corp şi ne spune obiectivul serviciului, zicând: „El a dat pe unii îsă fieş apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire îpregătindu-i pentru misiunea sau serviciul glorios al Împărăţiei Milenareş, pentru zidirea îedificareaş trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca ... spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea ... şi se zideşte în dragoste”. Efes. 4:11-16.

Remarcăm imaginea pe care o zugrăveşte apostolul pentru noi — aceea a unui corp uman, însă mic şi nedezvoltat. El ne informează că voinţa divină este ca toţi membrii să crească până la deplina dezvoltare, deplina tărie şi putere — „starea de om matur” este imaginea care reprezintă Biserica în starea ei cuvenită, completă. Ducând imaginea de-a lungul veacului până în prezent, vedem că membrii au adormit unul după altul pentru a aştepta marea organizare a dimineţii Milenare la Întâia Înviere, iar locurile acestora au fost continuu completate aşa încât Biserica n-a fost niciodată fără o organizare deplină, deşi uneori se putea să existe la un membru slăbiciuni mai mari, iar la altul putere mai mare. Totuşi, străduinţa fiecărui membru trebuie să fie întotdeauna să facă tot ce-i stă în putere pentru zidirea trupului, pentru întărirea membrilor şi pentru desăvârşirea lor în darurile Spiritului — „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei”.

Unitatea credinţei este de dorit; trebuie să se depună străduinţă pentru ea — dar nu felul de unitate spre care se ţinteşte în general. Unitatea trebuie să fie în privinţa „credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” în puritatea şi simplitatea ei, şi cu deplina libertate a fiecărui membru de a avea vederi diferite asupra punctelor minore şi fără nici o instruire în privinţa speculaţiilor, teoriilor etc., omeneşti. Ideea scripturală despre unitate este pe principiile fundamentale ale Evangheliei. (1) Răscumpărarea noastră prin sângele preţios şi îndreptăţirea noastră prin credinţă demonstrată în acest sânge. (2) Sfinţirea noastră, punerea deoparte pentru Domnul, pentru Adevăr şi pentru serviciul acestora — inclusiv serviciul fraţilor. (3) În afara acestor lucruri esenţiale, pe baza cărora trebuie cerută unitatea, nu poate exista nici o părtăşie scripturală; asupra oricărui alt punct trebuie să se acorde cea mai deplină libertate, cu dorinţa însă de a vedea şi de a ajuta pe alţii să vadă planul divin în fiecare trăsătură şi detaliu al lui. Astfel, fiecare membru al corpului lui Cristos, menţinându-şi libertatea personală, va fi atât de complet devotat Capului şi tuturor membrilor, încât îi va face plăcere să dea totul pentru ei, chiar şi viaţa.

 

Vol. VI, pag. 326-328 — „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui” (Rom. 14:5).

Orice minte logică găseşte plăcere în a ajunge la o decizie, dacă este posibil, cu privire la orice punct din adevăr; şi apostolul spune că pentru aceasta trebuie să se străduiască fiecare membru al Bisericii individual — „în mintea lui”. Este însă o greşeală obişnuită a se încerca să se aplice această regulă bună personală la o Biserică sau la o adunare în studiul biblic — a se încerca forţarea tuturor să decidă exact asupra aceleiaşi concluzii în privinţa sensului Cuvântului Domnului. Este cuvenit să dorim ca toţi să vedem „la fel”; dar nu este raţional să aşteptăm acest lucru când ştim că toţi suntem căzuţi de la perfecţiune, nu numai a corpului, ci şi a minţii, şi că aceste abateri sunt în diferite direcţii, după cum se va vedea prin diferitele forme ale capului care se vor găsi în orice adunare de oameni. Diferitele noastre feluri şi grade de educaţie sunt de asemenea factori importanţi în ajutorarea sau împiedicarea unităţii de opinie.

Dar oare nu sugerează apostolul că toţi trebuie să avem în atenţie aceleaşi lucruri? — că toţi vom fi învăţaţi de Dumnezeu aşa încât toţi vom avea spiritul minţii sănătoase? — şi că trebuie să ne aşteptăm să creştem în har şi cunoştinţă, zidindu-ne unul pe altul în credinţa preasfântă?

Da, toate acestea sunt adevărate, dar nu se sugerează că toate vor fi realizate într-o singură adunare. Cei din poporul Domnului nu numai că au minţi diferit dezvoltate şi diferenţe în experienţă şi educaţie, dar pe lângă acestea ei au vârste diferite ca Noi Creaturi — prunci, tineri, maturi. Nu trebuie să ne surprindă prin urmare dacă unii sunt mai înceţi decât alţii în a înţelege, şi, ca atare, mai înceţi în a fi convinşi în mintea lor în privinţa „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu”. Ei trebuie să înţeleagă lucrurile fundamentale — că toţi au fost păcătoşi; că Cristos Isus, Conducătorul nostru, ne-a răscumpărat prin sacrificiul Său încheiat la Calvar; că noi acum suntem în Şcoala lui Cristos pentru a fi învăţaţi şi pregătiţi pentru Împărăţie şi pentru serviciul ei; şi că nimeni nu intră în această Şcoală decât prin deplină consacrare Domnului a tot ce are. Aceste lucruri toţi trebuie să le vadă şi să consimtă la ele complet şi întotdeauna, altfel nu-i putem recunoaşte nici măcar ca fraţi prunci în Noua Creaţie; dar noi avem cu toţii nevoie de răbdare unul cu altul şi de suportarea ciudăţeniilor unuia de către altul — iar în spatele acestora trebuie să fie iubirea, care sporeşte fiecare dar al Spiritului pe măsură ce ajungem tot mai aproape de plinătatea ei.

Astfel stând lucrurile, toate întrebările, toate răspunsurile, toate comentariile — în adunări la care participă mai mulţi — trebuie să fie pentru întregul grup prezent (şi nu personal pentru unul sau mai mulţi), şi de aceea trebuie să fie adresate Coordonatorului, care-i reprezintă pe toţi — în afară de cazul când Coordonatorul pentru convenienţă îi cere vorbitorului să stea cu faţa spre ascultători şi să se adreseze direct. De asemenea, după ce şi-a exprimat opinia, fiecare să asculte în linişte opiniile altora şi să nu se simtă chemat să polemizeze sau să-şi redeclare poziţia deja declarată. După ce şi-a folosit ocazia, fiecare trebuie să lase pe seama Domnului să conducă, să înveţe şi să arate adevărul, şi să nu insiste ca toţi să fie făcuţi să vadă fiecare punct aşa cum îl vede el, nici chiar cum îl vede majoritatea. „În cele esenţiale unitate, în cele neesenţiale caritate”, este regula potrivit a fi urmată.

Suntem totuşi de acord că fiecare punct al adevărului este important, că şi cel mai mic punct de eroare este dăunător şi că poporul Domnului trebuie să se roage şi să se străduiască pentru unitatea în cunoştinţă; dar nu trebuie să sperăm să ajungem la ea prin forţă. Unitatea de spirit bazată pe principiile fundamentale ale adevărului este lucrul important; şi când aceasta este menţinută putem fi încrezători că Domnul nostru va îndruma pe toţi care o posedă în tot adevărul cuvenit şi necesar lor. În legătură cu aceasta conducătorii turmei Domnului au nevoie de înţelepciune specială, iubire, forţă de caracter şi claritate în Adevăr, aşa încât la încheierea fiecărei adunări cel care a condus să poată fi în stare să rezume descoperirile scripturale şi să lase toate minţile sub influenţa lor binecuvântată — exprimându-se clar, hotărât, iubitor — dar niciodată dogmatic, cu excepţia principiilor fundamentale.

 

R 2877, col. 1, par. 7:

Fără îndoială toţi au remarcat faptul că cei care arată cel mai adânc interes faţă de planul divin nu sunt întotdeauna cei mai liniştiţi şi mai agreabili oameni din lume: adesea ei sunt atât de combativi încât se necăjesc atât pe ei înşişi cât şi pe prietenii lor prin lipsa lor de înţelepciune sau prin dispoziţia lor spre ceartă şi dispută. Tocmai calitatea pe care apostolul o menţionează în acest text prin expresia a fi cu un gând sau a fi în armonie, în mod ciudat, lipseşte din punct de vedere natural din dispoziţia majorităţii celor care ajung să fie adânc interesaţi de adevărul prezent. Şi unii au fost înclinaţi să condamne în grabă doctrinele şi să spună: Acesta nu este spiritul paşnic al lui Cristos. Unde este spiritul lui Cristos, acolo trebuie să fie iubire şi armonie. Aşa spune apostolul: „Încolo îîn final, în trad. englezăş fraţilor ... fiţi cu un gând”. Şi acest lucru trebuie avut în minte că este rezultatul final al disciplinării şi instruirii în şcoala lui Cristos; prin obţinerea acestei dispoziţii spre armonie (deşi în acelaşi timp loiali şi curajoşi pentru adevăr), ne putem măsura creşterea în har, în cunoştinţă şi în iubire.

 

R 3127, col. 1, par. 6:

Chiar dacă n-a fost nimic de mustrat în starea filipenilor, totuşi ei au avut nevoie de îndemnul să stea tari. Prin favoarea Domnului ei ajunseseră deja la o realizare considerabilă în harurile spiritului — acum însă trebuia să fie probaţi ca să-i verifice, să-i încerce; şi pentru această grea încercare, la care fiecare individ şi fiecare adunare a poporului Domnului trebuie să se aştepte, apostolul dorea să-i pregătească — să-i îndemne să nu se retragă de la paşii înaintaţi ai iubirii şi ascultării deja făcuţi — să continue tari, totuşi neîncrezându-se în propria putere, ci aşa cum exprimă el, să „stea tari în Domnul”, încrezându-se în puterea Lui, în harul Lui, îndeajuns pentru orice timp de nevoie.

 

R 3128, col. 2, par. 2, 3:

„Nu vă îngrijoraţi de nimic” (în limba engleză îngrijiţi) este următorul îndemn; dar deoarece cuvântul englezesc îngrijiţi  şi-a pierdut sensul original, există aici pericol de eroare. Iniţial cuvântul dădea ideea de a fi plin de griji — nelinişte, tulburare. Cuvintele apostolui corespund exact cu îndemnul Domnului nostru, „Nu vă gândiţi”, şi înseamnă nu fiţi neliniştiţi, apăsaţi, plini de griji. Este potrivit ca poporul Domnului să fie cu grijă, în sensul cuvântului grijă aşa cum este folosit astăzi. Să nu fim neglijenţi, indiferenţi, neatenţi la conduita sau la cuvintele noastre, ci să fim precauţi.

Neliniştea şi poverile sunt inevitabile pentru cei care se sprijină pe ei înşişi, pe înţelepciunea lor, puterea lor, priceperea lor; dar membrii corpului lui Cristos, acceptaţi în Cel preaiubit, adoptaţi în familia divină, fii ai lui Dumnezeu, sunt asiguraţi tot mereu în Cuvânt că dacă ei rămân credincioşi, toate lucrurile vor lucra împreună pentru binele lor cel mai mare. De ce să fie apăsaţi? De ce să se simtă neliniştiţi? Cel care le apără interesele nu doarme. Când creştinii se simt neliniştiţi, temători, apăsaţi, este o dovadă că le lipseşte credinţa, şi probabilitatea este, fie că n-au crescut până la punctul de a avea credinţa cuvenită în Domnul, fie au permis „norilor pământeşti” şi grijilor acestei vieţi să vină între ei şi Domnul, aşa încât nu mai au încredere că sunt în continuare în iubirea şi în grija Sa. Toţi cei care sunt în astfel de stare să meargă imediat la tronul harului ceresc şi la făgăduinţele divine, şi obţinând milă la tron şi hrănindu-se din făgăduinţe, să se întărească în Domnul şi în încrederea în El, şi grijile care-i macină vor da loc credinţei, încrederii, păcii în inimă, indiferent de condiţiile din afară.

 

27. Cum trebuie să procedeze amabilitatea frăţească cu cei care aduc ofense grave în Biserică?

 

Vol. VI, pag. 302, par. 1:

În timp ce considerăm această fază a subiectului, ne-am putea opri o clipă să vedem măsura în care Biserica, direct sau indirect, sau prin bătrânii ei, trebuie să exercite această datorie de a-i preveni pe cei nedisciplinaţi şi în cele din urmă a-i exclude din adunare. Nu stă în puterea Bisericii să excludă pentru totdeauna. Fratele care, după ce a ofensat fie pe un frate membru sau întregul corp al Bisericii, se întoarce şi spune: „Regret calea mea greşită şi promit să depun cele mai bune străduinţe pentru ca pe viitor să fac ce este bine”, sau ceva echivalent, acesta trebuie să fie iertat — pe deplin, cu generozitate — atât de sincer cum şi noi sperăm ca Domnul să ierte păcatele tuturor. Nimeni în afară de Domnul nu are puterea sau autoritatea să separe pentru totdeauna o persoană — puterea de a separa o mlădiţă din Viţă. Suntem informaţi că există păcat spre moarte, pentru care este inutil a ne ruga (1 Ioan 5:16); şi noi trebuie să ne aşteptăm ca un astfel de păcat cu voia care ar aduce pedeapsa cu Moartea a Doua să fie atât de deschis, atât de flagrant, încât să fie repede văzut de către cei care sunt în părtăşie cu Domnul. Nu trebuie să judecăm pe cineva după ceea ce are în inimă, fiindcă noi nu-i putem citi inima; dar, dacă comite păcat cu voia spre moarte, în mod sigur acesta se va manifesta la exterior — prin buzele lui, dacă sunt încălcări doctrinare, negând sângele preţios al ispăşirii; sau prin imoralităţile lui, dacă s-a întors ca să umble conform trupului, „ca scroafa spălată care s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă". În privinţa unor astfel de persoane, la care se face referire în Evrei 6:4-8; 10:26-31, apostolul ne atrage atenţia să n-avem nimic de-a face cu ei — nici să nu mâncăm cu ei, nici să nu-i primim în casele noastre şi nici să nu le urăm succes (2 Ioan 9-11); fiindcă cei care au legături cu ei sau le urează succes ar fi socotiţi că-şi iau locul ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ca părtaşi la faptele rele sau la doctrinele rele, după cum ar fi cazul.

 

Vol. VI, pag. 417, par. 2, până la pag. 418 — Ofense la adresa Bisericii:

Am analizat procedura corectă în judecarea ofenselor personale, dar în cazul desfrânării menţionat de apostol şi în alte posibile cazuri ofensa ar putea să nu fie împotriva vreunui anumit membru al Ecclesiei, ci împotriva întregii Ecclesii, împotriva cauzei pe care noi împreună o reprezentăm. Care trebuie să fie atunci modul de a proceda?

Ar putea fi la fel ca şi în cazul unei nedreptăţi individuale, dacă păcatul n-ar fi de domeniu pu-blic. Dar dacă problema ar fi cunoscută public, ar fi de datoria bătrânilor să-l citeze pe ofensator în faţa Bisericii pentru judecare, fără vizitele preliminare private, fiindcă publicitatea l-a făcut să treacă de domeniul rezolvării private. Tot aşa, dacă ar fi un caz de defăimare a bătrânilor sau a vreunuia dintre ei, cazul ar trebui audiat de către Biserică, şi nu în particular, deoarece defăimătorii, dacă în deplină cunoştinţă au gândit că au o cauză bună, totuşi au neglijat regula Domnului („Du-te ... între tine şi el singur”, iar apoi „mai ia cu tine unul sau doi fraţi”) şi au răspândit poveşti scandaloase şi defăimătoare, prin aceasta au dus cazul în afara puterii de îndreptare individuală şi l-au făcut caz pentru Biserică.

În asemenea cazuri ar fi potrivit ca Bătrânul defăimat să convoace consiliul Bătrânilor ca reprezentanţi ai Bisericii, să nege calomniile şi să ceară ca defăimătorii să fie traşi la răspundere în faţa Bisericii pentru acuzaţiile de defăimare şi mărturie mincinoasă, deoarece ofensa lor a fost faţă de Biserică (1) prin aceea că a fost contrară regulilor aşezate de Capul Bisericii şi contrară decenţei şi bunelor moravuri; şi (2) deoarece defăimarea fiind la adresa unui Bătrân ales de Biserică, a fost astfel defăimare la adresa întregii Biserici care l-a ales. Defăimătorii ar trebui să fie condamnaţi şi mustraţi, cerându-li-se să-şi recunoască greşeala; dar după ce s-ar face acest lucru ei ar avea dreptul să facă demersuri împotriva Bătrânului presupus a fi în eroare, întocmai cum ar fi trebuit să facă de la început.

 

28. După ce reguli să fie judecaţi „fraţii mincinoşi”?

Vezi indexul subiectelor din Reprinturi.

 

29. Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de „cerneri” printre fraţi?

1 Cor. 11:19 „Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să se arate cei aprobaţi printre voi.”

 

R 2386, col. 1, par. 2, până la sfârşit:

Dar în mod treptat apostolul îşi conduce cititorii mai departe şi le arată starea lor spirituală slabă (1 Cor. 3:3), aşa cum se vede din faptele pe care le citează, zicând: „Printre voi este gelozie şi ceartă şi dezbinări” (un spirit de partidă, care-i desparte mai degrabă sub conducere umană decât să-i unească sub Cristos, adevăratul şi singurul Cap). Să observăm că apostolul nu acuză Biserica din Corint de ceea ce s-ar numi păcate lumeşti mari: ucidere, hoţie, blasfemie etc., ci de dovezi mai rafinate ale unei stări greşite a inimii — o lipsă a spiritului iubirii. Şi totuşi, aşa cum a arătat Domnul nostru, mânia, ura şi răutatea sunt ucidere în inimă. Continuând însă, el arată că nu toţi, ci numai o parte dintre ei erau în această stare în mod serios greşită a inimii. De aceea el adaugă (11:18, 19): „Aud că ... între voi sunt dezbinări; şi în parte o cred. Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să se arate cei aprobaţi printre voi”.

La fel cernerile care sunt în desfăşurare în acest timp de seceriş, sunt nu numai să separe pe cei pe care-i dezaprobă Domnul, ci şi să-i arate pe cei pe care Domnul îi aprobă: şi în nici o altă privinţă nu poate fi observată mai clar şi mai distinct această chestiune, decât în privinţa deosebirii de spirit manifestat acolo unde este o dezbinare, o cernere în progres. Nu ne referim în mod special la dificultatea pe care o menţionezi, despre care nu avem nici o cunoştinţă încă: ne ocupăm numai de principiile generale, care par să se aplice în fiecare caz ca acesta. Cei care n-au avut încă o cernere, au avut ocazii speciale să se întărească în cunoştinţa adevărului şi în spiritul lui, şi când va veni cernerea, va fi probabil severă, pe măsura binecuvântării de care s-au bucurat înainte.

Îndemnăm, prin urmare, pe tot poporul Domnului de pretutindeni să-şi pună inima în ordine, curăţând tot aluatul de răutate, invidie, ceartă, ură, vorbire de rău (ucidere incipientă), şi să-şi umple fiecare colţ şi spaţiu al naturii lor, pe cât este posibil, cu Spiritul Domnului, spiritul adevărului, cu Iubire: şi atunci când vor veni cernerile şi separările, ei să fie atenţi şi să nu fie înşelaţi de către Adversar, care va încerca întotdeauna să pună întunericul în locul luminii şi nu va ezita în privinţa denaturărilor, defăimării, vorbirii de rău, calomniei etc. Şi cum Adversarul nu ezită în privinţa acestora, nu vor ezita nici cei care devin conştient sau inconştient agenţii şi uneltele lui. Aceştia par să piardă nu numai respectul de sine şi simţul decenţei şi al dreptăţii şi al iubirii de adevăr (pe care chiar şi lumea şi creştinii nominali l-ar avea), ci în amărăciunea spiritului lor par să dea mărturie deplină în privinţa spiritului care-i animă. În aceste încercări şi cerneri putem fi siguri că numai acea clasă va ieşi victorioasă, şi anume, cei care rămân sub umbra Celui Atotputernic, nu numai în doctrinele lor, ci şi în faptele vieţii zilnice, şi în cuvintele şi gândurile lor. Să ne amintim cuvintele apostolului Petru, în privinţa necesităţii îmbrăcării cu harurile spiritului: „Dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”.

Datoria celor credincioşi în fiecare caz este aceeaşi: să ţină sus lumina — să manifeste spiritul adevărului şi să refuze a tolera răul — să-l mustre prin Cuvântul Domnului şi într-un spirit de iubire şi fermitate blândă. Cu cât mai devreme se vor depărta toţi cei care iubesc răul — mânia, răutatea, ura etc. — de cei cărora le place să vorbească adevărul în iubire, cu atât va fi mai bine. După cum sugerează apostolul despre această clasă: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”. Cei care iubesc adevărul şi au spiritul lui să nu plece; ci să nu uite strângerea lor laolaltă, şi cu atât mai mult cu cât văd că Ziua se apropie.

Dar nimic din cele anterioare să nu fie înţeles că sfătuieşte la forţarea unei rupturi, sau la neglijenţă în privinţa celor care s-ar putea „poticni”. Chiar dimpotrivă, adevărata iubire de fraţi înseamnă răbdare, îndelungă răbdare, blândeţe, amabilitate — bunăvoinţă de a ceda în folosul lor şi a-i accepta în orice nu este esenţial — în orice nu este opus literei sau spiritului adevărului. Căci numai iubirea şi credincioşia faţă de Dumnezeu sunt înainte de iubirea şi credincioşia faţă de fraţi. De aceea fiecare, nu numai să sacrifice preferinţele sale neesenţiale (ca să păstreze unitatea spiritului în legătura păcii), ci mai mult: apostolul declară că măsura potrivită a acestei iubiri este dispoziţia de „a-şi da viaţa pentru fraţi”.

Numai după ce am făcut tot ce ne stă în putere pentru a păstra unitatea pe linii scripturale şi o ruptură este inevitabilă, o putem privi ca o cernere providenţială din care va rezulta ce este bine. Şi fiecare să-şi examineze cu grijă şi cu rugăciune propria inimă şi conduită şi să se asigure că nu egoismul şi slava deşartă îl conduce, ci numai iubirea. Şi când are loc o ruptură, fiecare să fie atent şi să evite orice cuvinte sau fapte sau priviri lipsite de amabilitate, care mai târziu ar putea fi bariere care să împiedice întoarcerea celor care, văzând eroarea căii lor, ar putea dori să se întoarcă la părtăşie sfântă. Şi aceştia care se întorc să fie primiţi din toată inima şi cu toată bucuria — „smulgându-i cu teamă din foc” etc.

Aceste „cerneri” par să accentueze cuvintele Învăţătorului: „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa”. Văzând că unii vin în lumina adevărului prezent, bucuria noastră este în mod necesar temperată de ideea că ei probabil iau locurile în încercare ale unora care au fost cântăriţi în balanţă şi găsiţi uşori. „Să ne temem”, cum sugerează apostolul, ca nu cumva fiindu-ne făcută o făgăduinţă de a intra în odihna Lui, careva dintre noi să pară că a rămas în urmă, pierzând fie credinţa, fie spiritul adevărului: căci pierderea uneia dintre ele înseamnă mai devreme sau mai târziu pierderea şi a celeilalte.

 

30. Care trebuie să fie atitudinea tuturor „sacrificatorilor adevăraţi” unii faţă de alţii şi faţă de cei care au părăsit „Sfânta”?

 

Tabernacolul, pag. 62, par. 1-3:

Apostolul Pavel explică faptul că numai acele animale care erau jertfe pentru păcat se ardeau afară din tabără. Şi apoi adaugă: „Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui" (Evr. 13:11-13). Ni se dă astfel o dovadă de netăgăduit nu numai că urmaşii lui Isus sunt reprezentaţi prin acest „ţap pentru Domnul", ci şi că sacrificiul lor, socotit împreună cu al Capului lor, Isus, formează parte din jertfa pentru păcat în folosul lumii. „Batjocurile celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra mea.” Ps. 69:9.

Cum este cu viţelul, aşa este şi cu ţapul în jertfele pentru păcat: arderea „afară din tabără” reprezintă dispreţul cu care urma să fie privită jertfa de către cei din afara taberei — care nu sunt în relaţie de legământ cu Dumnezeu — necrednicioşii. (1) Cei care recunosc sacrificiul Corpului lui Cristos din punctul de vedere divin, ca o tămâie aromată pentru Dumnezeu, intrând chiar până la capacul ispăşirii, sunt numai puţini — numai aceia care sunt ei înşişi în „Sfânta" — care stau „în locurile cereşti, în Hristos". (2) Cei care recunosc sacrificiile sfinţilor, reprezentate prin grăsimea „ţapului pentru Domnul", adus de jertfă pentru păcat pe Altarul de Aramă, şi care îşi dau seama că lepădările lor de sine sunt plăcute lui Dumnezeu, sunt în număr mai mare — toţi cei care ocupă starea de îndreptăţire a „Curţii" — „casa credinţei". (3) Ceilalţi, din afara taberei, care văd pe aceşti sacrificatori şi tăgăduirea lor de sine numai ca o consumare a „gunoiului lumii, a lepădăturii tuturor", sunt o clasă care este departe de Dumnezeu — sunt „vrăjmaşi ... prin fapte rele". Ei sunt cei despre care a prezis Domnul nostru: „din cauza Mea ... vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!"

Ce lecţii ne transmit aceste lucruri? Că atâta vreme cât noi înşine suntem sacrificatori adevăraţi în „Sfânta", sau membri adevăraţi ai „casei credinţei" în „Curte", nu vom fi defăimători ai nici unuia dintre cei care sunt sacrificatori adevăraţi în timpul prezent. Nici nu vom fi orbiţi de răutate, ură, invidie sau ceartă — aşa încât să fim incapabili să vedem sacrificiile pe care Dumnezeu le acceptă. Ce vom zice deci, despre cei care odată erau „fraţi", părtaşi la aceleaşi sacrificii şi jertfitori la acelaşi „Altar de Aur" şi membri ai rânduielii preoţimii împărăteşti, care devin atât de schimbaţi, atât de stăpâniţi de un spirit împotrivitor, încât pot vorbi rău neîncetat despre confraţii lor preoţi! Trebuie desigur să ne „temem" pentru ei (Evr. 4:1), că au părăsit „Sfânta" şi „Curtea" şi au ieşit în afara oricărei relaţii cu Dumnezeu — în „întunericul de afară". Ar trebui să facem tot ce ne stă în putere să-i recâştigăm (Iac. 5:20), dar sub nici un considerent nu trebuie să părăsim „Sfânta" pentru a răsplăti rău pentru rău sau insultă pentru insultă. Nu, toţi cei care vreau să fie preoţi subordonaţi credincioşi trebuie să meargă pe urmele Marelui Preot, să-şi iubească duşmanii şi să facă bine celor care îi persecută. Trebuie să-L imite pe Cel care, atunci „când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept". 1 Pet. 2:23.

 

Vol. VI, pag. 478, par. 2, până la mijlocul par. 3:

Despre Învăţătorul este scris: „Şi nici un om dintre popoare nu era cu Dânsul” — nimeni în stare să compătimească cu El în ceasul încercării. Cu noi este altfel. Noi îi avem pe ceilalţi membri ai corpului, botezaţi similar în moarte, angajaţi similar să fie „frânţi” ca membri ai unei singure pâini, acceptaţi şi unşi cu acelaşi Spirit sfânt. Amintindu-ne aceasta, să căutăm cu atât mai serios să-i ajutăm pe ceilalţi membri ai corpului, amintindu-ne că orice se face pentru cel mai mic membru al corpului, se face pentru Cap şi este apreciat de El. În acelaşi timp ne putem aminti în mod cuvenit exemplul lui Petru — impulsivitatea lui sârguincioasă, ca serv al Domnului, însă şi slăbiciunea lui într-un moment de încercare precum şi nevoia lui de ajutor şi de rugăciuni din partea Domnului. „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa.” A ne aminti de acest lucru poate fi un ajutor special pentru noi, după cum fără îndoială a fost şi pentru apostolul Petru după aceea. Aceasta ne va face în stare să căutăm la Domnul mai mult „har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”.

Ar fi bine ca în acelaşi timp să ne amintim de Iuda şi că el a căzut din pricina egoismului — ambiţiei, lăcomiei; şi amintindu-ne cum prin această uşă a egoismului Satan a pătruns tot mai mult în el, ne poate ajuta să ne păzim ca să nu cădem şi noi într-o capcană a Adversarului; ca nu cumva din vreun motiv să tăgăduim pe Domnul care ne-a cumpărat; ca nu cumva în vreun sens al cuvântului să trădăm vreodată pe Domnul sau pe fraţii Săi, sau Adevărul Său.

 

31. Cum aplică amabilitatea frăţească „Regula de Aur”?

 

 Vol. VI, pag. 376, par. 1, 2:

Această lege divină afectează relaţia Noii Creaturi cu Dumnezeu. Ea recunoaşte sensul expresiei: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta”. Ea nu găseşte aici loc pentru sine, decât dacă eul va fi pe deplin în armonie cu Dumnezeu. Aceasta îi afectează relaţia cu fraţii, deoarece, cum ar putea iubi pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut (decât cu ochiul credinţei), dacă nu iubeşte pe fraţi care au Spiritul lui Dumnezeu şi pe care i-a văzut cu vederea naturală? (1 Ioan 4:20, 21). Pe măsură ce învaţă să gândească atent în procedurile sale cu fraţii, să facă pentru ei şi faţă de ei aşa cum ar vrea să facă ei pentru el şi faţă de el, află că aceasta produce o mare transformare în viaţă; că aceasta nu este deloc regula sau legea sub care el însuşi şi alţii au fost obişnuiţi să trăiască, să gândească, să acţioneze, să vorbească.

El află că aşa cum lui i-ar plăcea ca fraţii să se poarte amabil cu el, să vorbească blând cu el, tot aşa trebuie şi el să vorbească blând şi să se poarte amabil cu ei. Aşa cum lui i-ar plăcea ca ei să fie răbdători faţă de imperfecţiunile şi slăbiciunile lui, şi să acopere cu mantaua carităţii aceste defecte umane, tot aşa trebuie să facă şi el faţă de ei. El află că aşa cum lui nu i-ar plăcea ca fraţii să-l vorbească de rău, chiar dacă răul ar fi adevărat, tot aşa trebuie şi el să aibă o afecţiune binevoitoare faţă de ei şi să „nu vorbească de rău pe nimeni”, ci „să facă bine la toţi oamenii”, în special casei credinţei. Aşa cum lui nu i-ar plăcea ca alţii să aştepte de la el mai mult decât ar putea el face în mod rezonabil, tot aşa el să nu aştepte de la alţii mai mult decât ar putea ei face în mod rezonabil. Acelaşi principiu ar acţiona şi în privinţa lumii şi a afacerilor ei. Astfel întregul curs al vieţii este schimbat treptat; şi după cum sugerează apostolul, această schimbare se face pe măsură ce „privim ... slava Domnului” — pe măsură ce ajungem să apreciem şi să învăţăm să copiem grandoarea caracterului divin condus de această Regulă de Aur a Dreptăţii desăvârşite, asociată cu Iubire abundentă.

 

Vol. VI, pag. 406, par. 2, până la pag. 409:

Dar, dacă a spune adevărul în mod supărător înseamnă a încălca Legea Iubirii şi Regula de Aur, ce vom zice despre obiceiul încă şi mai necuviincios, încă şi mai urât, încă şi mai criminal, atât de obişnuit nu numai printre cei lumeşti şi printre creştinii nominali, ci şi printre creştinii adevăraţi — acela de a spune despre alţii lucruri necuviincioase, despre care nu se ştie sigur că sunt adevărate. O, ruşine! ruşine! ca cineva din poporul Domnului să treacă cu vederea în aşa măsură instrucţiunea Domnului, „nu vorbiţi de rău pe nimeni”, şi ca cineva, în afară de cei mai mici copii şi novici în Legea Iubirii, să-i înţeleagă atât de greşit mesajul — încât fără cele mai neîndoielnice dovezi din gura a doi sau trei martori, şi încă fără reţineri, până să şi creadă răul despre un frate sau un semen, dar mi-te să-l mai şi repete altora — să-l defăimeze pe bază de suspiciune sau zvon!

Noi trebuie să ne judecăm

pe noi înşine

„Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi îpedepsiţi, corectaţi de Domnulş.” 1 Cor. 11:31.

Regula de Aur va rezolva desigur această dispoziţie de „a pălăvrăgi” despre alţii şi despre afacerile lor. Care bârfitor vrea să fie bârfit? Care palavragiu vrea să i se discute problemele, necazurile şi slăbiciunile, fie în public fie confidenţial? „Lumea” nu prea are de vorbit altceva decât bârfe şi scandal, dar Noua Creaţie ar trebui să fie de preferinţă mută până când iubirea şi planul lui Dumnezeu îi va fi dat marea temă despre care au cântat îngerii — „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Atunci „cuvintele gurii lor şi cugetarea inimii lor” vor fi plăcute Domnului şi o binecuvântare pentru cei cu care vin în legătură.

Apostolul, comentând despre limbă, arată că acest mădular mic al corpului nostru are mare influenţă. Ea ar putea răspândi cuvinte blânde care să nu moară niciodată, ci să continue mereu şi mereu, binecuvântând pe cei vii, iar prin ei pe cei încă nenăscuţi. Sau, „plină de o otravă de moarte”, ea poate răspândi seminţele otrăvitoare ale gândului ca să amărască viaţa unora şi să strice şi să zdrobească viaţa altora. Apostolul spune — „Cu ea binecuvântăm îonorămş pe Domnul şi pe Tatăl, şi tot cu ea blestemăm îrănimş pe oameni ... Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaşi deschidere a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară?” Iac. 3:8-11.

„Din plinătatea inimii vorbeşte gura”; aşa că atunci când pălăvrăgim despre alţii, „ne amestecăm” în treburile lor, dovedeşte că un colţ mare din inima noastră, dacă nu mai mult, este gol în privinţa iubirii şi harului lui Dumnezeu. Acest gând ar trebui să ne ducă imediat la tronul harului şi la Cuvânt pentru umplerea cu Spirit aşa cum a promis Domnul celor care înfometează şi însetează după el. Dacă, mai rău decât pălăvrăgeala goală şi amestecul în treburile altora, ne place să auzim şi să vorbim de rău pe alţii, starea inimii este încă şi mai rea: se revarsă de amărăciune — invidie, răutate, ură, ceartă. Iar aceste caracteristici, după cum spune apostolul, sunt „fapte ale firii” şi „ale Diavolului” (Gal. 5:19-21). De-am putea lua „Creaţia Nouă” prin surprindere şi de-am trezi-o complet asupra acestui subiect; căci dacă faceţi aceste lucruri veţi cădea negreşit, şi unora ca aceştia nu li se va da nici o intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Pregătirea pentru Împărăţie ne conduce tocmai în direcţia opusă, după cum spune apostolul: „Să uniţi cu credinţa voastră ... răbdarea ... dragostea de fraţi, iubirea ... Căci dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată; căci ... vi se va da din belşug intrare în împărăţie” (2 Pet. 1:5-11). Apostolul Iacov este foarte clar asupra acestui subiect şi spune: „Dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică" (Iac. 3:14, 15). Oricine are astfel de spirit defăimător şi amar, are tocmai contrariul Spiritului lui Cristos, Spiritului sfânt, spiritului Iubirii: acesta să nu se mintă nici pe sine nici pe alţii — să nu se laude cu ruşinea sa — să nu pună astfel întunericul în locul luminii, spiritul lui Satan în locul Spiritului Celui Uns.

Continuând, apostolul arată că secretul confuziei şi neliniştii care a tulburat poporul Domnului din toate timpurile este starea necurată, numai parţial sfinţită a inimii, zicând: „Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine înelinişte, tulburareş şi orice lucru rău” (Iac. 3:16). Dacă acestor buruieni ale naturii vechi decăzute li se permite să crească, ele nu numai că vor fi vătămătoare, dar treptat ele se vor îngrămădi şi vor ucide toate florile şi darurile dulci şi frumoase ale Spiritului.

 

R 2667, col. 1, par. 1, până la sfârşit:

Păcatele noastre au fost acoperite de vederea Domnului şi am fost trataţi ca şi cum nu-I datoram nimic, prin harul Său exercitat faţă de noi prin Isus Cristos şi prin jertfa Sa ispăşitoare; şi această iertare socotită va fi făcută reală în curând şi datoria complet anulată, dacă, potrivit Noului Legământ pe care l-am făcut cu Domnul, ne vom dovedi credincioşi în cultivarea spiritului Său de iubire şi în ajungerea la asemănarea Fiului Său drag, Domnul nostru Isus Cristos — iertând pe alţii precum noi am vrea să fim iertaţi de Domnul, iubind, compătimind pe alţii şi ajutându-i după cum şi noi am fost trataţi de către Domnul etc.

Pilda este doar o ilustraţie a textului de bază al lecţiei noastre, luat din rugăciunea Domnului: numai atâta timp cât suntem dispuşi să iertăm datornicilor noştri, ne putem ruga cu încredere Tatălui nostru ceresc şi putem spera în iertarea greşelilor noastre. Dacă nu iertăm pe semenii noştri, şi nu numai cu vorba, ci şi cu fapta şi din inimă, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta greşelile, şi cu toate că le-a acoperit generos de vederea Sa şi ne-a tratat ca îndreptăţiţi prin credinţă, El ne va pune în socoteală imediat greşelile, şi astfel îndreptăţirea noastră îşi va pierde valabilitatea ori va fi anulată, printr-o nereuşită din partea noastră de a exercita spiritul sfânt faţă de fraţi şi faţă de toţi oamenii după cum avem ocazie.

Din acest punct de vedere, chestiunea iertării fraţilor şi a iertării tuturor celorlalţi este una foarte serioasă pentru poporul Domnului. Înseamnă că dacă într-un timp rezonabil ei nu dezvoltă acest spirit al iertării, spiritul iubirii, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, nu pot continua să fie recunoscuţi ca ucenici ai lui Cristos, nu pot continua să fie recunoscuţi ca fii ai lui Dumnezeu, nu pot fi recunoscuţi ca avându-şi păcatele acoperite, ci dimpotrivă, vor fi trataţi ca fiind chiar mai răspunzători decât lumea în general şi li se vor aplica pedepse mai aspre decât altora care nu au cunoscut voia Stăpânului şi care niciodată nu au gustat din harul Său, şi care, prin urmare, vor fi mai puţin vinovaţi în exercitarea unui spirit egoist, neîndurător, negeneros şi neiertător.

Nu putem însă presupune că Domnul ar aştepta imediat perfecţiune în această chestiune, de la cei care sunt încă „prunci” în Cristos. Dar aşteptările Lui sunt rezonabile, ca noi să creştem în har pe măsură ce creştem în cunoştinţa de El, şi cum este redat în lecţia Viţei şi a Mlădiţelor, orice mlădiţă care la timpul cuvenit, după ocazii cuvenite, nu produce rodul viţei, strugurii iubirii (inclusiv iertare), va fi tăiată de către marele Vier — nu va mai fi recunoscută ca mlădiţă. Deci în această pildă, cel care a avut o binecuvântare atât de mare de la împărat şi care a fost socotit pentru un timp un membru de onoare al clasei împărăţiei Lui, a încetat să mai fie privit astfel şi să mai fie tratat astfel, şi, dimpotrivă, a fost tratat nefavorabil de către împărat.

Declaraţia că slujitorul nemilos va fi dat în mâinile chinuitorilor până când îşi va plăti ultimul bănuţ al datoriei, ar putea fi înţeleasă în două moduri. Mai întâi, putem înţelege că reprezintă datoria iniţială care stă împotriva fiecărui membru al familiei umane — pedeapsa morţii — o pedeapsă din care Domnul Isus i-a răscumpărat pe toţi şi din care El propune să-i elibereze pe toţi cei care vreau să I se supună. Astfel văzând chestiunea, pedeapsa slujitorului nemilos ar semnifica o trimitere în Moartea a Doua. Sau dacă datoria ar fi înţeleasă că reprezentă, în întregime sau în parte, obligaţiile legământului său ca nouă creaţie, atunci pedeapsa asupra lui pentru nereuşita de a dezvolta şi manifesta caracteristicile Noii Creaţii pe parcursul timpului de încercare, ar putea fi înţeleasă a însemna că de la unul ca acesta, deşi un slujitor acceptat al Domnului, s-ar cere să se conformeze tuturor detaliilor angajamentului său de consacrare, intrând în marele timp de strâmtorare şi acolo să satisfacă pe deplin cerinţele legământului său şi să înveţe efectiv lecţia iubirii şi simpatiei şi să aprecieze harul lui Dumnezeu în iertarea păcatelor, aşa cum niciodată înainte nu l-a apreciat. Totuşi, suntem înclinaţi să ne gândim la această chestiune din primul punct de vedere, că pretinderea până la ultimul bănuţ ar însemna un caz disperat, pentru toţi din poporul Domnului care, după ce au avut favoarea divină în iertarea păcatelor, n-ar învăţa, într-un timp rezonabil, să exercite milă şi iertare faţă de fraţi — că astfel de persoane, ca rezultat, ar suferi Moartea a Doua.

Poporul Domnului în mod foarte general se găseşte în mare dificultate pe linia dreptăţii. Cu toţii recunoaştem dreptatea ca fiind însăşi temelia oricărei ordini şi corectitudini, şi în măsura în care simţim că dreptatea este de partea noastră, în aceeaşi măsură este cu atât mai greu să iertăm necondiţionat persoana care credem noi că a procedat nedrept. Există o tendinţă generală de a le cere altora să se ridice la standardul nostru de dreptate, prin vreun fel de pedeapsă, înainte de a-i ierta. Chiar împotriva acestui spirit ne învaţă Domnul nostru, şi ca să-l combatem ne-a dat această pildă. Trebuie să ţinem minte că Domnul ne va cere să trăim conform standardelor pe care le punem pentru alţii. Dacă standardul nostru în procedurile cu alţii este unul de dreptate strictă, nu putem aştepta nici o milă din partea Domnului. (Vezi Iacov 2:13.) Ce ar însemna aceasta în privinţa păcatelor care sunt trecute prin îngăduinţa lui Dumnezeu, şi ce ar însemna aceasta în privinţa obligaţiilor noastre în fiecare zi şi în fiecare oră, la ale căror cerinţe depline nu ne putem ridica? După cum noi nu putem să mergem la Domnul singuri pe baza dreptăţii, tot aşa nu trebuie să procedăm nici cu alţii după acel standard. După cum noi trebuie să cerem îndurarea, harul, iertarea Domnului, tot aşa trebuie să fim dispuşi să oferim altora îndurare, har, iertare, când ei greşesc împotriva noastră; şi tot aşa de inimos, repede şi larg, precum sperăm să fie pentru noi.    

Domnul n-a dat această regulă într-un mod arbitrar, doar ca să spună ceva. Dacă voi nu iertaţi pe alţii, Eu nu vă voi ierta. Există un motiv mai adânc decât acesta. El vrea să dezvolte în noi spiritul Său, caracterul Său, o asemănare sau copie ce ne-a fost prezentată în persoana şi în viaţa Fiului Său drag, Domnul nostru Isus. Este absolut esenţial, prin urmare, să avem caracterul pe care El îl doreşte, altminteri niciodată nu putem ajunge la comoştenire în Împărăţia pe care El binevoieşte s-o ofere. Deci trebuie să înţelegem că această cerinţă sau poruncă a iertării etc., este cu scopul de a ne dezvolta ca imitaţii ale Fiului Său drag, pentru ca El să ne poată acorda la timpul cuvenit toate bogăţiile harului Său, cuprinse în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului Său.

 

32. Cum trebuie să fie exercitată iubirea faţă de servitorii speciali ai Bisericii?

 

R 2593 — „Evitaţi flatarea”:

Într-o scrisoare recentă, unul dintre „peregrini”, după ce a dat amănunte în privinţa eforturilor sale de a hrăni oile şi mieii Domnului, conchide astfel: „Roagă-te pentru mine, dragă frate, ca să pot fi menţinut „servitor”. Nu le-ai putea sugera prietenilor în Turn să nu laude un „peregrin” în faţă? Ei nu ştiu ce „rele” produc uneori, ce sentimente de mândrie latentă stârnesc”.   

 

R 3572, col. 1, par. 5, 6, până la col. 2, par. 1:

După ce ilustrează lucrarea restabilirii până la împlinirea ei prin predarea Împărăţiei omului, în armonie cu intenţia Tatălui, adresa revelaţiei se schimbă. Suntem asiguraţi că aceste făgăduinţe minunate sunt credincioase şi adevărate, că Domnul Dumnezeul sfinţilor proroci a trimis pe îngerul Său să le arate slujitorilor Săi lucrurile care trebuie să se întâmple curând. Apoi Învăţătorul le vorbeşte tuturor celor din Biserica Sa care au urechi de auzit, spunând: „Iată, Eu vin în curând! Ferice de cel care păzeşte cuvintele prorociei cărţii acesteia”. Aluzia pare a fi că deoarece cartea este simbolică, nimeni n-o poate înţelege decât dacă peceţile ei sunt rupte, pe măsură ce mesajul ei se deschide în faţa poporului Domnului; şi că atunci când cuvintele ei, învăţăturile ei ajung să fie apreciate, acest lucru poate fi recunoscut de către aceia care îl înţeleg ca o dovadă că a doua venire a Domnului şi stabilirea Împărăţiei Sale sunt aproape, la îndemână.

Această idee este arătată în continuare prin declaraţia versetului 8 [cap. 22]. După cum am văzut deja, Ioan Revelatorul a reprezentat pe acei membri favorizaţi ai Bisericii care trăiesc la sfârşitul Veacului Evanghelic, cărora li se acordă privilegiul de a vedea şi aprecia tot mai mult lucrurile pe care El le-a văzut în simbol. Revelaţia fiind completă, Ioan a căzut în faţa îngerului care-i dăduse revelaţia pentru a-i oferi închinare. Aceasta poate însemna că la sfârşitul Veacului Evanghelic când Biserica întreagă, clasa Ioan, ajunge să vadă dezvăluirea planului divin, ar putea fi printre ei un spirit sau o dispoziţie de a acorda prea multă onoare celui folosit de Domnul pentru a le comunica lumina divină cuvenită acum.

Caracterul potrivit al cazului ne este prezentat în conduita îngerului simbolic care i-a vorbit lui Ioan şi care a reprezentat pe unii de la sfârşitul acestui veac însărcinaţi să prezinte poporului Său adevărurile lui Dumnezeu. El a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta” — nu mi vă închinaţi mie, căci nu eu sunt autorul acestui plan. Eu sunt slujitor ca voi, frate cu toţi profeţii şi cu toţi cei care păzesc mesajul acestei revelaţii. Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm: El este Autorul marelui plan şi El va fi Desăvârşitorul lui. Ne este adus acum în atenţie de către El fiindcă acum este „timpul potrivit” pentru ca poporul Său să ajungă la o apreciere a planurilor Sale. 

 

R 2079, col. 2, până la sfârşit — Închinare la confraţii mesageri:

Poporul Domnului trebuie să se iubească şi să se aprecieze unul pe altul, şi aceasta în măsura în care ei recunosc în alţii Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul lui Cristos, Spiritul sfinţeniei şi al devotamentului faţă de adevăr şi dreptate; după cum spune apostolul, cei credincioşi trebuie să fie preţuiţi „foarte mult ... din pricina lucrării lor” (1 Tes. 5:13); dar în timp ce poate exista pericolul ca unii să nu dea „cinstea cui datorează cinstea” (Rom. 13:7), există şi pericolul ca unii să dea prea multă cinste instrumentelor umane, pe care Dumnezeu binevoieşte să le folosească în legătură cu serviciul adevărului. Este potrivit, prin urmare, să atragem atenţia aici, cum am făcut şi până acum, asupra pericolului închinării la om. Acest aspect ni se aduce foarte convingător în atenţie în Apocalipsa 22:9. Ioan Revelatorul, care, reprezentând pe sfinţii în viaţă de-a lungul Veacului Evanghelic, este făcut să vadă desfăşurându-se diferitele aspecte ale planului divin, la sfârşit cade cu faţa la pământ să se închine îngerului care i-a arătat acele lucruri. Tot aşa a existat şi mai există o tendinţă din partea multora să dea mai mult decât iubire, respect şi cinste slujitorilor lui Dumnezeu, care din când în când au fost folosiţi ca slujitori speciali ai Săi ca să aducă în atenţia Bisericii lucruri noi şi vechi, sau unui anumit frate sau soră care au fost mijloace de convertire sau de alt beneficiu spiritual. A existat această dispoziţie în Biserica timpurie, unii înălţând pe un apostol, iar alţii pe altul ca şeful sau învăţătorul lor şi numindu-se ucenici ai lui, zicând: „Eu sunt al lui Pavel!” „Eu sunt al lui Apolo!” sau „Eu sunt al lui Chifa!” etc. Apostolul Pavel îi asigură că această dispoziţie indică o măsură de carnalitate şi el întreabă: Cine sunt Pavel, Apolo şi Petru, decât servitorii sau instrumentele prin care Dumnezeu a avut plăcerea să vă trimită binecuvântările adevărului? „Nici cel care sădeşte, nici cel care udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu, care dă creşterea”. El indică astfel că ei trebuie să recunoască, nu instrumentele prin care au venit binecuvântările, ci pe Domnul, Autorul binecuvântărilor lor, şi cu loialitate să nu poarte nici un alt nume decât al Celui care a murit pentru ei şi i-a răscumpărat.

În acelaşi mod, când Biserica a început să se elibereze de întunericul dens al Veacurilor Întunecate cu ajutorul şi prin învăţătura reformatorilor, Luther, Calvin, Zwingli şi alţii, Biserica în mod natural şi potrivit a avut mare respect faţă de cei pe care Dumnezeu îi cinstise ca instrumente în lucrarea de reformă. Dar iarăşi s-a manifestat tendinţa de a „venera” pe mesageri, agenţii umani, în locul Autorului divin, şi în zilele noastre există sute de mii care se numesc cu numele lui Luther, Calvin, Wesley, Campbell şi alţii, şi care dau mai mult respect învăţăturilor şi scrierilor lor decât Cuvântului lui Dumnezeu, şi aceasta spre paguba corespunzătoare a lor.

În acelaşi mod acum, în lumina adevărului prezent, care străluceşte mai clar decât oricând înainte, fără îndoială este necesar să fim în gardă împotriva acestei tendinţe carnale care a avut o influenţă atât de vătămătoare în trecut.

Când Ioan a căzut cu faţa la pământ să se închine îngerului care îi arătase minunile planului divin, refuzul îngerului de a accepta omagiul trebuie să fie o lecţie pentru toţi slujitorii (servitorii — mesagerii) lui Dumnezeu. El a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt rob împreună cu tine înu Domnul şi Stăpânul tăuş şi îîmpreună-slujitorş cu fraţii tăi, prorocii, şi îîmpreună-slujitorş cu îtoţiş cei care păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu! îsursa de la care vin toate aceste binecuvântări şi toată lumina aceastaş.” Toţi slujitorii lui Dumnezeu sunt împreună-slujitori indiferent de timpul sau măsura serviciului lor.

Apostolul atrage atenţia asupra acestei tendinţe de închinare la om în epistola sa către Coloseni (2:18, 19), spunând: „Nimeni să nu vă răpească premiul, făcându-şi voia lui însuşi, în smerenie falsă şi închinare la îngeri îmesageriş.” Sugestia este că această ispită va veni subtil, şiret, şi nu prin cereri necuviincioase pentru reverenţă. Aşa este reverenţa acordată în general celor din slujirea bisericilor nominale. Mulţi slujitori care par foarte smeriţi şi care nu s-ar gândi să ceară reverenţă sau venerare, acceptă totuşi de la turmele lor titlul voluntar, Reverend, şi încurajază aceasta şi se simt ofensaţi dacă nu li se acordă reverenţă sau închinare de acest fel. Efectul a fost şi este încă să dăuneze casei credinţei, să dea prea mare încredere în judecata şi cuvântul slujitorului în lucrurile spirituale, aşa încât mulţi neglijază să-şi verifice credinţa prin Cuvântul lui Dumnezeu şi să aibă încredere fără rezerve în autoritatea Lui.

Există un pericol şi printre cei care nu folosesc titlul Reverend. Trebuie întotdeauna să ţinem minte (precum este arătat în publicaţia noastră din 15 noiembrie 1895) că controlul aparţine adunării şi nu conducătorilor numiţi de ei înşişi, fie că ei caută să servească o duzină sau mii. Bisericile lui Cristos trebuie să recunoască conducerea Capului lor şi să ştie faptul că conducătorii lor sunt prin alegerea Lui (vezi Evr. 13:7, 17, 24, Diaglott), însă ei să se ferească de cei care sunt dispuşi să uzurpe drepturile adunării sau să ignore acele drepturi prin faptul că îşi iau locul de conducători fără vreo cerere specifică din partea adunării; înşelând adunarea ca să presupună că numai conducătorul este competent să judece şi să hotărască pentru adunare în privinţa alegerii Domnului, şi astfel neţinându-se de Cap (Cristos) ca singurul învăţător adevărat, care poate şi este dispus să călăuzească pe toţi cei smeriţi în judecată, deoarece ei sunt Biserica Lui — „trupul Lui”.

Această abatere a atenţiei turmei, de la singurul Păstor spre o oaie ca ei, nu este întotdeauna greşeala „conducătorilor”: pare a fi o tendinţă generală din partea tuturor celor care au natura adevărată, umilă de oaie, să meargă unul după altul. Prin urmare, este o lecţie pe care s-o înveţe toţi — ca fiecare oaie să recunoască drept conducători numai pe acei care sunt găsiţi în deplin acord cu glasul şi spiritul Păstorului Principal (Cristos) şi a păstorilor subordonaţi (apostolii), şi fiecare oaie să aibă grijă să mănânce numai „hrană curată” şi să bea numai „apă limpede”, precum îndrumă Păstorul. (Vezi Ezec. 34:17-19.) Acest lucru presupune exercitarea conştiinţei personale de către fiecare membru al turmei lui Cristos în chestiuni de doctrină şi practică, şi tinde să ţină pe fiecare în armonie şi părtăşie cu Păstorul, care cunoaşte fiecare oaie şi „cheamă oile pe nume”. Aceeaşi relaţie intimă a creştinului individual cu Domnul este ilustrată în figura lui Cristos Capul şi a Bisericii ca membre ale corpului Său. 1 Cor. 12:12-27; Efes. 4:15, 16.

Deoarece prin harul lui Dumnezeu am fost folosiţi într-o anumită măsură în slujba Evangheliei, nu ar fi nepotrivit să spunem aici ceea ce am spus de multe ori în particular, şi mai înainte în aceste coloane — şi anume, că deşi apreciem iubirea, simpatia, încrederea şi părtăşia confraţilor servitori şi a întregii case a credinţei, nu vrem nici un omagiu, nici o veneraţie pentru noi înşine sau pentru scrierile noastre; nici nu dorim să fim numiţi Reverend sau Rabbi. Nici nu vrem ca cineva să fie numit cu numele nostru. Numele Celui care a murit pentru toţi — numele de creştin — este cu totul suficient să desemneze pe fiii spirituali ai lui Dumnezeu, fraţii adevăraţi ai lui Cristos; şi orice este mai mult decât aceasta, vine de la rău, de la carnalitate, şi tinde spre mai mult de felul acesta.

Noi n-am vrea să ni se venereze scrierile, sau să fie privite ca infailibile, ori la egalitate cu Sfintele Scripturi. Cel mai mult ce pretindem sau am pretins vreodată pentru învăţăturile noastre este că ele sunt ceea ce credem a fi interpretări armonioase ale Cuvântului divin, în armonie cu spiritul adevărului. Şi încă mai îndemnăm, ca şi în trecut, ca fiecare cititor să studieze subiectele pe care le prezentăm în lumina Scripturilor, verificând toate lucrurile cu Scripturile, acceptând ceea ce vede că este astfel aprobat şi respingând orice altceva. În acest scop, pentru a permite celui care studiază să urmărească subiectul în Mărturia inspirată divin, de aceea deci, intercalăm citate şi relatări din Scripturi pe care să zidim.

 

33. Cum să exercităm iubire frăţească faţă de fraţii noştri „din Babilon?”

 

R 3541, col. 1, par. 6-8:

Să ne bucurăm cu cei care se bucură! Să fim bucuroşi să observăm orice dovadă de reformă în inimă sau conduită! Dar să ţinem minte că convertirea este începutul, nu sfârşitul vieţii creştine. Dacă aceşti convertiţi sunt acum din „casa credinţei”, să-i salutăm ca atare, să-i felicităm şi să sperăm că vor creşte în har şi în cunoştinţă până la punctul unde vor fi gata pentru pasul următor — consacrare deplină.

Privilegiul şi responsabilitatea pentru instruirea acestora depinde de noi; căci, vai! majoritatea celorlalţi creştini, din lipsă de dezvoltare, nu sunt în stare să-i ajute în cărările drepte ale credinţei şi speranţei, negăsindu-le pe acestea nici pentru ei înşişi — fiind încă încurcaţi de ceaţa şi de fumul „veacurilor întunecate”. Să fim cât se poate de înţelepţi, binevoitori şi de ajutor pe toate liniile acestea; şi să ne rugăm pentru înţelepciunea de sus, făgăduită în textul nostru pentru acest an.

Între timp să stăm fermi în opoziţia necompromiţătoare dar amabilă faţă de bisericism, „Babilon”, şi în loialitate faţă de Singura Biserică formată din mulţi membri, al cărei Cap este Cristos. În timp ce respingem sistemele sectare ca fiind de la Adversar, să fim în părtăşie ca fraţi cu toţi aceia care se încred în sângele scump şi sunt consacraţi serviciului Său — oricât de imperfect discern ei adevărul — sperând ca ochii înţelegerii lor să li se deschidă mai larg în curând.

 

R 3566, col. 2, par. 10-13:

Fiecare creştin adevărat, adică oricine crede în ispăşirea asigurată prin sângele preţios, care şi-a consacrat tot ce are Mântuitorului său şi care se străduieşte zilnic, chiar şi împiedicându-se, să umble în urmele Sale, are o datorie faţă de Biserica vizibilă — faţă de confraţii membri ai Bisericii lui Cristos.

(1) El trebuie să-i recunoască pe toţi ca atare şi aceasta fără părtinire, iubind şi străduindu-se să-i servească în calitate de „fraţi”, în fapte şi în învăţătură.

(2) Dacă îi găseşte pe aceşti „fraţi” legaţi în „snopi” sectari (Mat. 13:30), el să nu se alăture vreunui „snop”, ca să le facă lor plăcere şi să-i încurajeze în eroarea lor, ci stând ferm în libertatea sa în Cristos, el să caute eliberarea „fraţilor”.  Datoria lui este să ridice steagul şi să scoată grâul adevărat din toţi snopii de neghină la aceeaşi libertate, în unire cu Cristos, singurul Cap.

(3) Dacă nu poate avea deplină partăşie la început, el va fi cu atât mai mult în poziţia pe care a ocupat-o Mântuitorul înainte de a elibera pe unii credincioşi din robia şi eroarea iudaică. Să fie atât de amabil şi de ajutor fraţilor care se opun, cât vor permite ideile şi poziţia lor greşită; şi să nutrească părtăşie îndeosebi cu acei care aud tot mai mult vocea Păstorului şi ies afară din Babilon.

Vol. VI, pag. 150, par. 2:

Am văzut pe unii din poporul consacrat al Domnului într-o stare de slăbiciune şi înfometare — dorind serios o plinătate a părtăşiei Lui, lipsindu-le însă informaţia necesară în privinţa felului în care să ajungă la ea şi s-o menţină. Este adevărat, ei aveau Biblia, dar atenţia le-a fost îndepărtată de la ea şi au fost învăţaţi să privească mai mult spre învăţători şi spre catehisme etc., alergând după tradiţiile oamenilor şi nu după Gândul sau Spiritul lui Dumnezeu, şi, ca atare, le lipsea hrana spirituală cuvenită. Rezultatul a fost că ei se simţeau nemulţumiţi de forma-lism, neştiind totuşi cum să se apropie de Domnul cu toată inima, fiindcă nu ştiau despre bunătatea Sa şi despre bogăţiile harului Său în Isus Cristos, nici despre marele plan de mântuire pentru lume în curând şi nici despre chemarea Bisericii la Natura cea Nouă. Această stare de înfometare are nevoie, întâi de toate, de „laptele curat" al Cuvântului, iar apoi de „hrana tare” a revelaţiei divine. Asemenea iubiţi nu trebuie să fie nici dispreţuiţi nici neglijaţi, chiar dacă, după ce şi-au dat seama de goliciunea bisericismului în general, ei au fost înclinaţi să caute altceva care să le satisfacă foamea inimii — ceva din distracţiile etc., lumii. Am cunoscut pe unii din această clasă care, după ce au încercat în zadar în diferite direcţii să găsească ceva satisfacţie sufletească, s-au instalat într-o indiferenţă aparentă faţă de lucrurile spirituale; dar primind „Adevărul Prezent”, ei au înflorit în harurile şi cunoştinţa spirituală într-o manieră remarcabilă. Noi credem că sunt încă mai mulţi din aceştia în diferitele denominaţii şi că aceia care au primit lumina Adevărului Prezent au privilegiul să le dea o mână de ajutor pentru a ieşi din întuneric la lumina minunată, pentru a ieşi din înfometarea spirituală la o supraabundenţă de har şi adevăr. Dar pentru a fi folosiţi de Domnul în binecuvântarea acestora, este necesar să se caute în Cuvânt atât înţelepciunea cât şi harul de sus, iar acestea să fie exercitate blând, credincios şi persistent.

 

34. Cum trebuie amabilitatea frăţească să aibă în vedere „obligaţiile sociale”?

 

Vol. VI, pag. 588-590 — Obligaţiile sociale:

Creaţia Nouă, atâta vreme cât este asociată cu aceste corpuri muritoare, are prin ele relaţii de natură socială cu oamenii naturali şi anumite responsabilităţi sociale. Mintea cea nouă în mod natural doreşte părtăşia cu alte minţi noi, şi în măsura dezvoltării în darurile Adevărului ea se va găsi tot mai mult despărţită de asocierile, scopurile, ambiţiile, literatura şi subiectele de conversaţie lumeşti. În cazul multora se ridică întrebarea, în ce măsură Noile Creaturi care s-au socotit moarte faţă de lucrurile, interesele etc. pământeşti trebuie să-şi mai menţină asocierea cu prietenii lor după trup — cu cei neconsacraţi? Aceasta este o chestiune care merită atenţie serioasă, plină de grijă din partea fiecăruia individual; nu există doi care să aibă aceeaşi situaţie şi nici un sfat care s-ar da nu s-ar potrivi în toate cazurile.

Apostolul sfătuieşte să nu ne însoţim cu răufăcătorii, cu cei ale căror practici le recunoaştem a fi necurate; întovărăşirea noastră să fie în armonie cu mintea nouă. O astfel de cale va fi fără îndoială spre avantajul nostru, fiindcă, mai întâi, o astfel de tovărăşie nu va încuraja continuu dorinţele noastre decăzute şi tendinţele noastre naturale degradate; şi apoi, va fi cu atât mai folositoare în străduinţele noastre de a urma porunca apostolului şi de a gândi, a vorbi şi a practica „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”. Filip. 4:8.

Totuşi, trebuie desigur să simţim interes faţă de cei înrudiţi cu noi prin legături de sânge, mai mult decât faţă de alţi oameni în general. Astfel, dacă Spiritul Domnului ne conduce şi ne îndeamnă să fim îndurători şi amabili faţă de oameni în gene-ral, ar însemna că sentimentele noastre faţă de rude ar trebui luate în considerare în mod special şi ar trebui să le fim de ajutor în măsura ocaziilor noastre. Cu toate acestea, după judecata noastră, n-ar fi nici înţelept, nici în armonie cu învăţăturile Scripturilor şi nici în acord cu exemplele puse de ele în faţa noastră despre conduita Domnului şi despre conduita apostolilor, ca noi să le oferim o părtăşie foarte deosebită rudelor noastre pământeşti, sau să le primim ori să le tratăm mai bine decât am trata casa credinţei, sau chiar tot atât de bine. Aici nu includem acele relaţii strânse faţă de care am fi obligaţi, în armonie cu cuvintele apostolului: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi ... a tăgăduit credinţa” (1 Tim. 5:8). În general trebuie să aplicăm cuvintele apostolului: „Cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”. Rudele noastre mai îndepărtate trebuie să vină după casa credinţei.

Evident că intenţia Domnului nostru a fost să strângă împreună pe urmaşii Săi ca o familie nouă, ca o casă nouă, „casa credinţei”. Ca atare, găsim în mod repetat îndemnul şi încurajarea la părtăşie reciprocă, ajutor reciproc şi asociere regulată, cu făgăduinţa că acolo unde doi sau trei se adună în numele Domnului, El va fi în mod special prezent cu ei, ca să le acorde o binecuvântare; şi poporul Său să nu uite strângerea lor împreună. Calea Domnului nostru a fost în armonie deplină cu această acordare a unei atenţii speciale casei credinţei, deoarece găsim că la celebrarea ultimei Cine de Paşti, care trebuia să fie ţinută de fiecare familie separat (Exod. 12:1-21), Domnul S-a întâlnit cu cei doisprezece apostoli ai Săi ca o familie separată — separată de toate relaţiile lor şi ale Sale. Găsim aceeaşi idee în cuvintele Sale când a fost informat că mama şi fraţii Săi erau afară, dornici să-I vorbească. El a răspuns şi a zis: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei? ... Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă". Mat. 12:47-50.

De aceea, urmând acest exemplu divin, trebuie să constatăm că afecţiunea şi interesele noastre sunt atrase mai ales către ceilalţi membri ai „trupului lui Hristos”, asociaţi în Noua Creaţie. Acest lucru însă nu trebuie înţeles că neagă în vreo măsură cele mai stricte reguli de bună cuviinţă între sexe în Noua Creaţie; nu implică nici aceea că soţul necredincios sau soţia necredincioasă trebuie neglijată pentru ca timpul şi părtăşia să fie acordate celor cu o minte nouă. Dimpotrivă, obligaţia fiecăruia este faţă de perechea sa — să caute ca nici un confort cuvenit, privilegiu sau tovărăşie să nu i se reţină. Aceasta însă n-ar implica supunere la tiranie, ceea ce n-ar face nici o asigurare rezonabilă pentru a urma porunca divină: „Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă ... şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie”. Evr. 10:25.

 

35. Ce cale va dicta iubirea frăţească în chestiunea „luării şi dării cu împrumut”?

Romani 13:8 „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii; căci cine iubeşte pe alţii a împlinit legea.”

 

Vol. VI, pag. 564, par. 1, 2:

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii”, este regula divină, aşa cum este exprimată de către apostol (Rom. 13:8). Ar fi bine dacă toată lumea ar cunoaşte această regulă şi ar urma-o îndeaproape, şi ştim că la timpul cuvenit chiar această regulă va fi rigid aplicată — în timpul Veacului Milenar. Dar Noua Creaţie are acum această regulă, şi chiar dacă alţii n-ar reuşi s-o recunoască şi s-o urmeze, poporul Domnului trebuie să se supună fără rezerve la această instrucţiune. Până şi Israelului natural, casei slujitorilor, Domnul le-a dat dispoziţia ca ei, dacă erau credincioşi, să dea cu împrumut, nu să ia cu împrumut (Deut. 15:6), şi acest principiu i se recomandă fiecărei persoane care posedă judecată bună, ca fiind însăşi esenţa înţelepciunii — înţelepciune care ar fi bine, dacă s-ar putea, să se aplice la lume — înţelepciune pe care lumea o recunoaşte, dar care relativ puţini din poporul Domnului sau din lume se străduiesc intens s-o urmeze ca regulă invariabilă de viaţă.

Cu alte cuvinte, fiecare membru al Noii Creaţii ar trebui, în privinţa lucrurilor pământeşti, să trăiască în limita mijloacelor sale. Dacă nu câştigă decât un dolar pe zi, nici un moment nu trebuie să se gândească să cheltuie mai mult de atât, decât dacă are cea mai stringentă necesitate, ci trebuie să-şi adapteze condiţiile până când va fi o schimbare la împrejurări mai favorabile. Recunoscând că grija providenţială a Domnului este asupra sa şi asupra tuturor afacerilor sale, el trebuie, după ce-şi aranjează cât ştie de înţelept lucrurile în privinţa celor materiale, să tragă concluzia că atât acestea cât şi afacerile spirituale au fost supuse supravegherii divine şi că Domnul a intenţionat o binecuvântare pentru el în legătură cu aceste condiţii. El trebuie, prin urmare, să fie cu totul mulţumit de ele, oricât de grele ar fi — aşteptând cu răbdare de la Domnul o astfel de uşurare cum iubirea şi înţelepciunea pot aduce la timpul cuvenit. Dacă venitul este mare, regula lui de conduită să fie moderaţia, în aceasta ca şi în toate lucrurile. „Moderaţia (Biblia engleză King James — n. e.) voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” Economia este parte din aranjamentul divin, aşa cum este exemplificată de Domnul nostru şi de apostoli, şi în special cum este ilustrată în cazul strângerii rămăşiţelor la porunca Celui care avea putere să creeze din nimic hrană pentru o mulţime.

 

Vol. VI, pag. 569, par. 1, 2:

Există un fel de luare cu împrumut şi dare cu împrumut măruntă, practicată de către mulţi, în special în privinţa articolelor din gospodărie: săpun, zahăr, lighene, unelte etc., care merită analizată aici. Noile Creaturi, sub controlul spiritului chibzuinţei, trebuie să condamne în inima lor astfel de deranjuri mărunte; în aşa măsură să se asigure să-şi regleze afacerile şi dorinţele, încât asemenea împrumuturi să fie o chestiune extrem de rară — o chestiune de absolută necesitate, în caz de boală sau în alt caz extrem. Parte din hotărârea tuturor sfinţilor Domnului ar trebui să fie aceea de a deranja pe alţi oameni cât se poate de puţin. Dacă, prin urmare, prin neglijarea acordării atenţiei cuvenite propriilor afaceri le lipseşte untul la masă, să prefere să se descurce fără el decât să deranjeze pe un vecin şi să dea un exemplu rău. Dacă au doar un fier de călcat şi nu-şi pot permite să cumpere altul, mai bine să se împace cu consecinţele şi să-l folosească pe acela unul.

Cei care cultivă asemenea reglementări stricte în privinţa afacerilor proprii se vor simţi în mod natural mai deranjaţi decât alţii dacă vine la ei un vecin să ia cu împrumut. Totuşi, poporul Domnului trebuie să dea cu împrumut, nu să ia cu împrumut; şi sfatul nostru ar fi că trebuie, în toată cumpătarea rezonabilă, să-şi câştige notorietate ca fiind deosebiţi în ambele aceste privinţe — să fie întotdeauna dispuşi să dea cu împrumut şi aceasta din toată inima, cu bucurie şi bunăvoinţă, şi cu o dorinţă de a plăcea şi de a ajuta în măsura în care-şi pot permite să piardă — şi niciodată să nu fie dispuşi să ia cu împrumut. Evident că astfel de persoane ar fi considerate „vecini buni”, fie că ar fi considerate „ciudate” în privinţa devotării lor faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său, fie că nu. Este adevărat, cei care iau cu împrumut s-ar putea să nu restituie totdeauna articolul şi s-ar putea cere efort pentru a merge după el; sau în cazul împrumutului de hrană s-ar putea să n-o mai restituie. Ar trebui să ne gândim însă că dacă astfel au luat hrană cu împrumut, au consumat-o şi n-au restituit-o, ar fi mai puţin probabil să mai vină. Dacă ne-ar permite împrejurările, am prefera să nu cerem să ni se restituie articolul dat cu împrumut. Am considera mai degrabă ca ocazii favorabile de a ne face prieteni cu ajutorul „bogăţiilor nedrepte” — ocazii bune de a ne sacrifica interesele pământeşti mărunte, ca să putem obţine prin acestea o influenţă morală şi spirituală mai mare la vecinii noştri.

 

Luca 6:35 „Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi ceva înapoi. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fii ai Celui-Prea-Înalt; căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.”

 

Vol. VI, pag. 567, par. 2, până la pag. 568, par. 2:

Sfatul Domnului pentru poporul Său asupra celeilalte părţi a problemei este la fel de explicit. Dacă văd pe fraţii lor în nevoie, să le facă bine şi să „dea cu împrumut fără să nădăjduiască ceva înapoi” — fără să se gândească să câştige în schimb favoruri asemănătoare sau alte favoruri. Trebuie totuşi să înţelegem acest îndemn, „să dăm cu împrumut” unui frate, în armonie cu celălalt îndemn, ca noi să nu luăm cu împrumut; şi, ca atare, implicaţia ar fi că fratele ar avea mijloace şi ar putea să plătească, dar că temporar ar avea nevoie şi ar putea da vreun fel de ipotecă sau de asigurare celui care dă cu împrumut. Dar asemenea dare cu împrumut, pentru a ajuta un frate în nevoie, să fie făcută mărinimos şi fără speranţa unei răsplăţi — fără a prevedea dobândă (camătă), ci doar întoarcerea sumei în limita timpului specificat. Ar fi doar un ajutor, o expresie a iubirii frăţeşti.

Dacă fratele n-ar fi în situaţia să poată restitui suma sau să poată da asigurare pentru bani, să nu se dea împrumutul, ci, în locul acestuia, să se dea un dar — în măsura în care dătătorul ar putea exercita caritate şi în măsura necesităţilor fratelui. Fratele s-ar putea angaja să restituie banii, dar să se insiste că este un dar, cu excepţia cazului când mai târziu afacerile fratelui s-ar schimba în mod hotărâtor şi ar fi cu prisosinţă capabil să restituie darul, caz în care dorinţa inimii lui ar trebui să fie desigur să-i restituie. Chiar şi atunci, dacă dătătorul ar putea să-şi permită, i-ar putea zice fratelui: „Nu mă pot simţi fericit să iau înapoi darul, de aceea, te implor, dă-l altcuiva care ar avea nevoie, acum sau mai târziu”. Chestiunea ar fi însă cu totul diferită dacă fratele sau oricare altă persoană ar dori să ia bani cu împrumut în vederea extinderii afacerii sale sau în vederea scoaterii unui profit. A da cu împrumut unuia ca acesta, luând măsuri largi de siguranţă şi cerând dobândă, ar fi cu totul legitim; şi astfel de dobândă n-ar fi „camătă" în sensul asupririi sau în sens greşit, ci ar fi în armonie cu ceea ce a poruncit Domnul în pilda Sa, când a zis: „Ar fi trebuit să-mi fi dat banii celor ce schimbă banii şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă îcamătăş ce este al meu”. Mat. 25:27.

În armonie deplină cu aceste îndemnuri, Scripturile ne mai dau un îndemn, care ar putea fi bine luat în seamă şi întotdeauna cu folos, nu numai de către Noua Creaţie, ci şi de către lume în general. Porunca spune: „Omul fără minte dă mâna, se pune garant pentru aproapele său” (Prov. 17:18). Conform acestei sugestii, garanţiile şi cauţiunile pentru alţii, girarea creditelor etc. ar fi interzise, şi înţelept ar fi pentru tot poporul Domnului să urmeze cu grijă această regulă. Chiar şi în cel mai urgent caz imaginabil, în care ar putea exista o necesitate aproape absolută de a garanta contractul de împrumut al unui frate, ar trebui exercitată grijă să nu se asume nici o sarcină care să nu poată fi satisfăcută fără dezastru grav. Dacă contractul ar fi pentru o sumă care ar putea fi împrumutată fratelui, sau i-ar putea fi dată în caz de necesitate, atunci contractul sau cauţiunea sau girarea ar fi acceptabilă, dar altfel nu — niciodată punând în pericol propriul credit, nici riscând propria afacere şi nici împovărând propria familie. Compară Prov. 22:26; 11:15; 6:1-5.

 

36. Cum trebuie iubirea frăţească să privească vizitarea altora, „împrumutarea timpului vecinului”?

 

Vol. VI, pag. 570, par. 1, până la pag. 572:

În timp ce analizăm acest subiect am putea menţiona altul, strâns înrudit cu el la modul ge-neral, adică, obiceiul unora de a se socoti liberi să se impună prietenilor ca vizitatori — împrumutând timpul vecinilor. A fi ospitalier face parte din spiritul generos al iubirii, şi tot poporul Domnului trebuie să cultive această dispoziţie la fiecare ocazie potrivită, ca fiind o dispoziţie plăcută Domnului şi folositoare propriei lor creşteri spirituale (Evr. 13:2). Trebuie să le placă să primească pe prieteni sau pe vecini, pentru o masă sau pentru o noapte etc., după cum le permit împrejurările: dorinţa inimii de a primi musafiri trebuie să fie prezentă întotdeauna, fie că ocazia punerii în practică a acelei dorinţe se va găsi sau nu. Ospitalitatea nu înseamnă a face cheltuieli exagerate, depăşind mijloacele, nici nu înseamnă că pentru musafiri trebuie pregătit mai bine decât pentru propria familie. Înseamnă însă o dispoziţie de a împărtăşi cu alţii lucrurile pe care le avem.

Dar să privim cealaltă latură a problemei. Poporul consacrat al Domnului din Noua Creaţie nu trebuie să fie niciodată intruşi. Să se asigure că au o invitaţie clară şi sunt bineveniţi înainte de a accepta ospitalitatea pentru o masă sau pentru o noapte. Ce ilustraţie frumoasă a acestui principiu cuvenit avem în cazul Domnului nostru, mergând cu cei doi ucenici spre Emaus! Dorinţa Lui a fost să meargă la ei acasă şi să Se împărtăşească din cina lor pentru a le acorda şi alte binecuvântări. Totuşi, când au ajuns acasă, „El S-a făcut ca şi cum ar merge mai departe” şi a aşteptat până când au insistat, L-au obligat, înainte de a consimţi să rămână cu ei. Aceasta n-a fost o înşelare şi n-ar fi o înşelare nici din partea noastră dacă am face la fel. Domnul nostru n-ar fi rămas dacă ei n-ar fi insistat să rămână, şi nici noi să nu stăm undeva decât dacă ni se face o primire din toată inima, şi nici să nu rămânem mai mult decât am fi bine primiţi din inimă, oricare ar fi împrejurările noastre.

Ideea care pare a predomina în mintea unora, că ei au libertatea „să se stabilească" la rudele naturale sau spirituale, este o greşeală. Nu există nici un astfel de drept. Noi avem dreptul să dăm şi să fim generoşi, dar nu suntem autorizaţi să cerem sau să pretindem astfel de lucruri de la alţii. Ei au dreptul să dea sau să reţină ce este al lor, ce au sub administrare. Cât să permită Noile Creaturi să li se impună din partea fraţilor incorecţi sau a rudelor după trup ar depinde de circumstanţe, în mare parte de condiţiile fizice şi financiare ale vizitatorului. Totuşi, în dreptate faţă de el însuşi şi în dreptate faţă de vizitatorul nechibzuit în această chestiune, care are ca scop să facă din această vizită scurtă o şedere îndelungată, gazda ar trebui să spună amabil dar clar — „Ar trebui poate să-ţi spun că n-ar fi convenabil pentru mine să te ţin la noi mai mult decât până ---------”; sau, un alt mod bun de a proceda cu astfel de oameni este să li spună la începutul vizitei că ar fi convenabil să stea până la o anumită dată, sau să fie invitaţi clar pentru o masă sau pentru o zi sau o săptămână, după caz — indicând clar durata invitaţiei şi nu să fie lăsată a fi presupusă. Astfel de cale pare absolut necesară în interesul casei, al bugetului familiei, al timpului propriu, al serviciului Domnului etc., precum şi cuvenită şi folositoare pentru numărul mare de oameni care au judecată nechibzuită în această privinţă. Dar nu trebuie nici să gândim despre ei, nici să le vorbim lipsit de amabilitate. Poate că ei au decăzut mai mult decât noi sau decât alţii în privinţa acestei particularităţi şi poate prin natură noi am decăzut mai mult decât ei în privinţa altor particularităţi. În orice caz, trebuie să gândim amabil, generos în privinţa lor, şi cu atât mai mult să hotărâm că noi vom evita cu totul această cale neplăcută.

 

37. Care este relaţia între iubirea frăţească şi comunism?

 

Vol. IV, pag. 473, par. 3, până la pag. 481 — Comunismul ca remediu. Vezi fragmentul la pag. 205.

 

38. Vor avea cei care au ajuns la „ţintă” încercări în privinţa iubirii frăţeşti?

 

Vol. VI, pag. 190, par. 1, 2:

Trebuie să ajungem la această culme a iubirii înainte de a putea fi socotiţi vrednici de un loc în Noua Creaţie şi nu trebuie să aşteptăm ca fiecare din urmaşii Domnului să ajungă la această ţintă doar la momentul stingerii în moarte. Chiar dimpotrivă. Trebuie să aşteptăm să ajungem la ea cât se poate de devreme în experienţa noastră creştină şi apoi să ne amintim cuvintele apostolului: „să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13). Avem nevoie de încercări ale iubirii după ce am ajuns la ţintă; şi antrenarea noastră când suntem la ţintă — străduinţa noastră pentru a menţine acea ţintă sau standard în viaţa noastră — va fi foarte întăritoare pentru caracterul nostru. În aceasta, în mod special, experienţele noastre vor corespunde cu cele ale Domnului nostru, căci El, deşi n-a trebuit să alerge ca să ajungă la ţintă, a trebuit să lupte o luptă bună a credinţei fiind la ţintă — ca să nu fie mişcat de la ea, să nu fie biruit de diferitele atacuri ale lumii şi ale Adversarului. „Alerg spre ţintă", spune apostolul; şi tot astfel, fiecare dintre noi trebuie să stăm neclintiţi la acea ţintă după ce am ajuns la ea şi să avem grijă ca în toate încercările pe care Domnul le permite să vină asupra noastră să fim socotiţi de El ca biruitori — nu prin putere proprie, ci prin puterea ajutorului Răscumpărătorului nostru.

Împotriva noastră vor fi atacuri ca să ne abată de la iubirea perfectă faţă de Tatăl, ca să ne facă să consimţim a da mai puţin decât omagiul şi ascultarea deplină datorate Lui. Vor fi atacuri şi în privinţa fraţilor, ca să ne sugereze să nu permitem ca iubirea de fraţi să acopere o mulţime de greşeli — sugestii să ne supărăm pe aceia pe care am învăţat să-i iubim şi să-i apreciem şi să-i compătimim pentru slăbiciunile lor. Vor fi atacuri împotriva noastră în privinţa vrăjmaşilor noştri, după ce am învăţat să-i iubim — sugerându-ne că sunt cazuri excepţionale şi că mărinimia noastră faţă de ei trebuie să aibă limite. Binecuvântaţi suntem dacă în aceste ispite stăm neclintiţi, aruncându-ne înainte spre ţintă, străduindu-ne să păstrăm poziţia la care deja am ajuns — luptând lupta bună a credinţei — ţinându-ne cu tărie de viaţa eternă care ne este socotită prin Isus.

 

39. De ce este iubirea frăţească „una din probele finale şi cele mai minuţioase” ale fraţilor şi cum ne putem pregăti să o avem?

 

1 Petru 3:8: „În sfârşit, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri, suferind împreună cu alţii, plini de dragoste frăţească, miloşi, smeriţi.”

 

R 2453, col. 2, par. 2-5:

Una din probele finale şi cele mai minuţioase ale acestor „fraţi,” şi una în care probabil majoritatea celor odată treziţi şi înarmaţi vor cădea, va fi — iubirea de fraţi. Se pare că mulţi vor da greş la acest punct şi vor fi aşadar socotiţi ca nevrednici de o intrare din belşug în Împărăţie din acest motiv. De la oricine are spiritul iubirii potrivit modelului (Rom. 8:29), se aşteaptă să fie în acord cu afirmaţia apostolului Ioan: „El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”. 1 Ioan 3:14,16; 1 Pet. 1:22; 3:8.

Aceasta, ca toate celelalte probe, va fi cea mai critică şi mai vădită în acest timp de privilegiu special şi de încercare specială de la sfârşitul veacului (Apoc. 3:10). Să ne gândim cum va veni, pentru ca să fim mai bine pregătiţi să o întâmpinăm cu reuşită. (a) Ea nu va recunoaşte calitatea de frate nici în privinţa canalelor înguste ale sectarismului, nici pe planul nelimitat al dispreţului lumesc faţă de Cuvântul divin, care se declară pentru „fraternitatea omului”. Ea va recunoaşte pe copiii Celui Rău şi pe copiii lui Dumnezeu: şi toţi aceştia din urmă vor fi preţuiţi şi iubiţi şi serviţi ca „fraţi” — toţi care se încred în sângele scump al Lui Cristos pentru iertare, şi care sunt pe deplin consacraţi serviciului Domnului.

(b) Dacă unii ca aceştia sunt văzuţi undeva, în „Babilon” sau în afara lui, adormiţi, încătuşaţi şi orbiţi de învăţături false şi superstiţii, pentru un soldat al crucii care s-a trezit şi a îmbrăcat armura, este datoria sa, aşa cum ar trebui să fie şi plăcerea sa, să se grăbească să meargă în ajutorul lui în cel mai înţelept, mai bun şi mai rapid mod. Nici confortul personal, nici reputaţia proprie, nici vreun alt spirit egoist nu trebuie să-l împiedice; spiritul iubirii trebuie să-l însufleţească pe acesta ca să facă tot ce-i stă în putere — chiar până la a-şi da viaţa — pentru fraţi. Toţi cei care au acest spirit trebuie să dorească arzător să-i ajute pe cei care sunt în primejdie de a-şi pierde reazemul pe Domnul, după felul celor care îi conduc acum orbeşte spre necredinţă.

(c) Acelaşi spirit al „Căpeteniei” (Evr. 2:10) îl va face să iubească astfel nu numai pe fraţii care sunt încă adormiţi, ci dacă este cu putinţă încă şi mai dispus să-şi dea viaţa pentru fraţii care, asemenea lui, s-au trezit şi acum îmbracă armura. El va compătimi cu ei în încercările lor de pe cale şi îi va ajuta să încalţe sandalele păcii şi să-şi potrivească fiecare parte a armurii. Dacă cineva ar fi în mod deosebit slab şi expus poticnirii, acesta nu-l va dispreţui, nici nu-l va ocărî, tot aşa cum n-ar face-o nici Fratele mai mare, Căpetenia. Dimpotrivă, el va fi cu atât mai veghetor şi mai de ajutor celor care sunt mai slabi, chiar dacă se bucură mai mult de tovărăşia celor tari. Nu este acum timpul ca cei tari să se adune la un loc pentru a se admira şi bucura reciproc; acest timp va veni mai târziu pentru toţi cei care iubesc pe fraţi atât de mult încât să-şi dea viaţa pentru binele lor. Aceştia Îl vor auzi pe Stăpân spunând: „Bine, rob bun şi credincios ... intră în bucuria stăpânului Tău”.

 

R 2330, col. 1, par. 2:

Cel  care găseşte că inima nu îi este în armonie cu această lege a Noului Legământ — iubire, milă, amabilitate, blândeţe, bunătate — aceluia îi lipseşte dovada că este în vreun înţeles al cuvântului acceptat ca fiu al lui Dumnezeu şi comoştenitor cu Cristos. Dacă unul ca acesta nu are spiritual iubirii, îi va fi cu neputinţă să meargă mult pe urmele Învăţătorului, căci sacrificiul lui Cristos nu a fost din slavă deşartă, nu pentru expunere exterioară, nu pentru onoarea oamenilor, ci îndemnat de iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Tot aşa este şi cu noi, dacă în inimile noastre nu avem iubire de fraţi, iubire sub formă de blândeţe şi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii, şi chiar faţă de creaţia animală, nu avem spiritul care ne va susţine până la capăt în săvârşirea sacrificiilor necesare în condiţiile actuale. Pentru unii ca aceştia va fi numai o chestiune de timp până când puterea mândriei sau a slavei deşarte care îi menţine pe calea sacrificiului se va frânge, şi egoismul îi va lua în stăpânire pe deplin. Cel care doreşte să fie credincios până la moarte, umblând în urmele Învăţătorului, trebuie să primească spiritul de iubire al Învăţătorului înainte de a-I putea urma astfel. Aşa cum declară apostolul: „Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său,  este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” Aşadar, Scripturile pun iubirea de fraţi ca una dintre dovezile că am fost concepuţi de spirit şi că suntem în legătură cu Învăţătorul.

 

40. Care trebuie să fie „resortul din spatele amabilităţii frăţeşti”?

1 Ioan 4:7, 8 „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte a fost născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.”

 

Vol. VI, pag. 137, par. 1:

Sfinţirea adevărată a inimii pentru Domnul va însemna sârguinţă în serviciul Său; va însemna vestirea veştilor bune altora; va însemna zidirea reciprocă în cea mai sfântă credinţă; va însemna să facem bine tuturor oamenilor după cum avem ocazia şi în special casei credinţei; va însemna că în aceste diferite moduri noi ne vom da vieţile consacrate Domnului pentru fraţi (1 Ioan 3:16), zi după zi, ocazie după ocazie, aşa cum ele vor veni; va însemna că iubirea noastră pentru Domnul, pentru fraţi, pentru familiile noastre şi compătimitor pentru lume ne va umple tot mai mult inimile, pe măsură ce vom creşte în har, cunoştinţă şi supunere faţă de Cuvântul şi exemplul divin. Totuşi, toate aceste exercitări ale forţelor noastre pentru alţii sunt numai atâtea moduri în care prin providenţele Domnului se poate îndeplini propria noastră sfinţire. După cum fierul ascute fierul, tot aşa forţele noastre în folosul altora ne aduc nouă binecuvântări. Mai mult, în timp ce noi trebuie să ne apropiem tot mai mult de marea condiţie a iubirii aproapelui cum ne iubim pe noi înşine — în special casa credinţei — totuşi resortul din spatele acesteia trebuie să fie iubirea supremă pentru Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, şi dorinţa noastră de a fi şi de a face ce I-ar plăcea Lui. Sfinţirea noastră, prin urmare, trebuie să fie în primul rând pentru Dumnezeu şi să afecteze în primul rând inima şi voinţa noastră, şi, ca rezultat al unei astfel de devotări lui Dumnezeu, ea să-şi găsească exercitarea în interesul fraţilor şi al tuturor oamenilor.

 

41. Ce înseamnă ilustraţia „ţintei de la a treia pătrime”? 

 

Vol. VI, pag. 188, par. 1:

Ţinta de la a treia pătrime a acestei alergări o numim — iubire de fraţi. De la început noi recunoaştem o iubire-datorie faţă de fraţi întocmai cum recunoaştem faţă de Tatăl, dar într-un grad mai mic, fiindcă fraţii au făcut mai puţin pentru noi; şi noi îi recunoaştem mai cu seamă fiindcă aşa este voinţa Tatălui. Dar ajungând să vedem principiile dreptăţii, să apreciem pe Tatăl şi să vedem că Însuşi Tatăl ne iubeşte în ciuda lipsurilor noastre neintenţionate, inimile noastre au început să se lărgească şi să se adâncească faţă de fraţi, şi am fost în stare tot mai mult să le trecem cu vederea imperfecţiunile, lipsurile şi greşelile neintenţionate, când am putut vedea în ei dovezi ale dorinţei inimii de a merge în urmele lui Isus şi în armonie cu principiile caracterului divin. Iubirea de fraţi a devenit clar marcată în experienţele noastre. Vai! Se pare că mulţi din poporul iubit al Domnului n-au ajuns încă la această ţintă de la a treia pătrime a alergării către premiul chemării noastre de sus. Există mare nevoie de a dezvolta iubirea frăţească, îndelunga răbdare, răbdarea pe care Scripturile o învaţă — şi care sunt în mod necesar încercate şi probate mai mult în legătura noastră cu fraţii decât în legătura noastră cu Tatăl şi cu Domnul nostru. Noi putem vedea perfecţiunea Tatălui şi a Fiului, şi că Ei n-au nici o imperfecţiune; ne putem da seama de mărinimia Lor în comparaţie cu noi şi de neajunsurile noastre în comparaţie cu Ei; dar când privim către fraţi, vedem la unul o slăbiciune şi la altul altă slăbiciune; iar ispita este, vai, prea obişnuit, să-i spunem unui frate: „Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi” — în loc să ne dăm seama că o asemenea dispoziţie de scotocire, zgândărire şi găsire de greşeli la fraţi este o dovadă că noi avem totuşi bârna noastră mare de nerăbdare şi de lipsă de iubire cu care să ne luptăm. Apropiindu-ne de această ţintă de la a treia pătrime, ne scoatem treptat bârna din propriii ochi — ajungem să ne vedem propriile neajunsuri şi să apreciem tot mai mult bogăţiile harului Domnului nostru faţă de noi; şi influenţa asupra inimii noastre este să producă în noi un grad mai mare din spiritul smereniei, răbdării şi blândeţii faţă de toţi — iar aceasta iarăşi ne permite să trecem cu vederea sau să acoperim o mulţime de păcate, o mulţime de imperfecţiuni care se află la fraţi, atâta vreme cât ne dăm seama că ei sunt în mod sigur fraţi — atâta vreme cât ei se încred în sângele preţios şi caută să alerge aceeaşi alergare pentru acelaşi premiu.

 

Vol. VI, pag. 370, par. 3:

Iubirea noastră creşte, iar noi alergăm mai departe spre al treilea marcaj. Când ajungem la el, iubirea-datorie, plus iubirea principiilor dreptăţii, s-a extins nu numai asupra caracterului divin şi a inclus neplăcerea faţă de orice lucru rău care lezează omenirea şi contravine caracterului şi planului divin, dar la acest marcaj noi am ajuns într-o stare de simpatie mai largă faţă de alţii — începem să împărtăşim sentimentul lui Dumnezeu, nu numai de împotrivire la păcat, ci şi de iubire şi simpatie faţă de toţi care caută calea dreptăţii şi sfinţeniei. Acum suntem în stare să-i recunoaştem pe fraţi într-o lumină cumva diferită de cea dinainte. Îi putem vedea acum ca Noi Creaturi şi putem face deosebire între ei şi corpurile lor muritoare, ale căror imperfecţiuni ne sunt evidente. Învăţăm să iubim pe fraţi ca Noi Creaturi şi să compătimim cu ei în diferitele slăbiciuni, judecăţi greşite etc., ale cărnii lor. Atât de adâncă devine Iubirea noastră pentru ei încât ne face plăcere să ne dăm viaţa pentru ei — zi de zi, ceas de ceas, sacrificându-ne propriile interese, plăceri sau comodităţi pământeşti, dând din timpul nostru, influenţa noastră şi câte altele, pentru a-i ajuta sau servi.

 

R 2754, col. 2, par. 3, 4:

Iubirea lui Dumnezeu din acest ultim punct de vedere, ca reprezentanta fiecărui har şi a fiecărei virtuţi, ca reprezentanta dreptăţii şi împotrivitoarea fiecărei nedreptăţi şi inechităţi, ne-a condus să căutăm şi să urmăm aceste principii printre semenii noştri, precum şi în caracterele noastre. Începând să iubim adevărul, puritatea, nobleţea de caracter, oriunde pot fi găsite, am găsit urme din ele chiar şi în omenire: am găsit că legea originară a lui Dumnezeu, scrisă în inima tatălui Adam, deşi în mare măsură ştearsă şi distrusă din inimile şi conştiinţele copiilor săi, nu a dispărut cu totul — că într-o anumită măsură, în special sub influenţa creştinismului în ultimii o mie opt sute de ani, unele aspecte ale acestei legi perfecte pot fi discernute neclar printre oameni.

Dar examinarea noastră, sprijinită de iubirea noastră crescândă a acestor principii ale dreptăţii, n-a găsit nimic satisfăcător printre oamenii naturali — nici chiar printre cei care declară evlavie — declarând a fi urmaşi în urmele lui Isus. I-am găsit pe toţi aceştia, ca şi pe noi, departe de perfecţiune, departe de slava lui Dumnezeu. Dar pe măsură ce iubirea adevărată faţă de principiile dreptăţii a ars în inimile noastre tot mai fierbinte, am învăţat să compătimim cu toată „creaţia care suspină” şi să-i „iubim pe fraţi”; fiindcă în aceştia din urmă am văzut o clasă inspirată de acelaşi spirit prin care şi noi am fost concepuţi de Dumnezeu, de spiritul adevărului; am văzut pe unii dintre ei străduindu-se cum ne-am străduit şi noi, având numai aprecierea iubirii din datorie; am văzut pe alţii care câştigaseră o concepţie mai înaltă decât aceasta, care învăţaseră să aprecieze principiile dreptăţii şi să le iubească, şi să urască nelegiuirea, şi mai departe, să iubească pe Dumnezeu care este întruchiparea acestora. Şi înţelegerea că aceşti fraţi, ca şi noi, se apropiau treptat de standardul divin — „alergând spre ţintă” — ne-a umplut de interes faţă de ei în bătălia lor împotriva păcatului şi a slăbiciunilor, şi împotriva Adversarului şi a înşelărilor lui. Am ajuns să fim tot mai interesaţi de binele lor şi de biruinţa lor pe măsură ce ne-am străduit şi am făcut progres pe aceeaşi „cale îngustă”. N-am avut această iubire de fraţi la început; ea marchează un progres clar în alergarea noastră către „ţintă”; am putea-o numi ţinta de la al treilea sfert din alergare. Dar deşi o mare realizare a fost obţinută când această iubire de fraţi a atins punctul dispoziţiei de a ne „da viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16), totuşi n-a fost atingerea deplină a „ţintei” pentru care alergăm.             

 

42. De ce este important să dăm dovadă de iubire frăţească acum?

 

R 3536, col. 2, par. 2, 3, 6, 7, până la pag. 3537, col. 1, par. 1, 2:

Dacă Maria ar fi aşteptat încă o săptămână, ea ar fi putut folosi parfumul pentru ea însăşi dar nu pentru Domnul — în săptămâna care a urmat de la această întâmplare Domnul nostru a fost îngropat, mormântul a fost pecetluit, garda romană stătea în faţa lui şi n-ar mai fi fost nici o ocazie nici măcar să-l fi turnat pe corpul Lui mort. Ce bine că ea a folosit ocazia, că I-a arătat Domnului devotarea sa în timp ce-i era oaspete. Paralela este: nu va mai fi mult până când toţi membrii corpului lui Cristos îşi vor fi completat partea lor de suferinţe şi vor fi trecut dincolo de văl „schimbaţi”.

Înţelepciunea ne spune că noi nu trebuie să întârziem cu aducerea vaselor noastre de alabastru cu mir şi să le turnăm conţinutul peste cei dragi ai noştri din corpul lui Cristos, picioarele lui Cristos. Nu are importanţă că ei nu ne observă, sau nu se gândesc la noi, sau nu toarnă deloc parfum peste noi ca membri ai picioarelor; noi să ne facem partea, să fim din clasa Maria, să turnăm parfumul dulce peste alţii, şi casa, Biserica Domnului, se va umple de mireasma dulce, chiar dacă unii ucenici ne-ar putea acuza în mod greşit că suntem extravaganţi cu iubirea noastră şi cu devotarea noastră, neînţelegând că Învăţătorul va spune iarăşi în curând: „Lăsaţi-o în pace. ... Ea a făcut ce a putut”. Domnul nostru apreciază acest mir şi această ungere ca fiind tot ce putem face — nimic n-ar putea fi mai mult sau mai bine. Ea indică iubire, iubire mare — şi „dragostea deci este împlinirea legii”.  

În privinţa faptului că este potrivit a se folosi ocaziile prezente pentru mângâierea şi încurajarea altora, un scriitor a spus în esenţă:

„Nu ţineţi vasele de alabastru ale iubirii şi gingăşiei voastre pecetluite până când prietenii voştri vor fi morţi. Umpleţi-le viaţa cu bucurie. Spuneţi-le cuvinte aprobatoare, înveselitoare atâta vreme cât le pot auzi. ... Dacă prietenii mei au puse deoparte vase de alabastru pline de parfumul înmiresmat al simpatiei şi afecţiunii, pe care ei intenţionează să-l toarne peste corpul meu mort, aş vrea mai degrabă să le aducă în ceasurile mele de osteneală şi necaz, şi să le deschidă, ca să pot fi împrospătat şi înveselit în timp ce am nevoie de ele. Aş vrea mai degrabă să am un sicriu simplu, fără flori, o înmormântare fără elogii, decât o viaţă fără dulceaţa iubirii şi simpatiei. ... Florile de pe sicriu nu trimit nici o mireasmă înapoi pe cărarea ostenită.”

Poemul doamnei Preston, „Ante mortem”, exprimă aceeaşi idee astfel:

... „Numai de-aş fi auzit

Adierea unei aplauze, un cuvânt întăritor —

Un strigăt de „Curaj!”  în mijlocul luptei,

Hotărâtoare de viaţă sau moarte —

Cum mi-ar fi oţelit sufletul spre încordare

Prin furtuna care întruna venea”.

 

43. Cum putem deveni membri ai clasei Maria ?

 

R 3536, col. 1, par. 3, până la col. 2, par. 1:

Parfumul de nard Maria reprezintă unul dintre cele mai frumoase elemente ale caracterului creştin printre poporul Domnului din ziua aceea şi până acum. Căci, să ne amintim că întreaga Biserică a lui Cristos în sensul cel mai larg este „trupul lui Hristos”, după cum spun Isus şi apostolii. Clasa Maria, care mai degrabă ar cumpăra parfum de mare preţ cu care să servească Biserica unsă, Corpul lui Cristos, decât să-l cheltuie pe ei înşişi, este încă cu noi, şi a fost din Biserică toate aceste optsprezece secole. Nu numai Capul trupului a fost uns, parfumat, onorat, mângâiat, înveselit, ci toţi membrii de atunci încoace au primit la fel o binecuvântare de la această clasă, de la această clasă a parfumului de nard Maria. Ea este compusă nu întotdeauna din oratori, din bogaţi sau înţelepţi — slujirea ei este neostentativă şi multora, în special din lume, li se pare nebunie şi risipă — dar Domnul o apreciază, şi la fel o apreciază membrii Corpului Său care sunt mângâiaţi şi împrospătaţi prin ea. Binecuvântată fie această clasă Maria!

Onoare membrilor — onoare Capului

Dar dacă au fost membri tot timpul care au fost mângâiaţi în acest fel, nu trebuie să aşteptăm o binecuvântare specială de acest fel la sfârşitul acestui veac, asupra membrilor picioare? Conform înţelegerii noastre suntem acum la încheierea acestui veac — Capul a fost glorificat, mulţi dintre membrii Corpului au trecut dincolo de văl şi numai picioarele sunt aici. Poate chiar această imagine a ungerii picioarelor şi a capului Domnului nostru de către Maria constituie un tip sau o ilustraţie a ceea ce putem aştepta în prezent. Şi aici intră un aspect frumos al aranjamentului divin — noi toţi putem fi atât din clasa Maria cât şi din clasa picioare. Cu alte cuvinte, fiecare membru al corpului lui Cristos poate servi într-o anumită măsură pe membrii confraţi ai corpului, membrii confraţi ai picioarelor, aşa cum Maria a servit picioarele lui Isus.

Fiecare din poporul adevărat al Domnului când studiază această chestiune să ajungă la concluzia că prin harul lui Dumnezeu se va alătura clasei Maria, şi va cumpăra mir foarte scump şi-l va turna cu generozitate pe picioarele corpului lui Cristos — Biserica — pe adevăraţii membri. Aceasta va însemna iubire, simpatie, amabilitate, blândeţe, răbdare, ajutor şi mângâiere. Va însemna dezvoltare mare şi crescândă în toate roadele şi harurile spiritului, al căror nume combinat este iubire.

Dragi cititori, să ne amintim că în timp ce este imposibil să facem ceea ce a făcut Maria în această lecţie, fiecare are privilegiul să facă lucruri încă mai importante unul pentru altul, pentru fraţii lui Cristos care sunt acum în lume, membrele picioare ale corpului Său. Parfumul ei a fost literal şi în timp şi-a pierdut virtutea; dar micile acte de amabilitate şi ajutor pe care le putem face unul pentru altul nu-şi vor pierde niciodată meritul în estimarea Domnului, şi nu-şi vor pierde niciodată mireasma, toată eternitatea în estimarea celorlaţi. Micile lucruri ale vieţii, micile cuvinte, micile semne, privirile amabile, micile ajutoare pe cale, acestea, şi nu lucrurile mari sunt posibilităţile noastre, parfumurile noastre, ale unuia pentru altul.

„Să vă spălaţi picioarele unii altora”

Spălarea picioarelor în vechime în ţările orientale era necesară pentru confort, şi de aceea, a spăla unul altuia picioarele însemna a se întări şi a se înviora unul pe altul chiar în cele mai umile servicii. Aceasta este pentru noi esenţa lecţiei Domnului nostru, ca noi să fim bucuroşi pentru orice ocazie de a ne servi unul pe altul, de a ne întări şi a ne ajuta unul pe altul, oricât de umil ar fi serviciul. Să aplicăm acum aceasta la expresia lecţiei noastre. Maria a spălat picioarele Domnului nostru cu parfum, şi clasa Maria, cea mai iubitoare şi mai devotată clasă din Biserică, trebuie să se ajute unul pe altul, să-şi spele picioarele unul altuia; şi trebuie s-o facă nu în cel mai aspru şi mai neîndemânatic mod imaginabil, ci inspiraţi de iubire şi devotare unul pentru altul, trebuie să-şi spele picioarele unul altuia cu amabilitatea şi simpatia, iubirea şi aprecierea simbolizate prin parfumul de nard al Mariei; iar mângâierea unuia pentru altul trebuie să fie cu acea iubire şi solicitudine care a fost reprezentată prin însăşi folosirea părului de pe capul ei pentru picioarele Învăţătorului.

Vedem unele dovezi că această iubire, această iubire şi simpatie numită parfumul de nard Maria, creşte printre membrii corpului Domnului; că pe măsură ce ei văd animozitatea lumii, cărnii şi adversarului împotriva unşilor Domnului, sunt cu atât mai devotaţi unul altuia şi cu atât mai dispuşi să se onoreze unul pe altul cu grijă, iubire şi simpatie, şi să vorbească generos şi blând unul către altul. Suntem bucuroşi de aceasta — nu cunoaştem nici o dovadă mai bună de creştere în har din partea celor consacraţi. Să continue lucrarea bună până când vom fi umplut casa cu parfumul iubirii, până când întreaga lume va lua cunoştinţă de iubirea creştinilor unul pentru altul — nu într-un sens îngust sau partizan, ci în sensul larg în care Cristos i-a iubit pe toţi care iubesc pe Tatăl şi pe toţi care au căutat să umble în căile Tatălui.

 

R 2201, col. 1, par. 4-7:

Ce gând întăritor ar trebui să fie pentru toţi aceia care sunt în atitudinea de minte a Mariei, că este încă posibil să spele şi să ungă picioarele Domnului. Buzele Sale au spus că orice se face pentru cel mai mic dintre urmaşii Săi consacraţi, este acceptat de El ca făcut Lui. O, binecuvântat gând! Domnul este încă în trup, în mod reprezentativ; credincioşii Lui trebuie să fie socotiţi ca „mădulare ale trupului Său”, ca Noi Creaturi. Şi în timp ce aceştia sunt încă în trup, suferinţele lui Cristos în trup sunt încă în desfăşurare şi nu vor fi terminate până când ultimul membru va fi glorificat. Col. 1:24.

Mai mult, ilustraţia scripturală se menţine: Cristos este Capul acestui trup care este Biserica Sa şi care de o mie opt sute de ani este în proces de dezvoltare; şi acum ultimii membri ai corpului sunt aici — „Picioarele Lui”. Ca membri ai clasei picioare mulţi sunt osteniţi, descurajaţi, având nevoie de odihnă, împrospătare şi mângâiere, aşa cum le-au fost acordate picioarelor literale ale Învăţătorului.

Aici este o probă în privinţa picioarelor simbolice ale lui Cristos, asemănătoare celei în privinţa picioarelor naturale, care a dovedit marea iubire a Mariei şi iubirea mică a lui Simon. Membrii clasei picioare sunt nepopulari astăzi, aşa cum a fost Învăţătorul în zilele Lui, pentru o clasă corespunzătoare cărturarilor, fariseilor şi învăţaţilor Legii. Numai cei care iubesc mult pe Învăţătorul şi apreciază mult iertarea lor vor iubi pe „membrele picioare” ale Sale în prezent până la măsura că vor fi dispuşi să le servească şi să aibă părtăşie cu ele; în timp ce alţii, ca Nicodim şi Simon, deşi bine intenţionaţi şi interesaţi în măsură considerabilă, vor fi ruşinaţi de evanghelia Nazarineanului în prezent şi ruşinaţi de picioarele Lui, care au vestit Sionului vestea bună zicând: „Dumnezeul tău împărăţeşte!” — Veacul Milenar răsare şi domnia lui Cristos a început deja (Isa. 52:7). Dar cei care se ruşinează de evanghelie sau de slujitorii ei, se ruşinează de Învăţătorul şi de Tatăl; şi aceştia nu pot fi recunoscuţi ca „biruitori” ai lumii, fiindcă ei sunt biruiţi de lume şi de spiritul ei. Aceştia nu vor fi socotiţi vrednici să înainteze în cunoştinţa deplină şi în privilegiile uceniciei.

Ce puţini sunt cei care par să aibă o măsură mare de spirit al Mariei Magdalena! Ce puţini sunt în realitate de foarte mare ajutor unul pentru altul. Ce puţini toarnă unul peste altul uleiul parfumat al cuvintelor mângâietoare, al sugestiilor de ajutor şi încurajare. Cei care astfel sunt de ajutor vor fi găsiţi plini de iubire veritabilă faţă de „cap”, faţă de „corp” în general şi chiar faţă de „picioare”. Iar secretul iubirii lor, ca şi în cazul Mariei, se va găsi a fi o mare recunoaştere a imperfecţiunilor proprii şi a îndurării şi harului Domnului faţă de ei, în iertarea păcatelor lor. Apostolul exprimă sentimentele acestor membri folositori şi iubitori ai corpului, singurii care îşi asigură chemarea şi alegerea, zicând: „Socotim că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei”.

 

44. Cum ne-a arătat Isus un mare exemplu de iubire şi simpatie frăţească?

 

R 3434, col. 1, par. 7, până la col. 2, par. 1:

Toate acestea înseamnă că Domnul nostru Isus a fost un Mângâietor în Sion mai presus de toţi ceilalţi mângâietori. El a compătimit cu cei smeriţi şi mici şi care aveau intenţii bune, în toate slăbiciunile, încercările şi dificultăţile lor; şi aceasta este influenţa pe care o au caracterul şi cuvintele lui Isus asupra inimilor noastre, şi de asemenea asupra inimilor multora care nu sunt poporul Său în sensul deplinei consacrări. Nu prin faptul că Domnul nostru i-a certat continuu pe apostoli şi i-a acuzat, ci prin faptul că i-a compătimit, i-a ajutat şi a interpretat intenţiile inimii lor larg, generos, de aceea au devenit ei tot mai mult urmaşii Lui, chiar până la moarte. Să observăm cazul femeii prinsă în păcat şi faptul că Domnul nostru n-a ţinut nici un discurs fariseic împotriva ei. Să remarcăm mustrarea făcută celor care stăteau acolo: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Să remarcăm cum, atunci când toţi au fost astfel dovediţi vinovaţi de imperfecţiune cu privire la vreun lucru, Domnul nostru i-a spus femeii: „Nici Eu nu te condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8:3-11). Să observăm procedura Lui cu apostolul Petru, după ce se lepădase de El cu blesteme şi jurăminte. Mulţi dintre urmaşii Domnului, dacă erau în locul Lui, ar fi simţit de datoria lor obligatorie să-l mustre pe Petru în public, în faţa tuturor apostolilor, şi să ceară o mărturisire publică şi vreun fel de penitenţă; şi după aceea cu fiecare ocazie posibilă să-i arunce în faţă slăbiciunea şi lipsa de loialitate. Aceştia n-au interpretat şi n-au copiat în mod corect Spiritul Domnului şi ca atare nu sunt fiii şi fiicele mângâierii în Biserică. Dimpotrivă, ei sunt stârnitori de ceartă, care împiedică în mod ofensator lucrarea pe care doresc să o promoveze. Aceştia să asculte vocea Învăţătorului: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”. În măsura în care învăţăm de la Domnul, devenim nu doar purtători de cuvânt pentru Lege, ci purtători de cuvânt pentru milă şi iubire şi ajutorare şi mângâiere.

După cât arată mărturia, Domnul nostru nu i-a menţionat niciodată lui Petru nici caracterul profan, nici lipsa loialităţii. Petru ştia despre acestea fără să i se spună; plânsese deja pentru ele; un simplu cuvânt din partea Domnului, de ceartă, reproş, l-ar fi putut descuraja — poate fără speranţă. Lucrul cel mai apropiat de un reproş din conduita şi cuvintele Domnului a fost întrebarea: „Mă iubeşti?” Toţi cei care vreau să fie fii şi fiice ale mângâierii în Sion să înveţe această lecţie de la marele Învăţător — să nu se străduiască să pedepsească şi să corecteze şi să reproşeze şi să mustre, ci pe cât posibil să le evite pe acestea, şi să întrebe nu atât de mult despre trecut, cât despre prezent — care este atitudinea actuală a ofensatorului faţă de Domnul şi faţă de turma Sa?

 

R 2807, col. 2, par. 14:

Din ceea ce ne arată relatările, aceste întrebări cu privire la iubirea Sa din prezent au fost singura mustrare pe care Domnul nostru i-a făcut-o lui Petru din cauza abaterii sale temporare şi a negării cauzei Sale; şi aici avem o lecţie pe care mulţi din poporul Domnului ar face bine să şi-o însuşească bine în inimă. Mulţi cred că trebuie să pretindă de la un frate sau de la o soră scuze foarte clare pentru orice act de nepoliteţe, chiar dacă acestea ar fi cu mult mai puţin importante decât fapta rea a lui Petru. Să învăţăm bine această lecţie de a-i mustra pe alţii cu multă blândeţe, cu multă atenţie, cu multă amabilitate, mai degrabă printr-o aluzie decât printr-o acuzaţie directă şi o expunere amănunţită a răului — printr-o cercetare a stării actuale a inimii lor, mai degrabă decât a stării anterioare, în care ştim că aceştia au greşit. Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de pedepsele ce vor urma după încălcări decât de recuperarea celui rătăcit din greşeala căii sale. Nu trebuie să încercăm să ne judecăm şi să ne pedepsim unii pe alţii pentru încălcări, ci mai degrabă să ne amintim că toate acestea sunt în mâinile Domnului — nu trebuie în nici un sens al cuvântului să ne răzbunăm sau să dăm o pedeapsă sau răsplată pentru rău. Aceasta nu trebuie să se înţeleagă că ar anula obligaţia părintească de a-şi judeca şi pedepsi copiii; deşi principiul iubirii trebuie să aibă şi acolo stăpânire deplină, în măsura judecăţii noastre. Trebuie să avem bunătate, iubire şi bunăvoinţă faţă de toţi, şi îndeosebi faţă de cei care sunt urmaşii lui Isus. Cât despre Petru şi lepădarea sa de Domnul, şi cât despre ofensele care ar putea să ne vină prin fraţi, putem şti că sub providenţa divină o oarecare pedeapsă corectivă sau disciplinară, directă sau indirectă, va urma întotdeauna; noi însă nu trebuie să încercăm să aplicăm acele pedepse, nici să impunem o condamnare asupra celor care sunt în greşeală şi îşi dau seama de greşeala lor, ci mai degrabă să compătimim cu ei în mod înţelept, ajutându-i să înveţe lecţiile bune.

 

 45. Cum putem împlini porunca Domnului să ne „spălăm picioarele unii altora”?

 

R 3543, col. 2, par. 4, până la sfârşit — Semnificaţia gestului Domnului:

Aici ni se explică întreaga lecţie. Temându-se să nu fie cei mai mici, toţi ucenicii evitaseră ocazia de slujire pentru Învăţător şi unul pentru altul. Domnul nostru, Capul şi Stăpânul recunoscut de ei, S-a umilit să-i servească pe toţi aceştia şi astfel a mustrat lipsa lor de umilinţă, şi în acelaşi timp le-a dat un exemplu care se aplică la orice afacere a vieţii, adică, ei ar trebui să fie bucuroşi să se slujească unul pe altul cu fiecare ocazie potrivită, în lucrurile mari sau în aspectele obişnuite ale vieţii. Această spălare a picioarelor unul altuia, putem uşor vedea că se aplică la orice serviciu umil din viaţă, la orice amabilitate, deşi îndeosebi la acele servicii şi amabilităţi care sunt în direcţia ajutorării şi mângâierii spirituale.

Din această perspectivă se va vedea că nu înţelegem că Învăţătorul nostru a prescris aici o formă sau ceremonie aşa cum cred prietenii noştri dunkarzi îo sectă baptistăş şi alţii. Nu vedem aici nici temeiul pentru obiceiul papei de la Roma, care odată pe an, în această perioadă a anului, spală picioarele a doisprezece oameni săraci, poate cerşetori, care sunt mai întâi pregătiţi printr-o spălare generală şi apoi aduşi înăuntru în timp ce papa îndeplineşte serviciul public special al spălării picioarelor lor. Nu vedem un asemenea formalism în intenţia Domnului nostru. De fapt, departe ca spălarea literală a picioarelor să fie o mângâiere sau o necesitate în zilele noastre şi în condiţiile noastre, contrariul ar fi adevărat. Dimpotrivă, Apostolul arată că spălarea picioarelor sfinţilor în timpurile trecute era semnul unei ospitalităţi deosebite, şi-l îndreptăţea pe cel care făcea acest lucru la un respect iubitor în Biserică (1 Tim. 5:10). Câte ocazii binecuvântate avem pentru întărirea, înviorarea, mângâierea şi ajutorarea reciprocă în unele din cele mai umile afaceri ale vieţii, sau în legătură cu anumite îndatoriri, experienţe şi încercări neplăcute ale vieţii. Aşa cum exprimă textul nostru de bază, trebuie să ne slujim unul pe altul din iubire şi nu din formalism. Orice serviciu făcut sau încercat a fi făcut din iubire, cu dorinţa de a face bine unuia din poporul Domnului, putem să fim siguri că are aprobarea şi binecuvântarea divină. Să nu pierdem nici o ocazie de acest fel; să ne amintim pilda Învăţătorului; asemenea Învăţătorului să nu simulăm doar smerenia sau să ne prefacem, ci să avem în realitate acea smerenie care ne va permite să fim amabili şi serviabili faţă de toţi cei cu care venim în atingere, şi să ne bucurăm de acest privilegiu în măsura în care găsim că cei în nevoie sunt membri ai Corpului Domnului — Biserica. Aşa cum a spus Domnul nostru ucenicilor,  „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele”, tot aşa putem să ne dăm seama că toţi cei care sunt membri îndreptăţiţi şi consacraţi ai corpului Său, au primit deja acea spălare, spălarea regeneratoare, şi sunt deja curaţi prin cuvântul spus lor (Ioan 15:3). Totuşi, deşi curăţiţi şi sfinţiţi astfel, atâta timp cât suntem în atingere cu lumea, suntem expuşi unui anumit grad de întinare pământească, şi se cuvine în mod deosebit ca fiecare nu numai să fie grijuliu în privinţa sa, ci şi să ajute pe alţii să se elibereze de întinările pământeşti, slujind astfel fraţilor, ajutându-le în slăbiciunile, încercările şi nedesăvârşirile cărnii, ajutându-i să devină învingători. În aceste privinţe el cooperează la marea lucrare de spălare a picioarelor sfinţilor, curăţindu-se de toată întinăciunea cărnii şi a duhului, şi desăvârşind sfinţirea în frică de Dumnezeu. 2 Cor. 7:1.

 

R 2201, col. 2, par. 3 până la sfârşit:

Cuvintele Domnului nostru către Petru, „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine”, desigur implică faptul că spălarea a fost mai mult decât o simplă ceremonie — de asemenea mai mult decât o simplă expresie a smereniei, după cum ne vom strădui să arătăm. Totuşi, principiul este bun întotdeauna şi în toate locurile: că orice serviciu folositor poate fi făcut membrilor confraţi ai corpului lui Cristos, oricât de umil sau neînsemnat, să fie făcut ca pentru Domnul.

După ce a terminat serviciul, Domnul i-a explicat semnificaţia. Le dăduse un exemplu (1) de smerenie, în faptul că a fost dispus să facă cel mai umil serviciu celor care erau cu adevărat ai Săi; (2) spălarea a fost o ilustraţie a marelui adevăr, şi anume că, deşi curăţaţi de Domnul — îndreptăţiţi fără plată de toate lucrurile, prin credinţă în El — totuşi vor fi unele întinări care se vor lipi de ei atâta vreme cât vor fi în lume, prin contactul cu răul şi cu asalturile lui. În timp ce spălarea generală (îndreptăţirea) rămânea valabilă pentru totdeauna, totuşi ei aveau nevoie continuu (la figurat) să-şi spele picioarele unul altuia — „prin spălarea cu apă prin Cuvânt” (Efes. 5:26). Aceasta însemna că trebuia ca ei să aibă o grijă veghetoare reciprocă în privinţa binelui lor; să se menţină curaţi, sfinţi, puri unii pe alţii şi să se ajute unii pe alţii la învingerea încercărilor, ispitelor şi asalturilor acestei lumi rele de acum — care se ridică din cele trei surse ale ispitei: „lumea, carnea şi diavolul”.

Lucrarea de curăţire care trebuie făcută unul pentru altul este în armonie cu îndemnul „Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu”. Ei nu se puteau aduce unul pe altul în dragostea lui Dumnezeu; aceea putea fi obţinută numai într-un singur fel: prin curăţirea iniţială cu sângele preţios, prin credinţă; şi nimeni nu ne poate curăţi astfel, sau nu ne poate ajuta să intrăm în favoarea divină, cu excepţia Răscumpărătorului. Dar El, după ce ne-a curăţit şi ne-a adus în favoarea divină, ne-a însărcinat să ne ajutăm unul pe altul să „ne ţinem în dragostea Lui” şi să ne ţinem nepătaţi de lume. Meritul, calea şi privilegiul sunt toate de la Dumnezeu prin Cristos. Mijloacele folosite în aplicarea acestora unii altora, suntem noi înşine. „Şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”; să vă ajutaţi să vă menţineţi separaţi de lume şi curaţi prin Cuvântul pe care El ni l-a spus — „prin spălarea cu apă prin Cuvânt”; „zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă”.

Şi aceasta ne aminteşte de declaraţia scripturală cu privire la Biserica desăvârşită şi glorificată — „soţia lui s-a pregătit” (Apoc. 19:7). În timp ce întregul aranjament pentru hainele ei de nuntă, spălarea regenerării (îndreptăţirea) şi apa pentru spălarea picioarelor, sunt date toate pentru mireasă prin Mire şi astfel ea se pregăteşte, totuşi folosirea acestor mijloace, împodobirea, brodarea hainelor şi aranjarea bijuteriilor date ei prin Spiritul sfânt, sunt lăsate să le facă ea; fiecare membru al corpului cooperând pentru edificarea întregului corp în dragoste. 1 Tes. 5:11; Rom. 14:19.

Ar fi fără îndoială plăcut în ochii Învăţătorului, Capul nostru, să avem o dispoziţie de a ajuta şi a reforma lumea în general şi de a spăla pe cei mai josnici dintre cei josnici de tot păcatul lor; dar oricât de vrednică de laudă ar putea fi astfel de dispoziţie, să ne amintim că nu aceasta este porunca pusă de El în faţa noastră în acest text. Aici îndemnul Lui nu este să facem o spălare generală a tuturor celor necuraţi, ci să facem o spălare specială pentru cei pe care El deja i-a curăţit, i-a îndreptăţit prin credinţă. În privinţa membrilor confraţi ai corpului Său a dat această însărcinare; şi noi o accentuăm aici fiindcă acest fapt pare să fie foarte general trecut cu vederea de către creştini, care-şi folosesc timpul mai degrabă pentru spălarea exterioară, ridicarea morală şi socială a celor ale căror inimi n-au fost niciodată spălate de către Învăţătorul, şi în aceeaşi măsură se neglijază unul pe altul, „picioarele” Sale. Dar, după cum am văzut deja, deşi este o mare onoare să facem un astfel de serviciu unul pentru altul, privilegiul va fi în mod cuvenit apreciat şi mult folosit numai de către cei cu adevărat umiliţi, care au multă iubire faţă de Învăţătorul.

Dar se cer calităţi speciale ca să ne facă în stare să ne ajutăm unul pe altul în această privinţă; înainte de a-i putea ajuta pe alţii să-şi îndepărteze firicelul din ochii lor şi să-şi cureţe calea vieţii în toate amănuntele ei mici, aşa încât fiecare gând, fiecare cuvânt şi fiecare faptă să fie aduse în supunere la voinţa divină, este necesar să avem noi înşine experienţe în aceleaşi privinţe. Trebuie să ne străduim să ne scăpăm de firicele şi de bârne, care ne-ar putea împiedica vederea. Trebuie să cultivăm curăţenia în viaţa noastră — în faptele, cuvintele şi gândurile noastre. Numai când cultivăm diferitele haruri ale spiritului — smerenia, răbdarea, blândeţea, amabilitatea frăţească, iubirea, putem spera să fim în mod special de ajutor altora, să-şi pună aceste podoabe ale caracterului şi purităţi ale vieţii, şi să se scape de întinările lumii şi ale cărnii.

În acest scop, se va găsi de ajutor să ne amintim lecţia Mariei în serviciul făcut de ea picioarelor literale ale Domnului. Mulţi care ar respinge criticarea bine intenţionată a purtării lor, cărora le-ar displăcea eforturile bine intenţionate de a li se spăla picioarele, privindu-le ca amestec în treburile lor personale, ar fi foarte predispuşi la influenţele aceleiaşi persoane dacă s-ar apropia de ei cu astfel de dovezi de devotare adevărată şi interes iubitor, cum ar fi simbolizate prin lacrimi. Cei compătimitori au cel mai mare succes în a-i ajuta pe diferiţii membri ai corpului lui Cristos să iasă din dificultăţile, asalturile şi întinările legate de urmarea Domnului în prezent. O, să studiem, să ne străduim şi să ne rugăm, ca să avem succes în supunerea la cuvintele Învăţătorului: „Şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”.

De asemenea va fi de mare ajutor şi întărire pentru membrii confraţi ai corpului, dacă în legătură cu aceste eforturi de a ne ajuta unul pe altul în curăţirea căilor noastre, dând atenţie Cuvântului Domnului, vom avea cu noi şi ceva din alifia preţioasă a cuvintelor de compătimire şi, dacă este posibil, de laudă şi încurajare şi ajutor: căci toţi membrii clasei picioare care caută să umble vrednic de Domnul au nevoie de alifia simpatiei şi încurajării, ca o contracarare a încercărilor, dificultăţilor şi persecuţiilor care însoţesc „calea îngustă”, care vin de la marele Adversar şi de la servitorii orbiţi ai lui.

 

46. Cu câtă gelozie trebuie să păzim şi să sporim acest har al amabilităţii frăţeşti?

1 Tes. 4:9, 10 „Cât despre dragostea frăţească, nu aveţi nevoie să vă scriem, căci voi singuri sunteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii, şi chiar faceţi aşa faţă de toţi fraţii care sunt în toată Macedonia. Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult.”

 

R 2196, col. 1, par. 5, 6:

Deşi Biserica din Tesalonic era compusă din cei care în privinţa experienţei creştine erau doar „prunci în Hristos”, totuşi, foarte evident, persecuţia care venise peste ei îi făcuse să crească foarte rapid. Era numai un an de când primiseră Evenghelia şi totuşi apostolul mărturiseşte în privinţa dezvoltării lor rapide, aşa cum se dovedea prin iubirea lor unul faţă de altul; şi nu numai a iubirii faţă de cei din Tesalonic, ci şi a lărgimii iubirii lor, care se întindea şi manifesta interes faţă de toată casa credinţei din toată provincia Macedoniei. Apostolul declară că această iubire de fraţi a fost o manifestare a faptului că ei fuseseră „învăţaţi de Dumnezeu”. Aceasta ne aminteşte de declaraţia altui apostol: „Cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”

Unul dintre primele efecte ale cunoştinţei harului lui Dumnezeu în Cristos şi ale unei depline, complete consacrări Domnului, este această iubire pentru toţi confraţii servitori — „fraţii”. De-ar putea acea căldură şi acel zel al primei iubiri, atât faţă de Domnul cât şi faţă de toată casa credinţei, nu numai să continue, dar şi să crească la toţi! Dar, vai! Mulţi care încep cu căldură şi seriozitate, devin căldicei — devin dificili, cinici, hipercritici, încrezuţi şi ambiţioşi — şi pierd mult din simplitatea, zelul şi smerenia primei lor credinţe şi primei lor iubiri. Acesta este primul atac al marelui adversar prin slăbiciunile cărnii, să prindă iar în cursă pe cei care au scăpat de lanţurile lui de întuneric, şi care au ajuns să vadă ceva din slava lui Dumnezeu prin Cristos. Dacă ei nu se împotrivesc acestor ispite, efectul va fi cu siguranţă nu numai o stare căldicică faţă de Domnul, de cauza Sa şi de membrii corpului Său, ci în cele din urmă cultivarea roadelor întunericului, invidia, răutatea, ura, cearta, în locul roadelor Spiritului lui Cristos, smerenia, blândeţea, răbdarea, iubirea şi amabilitatea frăţească. Ca atare, apostolul îndeamnă Biserica: „Vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult” în iubire şi serviciu unul pentru altul, care implică o creştere în toate harurile Spiritului.

 

47. Cum putem cultiva iubirea frăţească?

 

R 3090, col. 1, par. 5-7:

„Cu dragostea de fraţi, iubirea.” Amabilitatea poate fi manifestată acolo unde există doar puţină iubire faţă de subiectul unei astfel de amabilităţi; dar nu putem persevera mult în astfel de acte de amabilitate înainte de a ni se trezi un interes compătimitor; şi curând acel interes, exercitat continuu, se adânceşte în iubire. Şi chiar dacă subiectul ar avea un caracter neplăcut, iubirea din compătimire pentru cei decăzuţi şi degradaţi creşte, până când devine tandră şi atentă şi înrudită cu cea a unui părinte pentru un fiu rătăcit.

Petru descrie de fapt un caracter foarte plăcut, dar cine se poate gândi la acesta fără să simtă că pentru a-l atinge este o muncă de-o viaţă. Acesta nu se poate realiza într-o zi, nici într-un an, ci toată viaţa trebuie devotată pentru el; şi zi de zi, dacă suntem credincioşi, trebuie să realizăm o măsură de creştere în har şi de dezvoltare a caracterului creştin. Nu este potrivit ca noi să cunoaştem adevărul şi să fim mulţumiţi să-l ţinem în nedreptate. Trebuie să căutăm ca adevărul să aibă efectul lui legitim şi intenţionat asupra caracterului. Şi dacă adevărul este astfel primit în inimi bune şi oneste, avem asigurarea apostolului că nu vom cădea niciodată, şi la timpul cuvenit vom fi primiţi în Împărăţia Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos.

Ca atare, vedem necesitatea de a păstra întotdeauna proaspete în minte instrucţiunile şi preceptele Domnului şi de a bea adânc din spiritul lor inspirator, chiar dacă suntem deja stabiliţi în credinţă. A fi stabilit în credinţă este un lucru, şi a fi stabilit în caracter creştin şi în toate harurile Spiritului este cu totul alt lucru.

 

R 2321, col. 2, par. 2, 3:

Cu cât vederea noastră asupra situaţiei este mai largă şi mai clară, cu atât vom fi mai în stare să compătimim cu aceia dintre fraţii noştri în Cristos care prin natură sunt meschini, josnici, egoişti, cărora le lipseşte bunăvoinţa gândului, cuvântului şi purtării. Când ne dăm seama că Dumnezeu i-a acceptat — nu datorită caracterului lor bun şi nobil, ci fiindcă ei admit deficienţele lor şi doresc să se reformeze, să se transforme, prin înnoirea minţii lor — atunci toţi cei care au mintea sau Spiritul Domnului vor dori şi ei să-i primească. În măsura în care avem mintea lui Cristos, mintea sfântă, îi vom vedea din punctul de vedere divin, al compătimirii pentru slăbiciunile şi caracteristicile lor josnice; şi în loc să-i condamnăm, să-i dispreţuim şi să nu-i recunoaştem, fiindcă nu se ridică la cele mai nobile standarde, vom dori cu atât mai mult să-i ajutăm să se ridice şi vom căuta cu blândeţe să le arătăm lucrurile pe care ei nu le pot vedea clar. Vom fi răbdători cu ei, văzându-i că se străduiesc să învingă. Ne vom da seama că se luptă împotriva unei boli mintale pe care au moştenit-o într-o anumită măsură, şi care poate fi stârpită numai treptat.

Din acest punct de vedere vom învăţa să-i privim şi să ne gândim la ei nu potrivit cărnii, nu potrivit tendinţelor şi dispoziţiilor lor naturale, ci potrivit spiritului, potrivit intenţiilor minţii lor, potrivit legământului lor cu Domnul. Astfel, apostolul spune că noi nu ne mai cunoaştem unul pe altul după trup, ci după spirit. Toţi cei care acceptă harul lui Dumnezeu sub Noul Legământ şi devin părtaşi Spiritului sfinţeniei, şi se străduiesc împotriva păcatului în toate formele lui — în gând, cuvânt şi purtare — toţi aceştia se străduiesc pentru marea perfecţiune a caracterului, a cărui singură ilustraţie perfectă este iubitul nostru Răscumpărător. Toţi aceştia mărturisesc că sunt asemănări imperfecte ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu şi caută să crească în asemănarea Lui. Toţi aceştia caută să îndepărteze de la ei toate faptele cărnii şi ale diavolului — nu numai relele mai mari (uciderea, hoţia etc.) ci şi elementele mai comune ale unei naturi josnice, pervertite: mânia, răutatea, ura, cearta etc. Şi toţi aceştia caută să îmbrace tot mai mult armătura completă a lui Dumnezeu şi să se împotrivească păcatului; şi să cultive în ei aceeaşi minte care a fost şi în Cristos Isus — smerenia, răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea.

 

R 3435, col. 1, par. 4, 5:

Inversând ordinea anterioară şi gândindu-ne la modul în care fraţii trebuie să mângâie Biserica, observăm că trebuie să facă aceasta în calitate de canale ale Spiritului sfânt şi purtători de Cuvânt ai lui Dumnezeu. Nimeni nu este competent să fie mângâietor decât dacă el a primit mângâiere de la Dumnezeu. Cum s-ar zice, poporul Domnului începe să primească mângâiere de când acceptă asigurările Cuvântului lui Dumnezeu în privinţa iubirii şi îndurării Sale, aşa cum sunt arătate în Cristos Isus, prin aceea că El a murit pentru păcatele noastre. Prin însuşirea acestei favori divine prin credinţă, ei au simţit prima mângâiere — pace, bucurie, binecuvântare. Pe măsură ce au continuat şi au învăţat calea Domnului mai desăvârşit, li s-a deschis uşa de acces în mai mult har — harul invitaţiei la comoştenire cu Cristos în Împărăţie şi la lucrarea ei slăvită de mângâiere şi ridicare a omenirii în general (Rom. 5:2). Şi când au intrat pe această uşă a favorii, mai multă mângâiere, mai multă bucurie, mai multă pace şi binecuvântare au fost adăugate, înţelese şi apreciate. Şi apoi, pe măsură ce acei favorizaţi au progresat sub slujirile Adevărului, date de Spiritul sfânt, şi au fost tot mai capabili să împartă drept Cuvântul Adevărului şi să aprecieze diferitele aspecte ale lui, în aceeaşi măsură li s-a întărit credinţa şi li s-au înmulţit mângâierile şi bucuriile prin creşterea şi adâncirea cunoaşterii Domnului şi a planului Său.

Mai mult, când ei privesc în oglinda Cuvântului divin slava Domnului, lumina reflectată a caracterului Său glorios luminându-le inima şi făcându-i capabili să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii lungimile şi lăţimile, adâncimile şi înălţimile iubirii divine, le aduce încă şi mai multă încredere şi mângâiere. Şi fiecare din aceşti paşi de progres corect primiţi, şi fiecare element în plus în dezvoltarea caracterului, îl pregătesc pe cel favorizat pentru exercitarea privilegiului său de a fi un mângâietor pentru alţii. Este adevărat, era de datoria lui să înceapă să mângâie pe alţii imediat ce a primit el însuşi primele elemente de mângâiere, şi să continue să împartă mângâierile pe măsură ce le-a primit. Într-adevăr, ştim atât din experinţă cât şi din Cuvânt că dacă el nu foloseşte favorurile şi binecuvântările, şi nu arată apreciere faţă de harul lui Dumnezeu prin aceea că-l va lăsa să strălucească asupra altora, lumina lui, fiind astfel ascunsă, va slăbi şi în final se va stinge. Dar punctul pe care dorim să-l accentuăm este că această capacitate de a fi mângâietor depinde de creşterea în har şi cunoştinţă, căci nimeni nu poate da altora acest har, în afară de cei care sunt mângâiaţi.

 

R 2824, col. 1, par. 1:

Răspunsul Domnului nostru ne arată ce intim este El legat de cei care sunt cu adevărat ai Săi; cei care se ating de sfinţi se ating de El, căci, nu sunt ei oare, aşa cum spune apostolul, „trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui”? El este într-adevăr „Capul Bisericii, care este trupul Său”, şi Capul înălţat simte, Se îngrijeşte şi Se interesează până şi de cel mai slab şi mai umil dintre cei pe care El îi recunoaşte ca fiind cu adevărat ai Săi. Dacă ţinem minte aceasta, ne va fi de mare ajutor în mijlocul încercărilor şi persecuţiilor — ideea că trebuie să „împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos”, că, aşa „cum a fost El în lume, aşa suntem şi noi”, şi că în timp ce suntem în carne, Cristos este în carne, şi că aceasta va continua până când ultimii membri, membrele picioare ale corpului, vor fi suferit şi vor fi intrat în slavă. Să ţinem minte şi aceasta, şi în special dacă vreodată suntem ispitiţi să ne purtăm aspru, sau să vorbim aspru, sau să gândim neiubitor despre vreunul dintre „fraţi”. Să ne gândim că aşa cum noi, cu toate slăbiciunile şi imperfecţiunile fără voie, suntem membri ai Domnului şi subiecţi ai interesului şi grijii Sale, tot aşa sunt toţi fraţii; şi că în măsura în care îi facem sau nu-i facem unuia dintre cei mai mici dintre fraţii Săi, Lui Îi facem sau nu-I facem. Dacă acest gând al relaţiei intime între Cap şi membre ar putea fi întotdeauna proaspăt în mintea noastră, ce favorabilă ar fi influenţa; ce adesea am folosi ocaziile, nu numai de a suferi, în calitate de corp al lui Cristos, ci de a suferi cu membrii confraţi şi de a-i ajuta să-şi ducă poverile. „Noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.” 1 Ioan 3:16; Evr. 2:11; Col. 1:24.

 

R 2242, col. 1, par. 5:

Să ne amintim însă că această stare a iubirii perfecte nu va fi atinsă într-un moment, ci va fi rezultatul experienţelor din viaţa actuală, în ascultare de sfatul divin. Totuşi, gradul succesului şi rapiditatea cultivării acestui spirit depind foarte mult de zelul nostru şi de atenţia pe care o dăm marelui Sfătuitor. Cei care s-au predat cu totul Domnului şi care au fost acceptaţi de El, fără îndoială au cunoscut, chiar de la începutul vieţii noi în Cristos, considerabil din această iubire devoţională pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său, care trebuie să crească zilnic. Dar flacăra devoţională care la începutul experienţei creştinului este temătoare şi caută pe Domnul numai pentru siguranţă, în cele din urmă poate ajunge la o astfel de dezvoltare care strigă către Dumnezeu: „O, Doamne, îmi place să fac voia Ta. Bucuros voi trudi şi voi suferi, sau voi purta ocările Tale şi voi servi poporul Tău, dacă astfel pot şti că sunt plăcut şi acceptabil pentru Tine!” Acesta este spiritul corect şi acesta trebuie să continue pe tot parcursul până la încheierea bătăliei. Dar aceştia vor găsi încercări şi probe pe cale, spre a dovedi cât de adânc şi cât de sincer este spiritul lor de iubire; şi unde acesta este veritabil, unde sămânţa bună a adevărului divin a căzut într-o inimă onestă, ea va creşte, va prospera în încercări, în dezamăgiri; şi împotriva oricărei opoziţii va produce în viaţă un rod de fapte bune, de serviciu pentru Domnul şi pentru poporul Său — care va fi mare sau mic, potrivit ocaziilor avute de toţi „biruitorii”.

 

48. Ce gânduri în plus se găsesc în indexul tematic din „Mana cerească zilnică” la tema „Iubiţi-vă unii pe alţii”?

 

Urmează citatele mai lungi.

 

Vol. VI, pag. 583-586. Amestec conştiincios (vezi întrebarea nr. 19):

„Amestecul în treburile altuia” este aspru mustrat de către apostol, ca fiind cu totul nepotrivit cu noua minte a Creaţiei Noi (1 Tim. 5:13; 1 Pet. 4:15). Un amestecător în treburile altora este unul care se ocupă de afacerile altora, cu care propriu-zis n-are câtuşi de puţin de-a face. Chiar şi „fiii veacului acestuia” sunt destul de înţelepţi în generaţia lor, ca să discearnă că pe durata scurtă a vieţii prezente o persoană cu minte rezonabil de sănătoasă are suficient cu ce să se ocupe în a-şi vedea de afacerile ei cum se cuvine; şi dacă ar da atenţie suficientă afacerilor altora, ca să fie cu totul competentă să-i sfătuiască şi să se amestece în preocupările lor, în mod sigur şi-ar neglija într-o măsură propriile afaceri. Cu mult mai mult Creaturile Noi, concepute de Domnul pentru spiritul minţii sănătoase, ar trebui să-şi dea seama de acest adevăr, şi, pe lângă aceasta, că au mai puţin timp decât lumea să se amestece în afacerile altora, timpul lor nefiind al lor, datorită consacrării depline Domnului şi serviciului Său, a timpului, talentului, influenţei lor, a tot ce au.

Aceştia, chiar dacă le lipseşte în mod natural mintea sănătoasă asupra acestui subiect, vor fi constrânşi în direcţia corectă prin poruncile Scripturilor şi prin aceea că-şi vor da seama că timpul pentru împlinirea sacrificiului lor prin legământ este scurt. Ei ar trebui să-şi dea seama şi că Regula de Aur, cerută de la Noua Creaţie, interzice orice este înrudit cu amestecul în treburile altora. Desigur că ei n-ar aprecia dacă alţii s-ar amesteca în afacerile lor, şi ar trebui să fie la fel de atenţi să le facă altora ce le-ar plăcea să le facă alţii lor. Apostolul şi-a dat seama însă că reversul acesteia este spiritul lumesc general, şi ca atare, sfătuieşte pe sfinţi să studieze, să practice, să înveţe în privinţa aceasta. Cuvintele lui sunt: „Căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi”. 1 Tes. 4:11.

Această dispoziţie naturală, de a fi atent la afacerile altora, de a întinde mâna să corecteze pe alţii şi de a scoate paiul din ochiul fratelui neglijând bârna din ochiul său, aşa cum a ilustrat Domnul această chestiune (Mat. 7:3-5), atacă uneori Noua Creatură într-o formă ciudată. Îşi închipuie că este de „datoria” sa să sfătuiască, să scotocească, să investigheze, să certe, să mustre. Meditând la această chestiune, se convinge pe sine că a nu face astfel ar fi păcat; şi astfel acesta devine cum s-ar zice un amestecător conştiincios în treburile altora, sau un băgăreţ — unul al cărui obicei de a se amesteca devine îndoit de puternic şi de agresiv printr-o conştiinţă dezinformată şi greşit îndrumată. Aceştia, adesea oameni sinceri şi buni, Noi Creaturi veritabile, sunt împiedicaţi de acest defect în tot ce încearcă să facă în serviciul Domnului. Fiecare ar trebui să se preocupe de sine şi să înveţe să aplice regulile dreptăţii şi iubirii deja arătate. Ar trebui să-şi educe conştiinţa ca să facă deosebire între datoria frăţească şi amestecul în treburile altuia; şi după câte putem observa, majoritatea celor din poporul Domnului, precum şi a celor din lume, ar constata că se ocupă cu mult mai puţin de ceartă, mustrare, găsire de greşeli şi scotocire, după ce ar ajunge să aprecieze regulile dreptăţii şi iubirii, aşa cum sunt combinate în Regula de Aur şi aplicate în afacerile vieţii şi în relaţiile lor cu alţii.

Este bine să întrebăm în privinţa oricărei astfel de chestiuni care ne trece prin minte: Este oare treaba mea? În relaţiile noastre cu oamenii din lume, la o examinare atentă vom găsi în general că nu este treaba noastră să-i certăm sau să-i dojenim, să-i mustrăm. Noi am fost chemaţi de Domnul şi ne-am îndepărtat de căile lumii pentru a urma pe calea îngustă; aceea este treaba noastră. Ar trebui să dorim ca lumea să ne lase în pace, ca să putem urma pe Domnul; la fel şi noi, ar trebui să lăsăm preocupările lumii în pace, ocupându-ne de noi şi adresând mesajul Evangheliei celui care „are urechi de auzit”. Lumea, nefiind chemată de Domnul şi nefiind venită pe „calea îngustă", are dreptul să aleagă în privinţa propriei sale căi şi are dreptul să aştepte ca noi să nu ne amestecăm, aşa cum nici noi nu dorim ca ea să se amestece. Aceasta nu va împiedica lumina noastră să strălucească şi astfel să exercităm indirect o influenţă continuă asupra lumii, chiar dacă nu vom mustra sau nu ne vom amesteca astfel în treburile altora. Acolo unde este o chestiune de afaceri, care ne interesează din punct de vedere financiar, nu va fi desigur amestec în treburile altora, ci va fi preocupare de treburile noastre, dacă vom da atenţia cuvenită unei astfel de chestiuni. Nu înseamnă amestec nici dacă părintele va avea cunoştinţă şi autoritate în privinţa tuturor intereselor care se ivesc în familie şi în casă. Însă chiar şi aici trebuie avute în vedere şi conservate drepturile personale ale fiecărui membru al familiei. Soţul şi tatăl familiei fiind recunoscut drept cap al ei şi principalul în autoritate, trebuie să-şi folosească acea autoritate cu moderaţie iubitoare şi consideraţie înţeleaptă. Individualitatea soţiei, gusturile şi preferinţele ei trebuie să fie respectate de el, şi, ca reprezentantă a lui, ea trebuie să fie autorizată cu putere şi autoritate deplină în domeniul ei special, ca ajutoare şi îngrijitoare a casei; iar în absenţa lui, ea trebuie să-i reprezinte pe deplin autoritatea în privinţa tuturor afacerilor familiei. Copiilor de asemenea, potrivit vârstei, trebuie să li se acorde o măsură considerabilă de intimitate şi individulitate în afacerile lor, părintele exercitându-şi doar autoritatea şi supravegherea în legătură cu lucrurile care ar servi la ordinea şi confortul casei, precum şi la dezvoltarea cuvenită a membrilor ei în chestiuni mintale, morale şi fizice. Copiii trebuie să fie învăţaţi de timpuriu să nu se agaţe unul de altul, nici să nu-şi ia unul altuia lucrurile, ci să-şi respecte reciproc drepturile şi să procedeze amabil şi generos unul cu altul, conform Regulii de Aur.

Nicăieri nu este mai important de reţinut acest sfat împotriva amestecului în treburile altora decât în Biserică. Fraţii ar trebui să înveţe repede, din Cuvânt şi din învăţătura şi exemplul bătrânilor, că intenţia divină nu este să se amestece unul în afacerile altuia, nici să se vorbească unul pe altul, dar că aici, ca şi în altă parte, se aplică regula divină „să nu vorbească de rău pe nimeni”. Amestecul în treburile altora — gândirea şi vorbirea despre afacerile particulare ale altora, cu care n-avem de-a face în mod direct — duce la vorbire de rău şi defăimare şi naşte mânie, răutate, ură, ceartă şi diferite fapte ale cărnii şi ale diavolului, după cum arată apostolul (Col. 3:5-10). Astfel se întâmplă că adesea se seamănă mici seminţe de calomnie şi se dezvoltă mari rădăcini de amărăciune, prin care mulţi sunt mânjiţi. Toţi care au mintea cea nouă recunosc în mod sigur nocivitatea acestui rău şi toţi ar trebui să fie modele în casele lor şi printre vecini. Mintea lumească poate recunoaşte că uciderea şi jaful sunt rele, dar se cere o concepţie mai înaltă despre dreptate pentru a recunoaşte spiritul Legii divine — că a defăima înseamnă a asasina caracterul, iar a fura bunul nume, indiferent sub ce pretext, înseamnă a jefui. Cei cu minte lumească înţeleg această chestiune într-o anumită măsură şi sentimentele lor sunt reprezentate în cuvintele poetului: „Cel care-mi fură punga fură gunoi ... dar cel care-mi fură bunul nume fură ceea ce pe el nu-l îmbogăţeşte, dar pe mine mă lasă într-adevăr sărac”.

 

R 3034, col. 2, par. 3, până la pag. 3035, col. 2, par. 1 (vezi întrebarea nr. 22):

Acum ne referim în mod special la atitudinea potrivită care să fie respectată faţă de fraţii care trăiesc în neorânduială — ei să nu fie trataţi ca aceia care sunt foarte preţuiţi în iubire pentru faptele lor; altfel ar fi încurajaţi să trăiască în neorânduială. Dimpotrivă, ei trebuie să fie avertizaţi, preveniţi — este adevărat, cu iubire şi cu răbdare, dar nu cu semne de aceeaşi iubire şi preţuire ca şi când ar umbla ordonat în urmele lui Isus şi în armonie cu îndrumările Cuvântului Său. Semnele şi dovezile iubirii şi preţuirii noastre trebuie să fie sincere; şi trebuie să fie în măsura în care vedem la fraţi dovezi ale dorinţei drepte a inimii — de a umbla după spiritul adevărului. Apostolul Pavel sugerează cum trebuie să fie arătată dezaprobarea noastră, în cazuri care, după judecata noastră, par să aibă suficientă importanţă ca să ceară o manifestare a dezaprobării.

Evident, apostolul n-a vrut să spună că fraţii trebuie să se urmărească unii pe alţii ca să găsească ocazii de greşeli în fiecare cuvânt şi în fiecare faptă; ci, dimpotrivă, ei să fie atât de plini de iubire unii pentru alţii încât să treacă complet peste chestiunile mărunte, fiind numai din slăbiciuni ale cărnii şi nu din intenţie, din inimă. Chestiunile care să fie considerate vrednice de manifestarea dezaprobării şi de avertizare sunt mai degrabă cele atât de deschise şi de vizibile la suprafaţă, încât nu lasă loc de îndoială că ele sunt neplăcute Domnului şi sunt dăunătoare în influenţa lor asupra fratelui sau asupra casei credinţei. De exemplu, dacă fratele a fost văzut sub influenţa băuturii; dacă a fost auzit că a rostit cuvinte vulgare sau altfel nepotrivite; dacă ar fi o chestiune de cunoştinţă generală că a trăit în păcat; acestea ar fi acele motive pe care credem că le-a avut în minte apostolul. Dar evident apostolul n-a avut intenţia de a cultiva un spirit de găsire a greşelilor şi de a se judeca unul pe altul în privinţa inimii şi a afacerilor personale — folosirea timpului sau a banilor etc. Acestea aparţin de administrarea noastră personală şi nimeni să nu se străduiască să se amestece în libertăţile proprii ale conştiinţei şi conduitei pe care Domnul le-a acordat fiecăruia. Apostolul este foarte strict în condamnarea unei astfel de judecări a altora, care atât de adesea duce la rădăcini de amărăciune, neînţelegere, stricarea părtăşiei etc., şi care, ca aluatul cel vechi, trebuie să fie curăţat din inimile şi vieţile noastre. Rom. 14:10-13.

Dar acum, pentru cei care „n-ascultă ce spunem noi”, îndrumarea apostolică scripturală în privinţa conduitei lor etc., este: „Pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine”. Totuşi, cunoscând tendinţa minţii decăzute de a merge de la o extremă la alta, fie la o prea mare îngăduinţă sau la o prea mare severitate, apostolul continuă: „Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3:13-15). A mustra ca pe un frate nu înseamnă a denunţa direct şi sever; înseamnă a-l mustra într-un spirit de iubire, blândeţe, smerenie, răbdare, şi cu dorinţa sinceră de a-l ajuta să vadă greşeala de care noi suntem siguri că există şi de care suntem siguri că nu este presupunere de rău din partea noastră.

Apostolul Ioan ne arată că această chestiune de a face deosebire între fraţii care trebuie preţuiţi şi fraţii care trebuie avertizaţi, se referă nu numai la chestiunile de conduită, ci şi la cele de învăţătură. Totuşi, putem fi siguri că nu vrea să spună că trebuie să excludem de la părtăşie pe un frate numai din cauza unor deosebiri de vederi în chestiuni neesenţiale. Putem fi siguri că el vrea ca aceste cuvinte ale sale să se aplice în mod strict numai la principiile de bază ale învăţăturii lui Cristos, de exemplu: credinţa în Dumnezeu, credinţa în Isus ca Răscumpărătorul nostru, credinţa în făgăduinţele Cuvântului divin. Acestea vor fi semnele unui „frate”, dacă sunt sprijinite prin purtare creştină, care umblă potrivit spiritului adevărului — chiar dacă fratele ar putea avea alte vederi care s-ar deosebi de ale noastre în privinţa unor aspecte ale planului lui Dumnezeu, care nu sunt prezentate atât de specific şi de clar în Scripturi. Dar în privinţa celor pe care îi recunoaştem ca fiind rătăciţi din punct de vedere doctrinar de la principiile fundamentale ale lui Cristos, apostolul sugerează că sunt potrivite măsuri foarte drastice — nu persecuţii, nu ocări, nu dispute amarnice şi muşcătoare, nu ură, deschis sau în secret, ci o arătare cuvenită a lipsei noastre de părtăşie cu doctrinele false susţinute şi învăţate de ei; o protecţie cuvenită, aşa încât influenţa noastră să nu fie în nici un mod sau grad folosită ca să susţină negarea de către el a principiilor fundamentale ale Evangheliei. Acest curs drastic este schiţat de către apostol în aceste cuvinte: „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta îcare mărturiseşte că Cristos a venit în lume, în trup, ca să răscumpere rasa noastră etc.ş, să nu-l primiţi în casă şi să nu-l salutaţi. Căci cine îl salută participă la faptele lui rele”. 2 Ioan 10, 11.

Dar, cum sugerează textul nostru, trebuie să folosim discreţie, judecată — „să arătaţi înţelegere faţă de cei care se îndoiesc”. Pe unii i-am putea recunoaşte că sunt numai prinşi în cursă de Adversar, fie prin păcat fie prin învăţătură falsă, cum ar putea fi cazul, şi nu voit, cu bună ştiinţă, din propria lor voie. Faţă de aceştia, menţinând totuşi o atitudine de fermitate, trebuie însă să exprimăm liber încrederea noastră că ei sunt numai temporar în eroare, şi să căutăm să-i restabilim, fie doctrinar, fie în privinţa cursului lor moral stricat, la poziţia de părtăşie cu Domnul şi cu toţi fraţii care sunt în părtăşie cu El. Pe alţii trebuie „să căutăm să-i mântuim, smulgându-i cu teamă din foc”. Am putea fi obligaţi să deschidem şi să expunem în faţa ochilor rănile cursului lor imoral, arătându-le, după caz, gravitatea păcatului sau gravitatea erorii în care sunt implicaţi; şi făcând astfel poate în cuvinte tari, dacă ne dăm seama că altceva n-a fost de folos ca să-i trezească din letargia lor. Smulgându-i din păcat îi „smulgem din foc” — din Moartea a Doua — cum zice apostolul Iacov vorbind despre aceeaşi clasă: „Să ştie că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte” — un frate care este păcătos, un frate, spune el, care „s-a rătăcit de la adevăr”. Iac. 5:19, 20.

În final, remarcăm că tratarea fraţilor care trăiesc în neorânduială nu trebuie să fie de natura pedepsei; căci nu este pentru noi să pedepsim. „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul.” Avertizările sau mustrările sau retragerea părtăşiei trebuie să fie numai de natura corectării, cu scopul, cum zice apostolul, de a-l recâştiga pe acesta. „Voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” — dacă nu în acelaşi fel, poate în alt fel, în care eşti mai slab. Gal. 6:1.

În privinţa sumei de dovezi de căinţă şi reformare, de la fiecare se va cere mare înţelepciune şi har ca să hotărască. Inima în care iubirea frăţească locuieşte cu bogăţie, inima care iubeşte dreptatea şi urăşte nelegiuirea, inima care îşi dă seama de propriile imperfecţiuni şi care este acceptabilă numai prin Cel Preaiubit şi prin Noul Legământ — acea inimă se va bucura la primele dovezi de remuşcare şi pocăinţă din partea fratelui care este în dezordine. Dacă este foarte plină de iubire, inima lui poate merge în întâmpinarea lui aproape prea repede; poate are nevoie să se reţină, în special când ar fi la a doua sau a treia ofensă de acelaşi fel, sau împrejurările în alte privinţe foarte grave. Ar fi evident de datoria lui să caute fapte în armonie cu pocăinţa şi să aştepte să vadă ceva demonstraţie, de natura despăgubirii pentru răul făcut, sau o astfel de schimbare deschisă şi radicală a purtării care să dea dovadă că inima s-a întors la loialitatea ei faţă de Dumnezeu, la adevăr şi la dreptate.

 

Vol. VI, pag. 289-293 — Disciplina în ecclesie (Mat. 18:15-18) (vezi întrebarea nr. 24):

Administrarea disciplinei nu ţine numai de datoria bătrânilor, ci a întregii Biserici. Dacă unul pare să fie în eroare sau în păcat, presupusa lui greşeală trebuie să-i fie arătată numai de către cel care a fost lezat sau de către primul care a descoperit greşeala. Dacă cel mustrat nu-şi dovedeşte nevinovăţia şi continuă în eroare sau în păcat, atunci să li se ceară la doi sau trei fraţi fără idei preconcepute să asculte problema şi să sfătuiască pe cei în dispută. (Pot să fie sau să nu fie bătrâni, dar funcţia lor n-ar aduce nici o forţă sau autoritate în cazul respectiv decât dacă judecata lor ar fi mai matură şi influenţa lor cu atât mai puternică.) În cazul în care comitetul ar decide în unanimitate pentru una dintre părţi, cealaltă parte să accepte şi chestiunea să se sfârşească total — corectarea sau repararea fiind făcută prompt, pe cât posibil. Dacă unul dintre cei iniţial în dispută mai persistă în calea sa greşită, cel care a făcut acuzaţia iniţială sau unul dintre cei chemaţi în comitet, sau preferabil toţi aceştia împreună îşi pot exercita atunci (dar nu mai devreme) privilegiul de a aduce chestiunea în faţa Ecclesiei, corpul, Biserica. Astfel este evident că Bătrânii n-ar fi în nici un sens judecători ai membrilor — audierea şi judecata ar fi lăsată pentru corpul local, pentru Biserică.

Cei doi paşi preliminari (menţionaţi mai sus) fiind făcuţi, faptele fiind adeverite bătrânilor, ar fi de datoria lor să convoace o adunare generală a Ecclesiei, sau a corpului consacrat, ca o curte cu juri — pentru a audia cazul în toate amănuntele lui şi în numele Capului şi în reverenţă faţă de El să ia o decizie. Iar chestiunea să fie atât de clară şi cel condamnat să primească un tratament atât de generos, încât decizia să fie unanimă sau aproape unanimă. În acest fel pacea şi unitatea corpului (Ecclesiei) ar fi păstrate. Căinţa este posibilă chiar până în momentul condamnării de către Biserică. Ba mai mult, însuşi obiectivul fiecărui pas al acestor demersuri este asigurarea căinţei şi reformării — pentru a-l recupera pe încălcător; obiectivul nu este deloc pedepsirea lui. Pedepsirea nu este pentru noi, ci pentru Dumnezeu. „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19). Dacă cel care a greşit se căieşte la vreunul din paşii demersului, aceasta trebuie să fie o pricină de mulţumire şi bucurie pentru toţi câţi posedă Spiritul Domnului, şi numai aceştia sunt membri ai corpului Său. Rom. 8:9.

De fapt, chiar dacă încălcătorul refuză să asculte decizia (să se supună) întregii Biserici, nu trebuie să i se administreze nici o pedeapsă, sau nu trebuie nici măcar să se încerce. Ce trebuie făcut atunci? Pur şi simplu Biserica trebuie să-i retragă părtăşia şi toate semnele sau manifestările de legătură frăţească. De atunci încolo încălcătorul trebuie tratat „ca un păgân şi ca un vameş”. Mat. 18:17.

În cursul acestor demersuri, greşelile sau eşecurile încălcătorului nu trebuie dezvăluite pu-blic — scandalizându-l pe el, Biserica şi pe Domnul, Capul Bisericii. Nu trebuie să se vorbească aspru despre el nici chiar după separare, întocmai cum noi nu trebuie să dojenim sau să blamăm pe păgâni şi pe vameşi, ci să „nu vorbim de rău pe nimeni” şi să „facem bine la toţi” (Tit 3:2; Gal. 6:10). Iubirea este calitatea care insistă asupra celei mai stricte ascultări de aceste ultime două cerinţe faţă de „toţi” oamenii: cu cât mai mult va insista iubirea ca un „frate”, un membru confrate din Ecclesie, corpul lui Cristos, nu numai să nu fie lezat prin declaraţii false sau deformate, ci, pe lângă aceasta, slăbiciunile, gafele sau păcatele lui să fie acoperite cu grijă nu numai faţă de lumea necompătimitoare, ci şi faţă de „casa credinţei” şi chiar faţă de Biserică — până când ultimul pas, de „a spune Bisericii”, s-ar găsi că este absolut necesar. La fiecare pas spiritul iubirii va spera că cel care greşeşte lucrează sub unele înţelegeri greşite şi se va ruga pentru înţelepciune şi har ca să întoarcă pe păcătos de la eroarea căii lui şi astfel (dacă este posibil) să salveze un suflet de la moarte. Iac. 5:20.

O, de ar locui Spiritul sfânt, spiritul iubirii, în fiecare membru al Ecclesiei atât de abundent încât să producă durere când aude o poveste defăimătoare despre cineva, şi în special despre un membru-tovarăş! Acest lucru ar elimina imediat jumătate din frecuşuri sau chiar mai mult. Şi nici urmarea procedurii de mai sus, schiţată de Domnul nostru, n-ar duce la judecăţi frecvente în Biserică: mai degrabă, în timp ce s-ar îndepărta motivul animozităţilor, s-ar insufla un respect pentru judecata Bisericii ca fiind judecata Domnului, iar vocea Bisericii ar fi auzită şi ar fi în consecinţă respectată. Mai mult, dacă ordinea şi iubirea ar predomina astfel, putem fi siguri că fiecare ar căuta pe cât posibil „să-şi vadă de treburi” şi să nu încerce să-şi mustre fratele sau să-l corecteze, sau să ducă problema în faţa unui comitet sau în faţa Bisericii, decât dacă problema ar avea destulă importanţă în ceea ce-l priveşte pe el, Biserica sau Adevărul.

Fără îndoială, majoritatea tulburărilor în Biserică (precum şi în societate şi în familie) apar nu dintr-o dorinţă de a face rău, nici chiar dintr-un rău comis neintenţionat, ci din neînţelegeri şi din interpretări cel puţin parţial greşite ale intenţiilor şi motivelor. Limba este făcătorul-de-rele general, şi de aceea face parte din spiritul minţii sănătoase a pune pază atât buzelor cât şi inimii, din care ies sentimentele lipsite de generozitate care, fiind exprimate de buze, aprind focul patimilor rele şi adesea rănesc pe mulţi. Noua Creaţie — Biserica — are instrucţiuni stricte de la Domnul şi Capul ei asupra acestui subiect important. Spiritul Lui de iubire trebuie să-i umple atunci când merg singuri, în particular, la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau să discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe el (sau pe ea) să se ruşineze de conduita lui, nici să-l dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obţină o încetare a răului şi dacă este posibil o reparare pentru lezarea deja făcută. A le spune altora despre rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor — contrar Cuvântului şi Spiritului Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar pentru a cere sfat: noi avem sfatul Domnului şi trebuie să-l urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înţelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să nu se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.

Dacă tulburarea nu este serioasă, problema ar trebui să se oprească după ce s-a apelat personal la cel care a comis greşeala, fie că acesta ascultă, fie că refuză să asculte — să cedeze. Dar dacă este considerat necesar al doilea pas, nu trebuie să se dea nici o explicaţie despre necaz celor cărora li se cere să discute, până când se întâlnesc în prezenţa acuzatorului şi a acuzatului. Astfel „vorbirea” defăimătoare va fi evitată şi comitetul de fraţi va veni nepărtinitor şi va putea cu atât mai bine sfătui cu înţelepciune ambele părţi; căci necazul ar putea fi de ambele părţi, sau poate cu totul de partea acuzatorului. În tot cazul, acuzatul va fi impresionat de astfel de tratament corect şi va fi mult mai posibil să cedeze în faţa acestor sfătuitori dacă şi lor li se va părea greşit cursul lui. Dar, fie că acela pe care comitetul îl consideră că este în eroare va ceda fie că nu, toată chestiunea rămâne încă strict privată şi nu trebuie să se facă nici o menţionare a ei nimănui, până când, dacă se crede că este suficient de importantă, se aduce în faţa Bisericii şi se face o examinare finală. Atunci, pentru prima dată aceasta devine o chestiune comună numai pentru sfinţi, şi în măsura în care sunt sfinţi nu vor dori să spună nimănui mai mult decât este necesar în privinţa slăbiciunilor sau păcatelor cuiva.

În privinţa împlinirii celor găsite de curtea Bisericii, chestiunea rămâne pe seama fiecărui individ; prin urmare, fiecare trebuie să discearnă pentru sine dreptatea deciziei. Pedeapsa retragerii părtăşiei este destinată a fi o corectare în dreptate şi este prescrisă de Domnul. Este spre a servi ca protecţie pentru Biserică, spre a-i separa pe cei care umblă în neorânduială, nu după spiritul iubirii. Aceasta nu trebuie considerată o separare continuă, ci numai până când cel mustrat va recunoaşte greşeala şi o va repara în măsura capacităţii sale.

 

Vol. VI, pag. 402, par. 2, până la pag. 407 — „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” (Mat. 7:1, 2) (vezi întrebarea nr. 24):

Judecătorii competenţi ai Bisericii sunt Tatăl şi Fiul — Fiul fiind reprezentantul Tatălui, căruia El I-a încredinţat toată judecata (Ioan 5:22, 27). Noile Creaturi nu sunt competente să se judece unii pe alţii din două motive: (1) Puţini dintre ei înţeleg pe deplin şi apreciază Legea divină a Iubirii care guvernează totul. (2) Evident, puţini îşi pot citi propriile inimi fără să greşească; mulţi se judecă fie prea aspru fie prea îngăduitor şi ca atare ar trebui să decline a sta să judece inima altuia, ale cărui motive ar putea fi departe de a fi apreciate. Din cauza incompetenţei noastre de a judeca, Domnul — în timp ce ne asigură că aceasta va fi una dintre funcţiile noastre viitoare în Împărăţie, după ce ne vom califica prin participare în Întâia Înviere — interzice acum orice judecată individuală printre urmaşii Săi, şi îi ameninţă că dacă persistă în a se judeca unul pe altul nu trebuie să se aştepte la mai multă milă şi îngăduinţă decât arată ei faţă de alţii (Mat. 7:2; Luca 6:38). Acelaşi gând este întărit şi în rugăciunea dată nouă ca exemplu: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”. Mat. 6:12.

Aceasta nu este o regulă arbitrară prin care Domnul ne va trata nedrept şi fără generozitate, dacă noi îi tratăm pe alţii în felul acesta: dimpotrivă, aici este implicat un principiu corect. Noi suntem prin natură „copii ai mâniei”, „vase ... pregătite pentru pieire”; şi chiar dacă Domnul Îşi propune cu îndurare să ne binecuvânteze şi să ne elibereze de păcatele şi slăbiciunile noastre şi să ne desăvârşească prin Răscumpărătorul nostru, El va face acest lucru numai cu condiţia acceptării Legii Sale de Iubire şi a conformării inimii noastre cu ea. El nu-Şi propune să accepte pe cei neregeneraţi şi să aibă „copii ai mâniei” în familia Sa. Ca să fie potriviţi pentru un loc în casa Tatălui formată din multe locaşuri (planuri de existenţă) (Ioan 14:2), toţi trebuie să înceteze a fi copii ai mâniei şi să devină copii ai Iubirii — fiind schimbaţi din slavă în slavă prin Spiritul Domnului nostru, spiritul Iubirii. De aceea, oricine refuză să dezvolte spiritul Iubirii şi insistă, contrar acestuia, să judece necaritabil pe ceilalţi ucenici, dovedeşte că nu creşte în cunoştinţă şi har, că nu este schimbat din slavă în slavă în asemănarea inimii cu Domnul, că nu este un adevărat urmaş al Domnului, şi, prin urmare, nu trebuie să i se acorde mai multă milă decât acordă el însuşi în încercarea sa de a copia pe Domnul său. Gradul asemănării cu Domnul (în iubire) va fi demonstrat prin mila şi generozitatea sa faţă de semeni în gând, cuvânt şi faptă.

O, dacă toţi cei concepuţi de Spirit, „Noua Creaţie”, şi-ar putea da seama că acest spirit al judecării (condamnării), vai! atât de obişnuit (într-adevăr, aproape „păcatul care înfăşoară" poporul Domnului), măsoară lipsa lor de spirit al Iubirii — lipsa lor de Spirit al lui Cristos — care, fiind total absent, ne-ar dovedi că „nu suntem ai Lui” (Rom. 8:9). Suntem convinşi că, cu cât acest fapt va fi înţeles mai repede, cu atât va progresa mai repede marea transformare „din slavă în slavă", atât de esenţială pentru acceptarea noastră finală ca membri ai Noii Creaţii.

Dar puţini din poporul Domnului îşi dau seama în ce măsură îi judecă pe alţii, şi aceasta cu o asprime care, dacă Domnul ar aplica-o faţă de ei, în mod sigur i-ar exclude de la Împărăţie. Sub făgăduinţa generoasă a Domnului nostru că vom fi judecaţi tot atât de îngăduitor cum îi judecăm noi pe alţii, ne-am fi putut teme că tendinţa ar fi spre prea mare bunăvoinţă, prea mare îndurare, şi că cuvintele „nu se gândeşte la rău” ar putea fi duse la extremă. Dar nu este aşa! Toate forţele naturii decăzute sunt ferm fixate în direcţie opusă. Au trecut mai bine de optsprezece secole de când Domnul nostru a făcut această propunere generoasă, să ne judece tot atât de îngăduitor cum îi judecăm noi pe alţii, şi totuşi ce puţini ar putea pretinde multă milă sub această promisiune! Ar fi folositor să ne examinăm aplecarea de a-i judeca pe alţii. Să facem acest lucru, cu rugăciune.

Mintea carnală sau decăzută este egoistă; şi în măsura în care ea este pentru sine, este împotriva altora — dispusă să se aprobe sau să se scuze pe sine şi să dezaprobe şi să condamne pe alţii. Acest lucru este atât de bine înrădăcinat, încât este un obicei inconştient, cum am clipi sau am respira. Acest obicei este mai pronunţat unde educaţia este mai avansată. Mintea recunoaşte idealurile şi standardele mai înalte şi imediat măsoară pe fiecare după ele, găsind desigur ceva greşit la toţi. Ea îşi găseşte plăcerea în a repeta greşelile şi slăbiciunile altora, în timp ce pe ale sale de acelaşi fel sau de alt fel le ignoră — şi uneori cu ipocrizie chiar denunţă slăbiciunile altuia, tocmai cu scopul de a şi le ascunde pe ale sale sau de a lăsa impresia că are caracter superior în privinţa chestiunii în discuţie. Astfel este dispoziţia josnică, vrednică de dispreţ a vechii naturi decăzute. Mintea nouă, concepută de Spiritul Domnului, Spiritul sfânt al Iubirii, este de la început în conflict cu această minte veche egoistă, sub îndrumarea Cuvântului Domnului — sub Legea Iubirii şi sub Regula de Aur, şi ajunge tot mai mult în conflict pe măsură ce creştem în har şi cunoştinţă. La început toate Creaturile Noi sunt numai „prunci în Hristos” şi apreciază noua Lege numai vag; dar dacă nu ajung la creştere şi nu apreciază Legea Iubirii şi nu se ridică la înălţimea ei, marele premiu nu va fi câştigat.

Legea Iubirii spune: este ruşine ca slăbiciunile şi neajunsurile fraţilor sau ale altora să fie expuse în faţa lumii; este ruşine că mila şi simpatia nu iese în faţă să spună un cuvânt în apărarea lor, dacă este prea târziu să întindă mantia carităţii peste greşelile lor ca să le ascundă cu totul! După cum nobilul, iubitorul nostru Învăţător a spus într-o împrejurare, când I s-a cerut să condamne o păcătoasă: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra”. Persoana fără slăbiciuni proprii ar putea fi scuzabilă într-o măsură pentru asumarea poziţiei de executor al Dreptăţii, fără a fi poftită de Domnul — răzbunându-se pe cei care au greşit, expunându-i în faţa lumii etc., dar noi aflăm că Învăţătorul nostru, care n-a cunoscut deloc păcat, a avut atât de multă Iubire în inimă încât a fost dispus să scuze şi să ierte mai degrabă decât să pedepsească, să expună greşelile şi să mustre cu asprime. Şi fără îndoială tot aşa va fi cu toţi cei concepuţi de Spiritul Său: în măsura în care cresc în asemănarea Sa, ei vor fi ultimii care să se roage pentru răzbunare — ultimii care să execute pedepse prin intermediul limbii sau altfel, până când Marele Judecător va porunci astfel. Acum El, dimpotrivă, ne instruieşte: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”, şi spune: „Răzbunarea este a Mea”.

Bine a descris apostolul spiritul Iubirii, zicând: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate” — faţă de cel care greşeşte. „Dragostea nu este invidioasă" pentru succesul altora, nu caută să diminueze cinstea lor, nici să-i tragă de la ea. „Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”, şi, prin urmare, nu caută niciodată să micşoreze strălucirea altora ca să se facă pe sine să strălucească prin contrast. „Nu se poartă necuviincios”, fără moderaţie — nu are dorinţe extreme şi egoiste, şi evită metodele extreme. Dragostea „nu caută folosul său” — nu tânjeşte după onorurile, bogăţiile sau faima altora, ci se delectează văzându-i binecuvântaţi şi mai curând ar adăuga la binecuvântările lor decât să le micşoreze. Dragostea „nu se aprinde de mânie”, nici chiar ca să dea răsplăţi juste: aducându-şi aminte de necazul prezent al întregii omeniri, venit prin cădere, este compătimitoare mai degrabă decât mânioasă. Dragostea „nu se gândeşte la rău”; ea nu numai că nu va inventa şi nu-şi va imagina răul, dar va fi atât de dispusă să acorde beneficiul îndoielii, încât „bănuielile rele” îi vor fi străine. (Compară cu 1 Tim. 6:4.) Dragostea „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr îdreptateş”; ca atare se va delecta în a descoperi şi a face cunoscute cuvinte şi fapte nobile, dar nu-i va face plăcere, ci va evita expunerea cuvintelor sau faptelor ruşinoase. Dragostea „acoperă toate” (vers. 7, subsol — n. e.) ca şi cu o mantie a simpatiei — deoarece nimic şi nimeni nu este perfect, aşa încât să reziste la o inspecţie amănunţită. Dragostea anticipează şi are totdeauna pregătită mantia bunăvoinţei. Dragostea „crede toate” — nu este dispusă să conteste pretenţiile de bune intenţii, ci mai degrabă să le accepte. Dragostea „nădăjduieşte toate”, contestând cât poate de mult ideea degradării totale. Dragostea „rabdă toate”; este imposibil să fixeze o limită la care să-l refuze pe cel ce are remuşcări cu adevărat. „Dragostea nu piere niciodată.” Alte haruri şi daruri şi-ar putea servi scopul şi apoi să treacă, dar Dragostea este atât de esenţială, încât, odată obţinută, va fi totdeauna a noastră — toată eternitatea. Dragostea este lucrul principal. 1 Cor. 13:4-13.

Dar, dacă a spune adevărul în mod supărător înseamnă a încălca Legea Iubirii şi Regula de Aur, ce vom zice despre obiceiul încă şi mai necuviincios, încă şi mai urât, încă şi mai criminal, atât de obişnuit nu numai printre cei lumeşti şi printre creştinii nominali, ci şi printre creştinii adevăraţi — acela de a spune despre alţii lucruri necuviincioase, despre care nu se ştie sigur că sunt adevărate. O, ruşine! ruşine! ca cineva din poporul Domnului să treacă cu vederea în aşa măsură instrucţiunea Domnului, „nu vorbiţi de rău pe nimeni”, şi ca cineva, în afară de cei mai mici copii şi novici în Legea Iubirii, să-i înţeleagă atât de greşit mesajul — încât fără cele mai neîndoielnice dovezi din gura a doi sau trei martori, şi încă fără reţineri, până să şi creadă răul despre un frate sau un semen, dar mi-te să-l mai şi repete altora — să-l defăimeze pe bază de suspiciune sau zvon!

 

Vol. IV, pag. 473, par. 3, până la pag. 482 — Comunismul ca remediu (vezi întrebarea nr. 37):

Comunismul propune un sistem social în care bunurile să fie în comun; în care toată proprietatea să fie comună şi să fie administrată în interesul general, şi toate profiturile muncii să fie dedicate binelui general — „fiecăruia potrivit cu nevoile lui". Tendinţa comunismului a fost ilustrată în Comuna din Franţa. Definiţia lui, dată de Rev. Joseph Cook, este: „Comunismul înseamnă abolirea moştenirii, abolirea familiei, abolirea naţionalităţilor, abolirea religiei, abolirea proprietăţii".

Noi am aproba anumite aspecte ale comunismului (vezi Socialismul), dar ca întreg este irealizabil. Un astfel de aranjament ar fi probabil foarte bun în cer, unde toate sunt perfecte, curate şi bune, şi unde domneşte dragostea; dar o clipă de gândire ar dovedi oricărui om cu judecată şi cu experienţă că un astfel de plan este cu totul irealizabil în starea prezentă a inimilor oamenilor. Înclinaţia ar fi ca toţi să devină nişte trântori. Curând am avea o întrecere cine să lucreze mai puţin şi mai prost; şi societatea ar cădea degrabă în barbarie şi imoralitate, tinzând spre stingerea rapidă a speciei.

Dar unii îşi imaginează că comunismul este învăţat de Biblie şi ca atare trebuie să fie adevăratul remediu — remediul lui Dumnezeu. Pentru mulţi, acesta este cel mai puternic argument în favoarea lui. Este foarte comună presupunerea că acesta a fost instituit de Domnul nostru şi de apostoli, şi că de atunci încoace ar fi trebuit să fie regula şi practica printre creştini. De aceea prezentăm în cele ce urmează un articol din revista noastră, Turnul de Veghere, asupra acestui punct al subiectului:

„Aveau toate în comun"

„Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun. Îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi; şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă, lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi înaintea întregului popor." Fapte 2:44-47.

Acesta era sentimentul spontan al Bisericii timpurii: egoismul a făcut loc iubirii şi interesului general. Binecuvântată experienţă! Şi fără îndoială că un sentiment asemănător, mai mult sau mai puţin clar definit, vine în inima tuturor acelora care sunt cu adevărat convertiţi. La început când am înţeles dragostea şi mântuirea lui Dumnezeu, când ne-am predat complet Domnului şi ne-am dat seama de darurile Lui pentru noi, care aparţin nu numai vieţii de acum, ci şi celei viitoare — am simţit o exuberanţă a bucuriei, care a găsit în fiecare peregrin spre Canaanul ceresc un frate sau o soră în care am avut încredere, fiindcă erau înrudiţi cu Domnul şi aveau Spiritul Lui; şi am fost dispuşi să tratăm cu toţi ca şi cum am trata cu Domnul şi să împărţim cu ei tot ce aveam ca şi cum am împărţi cu Răscumpărătorul nostru. Şi în multe cazuri am fost treziţi de un şoc aspru la faptul că nici noi, nici alţii nu suntem perfecţi în carne; şi că, indiferent cât de mult din Spiritul Învăţătorului posedă acum poporul Său, ei „poartă această comoară în nişte vase de lut" ale slăbiciunii şi defecţiunii umane.

Apoi am aflat nu numai că trebuie să ţinem seama de slăbiciunile cărnii altor oameni, ci şi că slăbiciunile cărnii noastre necesită supraveghere  constantă. Am aflat că deşi toţi au fost părtaşi decăderii lui Adam, nu toţi au decăzut la fel, sau exact în aceleaşi amănunte. Toţi au decăzut de la asemănarea cu Dumnezeu şi de la spiritul iubirii, la asemănarea cu Satan şi la spiritul egoismului; şi după cum iubirea are o varietate de moduri de a acţiona, tot aşa are şi egoismul. Prin urmare, egoismul care lucrează a produs într-unul o dorinţă după tihnă, lene, nepăsare; într-altul a produs energie, străduinţă după plăcerile acestei vieţi, mulţumire de sine etc.

Printre egoiştii activi, unii sunt mulţumiţi de sine atunci când strâng avere şi se spune despre ei, este bogat; alţii îşi satisfac egoismul căutând onoarea oamenilor; alţii în îmbrăcăminte, alţii în călătorii, alţii în desfrâu şi în cele mai josnice şi mai ordinare forme ale egoismului.

Fiecare conceput la viaţa nouă în Cristos, cu noul ei spirit de iubire, află că a început un conflict, lupte interioare şi exterioare; pentru că spiritul nou se luptă cu orice formă de egoism şi depravare care ne stăpânea înainte. Noul „gând al lui Hristos", ale cărui principii sunt dreptatea şi iubirea, se afirmă cu putere; şi îi reaminteşte voinţei că a consimţit şi s-a obligat la această schimbare. Dorinţele cărnii (dorinţele egoiste, oricare ar fi tendinţa lor), ajutate de influenţa exterioară a prietenilor, dispută şi discută chestiunea, insistând că nu trebuie luată nici o măsură radicală — că un astfel de curs ar fi nechibzuit, nebunesc, imposibil. Carnea insistă că vechiul curs nu poate fi schimbat, dar va fi de acord cu unele modificări, şi să nu facă nimic atât de radical ca înainte.

Marea majoritate a poporului Domnului pare să fie de acord cu acest parteneriat, care de fapt este tot domnia egoismului. Dar alţii insistă ca spiritul sau mintea lui Cristos să aibă stăpânirea. Lupta care urmează este grea (Gal. 5:16, 17); dar voinţa nouă trebuie să cucerească, iar eul împreună cu egoismul lui, sau cu dorinţele lui depravate, să fie socotit mort. Col. 2:20; 3:3; Rom. 6:2-8.

Dar oare aceasta sfârşeşte lupta pentru totdeauna? Nu —

„Nu gândi că ai biruinţa

Şi nu-ţi înceta silinţa;

Lucrarea terminată nu-ţi va fi

Până când coroana o vei dobândi."

O, da, noi trebuie să ne reînnoim zilnic lupta, să implorăm şi să primim ajutorul divin, ca să ne putem încheia cursul cu bucurie. Noi trebuie nu doar să ne cucerim eul, ci, aşa cum a făcut apostolul, trebuie să ne ţinem corpul în stăpânire (1 Cor. 9:27). Şi această experienţă a noastră, că trebuie să fim continuu în alertă împotriva spiritului egoismului şi să susţinem şi să promovăm în noi înşine spiritul iubirii, este experienţa tuturor acelora care „s-au îmbrăcat cu Hristos" şi au luat voinţa Lui ca să fie a lor. De aici vine temeiul remarcii apostolului: „De acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni îîn Cristosş după starea firească". Noi îi cunoaştem pe cei în Cristos după spiritul lor nou, şi nu după carnea lor decăzută. Şi dacă uneori, sau întotdeauna într-o anumită măsură, îi vedem greşind, şi totuşi vedem dovezi că mintea cea nouă se luptă pentru supremaţie, în mod cuvenit suntem dispuşi să simpatizăm cu ei mai degrabă decât să-i mustrăm pentru micile neajunsuri; „luând seama la noi înşine, ca să nu fim ispitiţi şi noi îde vechea noastră natură spre încălcarea unora dintre cerinţele legii desăvârşite ale iubiriiş".

De aceea, sub „strâmtorarea de acum", în timp ce fiecare trebuie, cât poate de mult, să-şi ţină corpul supus şi spiritul iubirii în control, judecata sănătoasă, precum şi experienţa şi Biblia ne spun că am face mai bine să nu complicăm lucrurile încercând planuri comuniste; ci fiecare să facă pentru picioarele sale cărări cât se poate de drepte, pentru ca ceea ce şchioapătă în carnea noastră decăzută să nu fie pe de-a-ntregul scos de pe cale, ci să fie vindecat.

(1) Judecata sănătoasă spune că dacă sfinţii care primesc ajutor divin au o luptă constantă pentru a menţine egoismul supus iubirii, o colonie sau o comunitate amestecată desigur nu va reuşi să se conducă după o lege cu totul străină spiritului majorităţii membrilor ei. Şi ar fi imposibil să se stabilească un comunism numai din sfinţi, pentru că noi nu putem citi inimile — numai „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi". Şi dacă o astfel de colonie de sfinţi ar putea fi formată, şi dacă aceasta ar prospera cu toate lucrurile în comun, tot felul de persoane rele ar căuta să le ia posesiunile sau să se împărtăşească din ele; şi dacă ar reuşi să excludă acele persoane, ele ar spune tot felul de lucruri rele împotriva lor; şi astfel, dacă ar rezista cumva, iniţiativa n-ar fi un succes real.

Unii sfinţi, precum şi mulţi din lume, sunt atât de căzuţi în nepăsare egoistă încât numai necesitatea îi va ajuta să nu fie „leneşi în activitate", ci să fie „fierbinţi în duh, slujind Domnului". Şi mulţi alţii sunt atât de ambiţioşi într-un mod egoist, încât au nevoie de loviturile eşecului şi împotrivirii ca să-i înmoaie şi să-i facă în stare să simpatizeze cu alţii, sau chiar să-i facă să trateze drept pe alţii. Pentru amândouă aceste clase „comunitatea" ar servi numai să împiedice învăţarea lecţiilor potrivite şi necesare.

Astfel de comunităţi, dacă ar fi lăsate să fie stăpânite de majoritate, ar coborî la nivelul majorităţii; pentru că minoritatea progresistă,  activă, aflând că nimic nu se poate câştiga prin energie şi cumpătare asupra nepăsării şi lenei, ar ajunge şi ea nepăsătoare şi indolentă. Dacă ar fi conduse de organizatori cu voinţă puternică, în calitate de Împuterniciţi şi Manageri ai vieţii, după un principiu paternal, rezultatul ar fi mai favorabil din punct de vedere financiar; dar masele, lipsite de responsabilitate personală, ar degenera în simple unelte şi sclavi ai Împuterniciţilor.

După judecata sănătoasă reiese deci că metoda individualismului, cu libertatea şi responsabilitatea ei, este cea mai bună pentru dezvoltarea fiinţelor inteligente; chiar dacă de multe ori ea poate produce greutăţi pentru toţi, şi uneori pentru mulţi.

Judecata sănătoasă poate vedea că dacă Împărăţia Milenară ar fi stabilită pe pământ, cu stăpânitorii divini făgăduiţi, susţinuţi de înţelepciunea infailibilă şi de putere deplină pentru a o folosi, făcând din „judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb" şi stăpânind nu prin consensul majorităţii, ci prin judecată dreaptă, cum ar fi cu un „toiag de fier" — atunci comunismul ar putea reuşi; probabil că ar fi cea mai bună condiţie, şi dacă e aşa, aceasta va fi metoda aleasă de Împăratul împăraţilor. Dar noi aşteptăm aceasta; şi neavând puterea sau înţelepciunea să folosim o astfel de putere teocratică, spiritul unei minţi sănătoase aşteaptă pur şi simplu timpul Domnului, rugându-se între timp: „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ". Şi, după ce Împărăţia lui Cristos va fi adus pe toţi cei doritori înapoi la Dumnezeu şi la dreptate, şi va fi nimicit pe toţi cei nesupuşi, atunci, Iubirea fiind regula pământului aşa cum este a cerului, putem presupune că oamenii se vor împărtăşi în comun din binecuvântările pământului, aşa cum îngerii se împărtăşesc din darurile cerului.

(2) Experienţa dovedeşte eşecul metodelor comuniste în prezent. Au existat câteva astfel de comunităţi; şi rezultatul a fost întotdeauna un eşec. Comunitatea Oneida din New York a fost una al cărei eşec a fost recunoscut de mult. Alta, Societatea Armonia din Pennsylvania, a dezamăgit repede speranţele fondatorilor ei, pentru că atât de multă discordie domnea încât s-a dezbinat. Filiala cunoscută ca Economiţii, aşezată lângă Pittsburgh, Pennsylvania, a înflorit o vreme, într-un anumit fel, dar acum este foarte slabă; şi posesiunea proprietăţii ei este acum disputată în Societate şi în tribunale.

Acum încep alte comunităţi de tip comunist, care vor avea mult mai puţin succes decât acestea pentru că timpurile sunt diferite; independenţa este mai mare, respectul şi reverenţa sunt mai mici, majorităţile vor conduce şi fără conducători supraomeneşti eşecul va fi sigur. Conducătorii înţelepţi lumeşti îşi văd de ale lor, în vreme ce creştinii înţelepţi sunt ocupaţi în alte direcţii — ascultând porunca Domnului: „Duceţi-vă ... şi predicaţi Evanghelia".

(3) Biblia nu învaţă comunismul, ci învaţă individualismul iubitor, plin de consideraţie, cu excepţia comunismului din familie — fiecare familie acţionând ca o unitate, în care tatăl este capul, iar soţia una cu el, moştenitoare împreună cu el a harului vieţii, partenera lui în fiecare bucurie şi beneficiu, precum şi în fiecare adversitate şi necaz.

Este adevărat, Dumnezeu a permis un aranjament comunist în Biserica primară, la care ne-am referit la începutul acestui articol; dar acesta se poate să fi fost cu scopul de a ne ilustra neînţelepciunea acestei metode; şi ca nu cumva unii, gândindu-se acum la acest plan, să tragă concluzia că apostolii n-au poruncit şi n-au organizat comunităţi din cauză că le-a lipsit înţelpciunea de a întocmi şi a duce la bun sfârşit astfel de metode; căci nu poate fi citat nici un cuvânt din partea Domnului nostru sau din partea apostolilor care să susţină principiile comuniste; dar multe pot fi citate care susţin contrariul.

Este adevărat, apostolul Petru (şi probabil şi alţi apostoli) a ştiut despre acel prim aranjament comunist şi a cooperat la el, chiar dacă n-a învăţat pe alţii acest sistem. S-a dedus de asemenea că moartea lui Anania şi a Safirei a fost un indiciu că predarea tuturor bunurilor credincioşilor era obligatorie; dar nu este aşa: păcatul lor a fost păcatul minciunii, după cum a declarat Petru recapitulând cazul. Fiindcă aveau bucata de pământ, n-ar fi fost nimic rău în a o păstra dacă au obţinut-o onest; şi chiar după ce au vândut-o n-au făcut nici un rău: greşeala a fost în prezentarea falsă că suma de bani predată era tot ce aveau, când nu aceasta era tot ce aveau. Ei au încercat să-i înşele pe ceilalţi luând o parte din tot ce era al altora, fără ca ei să dea tot ce era al lor.

De fapt, comunitatea creştină din Ierusalim a fost un eşec. „Murmurau ... pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele." Deşi la inspecţia apostolică Biserica era curată, fără „neghină", şi toţi aveau comoara spiritului nou sau „mintea lui Cristos", totuşi era clar că această comoară se afla doar în vase deformate şi strâmbe care nu puteau merge bine împreună.

Apostolii au aflat repede că lucrarea de conducere a comunităţii împiedica adevărata lor lucrare — propovăduirea Evangheliei. Aşa că au lăsat altora acele lucruri. Apostolul Pavel şi alţii călătoreau din cetate în cetate propovăduindu-L pe Cristos şi pe El răstignit; dar, după cum arată relatarea, ei n-au menţionat niciodată comunismul şi n-au organizat niciodată o comunitate; şi totuşi sf. Pavel declară: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu". Aceasta dovedeşte că comunismul nu este parte din Evanghelie, nici din planul lui Dumnezeu pentru acest veac.

 Dimpotrivă, apostolul Pavel a îndemnat şi a învăţat Biserica să facă lucruri care ar fi fost imposibil să fie făcute în calitate de membri ai unei societăţi comuniste — fiecare „să poarte de grijă de ai săi"; „în ziua întâi a săptămânii, fiecare să pună deoparte" bani pentru serviciul Domnului, după cum i-a favorizat Domnul; ca robii să asculte de stăpânii lor, făcând slujba cu bunăvoinţă îndoită dacă stăpânul ar fi şi frate în Cristos; şi cum ar trebui stăpânii să-şi trateaze robii, ca unii care trebuie să dea şi ei socoteală marelui Stăpân, Cristos. 1 Tim. 5:8; 6:1; 1 Cor. 16:2; Efes. 6:5-9.

Domnul nostru Isus nu numai că n-a întemeiat o comunitate în timpul vieţii Sale, dar nici n-a învăţat vreodată că ar trebui întemeiat aşa ceva. Dimpotrivă, în pildele Sale El a învăţat că nu tuturor li s-a dat acelaşi număr de mine sau de talanţi, ci fiecare este un administrator şi trebuie în mod individual (nu colectiv, ca o comunitate) să-şi conducă propriile sale afaceri şi să dea propria sa socoteală (Mat. 25:14-28; Luca 19:12-24. Vezi şi Iacov 4:13, 15). Când a murit, Domnul nostru Şi-a încredinţat mama în grija ucenicului Său Ioan, şi relatarea lui Ioan (19:27) este: „Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă". Prin urmare, Ioan avea o casă, tot aşa aveau şi Marta, Maria şi Lazăr. Dacă Domnul nostru ar fi întemeiat o comunitate, fără îndoială ar fi încredinţat-o pe mama Sa acestei comunităţi în loc să i-o încredinţeze lui Ioan.

Mai mult, formarea unei comunităţi de credincioşi este contrară scopului şi metodelor Veacului Evanghelic. Scopul acestui veac este de a-L mărturisi lumii pe Cristos şi astfel „să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său"; şi în acest scop toţi credincioşii sunt îndemnaţi să fie o lumină arzândă şi strălucitoare înaintea oamenilor — a lumii în general — şi nu numai unul înaintea celuilalt şi unul către altul. Aşadar, după ce a permis întemeierea primei comunităţi creştine, pentru a arăta că eşecul întemeierii comunităţilor în general n-a fost o neglijenţă, Domnul a desfiinţat-o şi a împrăştiat pe credincioşi pretutindeni, ca să propovăduiască Evanghelia fiecărei creaturi. Citim: „În ziua aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva bisericii care era în Ierusalim. Şi toţi, în afară de apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei", şi s-au dus pretutindeni ca să propovăduiască Evanghelia. Fapte 8:1, 4; 11:19.

Şi acum lucrarea poporului lui Dumnezeu este să lumineze în calitate de lumini în mijlocul lumii, şi nu să se închidă în mănăstiri şi sihăstrii sau în comunităţi. Promisiunile Paradisului nu se vor realiza intrând în astfel de comunităţi. Dorinţa de a intra în astfel de „confederaţii" nu este decât spiritul general al zilelor noastre, împotriva căruia suntem preveniţi (Isa. 8:12). „Taci înaintea Domnului şi aşteaptă-L cu răbdare." „Vegheaţi deci tot timpul şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului." Luca 21:36.