RUGÂCIUNEA

  

1. Ce este rugăciunea? „Rugăciunea este dorinţa sinceră a sufletului, exprimată sau neexprimată în cuvinte.”

 

R 2251, col. 1, par. 3:

„Rugăciunea este dorinţa sinceră a sufletului, exprimată sau neexprimată”, spune poetul: şi bine spune, căci Scripturile ne spun că Dumnezeu „judecă gândurile şi intenţiile inimii”; de asemenea, că în cazul sfinţilor, spiritul sau intenţia este acceptată de Domnul când ne apropiem de El la timp de necaz, când nu găsim cuvinte ca să ne exprimăm setimentele şi dorinţele — când mergem la El cu suspine ale duhului, pe care nu le putem rosti în cuvinte (Rom. 8:26). Totuşi, atât prin cuvinte cât şi prin exemplu, Domnul nostru ne-a instruit ca rugăciunile noastre să fie rostite, formulate, şi dacă este posibil să nu rămână numai la sentimente şi suspine incoerente. În acest scop, El a dat instrucţiunile din lecţia aceasta ca răspuns la cererea apostolilor: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”. Luca 11:1.

 

Vol. VI, pag. 680, par. 2, prima propoziţie:

După cum explică Scripturile, rugăciunea este încercarea de a obţine acces la Dumnezeu şi de a avea comuniune cu El.

 

2. Care este privilegiul şi puterea rugăciunii?

 

R 1864, col. 1, par. 6:

Pentru mintea gânditoare, apreciativă, unul dintre cele mai mari privilegii pe care le oferă Cuvântul lui Dumnezeu este acela al audienţei şi comuniunii personale cu Împăratul împărţilor şi Domnul domnilor. Când ne gândim ce mare este Dumnezeul nostru şi ce înălţată este poziţia Sa, ne dăm seama ce minunată este bunăvoinţa care astfel priveşte la starea noastră joasă! El este Cel a cărui glorie acoperă cerurile şi a cărui împărăţie stăpâneşte peste tot universul. El este Cel fără începutul zilelor şi fără sfârşitul anilor: „Din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu”. El este Cel nemuritor, existent prin Sine, „care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”. Cerurile spun slava Lui şi întinderea lor arată lucrarea mâinilor Sale. În tot domeniul Său universal vast, pentru El nu există nimic ascuns şi El nu Se poate osteni de grija faţă de acesta. Înţelepciunea Sa, cine o poate sonda? Şi căile Sale, cine le poate descoperi? Sau cine I-a fost sfătuitor? Intelectul Său mare cuprinde cu uşurinţă toate interesele stăpânirii Sale largi, de la imensitate la cele mai mici lucruri. Ochiul Său nu aţipeşte nici nu doarme, nici chiar cele mai mici lucruri nu pot scăpa observaţiei Sale, nici chiar căderea unei vrăbiuţe; şi chiar perii capului nostru sunt număraţi. Priceperea Sa îmbracă cu viaţă şi frumuseţe iarba câmpului, care astăzi este, iar mâine este aruncată în cuptor. Şi nu suntem noi oare creaturile mâinilor Sale, „făcute într-un mod înfrioşător şi admirabil”, şi subiecţii iubirii şi grijii Sale? — „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti; ştii când stau jos şi când mă scol; şi de departe îmi pătrunzi gândul. Tu îmi cunoşti cărarea şi somnul şi ştii toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjuri pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine”.

 

R 2004, col. 1, par. 4:

Privilegiul rugăciunii pe care Dumnezeu l-a dat poporului Său este unul din cele mai mari daruri imaginabile. „Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evr. 4:16). Îndurarea ne-a fost dată de Dumnezeu prin marele sacrificiu al lui Cristos, suficient să acopere toate „păcatele făptuite mai înainte, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu”; dar noi trebuie prin credinţă să ne apropiem de tronul harului ca să obţinem mila Sa. La fel şi cu toate necesităţile noastre ca Noi Creaturi în Cristos; harul spre ajutor pentru orice timp de lipsă stă în aşteptarea noastră ca să-l cerem — la tronul harului. Deşi Tatăl nostru ceresc ştie de ce avem nevoie şi a făcut o pregătire atât de îmbelşugată pentru noi, totuşi poporul Său se va interesa, Îi va solicita aceste îndurări pe care El ne asigură că este mult mai binevoitor să le dea decât sunt părinţii pământeşti să le facă bine copiilor lor.

 

3. Care este obiectivul rugăciunii?

 

R 2004, col. 1, par. 5:

Aranjamentul lui Dumnezeu ca poporul Său să se apropie de El în rugăciune este, prin urmare, nu cu scopul de a-L informa despre nevoile noastre, pentru că El le ştie mult mai bine decât noi, ci pentru folosul nostru spiritual, ca noi să ne menţinem în contact strâns cu El, să ne dăm seama continuu de iubirea, grija şi harul Lui faţă de toţi cei care au intrat în familia divină prin Cristos şi prin Noul Legământ. Pentru acest motiv, în timp ce trimite ploaie şi soare peste lume în general, Dumnezeu ţine în mâna Sa multe favoruri, mari şi mici, pentru „poporul Său”, pe care le va acorda numai ca răspuns la credinţa şi rugăciunile lor.   

 

R 2252, col. 2, par. 2:

„Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte de a-I cere voi.” Rugăciunea creştinului nu este prin urmare cu scopul de a-I da informaţii lui Dumnezeu, nici cu scopul de a-I atrage atenţia asupra unor lucruri pe care El le-ar putea trece cu vederea sau uita; dimpotrivă, creştinul este sfătuit şi i se cere să se roage fiindcă îi va folosi lui: Dumnezeu reţine multe din binecuvântările Sale până când ne apropiem să le cerem în rugăciune, pentru ca noi să ne dăm seama de nevoia de ajutorul Său şi de dependenţa noastră de El. De aceea, rugăciunile noastre nu sunt ca să-L facem pe Dumnezeu să ne dea lucruri pe care El doreşte să le reţină de la noi, ci numai pentru a primi lucrurile pe care El doreşte să le avem şi ni le-a promis, şi este mai dispus să ni le dea decât să le reţină. Şi ce înţelept este acest aranjament divin: câţi din poporul lui Dumnezeu au realizat un mare beneficiu din aranjamentul divin, că noi trebuie să cerem dacă vrem să primim, trebuie să căutăm dacă vrem să găsim, trebuie „să batem ca să ni se deschidă”. Şi astfel, pe lângă favorurile cerute şi primite, însăşi necesitatea rugăciunii ne-a adus în părtăşie strânsă cu Domnul — în bucuria celui mai mare privilegiu şi a celei mai mari binecuvântări ale noastre.    

 

Vol. VI, pag. 679, par. 1:

„Înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta”, spune profetul (Ps. 16:11). Fiindcă rugăciunea duce sufletul în prezenţa Domnului, ea pregăteşte calea pentru binecuvântarea divină şi pentru bucuriile cele mai mari. Evident că deschiderea căii pentru ca poporul Domnului să se apropie de tronul harului nu are ca obiectiv schimbarea voinţei sau planurilor divine. Un astfel de gând este incompatibil cu orice considerare raţională a subiectului; deci, Domnul ne informează că rugăciunea potrivită nu este pe linia cererilor ca voia noastră să se facă, în opoziţie cu voia divină, ci pe linia supunerii complete la aceasta din urmă. Apostolul declară despre unii: „Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău” — în armonie cu dorinţele voastre şi nu în armonie cu aranjamentul şi planul divin. Iac. 4:3.

 

4. Care este necesitatea rugăciunii?

 

R 2004, col. 2, par. 8:

Rugăciunea nu este numai un privilegiu, ci şi o necesitate, poruncită ca fiind absolut necesară pentru creşterea noastră creştină. Cel ce-şi pierde dorinţa de a mulţumi, a adora şi a avea comuniune cu Tatăl îndurărilor, acela poate fi sigur că îşi pierde chiar spiritul fiesc şi trebuie să se grăbească a îndepărta piedica din drum: lumea, trupul sau diavolul. Fiecare nouă dovadă de încredere pe care Domnul o are în noi, dată prin aceea că ne descoperă caracterul şi planul Său, în loc să scadă adorarea şi rugăciunile noastre, dimpotrivă, trebuie să le sporească. Dacă inima noastră este pământ bun, cu atât mai bogat rodeşte.

 

R 2502, col. 1, par. 1:

Unul dintre punctele de atac ale Adversarului, care în mod sigur are o influenţă dăunătoare, este pe această linie. Când poporul Domnului este supraîncărcat cu grijile acestei lumi, în loc să-şi dea seama de pericolul lor şi să caute ajutorul Domnului pentru a-şi orândui în mod diferit afacerile vieţii, vine sugestia că sunt prea osteniţi să se roage, sau că alt timp va fi mai favorabil; sau poate sunt atât de tare absorbiţi, încât reverenţa şi recunoştinţa faţă de Domnul, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit, este uitată complet; sau poate păcatul aşteaptă la uşă şi ei nu caută să se gândească la Domnul şi de aceea evită tronul harului; sau poate a intervenit răceala din vreo altă cauză şi Domnul pare a fi departe, şi rugăciunea devine o simplă formalitate şi curând este abandonată. Copilul lui Dumnezeu care este într-o stare potrivită de armonie a inimii, va dori să aibă comuniune cu Creatorul său — nu numai să-I audă Cuvântul, ci şi să-I ofere mulţumiri şi adorare, tot aşa cum va dori hrană şi băutură naturală pentru susţinerea corpului natural. Oricine nu are această experienţă, s-o caute, şi, potrivit făgăduinţei Domnului nostru, cel care caută va găsi şi celui care bate i se va deschide.       

 

R 2692, col. 1, par. 1:

Rugăciunea este bună; este absolut indispensabilă pentru viaţa creştinului. Ea înseamnă, nu numai o credinţă vie, ci şi o credinţă crescândă. Experienţa va dovedi că neglijarea rugăciunii, fie private (Mat. 6:6) fie în adunarea poporului Domnului (Fapte 12:12; 1:14; 16:13; 1 Cor. 11:4, 5; 14:13, 14), în mod sigur va conduce la slăbirea sufletului şi la încropeală în privinţa lucrurilor spirituale — necredincioşie, răceală, moarte. Dimpotrivă, comuniunea cu Domnul în rugăciune aduce încredere crescută în supravegherea afacerilor noastre de către Domnul; credinţă crescută în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul Său; înţelegere crescută a conducerilor Sale, trecute şi actuale; iubire crescută faţă de toţi fraţii lui Cristos şi grijă crescută pentru binele şi progresul lor spiritual. Rugăciunea este astfel strâns şi activ identificată cu progresul în lucrurile spirituale, cu progresul în roadele spiritului, faţă de Dumnezeu, faţă de fraţi, faţă de toţi oamenii.          

 

Mana 24 iulie:

„Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Iac. 5:16.

Comuniunea cu Domnul în rugăciune are ca rezultat încredere mai mare în supravegherea lucrurilor noastre de către El, mai mare credinţă în făgăduinţele scumpe şi nemăsurat de mari ale Cuvântului Său, mai mare recunoaştere a conducerii Sale din trecut şi din prezent, mai mare iubire faţă de toţi fraţii în Cristos şi mai mare preocupare de bunăstarea şi înaintarea lor spirituală. Astfel, rugăciunea este în legătură strânsă şi activă cu progresul în lucrurile spirituale, progresul în roadele Spiritului, faţă de Dumnezeu, faţă de fraţi şi faţă de toţi oamenii.

 

R 3640, col. 1, par. 4:

Un alt gând legat de aceasta este caracterul potrivit şi necesar al rugăciunii. Ocazional am fost surprinşi să auzim pe unii urmaşi declaraţi ai lui Cristos afirmând caracterul nepotrivit al rugăciunii — că toată viaţa ar trebui să fie o rugăciune şi că n-ar trebui să se facă o îngenunchiere formală înaintea Domnului în închinare şi mulţumire. Astfel de afirmaţie este uimitoare pentru noi — logica ei este de neînţeles. De fapt este adevărat că trebuie să ne rugăm neîncetat. Toată viaţa noastră trebuie să fie aşa de devotată Domnului şi cauzei Sale, iar mintea noastră trebuie să fie atât de plină de aprecierea bunătăţii Sale şi credinţa noastră trebuie să fie atât de constantă şi de vie, încât să avem întotdeauna în minte voinţa Sa în fiecare chestiune, şi astfel să fim continuu în atitudinea de rugăciune a inimii; dar noi susţinem că nici un creştin nu-şi poate menţine această atitudine a inimii fără să meargă la Domnul într-un fel mai special şi mai formal, şi de preferinţă pe genunchi, şi dacă este posibil uneori în singurătate — „Întră în cămăruţa ta ... şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns”.

 

5. Care este necesitatea stăruinţei în rugăciune?

 

R 2005, col. 2, par. 5, 6:

Credinţa adevărată deci se asigură de temeiul ei, dând atenţie serioasă Cuvântului Domnului; şi apoi, cerând potrivit acelui Cuvânt, are încredere în rezultate şi aşteaptă, se roagă şi veghează perseverent şi răbdător. „Vegheaţi şi rugaţi-vă” şi „credeţi că aţi şi primit”, au fost îndemnurile frecvente ale Domnului. El spunea o plidă despre un judecător nedrept care a fost mişcat de insistenţele unei văduve sărace să-i facă dreptate; şi apoi a întrebat dacă Dumnezeu, adevăratul judecător, nu va auzi la timpul cuvenit Biserica Sa aleasă şi-i va răzbuna pe drept cauza, deşi El a aşteptat mult — până la „timpul potrivit” al Său. Şi ni se spune că El a rostit această pildă ca să le arate că poporul Domnului trebuie să se roage continuu şi „să nu se lase”. Luca 18:1.

Oricare ar fi înclinaţiile noastre naturale privitoare la hotărârea şi stăruinţa în rugăciune, noi trebuie să ne luăm instrucţiunile din Sfânta Scriptură, şi biruind înclinaţiile noastre naturale, ca nişte „copilaşi", ca „iubiţi copii", trebuie să ne conformăm părerile şi purtarea după îndrumarea de sus. De aceea, cu toţii să ne amintim cuvintele: „cereţi îîn numele Meuş şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 16:24). Părintele Ceresc are în păstrare multe îndurări, binecuvântări şi providenţe pentru copiii Săi ascultători şi credincioşi, care vor cere acestea de la El.

 

R 2865, col. 2, par. 3:

Lecţia pentru israelitul spiritual în această împrejurare este în armonie cu cuvintele Domnului nostru, că „trebuie să se roage neîncetat şi să nu se lase”. Dumnezeu vrea să fim stăruitori, şi stăruinţa noastră măsoară şi indică adâncimea dorinţelor noastre. Dacă binecuvântarea ca răspuns la rugăciunea noastră nu vine când cerem, trebuie să continuăm „stăruind în rugăciune” — aşteptând răbdător timpul potrivit al Domnului, încrezându-ne că El este dispus să ne dea binecuvântarea promisă, chiar dacă un timp o reţine cu scopul ca noi să fim cu atât mai serioşi în căutarea ei.

 

R 3662, col. 2, par. 4, 5 — Insistenţa în rugăciune:

Lecţia noastră este legată în principal de rugăciunea lui Neemia către Domnul după ce auzise de condiţiile din Iudeea — rugăciunea sa pentru binecuvântarea şi ajutorul Domnului, cu scopul ca făgăduinţele bune ale Domnului în privinţa cetăţii şi a ţării Sale sfinte să fie împlinite. Neemia nu ne dă cuvintele tuturor rugăciunilor sale, căci aflăm din alte părţi ale relatării că el s-a rugat în acest mod timp de patru luni înainte de a începe să aibă un răspuns. Se presupune, prin urmare, că ceea ce citim este un sumar al sentimentelor pe care le-a exprimat în diferite forme şi cu diferite ocazii, rugându-se neîncetat în timpul celor patru luni. Desigur, în tot acest timp el s-a ocupat de datoriile sale, dar rugăciunea a fost întotdeauna în inima sa, sentimentul minţii sale, şi mai mult sau mai puţin asociată cu toate gândurile, planurile şi aranjamentele sale.

Aşa ar trebui să fie cu tot poporul Domnului din Israelul spiritual. Lucrurile după care avem numai o uşoară dorinţă le menţionăm o dată sau de două ori la tronul harului, dar cele care sunt foarte aproape de inima noastră sunt în rugăciunea noastră continuu, asociindu-le în mintea noastră cu toate datoriile şi afacerile vieţii, inima gravitând continuu spre lucrul pe care-l dorim de la Domnul, şi la ocazii potrivite repetând cererea — asigurându-ne că lucrul pe care-l dorim este în acord cu făgăduinţele Sale. Acesta este felul de rugăciune recomandată de Domnul când spune: „Trebuie să se roage neîncetat şi să nu se lase” — că poporul Domnului trebuie să ceară continuu lucruri corecte cu un anumit grad de stăruinţă, şi să nu obosească, să nu dispere, să nu-şi piardă credinţa, să nu cadă de oboseală în inimile lor.      

 

6. Cui şi prin cine trebuie să ne rugăm?

 

R 2252, col. 1, par. 3:

Instrucţiunea Domnului nostru este: „Roagă-te Tatălui tău”. „Aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri!” Dar această instrucţiune trebuie legată de altele: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da” (Ioan 15:16; 16:23). „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Aceasta îi exclude pe evrei, pe mahomedani, pe păgâni şi pe toţi aceia care nu au cunoştinţă de Cristos şi credinţă în El ca Răscumpărător. Numai credincioşii care L-au acceptat pe Cristos se pot apropia de Dumnezeu în rugăciune şi să-L numească „Tată”; alţii pot formula cereri dar nu trebuie să aştepte vreun răspuns. Numai după ce L-am acceptat pe Cristos şi ne-au fost iertate păcatele prin sângele Lui putem avea „deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o” (Evr. 10:19, 20). Aceste privilegii de care noi ne bucurăm sub Noul Legământ pecetluit şi ratificat prin sângele lui Isus, au avut corespondentele şi tipul lor în Israelul trupesc şi în Legământul Legii pecetluit cu sângele taurilor şi ţapilor; de aceea evreilor ca popor sub legământul lor li s-a permis să aibă acces la Dumnezeu în rugăciune — deşi nu aşa direct, apropiat şi intim ca noi sub Noul Legământ.

 

Vol. V, pag. 457, par. 2, ultimele două propoziţii:

Mireasa lui Cristos logodită nu are nici o poziţie înaintea Tatălui decât în şi prin Mirele iubit. Ea îşi face cererile în numele Lui, prin meritul Lui, şi aşa trebuie să continue a le face, până va fi venit ceea ce este desăvârşit, când ea va fi primită în glorie — în deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu, prin întâia înviere.

 

7. În prezenţa cui trebuie să ne rugăm?

 

În secret.

Mat. 6:5-9: „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile străzilor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte de a-I cere voi. Voi, deci, aşa să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău.””

 

În prezenţa credincioşilor.

Ioan 17:1-26 „După ce Isus a spus aceste lucruri, Şi-a ridicat ochii spre cer şi S-a rugat: „Tată, a sosit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe cari I i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea. Eu am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe cari Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. Acum ei au cunoscut că toate câte Mi-ai dat Tu sunt de la Tine. Căci le-am dat cuvintele, pe cari Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu Mă rog pentru ei. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe cari Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi: tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu, şi Eu sunt preamărit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe cari Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una ca Noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe cari Mi i-ai dat şi nici unul dintre ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum Eu vin la Tine şi spun aceste lucruri în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr. Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei."

Ioan 11:41-42 „Au luat deci piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii şi a zis: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru mulţimea care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.”"

Matei 18:19 „Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.”

 

În prezenţa credincioşilor şi a necredincioşilor.

Luca 3:21 „Fiind botezat tot poporul, a fost botezat şi Isus; şi, rugându-Se, s-a deschis cerul.”

Ioan 12:27-29 „„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată, scapă-Mă din ceasul acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, preamăreşte Numele Tău!” Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „L-am şi preamărit şi Îl voi mai preamări”. Mulţimea care stătea acolo şi care auzise, a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: „Un înger a vorbit cu El!”"

Matei 27:46 „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare, zicând: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?””

 

În adunarea publică a sfinţilor.

Fapte 12:12 „Şi când şi-a dat bine seama, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau.”

Fapte 1:14 „Toţi aceştia stăruiau cu un gând în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria mama lui Isus şi cu fraţii Lui.”

1 Cor. 11:4, 5 „Orice bărbat care se roagă sau proroceşte cu capul acoperit, necinsteşte Capul său. Dar orice femeie care se roagă sau proroceşte cu capul descoperit, îşi necinsteşte capul, pentru că este ca una care ar fi rasă.”

1 Cor. 14:13, 14 „De aceea, cine vorbeşte în limbă, să se roage să interpreteze. Fiindcă, dacă mă rog în limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod.”

 

R 2251, col. 1, par. 6, până la pag. 2252, col. 1, par. 2:

Printre cei care se apropie de Dumnezeu în calitate de copii ai Săi, diferitele împrejurări şi condiţii pot avea legătură cu modul de închinare: uneori ei se pot separa în mod potrivit şi să aibă comuniune cu Tatăl în secret — unde nici un ochi pământesc nu vede şi nici o ureche pământească nu aude. Exemplul Domnului nostru trebuie să fie o ilustraţie a acestui privilegiu: ne amintim cum este scris despre El că adesea Se depărta de ucenici şi Se ruga singur şi cum uneori petrecea toată noaptea singur în rugăciune.

Alteori rugăciunea poate fi oferită în mod potrivit şi folositor în prezenţa altor credincioşi şi cu voce auzită, ca fiind rugăciunea tuturor şi în care toţi sunt interesaţi şi se alătură. O ilustraţie a acesteia poate fi luată de asemenea din exemplul Domnului nostru: de exemplu, rugăciunea Sa relatată în Ioan 11:41, 42; 17; Mat. 11:25, 26; Luca 10:21; 11:1. Aceste rugăciuni n-ar fi putut fi consemnate dacă n-ar fi fost auzite de către apostoli: şi însuşi obiectivul rostirii acestora în prezenţa lor a fost în mod evident pentru beneficiul şi binecuvântarea lor, precum şi pentru beneficiul şi binecuvântarea întregii case a credinţei de atunci încoace. Rugăciunile lui Moise şi Solomon, David şi Ieremia, Ezechiel şi Daniel sunt de asemenea consemnate, şi de aceea au fost făcute în public, cel puţin în faţa poporului Domnului. Relatarea în privinţa Bisericii timpurii pare să implice că ei se adunau împreună ca o familie şi că rugăciunile lor, cântările şi rugăciunile lor cântate erau generale, în comun, pentru folosul tuturor celor prezenţi. Acest lucru este sugerat în relatarea dată în Fapte 1:14 unde se spune: „Toţi aceştia stăruiau cu un gând în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria mama lui Isus şi cu fraţii Lui”. Iarăşi, cuvintele uneia dintre rugăciunile lor sunt citate în Fapte 1:24; evident, această rugăciune a fost rostită cu voce tare şi în comun. Iar în 1 Cor. 14:16 apostolul arată că mulţumirea adunării trebuie să fie prezentată înaintea Domnului nu numai cu voce auzibilă, ci şi în cuvinte auzite şi înţelese de către cei prezenţi la închinare, aşa încât toţi să poată spune „Amin” la mulţumire şi la cerere.

Uneori n-ar fi nepotrivit să se dea mulţumiri lui Dumnezeu în prezenţa unei societăţi amestecate — credincioşi şi necredincioşi. Ilustraţia acestei căi se găseşte în conduita Domnului nostru. Rugăciunea Sa de la botezul Său în Iordan a fost evident în prezenţa mulţimii (Luca 3:21). Şi din nou Domnul nostru S-a rugat în public în prezenţa unei mulţimi amestecate, la mormântul lui Lazăr. Apoi la încheierea slujirii Sale, când S-a rugat: „Tată, scapă-Mă din ceasul acesta”, „Tată, preamăreşte Numele Tău”, mulţimile din jur evident au auzit sau în vreun fel au ştiut despre rugăciune, cum este arătat prin cuvintele din Ioan 12:29. Şi ultima rugăciune a Domnului nostru pe cruce a putut fi auzită chiar de către vrăjmaşii Săi. Mat. 27:46, 50.

Am intrat în detalii cu dovezi în privinţa acestui subiect fiindcă unii din poporul drag al lui Dumnezeu au căzut în eroarea de a presupune chiar din această lecţie pe care tocmai suntem pe cale s-o analizăm, că este greşit, păcătos, să te rogi cu alţii sau în prezenţa lor, fie a Bisericii, fie a lumii; evident ei pun mai mare accent pe cuvintele Domnului nostru „Întră în cămăruţa ta” etc., decât a intenţionat Domnul nostru, aşa cum am văzut din ceea ce a făcut El, care desigur este cea mai bună ilustraţie a spiritului învăţăturilor Sale — căci „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit viclenie”. Remarcăm însă în legătură cu aceasta că nu suntem de acord cu o practică ce pare a fi foarte comună la majoritatea creştinilor, şi anume, aceea de a le propovădui încălcătorilor şi a-i biciui în rugăciuni oferite în mod ostentativ lui Dumnezeu. Faptul că această dispoziţie gene-rală este recunoscută şi de alţii, este bine ilustrat prin următoarea declaraţie care a apărut într-un ziar laic din Boston, într-un comentariu favorabil al discursului unui predicator foarte popular din acel oraş. Zicea: „Rugăciunea lui a fost în general recunoscută ca una din cele mai frumoase rugăciuni oferite vreodată publicului din Boston”. Există într-adevăr motive puternice să credem că multe dintre rugăciunile oferite, sunt oferite mai mult pentru adunările care le aud decât pentru Atotputernicul. Aceasta este o mare stricare a minunatului privilegiu al rugăciunii acordat copiilor lui Dumnezeu şi este de acelaşi fel cu făţărniciile din zilele Domnului nostru, împotriva cărora El i-a prevenit pe ucenici, zicând că acei care se roagă astfel sunt făţarnici şi îşi iau răsplata prin aceea că sunt auziţi de oameni; căci aceea este răsplata pe care o caută.

Până în zilele noastre, călătorul în Orientul Îndepărtat va vedea şi va auzi rugăciuni în toate părţile. Unele dintre ele sunt rezultate ale energiei şi conştiinţei greşit îndrumate, dar multe dintre ele, fără îndoială, aşa cum a sugerat Domnul nostru, sunt rezultatele mândriei spirituale şi ale dorinţei de a fi consideraţi pioşi. Un călător în Orient scrie: „Am fost trezit dimineaţa devreme de o voce de rugăciune care a fost intenţionată în mod evident să fie auzită de oameni, fie că Dumnezeu o auzea sau nu; era o intonare prelungă şi plină de energie, din când în când cu o ridicare a vocii, care să trezească în mod sigur şi pe cel care era mai adânc scufundat în somn — era dragomanul îghidulş, care după salutul de dimineaţă a spus: „M-ai auzit rugându-mă în dimineaţa asta, stăpâne?” Într-adevăr am auzit, am răspuns. Apoi mi-a spus despre zelul şi seriozitatea lui în rugăciune”. Obiceiurile creştinătăţii diferă; şi totuşi în toate părţile găsim dovezi ale aceluiaşi spirit — ambiţia de a fi considerat pios, efortul de a face impresie asupra bărbaţilor şi femeilor, mai degrabă decât de a avea comuniune cu Tatăl ceresc. Toţi cei care caută şi se bucură de comuniune cu Tatăl şi cu Domnul nostru Isus Cristos, niciodată nu se pot apăra destul împotriva acestui fel de făţărnicii.

 

8. În ce mod trebuie să ne apropiem de Dumnezeu în rugăciune?

 

R 1864, col. 1, par. 8, până la col. 2, par. 2:

Chiar dacă suntem fiinţe decăzute de la starea nobilă în care am fost creaţi, Dumnezeu aşa mult a iubita rasa noastră, pe când eram păcătoşi, încât a făcut o pregătire cu mare preţ, pentru răscumpărarea şi restabilirea noastră, şi mai apoi pentru glorie veşnică. Şi de aceea — fiindcă aşa de mult ne-a iubit — El ne oferă favoarea îndurătoare de a merge la El precum copiii la un tată. Minunată este bunăvoinţa, minunată este iubirea şi favoarea lui Dumnezeu! Însă Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care trebuie respectat: El nu este ca noi, egal nouă, în prezenţa căruia să putem merge fără acea ceremonie şi acele maniere datorate persoanei şi funcţiei Sale glorioase (Iov 9:1-35). Curţile cerului au reglementări şi ceremonii de respect şi consideraţie adecvată, care trebuie respectate de către fiecare om care vrea să obţină audienţă la marele Împărat al împăraţilor; şi se cade să întrebăm care sunt acele reglementări înainte de a îndrăzni să ne adresăm Lui. Cuvântul lui Dumnezeu dă aici îndrumări explicite. Domnul nostru Isus, „mijlocitorul” stabilit, după care tânjea Iov (Iov 9:32, 33), a zis: „Eu sunt calea ... nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Apoi ne-a dat o ilustraţie a modului în care să ne adresăm Lui, în ceea ce este cunoscut ca rugăciunea Domnului (Mat. 6:9-13). Ilustraţia învaţă: (1) Noi (credincioşii în Cristos) ne putem considera, în socoteala lui Dumnezeu, ca fiind reinstalaţi (prin credinţă în Cristos) în poziţia iniţială de fii ai lui Dumnezeu, şi de aceea ne putem adresa Lui cu încredere — „Tatăl nostru”. (2) Aceasta indică din partea noastră adorarea închinătoare a Celui înalt şi sfânt, şi profundă reverenţă pentru caracterul şi atributele glorioase ale Dumnezeului nostru — „Sfinţească-se Numele Tău”. (3) Exprimă armonie deplină cu planul Său revelat pentru o viitoare împărăţie a dreptăţii, care va fi potrivit voinţei Sale — „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Aceasta arată atitudinea inimii de a fi pentru dreptate şi deplin supusă voinţei şi scopului divin, pentru ca Dumnezeu să poată lucra în ea ca să voiască şi să facă buna Sa plăcere. (4) Exprimă în cuvinte clare şi simple dependenţa de Dumnezeu pentru nevoile zilnice, şi încrederea unui copil în Tatăl, pentru satisfacerea acelor nevoi din plinătatea Sa abundentă — „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. (5) Caută iertare pentru greşeli şi recunoaşte obligaţiile care-i revin de a ierta celor care ne greşesc — „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”; şi (6) caută să fie păzit împotriva ispitelor şi să fie fortificat prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, împotriva tuturor uneltirilor adversarului — „Şi nu de duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău”.

 

R 2251, col. 1, par. 4, 5:

Deşi toate rugăciunile, toate apropierile noastre de Dumnezeu pentru comuniune, trebuie să fie reglementate de anumite reguli, şi anume că noi trebuie să ne apropiem cu smerenie, simplitate şi reverenţă şi în numele lui Isus, totuşi împrejurările pot reglementa în anumite aspecte:

(1) Rugăciunea păcătosului, străinul şi înstrăinatul de Dumnezeu, trebuie să se deosebească de aceea a copilului lui Dumnezeu care a primit iertare şi împăcare pe liniile stabilite divin. De exemplu, rugăciunea vameşului, aprobată de Domnul nostru, nu s-a adresat lui Iehova cu „Tată”, ci cu Dumnezeu — „Doamne, ai milă de mine păcătosul”. Dimpotrivă, cei care vin în relaţie cu Dumnezeu sub condiţiile legământului Său în Cristos au privilegiul nu numai să-L recunoască pe Dumnezeu ca Creatorul şi Conducătorul lor, ci şi ca „Tatăl ceresc” al lor, şi să I se adreseze astfel.

 

R 3352, col. 1, par. 3 — „Sfinţească-se Numele Tău”:

Aceasta exprimă adorare, apreciere a bunătăţii şi măreţiei divine, şi reverenţă corespunzătoare. Când adresăm cererile noastre Domnului, primul nostru gând nu trebuie să fie unul egoist, referitor la noi înşine sau la interesele altora preţioşi nouă, ci Dumnezeu să fie primul în toate gândurile, scopurile şi socotelile noastre. Nu trebuie să ne rugăm pentru nimic ce n-ar fi în armonie cu cinstirea numelui Tatălui nostru ceresc; nu trebuie să dorim nimic pentru noi sau pentru cei dragi nouă, ce n-ar fi aprobat de El pe deplin şi pentru care nu ne-ar îndreptăţi să ne rugăm. Poate că nici o calitate a inimii nu este în mai mare pericol de a dispărea printre cei ce se numesc creştini, decât acest gând al reverenţei pentru Dumnezeu. Oricât am crescut în cunoştinţă şi oricât ne-am eliberat de superstiţii şi erori, şi oricât de avansată este în unele privinţe poziţia creştinului de astăzi faţă de cea de acum un secol, ne temem că reverenţa a pierdut teren nu numai în biserica nominală, ci şi la mulţi membri ai „Bisericii Dumnezeului celui viu, ale căror nume sunt scrise în cer”. Fiecare pierdere a reverenţei este un dezavantaj clar pentru Biserică şi pentru lume, pregătind drumul pentru diferite rele şi în cele din urmă pentru anarhie.

 

9. Care trebuie să fie poziţia noastră în rugăciune?

 

R 2501, col. 2, par. 5:

Daniel nu era mulţumit doar să-şi închidă ochii în rugăciune după ce se retrăgea la culcare, cum fac mulţi oameni care trăiesc sub lumina mai mare a acestui Veac Evanghelic şi sub privilegii şi ocazii mai mari şi făgăduinţe mai măreţe. El avea un Dumnezeu mare care era vrednic de reverenţă şi închinare, şi el era destul de mare ca om pentru a aprecia că era un privilegiu să aibă relaţii şi părtăşie cu Creatorul său. Nu numai că nu s-a ruşinat să-şi plece genunchii în faţa Atotputernicului, dar şi a refuzat să ia o poziţie mai puţin smerită înaintea lui Dumnezeu decât lua el şi alţii în faţa împăraţilor pământeşti. După judecata noastră, este imposibil ca un creştin să-şi menţină fără rugăciune un mers potrivit, constant în viaţă, şi să construiască o structură a caracterului şi a credinţei, compusă din „aur, argint şi pietre scumpe”, cum este reprezentată de apostol — mai mult, fără regularitate în rugăciune — şi aproape am fi înclinaţi să spunem fără îngenunchiere în rugăciune: şi credem că experienţele şi mărturiile celor mai adevăraţi şi mai buni din poporul Domnului care au trăit vreodată vor confirma aceasta.

 

R 3640, col. 1, par. 4:

Un alt gând legat de acesta este caracterul potrivit şi necesitatea rugăciunii. Am fost surprinşi să auzim ocazional despre unuii dintre urmaşii declaraţi ai lui Cristos susţinând caracterul nepotrivit al rugăciunii — că toată viaţa trebuie să fie o rugăciune şi că nu trebuie să fie o îngenunchiere formală în faţa Domnului în închinare şi mulţumire. Astfel de susţinere este uimitoare pentru noi — logica ei este de neînţeles. Este adevărat că trebuie să ne rugăm neîncetat. Întreaga noastră viaţă trebuie să fie aşa de devotată Domnului şi cauzei Sale, şi mintea noastră trebuie să fie aşa de plină de aprecirea bunătăţii Sale, iar credinţa noastră în El trebuie să fie atât de constantă şi de luminoasă, încât să avem întotdeauna în minte voinţa Lui în fiecare chestiune, şi astfel să fim continuu în atitudinea de rugăciune a inimii; dar susţinem că nici un creştin nu-şi poate menţine această atitudine a inimii fără a merge la Domnul într-un mod mai special şi mai formal, şi de preferinţă în genunchi, şi dacă este posibil, cel puţin uneori, în singurătate — „Întră în cămăruţa ta şi roagă-te Tatălui care este în ascuns”.

 

10. Care sunt condiţiile rugăciunii acceptabile pentru Dumnezeu?

 

Vol. VI, pag. 679, par. 2, până la pag. 681, par. 2:

În aceeaşi direcţie a prevenit şi Domnul nostru: „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi ... căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte de a-I cere voi. ... Nu vă îngrijoraţi ... ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici ... cu ce vă veţi îmbrăca ... fiindcă toate acestea păgânii le caută ... Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” — de către Tatăl vostru din ceruri, conform înţelepciunii Sale (Mat. 6:7-34). Iarăşi Domnul nostru spune: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). Condiţiile următoare sunt deosebit de importante:

1) Cel care oferă rugăciunea trebuie să fie în Cristos, trebuie să fi venit în relaţie vitală cu El prin acceptarea meritului sacrificiului Său ispăşitor şi prin consacrare faţă de voinţa şi serviciul Său; şi, mai mult de atât, trebuie să continue să rămână astfel în Cristos ca membru al corpului Său, ca membru al Noii Creaţii, pentru a avea privilegiile rugăciunii la care se face referire aici.

2) El trebuie de asemenea să lase Cuvântul Domnului să rămână în el, să se împărtăşească din Cuvântul adevărului şi harului dacă vrea să aibă înţelepciunea necesară ca să ceară, în armonie cu voinţa Domnului, lucruri care Lui I-ar plăcea să le dea — altfel, chiar dacă este Nouă Creatură în Cristos, rugăciunile lui ar putea rămâne adesea fără răspuns, fiindcă „cere rău”. Numai cei care mărturisesc ambele calităţi se pot apropia de tronul harului ceresc cu deplină încredere, cu deplină asigurare a credinţei că cererile lor vor fi ascultate — la timpul cuvenit al lui Dumnezeu. Numai aceştia pot realiza plinătatea bucuriei.

După cum explică Scripturile, rugăciunea este încercarea de a obţine acces la Dumnezeu şi de a avea comuniune cu El. Cine, deci, se poate apropia de tronul harului ceresc pentru a „căpăta îndurare şi a afla har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evr. 4:16)? Răspundem, împreună cu apostolul, că lumea în general nu are acest acces, nu are acest privilegiu al rugăciunii. Este adevărat că, de fapt, milioane de păgâni oferă rugăciuni Divinităţii cu diferite concepţii despre cine este şi ce este El; dar rugăciunile lor nu sunt acceptabile pentru Dumnezeu. „Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este îtrebuie să-L recunoască drept Cel existent prin Sineş şi că El răsplăteşte pe cei care-L caută îcaută să-L cunoască, să I se supună şi să-L serveascăş” (Evr. 11:6). Corneliu a fost unul de felul acestora din urmă, care a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu, L-a respectat şi a căutat să-I cunoască şi să-I facă voia; şi imediat ce planul divin a ajuns la etapa de dezvoltare necesară pentru a permite ca favoarea lui Dumnezeu să se extindă la neamuri, rugăciunile şi binefacerile lui au primit răspuns. Însă nu i s-a permis să aibă comuniune cu Dumnezeu în sensul deplin, cuvenit, ci a fost informat să trimită după Petru, care-i va spune „cuvinte” prin care să poată fi adus din starea de înstrăinare şi separare într-o stare de armonie şi de fiu, în care va avea privilegiul unui fiu — privilegiul accesului la Tatăl, la tronul harului ceresc.

Ideile în general vagi care predomină în privinţa acestui subiect, după care se presupune că orice persoană, oriunde, oricând şi în orice condiţii se poate apropia de tronul harului şi este acceptată, sunt eronate. După cum pentru Corneliu a fost necesar să audă, să creadă şi să accepte cuvintele lui Petru — care i-a explicat răscumpărarea prin sângele lui Cristos, reconcilierea astfel efectuată şi privilegiul astfel acordat de a fi adus în familia lui Dumnezeu, înainte de a putea folosi acest privilegiu al comuniunii în rugăciune — tot aşa, o asemenea cunoştinţă este necesară pentru fiecare persoană.

Apostolul Pavel exprimă aceeaşi idee, declarând că Cristos a deschis pentru noi „o cale nouă şi vie” sau „o cale nouă a vieţii”, prin văl, adică prin carnea Sa; şi că noi ca fraţi putem avea îndrăzneală să intrăm în preasfânta prin sângele lui Isus. Astfel de „fraţi”, înrudiţi cu Marele Preot peste casa lui Dumnezeu, sunt îndemnaţi să „se apropie cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei”, recunoscând că păcatele şi nelegiuirile lor au fost complet acoperite şi că ei înşişi au fost deplin acceptaţi de Tatăl ceresc (Evr. 10:17-22). Din nou acelaşi apostol declară că noi, care avem un Mare Preot care poate simţi slăbiciunile noastre, ne putem „apropia deci cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”. Evr. 4:15, 16.

 

R 1865, col. 1, par. 1:

Acestea sunt principiile care trebuie să caracterizeze întotdeauna atitudinea minţii şi inimii noastre când vrem să ne folosim de privilegiul de a ne adresa la tronul harului ceresc. Pe scurt, pentru ca rugăciunile noastre să fie primite înaintea lui Dumnezeu, ele trebuie să exprime credinţă încrezătoare, stimă şi respect iubitor, deplin acord cu planul divin şi supunere faţă de voinţa divină, dependenţă fiască de Dumnezeu, recunoaşterea păcatelor şi lipsurilor noastre şi dorinţa după iertare, dorind cu umilinţă conducerea şi ocrotirea divină. Toate acestea nu întotdeauna le putem exprima în cuvinte, dar aceasta trebuie să fie cel puţin atitudinea sufletului.

 

Mana 10 iunie:

„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm.” Luca 11:1.

Pe scurt, pentru ca rugăciunile noastre să fie primite înaintea lui Dumnezeu, ele trebuie să exprime credinţă încrezătoare, stimă şi respect iubitor, deplin acord cu planul divin şi supunere faţă de voinţa divină, dependenţă fiască de Dumnezeu, recunoaşterea păcatelor şi lipsurilor noastre şi dorinţa după iertare, dorind cu umilinţă conducerea şi ocrotirea divină. Toate acestea nu întotdeauna le putem exprima în cuvinte, dar aceasta trebuie să fie cel puţin atitudinea sufletului. „Rugăciunea este dorinţa sinceră a sufletului, exprimată sau nu prin cuvinte."

 

R 3663, col. 1. par. 6, până la col. 2, par. 3 — Postul şi rugăciunea lui Neemia:

Esenţa rugăciunilor lui Neemia este declarată astfel: „Te rog, Doamne, Dumnezeul cerurilor, Dumnezeule mare şi înfricoşător, Tu, care ţii legământul Tău şi eşti plin de îndurare faţă de cei ce te iubesc şi păzesc poruncile Tale”.  Rugându-se astfel, el avea în minte mărturiile din Cuvântul lui Dumnezeu în privinţa procedurilor Sale cu Moise, cu profeţii şi cu împăraţii din trecut. El nu I-a reproşat Domnului că nu Şi-a făcut partea Sa de legământ, ci, chiar dimpotrivă, că acele căi şi proceduri ale Domnului cu Israel fuseseră drepte şi adevărate, şi dificultăţile în care erau implicaţi ca naţiune erau pedepse drepte cuvenite lor pentru încălcările legământului făcut la Sinai. El a exprimat şi încrederea că Domnul Îşi va ţine legământul şi va avea milă de popor, sau cel puţin de aceia care vor căuta să umble în căile Lui.

El s-a rugat: „Urechea Ta să fie atentă şi ochii să-Ţi fie deschişi: ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău acum, zi şi noapte, pentru slujitorii Tăi, fiii lui Israel, mărturisind păcatele fiilor lui Israel, păcatele făcute de noi împotriva Ta; căci eu şi casa tatălui meu am păcătuit”. Nici o rugăciune mai potrivită nu poate fi oferită marelui Creator, care să recunoască într-un fel slăbiciunile, deficienţa, imperfecţiunea, păcatul celor care se apropie de tronul harului. După cum declară apostolul, chiar noi care suntem creaturi noi în Cristos ne apropiem de tronul harului ceresc să găsim milă şi har spre ajutor pentru orice timp de lipsă. Dar îndrăzneala noastră, curajul nostru nu este acela al încrederii în sine, ci al încrederii în Acela care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios — în Cel care a murit pentru păcatele noastre, şi sub a cărui haină ce ne acoperă avem pace, iertare, armonie cu Dumnezeu.

O, ce mult înseamnă aceasta pentru noi! Mai mult decât putea însemna pentru Neemia sau pentru alţii care au trăit înainte de a se fi dat marele sacrificiu ispăşitor. Este privilegiul nostru să vedem cum poate fi Dumnezeu drept şi totuşi îndreptăţitorul celor care cred în Isus. Vedem că prin harul lui Dumnezeu, Isus Cristos a gustat moartea pentru fiecare om şi că în cele din urmă meritul sacrificiului va putea fi aplicat pentru fiecare om prin mijloacele şi prin agenţii Domnului.

Neemia a fost foarte deschis în mărturisirea sa şi credem că astfel de atitudine este potrivită pentru toţi cei care vreau să se apropie de Domnul. Păcatele şi slăbiciunile trebuie mărturisite Domnului, totuşi ele pot fi, în mod raţional, ascunse de ochii altora în timp ce căutăm să facem tot ce putem în umblarea noastră nu după trup, ci după Spirit. El zice: „Ne-am purtat foarte rău faţă de Tine şi n-am păzit poruncile, legile şi orânduirile pe care le-ai poruncit slujitorului Tău Moise. Adu-Ţi aminte, Te rog, de cuvintele pe care le-ai poruncit slujitorului Tău Moise, spunând: „Când veţi păcătui, vă voi risipi printre popoare; dar dacă vă veţi întoarce la Mine şi veţi păzi poruncile Mele, împlinindu-le, atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerurilor, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo”. Ei sunt slujitorii tăi şi poporul Tău, pe care l-ai răscumpărat prin puterea Ta cea mare şi prin mâna Ta cea tare”.

Această rugăciune, care menţionează ameninţările Domnului şi recunoaşterea dreptăţii lor, şi care recunoaşte şi încălcările şi pedepsele pentru ele, şi această întoarcere la făgăduinţele Domnului pentru iertare, milă şi împăcare, arată chiar caracteristicile rugăciunii pe care toţi trebuie să o imite — evrei sau neamuri. „Israelitul cu adevărat” care încalcă preceptele divine şi este disciplinat de Domnul, poate cere făgăduinţa Domnului de a fi îndurător faţă de cei care sunt cu o inimă smerită, poate cere iertare bazat pe marele sacrifciu răscumpărător, şi prin credinţă poate accepta imediat făgăduinţa divină şi poate intra în odihna sufletului, imediat ce va fi făcut tot ce-i stă în putere ca să îndrepte răul pe care-l deplânge.

 

11. Cum putem face deosebire între închinare lui Dumnezeu în „duh şi în adevăr” şi închinare falsă?

Matei 15:7-9: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci ale oamenilor”.”

Ioan 4:23, 24 „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori. Dumnezeu este Duh; şi cine Îl adoră pe El, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr.”

 

R 2070, col. 1, par. 2, 3:

Domnul nu spune că înainte nu au existat închinători adevăraţi; ba dimpotrivă, Scripturile învaţă că în vechime au fost oameni sfinţi ale căror rugăciuni au fost plăcute înaintea lui Dumnezeu şi care au primit răspuns, chiar dacă ei nu s-au închinat „în duh” („căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese slăvit” —Ioan 7:39), şi nici nu s-au închinat în adevăr, fiindcă adevărul urma să fie descoperit doar prin Spiritul sfânt care să-i îndrume. Ioan 14:16, 17.

Faptul că acuma ni se acordă „pecetluirea” sau „adopţia” ca fii ai lui Dumnezeu, prin Spiritul sfânt, şi ca rezultat o cunoştinţă mai clară a adevărului, şi prin urmare posibilitatea unei închinări mai spirituale şi mai inteligente, în nici un sens nu vrea să sugereze că noi suntem mai vrednici de favoruri decât au fost unii dintre vrednicii din vechime. La fel nici Legea dată întregului Israel nu înseamnă că tot poporul acela a fost mai vrednic de favorurile lui Dumnezeu decât unii dintre păgâni, care au fost lăsaţi cu mai puţine avantaje în toate felurile (Rom. 3:22). Când a sosit timpul potrivit pentru a trimite tipuri ale favorurilor viitoare, Dumnezeu a ales naţiunea lui Israel ca agent al Său în preumbrirea binecuvântărilor Evangheliei care vor urma. Dar, deoarece nu acela care aude ci acela care împlineşte legea este îndreptăţit prin ea, tot aşa, nu acela care are ocazii mai mari ca închinător este binecuvântat mai mult, ci acela care foloseşte privilegiile sale mai mari şi se închină în concordanţă cu duhul şi adevărul primit.

 

R 2070, col. 2, par. 1:

Deoarece marele sacrificiu antitipic al Ispăşirii a făcut împăcarea reală pentru nelegiuire, s-a făcut posibilă acceptarea credincioşilor consacraţi ca fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12), şi în consecinţă a făcut posibilă pentru fii cea mai înaltă manifestare a Spiritului sfânt, ca spirit al adoptării, care la timpul cuvenit, în Veacul Milenar, va fi turnat peste toţi cei împăcaţi cu Dumnezeu (peste orice făptură, indiferent de naţionalitate), sub Noul Legământ (Ioel 2:28). În timpul Veacului Evanghelic, acest spirit de adoptare este limitat la clasa fiilor, „fraţii” şi „moştenitorii împreună” cu Cristos, care sunt aleşi acum („părtaşi firii dumnezeieşti”), concepuţi de Spirit sfânt ca „noi creaţii”. Apostolii au intrat în contact cu Spiritul sfânt care era în Domnul nostru (care-l avea în cea mai deplină măsură), şi au fost mult binecuvântaţi, deoarece ei nu s-au opus influenţei acestuia (cu excepţia lui Iuda). Totuşi, Domnul nostru i-a asigurat, cu toate avantajele lor spirituale, că o binecuvântare încă şi mai mare va veni ca rezultat al sacrificiului Său şi a prezentării acestuia la Tatăl. El i-a asigurat că în numele Său Tatăl le va trimite un Mângâietor, Spiritul sfânt, şi că atunci vor avea mai mult decât un contact cu el; căci va sălăşlui în ei. Prin ei, acesta va exercita o influenţă asupra altora (Fapte 24:25), însă alţii în afară de „fii” nu-l vor putea primi, ca o putere înlăuntrul lor, nici măcar să-l cunoască, fiindcă este o pecete sau un semn al calităţii de fiu. Ioan 14:16, 17.

 

R 2071, col. 2, par. 3, 4:

Într-adevăr, în declaraţia Domnului nostru, „Tatăl caută astfel de adoratori care-L vor adora în duh şi în adevăr”, vedem că întreaga misiune a Evangheliei poate fi în mod potrivit înţeleasă a fi cu scopul de a scoate din omenire pe aceşti adoratori adevăraţi; şi, destul de potrivit, slujitorii timpurii ai Evangheliei i-au căutat pe cei care păreau a fi adoratori serioşi, iar mesajul pe care îl duceau a devenit o probă pentru cei care îl auzeau, făcând separare între închinătorii de formă şi cei care Îl căutau cu adevărat şi reverenţios pe Domnul. Astfel a fost rezumată slujirea apostolului Pavel de către acuzatorii săi: „Omul acesta înduplecă pe oameni să se închine lui Dumnezeu într-un fel care este împotriva Legii”. Fapte 18:13.

Închinarea în duh şi în adevăr nu se aplică doar la rugăciune, laudă, cerere şi mulţumire. Este mai profundă decât toate acestea şi pune stăpânire pe sentimente, pe inimă, şi semnifică nu doar un „act de închinare”, ci mai degrabă o viaţă de închinare — o viaţă în care, prin conceperea spiritului şi cunoştinţa planului divin, individul devine atât de în unitate cu Dumnezeu şi atât de la unison cu legea Sa şi cu toate aspectele planului Său, încât a face voia Tatălui este mâncarea şi băutura lui, aşa cum spun cuvintele Domnului nostru. Aceasta este închinare în duh şi în adevăr. Ea îşi va găsi expersia în genunchiul plecat şi în purtarea ordonată şi reverenţioasă în apropierea noastră de Dumnezeu în rugăciune personală, în rugăciunea în familie şi împreună cu casa credinţei; şi de asemenea îşi va găsi expresia în toate faptele şi cuvintele vieţii. Inima captivată va căuta să aducă fiecare aptitudine a corpului în supunere completă voinţei lui Dumnezeu şi a lui Cristos. Toate acestea constituie adorarea pe care o caută Dumnezeu; şi bineînţeles, doar cei astfel captivaţi de Domnul în inimă, şi care Îl servesc în duh şi în adevăr şi se străduiesc să facă voia Sa în inimile lor, în cuvintele şi conduita lor, sunt în sens deplin adevăraţi adoratori pe care îi căută Domnul; „turma mică”, „preoţimea împărătească”, credincioasă.

 

Vol. V, pag. 468, sus:

El nu caută din aceia care să I se închine pentru că nu pot face altfel, nici din aceia care să I se închine pentru că ar fi constrânşi, ci, aşa cum declară El, caută astfel de adoratori care „vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr” — voluntar, din iubire şi din apreciere faţă de principiile Sale de dreptate şi faţă de El, pe care aceştia le reprezintă. Ioan 4:23.

 

12. De ce trebuie să fie cererile noastre pentru ajutor „la vreme de nevoie”?

Evrei 4:16 „Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.”

R 2249, col. 2, par. 2:

Noi nu trebuie să căutăm ajutor divin cu mult timp înainte, ca, de exemplu, să fim ţinuţi în anul ce vine, sau în luna ce vine, sau în săptămâna ce vine: mai degrabă trebuie să ştim că dacă am făcut un legământ cu Domnul şi dacă suntem ai Lui, El este aproape de noi tot timpul, în fiecare încercare, în fiecare ispită; iar ajutorul Său ne stă la îndemână, dacă noi îl acceptăm şi acţionăm ca atare. Deci, rugăciunile noastre trebuie să fie pentru ajutor în vreme de nevoie, la fel şi rugăciuni generale pentru binecuvântarea şi grija Domnului în fiecare zi. În momentul ispitei inima să se ridice în deplină siguranţă a credinţei către Marele Stăpân, recunoscând iubirea, înţelepciunea şi puterea Sa de a ne ajuta şi bunăvoinţa Sa de a face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor care-L iubesc. Dacă la vreme de nevoie cerem ajutorul Său, ruga aceasta cu siguranţă va întoarce spre noi sfatul, ajutorul şi puterea Domnului pentru dreptate, adevăr, curăţenie şi iubire, şi astfel vom învinge în fiecare ceas, în fiecare zi şi, în cele din urmă, vom fi biruitori.

 

13. Se poate să mergem prea des la Dumnezeu în rugăciune, sau este vreun lucru prea mărunt în viaţa noastră ca să-l supunem atenţiei Lui?

 

R 1865, col. 1, par. 3, până la col. 2, par. 7. Vezi fragmentul la pag. 251.

 

14. De ce nu ne va da Tatăl nostru ceresc lucrurile de care avem nevoie fără să le cerem?

 

R 3128, col. 2, par. 5:

Se poate ridica întrebarea: oare de ce nu ne dă Dumnezeu lucrurile de care avem nevoie fără să ne rugăm pentru ele şi să cerem promisiunile Lui? Fără îndoială pentru că mai întâi trebuie să ajungem la o stare de inimă potrivită, ca să putem primi favorurile Sale şi să avem folos din ele. Chiar dacă este aşa, putem fi siguri că nu apreciem suficient îngrijirea divină acordată nouă până acum. Ba este posibil ca nici chiar în atitudinea de rugăciune şi mulţumire noi să nu discernem nici măcar jumătate din motivele de recunoştinţă, aşa cum le vom vedea în curând, când vom cunoaşte întocmai cum noi suntem cunoscuţi. La fel este şi cu foamea naturală. Dacă n-am fi aşa constituiţi încât foamea să ne arate nevoia de hrană, probabil că am aprecia-o mai puţin, chiar dacă am mânca la fel de mult şi cu aceeaşi regularitate.

R 2865, col. 2, par. 2:

Aici vine lecţia propriu-zisă legată de lupta lui Iacov cu îngerul. Îngerul i s-a arătat ca om, cum se întâmpa adesea în vechime. Iacov însă l-a recunoscut, şi apucându-l, i-a cerut să-i dea o binecuvântare, în calitate de reprezentant al lui Dumnezeu trimis să-l întâlnească. Nu putem presupune nici un moment că îngerul n-a fost destul de puternic ca să se elibereze din strânsoarea lui Iacov şi ca atare lupta şi sforţările dintre ei au ţinut până la lumina dimineţii, îngerul degeaba cerându-i, „Lasă-mă să plec”, iar Iacov în mod stăruitor susţinând şi declarând: „Nu te voi lăsa să pleci până mă vei binecuvânta”. Trebuie să prespunem, dimpotrivă, că Domnul a binevoit să-l binecuvânteze pe Iacov şi a trimis pe înger tocmai pentru acest scop, şi că împrejurările au fost intenţionate ca o ocazie de a scoate la iveală dorinţele mari ale lui Iacov în această privinţă; să-şi demonstreze lui însuşi cât de mult dorea de fapt favoarea Domnului, binecuvântarea Domnului. Şi când a obţinut rezultatul dorit — când Iacov a dat dovada intensităţii dorinţei sale de armonie cu Dumnezeu şi de astfel de binecuvântare cum numai Dumnezeu putea da — atunci a venit binecuvântarea — biruinţa lui Iacov. Nu înseamnă că Iacov a biruit ca să obţină de la Dumnezeu, prin îngerul Său, ceva ce nu-I plăcea Domnului să-i dea, ci înseamnă că a biruit ca să obţină binecuvântarea dorită prin manifestarea zelului, energiei, răbdării şi credinţei pe care lui Dumnezeu Îi place să le vadă şi să le răsplătească.

 

15. Cum putem învăţa să nu „cerem rău” şi astfel să ni se răspundă la cereri?   

1 Ioan 5:14, 15 „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că dobândim lucrurile pe care I le-am cerut.”

 

R 2005, col. 2, par. 7-9:

Este adevărat, unele dintre aceste cereri potrivite, autorizate şi mult dorite sunt mult amânate — de exemplu, Biserica s-a rugat de peste optsprezece secole „Vie împărăţia Ta! facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Dumnezeu a auzit dar n-a răspuns încă. Totuşi, toţi cei care s-au rugat astfel şi au dorit Împărăţia Milenară au fost binecuvântaţi prin credinţa lor în acea Împărăţie nevăzută încă — dar evident foarte aproape acum. La alte cereri însă — pentru hrana zilnică, pentru ajutor în ispite şi pentru eliberare de Cel Rău — a răspuns prompt.

În legătură cu aceasta să observăm în mod special că privilegiul rugăciunii, sau orice altă favoare de la Dumnezeu, nu este acordat pentru scopuri egoiste. Un lucru care ar putea fi în mod cuvenit dorit şi cerut într-un caz, ar putea fi necuvenit dacă ar fi cerut din alt motiv. A dori şi a cere ceva bun în sine, pentru a ne putea slăvi pe noi înşine înaintea oamenilor, este o cerere greşită, datorită unui motiv greşit.

Dorinţa după un lucru bun, numai pentru confort şi comoditate, este un motiv nepotrivit, egoist. Apostolul se referă la astfel de cazuri zicând: „Cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre” — adică, pentru scopuri de slavă deşartă sau alte motive egoiste (Iac. 4:3). A cere un lucru bun numai ca să facem din el o probă prin care să ne stabilim credinţa, se pare că este o cerere nepotrivită, căci numai celor plini de credinţă li se promite ceva.

 

R 3217, col. 2, par. 2, 3:

Ceea ce vedem astfel exemplificat pe scară largă şi naţională, putem vedea exemplificat şi într-un mod mai apropiat de noi. Câţi dintre noi în ignoranţa şi orbirea noastră ne-am rugat cândva în viaţă pentru diferitele sisteme de robie, pentru diferitele secte ale creştinătăţii, şi de asemenea am lucrat pentru zidirea lor, numai să constatăm că am fost lezaţi spiritual de cele pentru care ne-am rugat şi am lucrat. Am cerut rău, asemenea Bătrânilor lui Israel, în timp ce, în loc de aceasta, inimile noastre şi ale lor ar fi trebuit să ceară continuu căile Domnului, conducerile Sale, nu să ceară să favorizeze şi să binecuvânteze ceea ce în ignoranţă şi în mod greşit am presupus a fi spre slava Lui şi spre binele nostru. Să învăţăm să ne rugăm corect, precum şi să ne rugăm şi să lucrăm corect; şi pentru a face aşa, să fim iuţi la auzit, lenţi la vorbit, iuţi la auzirea Cuvântului Domnului şi la lecţia pe care deja ne-a dat-o, şi la metoda Sa de instruire, de îndrumare şi binecuvântare a noastră. Să nu ne grăbim să-I spunem ce preferinţe avem; într-adevăr, să căutăm să ajungem la acea dezvoltare a caracterului creştin care ne va permite întotdeauna să căutăm nu voia noastră, ci voia şi calea Tatălui din cer.

Acelaşi principiu se va aplica şi în afacerile mai personale ale vieţii noastre zilnice. Câţiva părinţi ne-au spus, cu inimile îndurerate, despre rugăciuni împlinite care ulterior au dorit să nu fi fost împlinite; ne-au spus despre tovarăşi de viaţă sau despre copii pe patul morţii, pentru a căror viaţă s-au rugat în mod nepotrivit, fără cuvintele sau sentimentul facă-se voia Ta, şi cum Domnul a răspuns la acele rugăciuni şi ce rele teribile le-au venit prin acel răspuns. Nu toate cazurile sunt la fel, dar copiii lui Dumnezeu bine deprinşi şi dezvoltaţi în inimă să se aştepte să ajungă la punctul în care toate rugăciunile lor primesc răspuns, şi primesc răspuns în modul cel mai bun şi cel mai satisfăcător posibil, fiindcă Cuvântul Domnului locuieşte cu bogăţie în ei. Ei nu vor cere greşit — nu vor cere nimic contrar voinţei şi providenţelor divine; ci mai degrabă, având încredere în înţelepciunea divină, rugăciunea lor va fi, „Doamne, nu voia mea, ci a Ta să se facă”.

 

R 3338, col. 2, par. 5:

Învăţătorul a arătat deosebirea între lucrurile pe care le-ar putea face neamurile şi lucrurile pe care noi ca ucenici ai Săi le-am putea face, zicând că cererile şi căutarea noastră să nu fie numai după pâinea care piere — numai după lucrurile pământeşti şi cu insistenţă; ci să căutăm mai întâi, în principal, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea care este potrivită cu ea, şi toate aceste lucruri pământeşti ne vor fi date pe deasupra — în astfel de măsură care să fie pentru interesele noastre cele mai bune. Cererile noastre, strigătele noastre către Domnul, prin urmare, să fie pentru sfinţenia inimii, pentru umplere cu Spiritul Său, pentru hrană spirituală, împrospătare, putere; iar în privinţa lucrurilor naturale, El ştie pe ce cale mergem şi ce ar fi pentru cele mai bune interese ale noastre ca Noi Creaturi. Aceasta trebuie să o lăsăm pe seama Lui: nu I-ar plăcea să ne vadă deranjându-L pentru lucruri pe care nu ni le-a dat, căci a face astfel n-ar fi o dovadă a credinţei în El, ci contrariul — o dovadă a îndoielii, o manifestare a fricii că El a uitat sau a neglijat făgăduinţa Sa că ne va da lucrurile de trebuinţă.

 

R 3354, col. 1, par. 1:

Cuvintele Domnului nostru în încheierea acestei lecţii („Rugaţi-vă neîncetat”) sunt foarte satisfăcătoare pentru suflet, pentru cei care au credinţă : „Şi Eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!” La aceasta avem cuvintele Învăţătorului, dar trebuie să reţinem ordinea aşa cum este exprimată în rugăciune; noi să nu cerem nimic ce n-ar fi sfinţitor şi n-ar onora numele Tatălui nostru ceresc; să nu cerem nimic ce să se interpună în vreo măsură sau grad venirii Împărăţiei Sale, sau înfăptuirii voii Sale pe pământ ca în cer; să cerem în armonie cu planul divin şi să fim asiguraţi că acel plan divin, descoperit în Cuvântul Său şi pentru care ne rugăm, se va împlini complet în cele din urmă, şi că va fi o parte cât se poate de satisfăcătoare pentru inimă când o vom primi.

R 2865, col. 2, par. 4:

Deşi Iacov a fost om natural, nu o „creaţie nouă în Hristos Isus”, totuşi rugăciunea lui este o rugăciune model, prin aceea că nici măcar n-a specificat lucrurile pământeşti care-i fuseseră promise. Tot ce a cerut a fost o binecuvântare, în orice fel binevoia Domnul să i-o dea. Vai, câţi israeliţi spirituali par să aibă o apreciere mult mai scăzută a ceea ce este potrivit în astfel de chestiuni, decât a avut Iacov! Mulţi cer şi nu primesc fiindcă cer greşit, lucruri care să fie consumate în dorinţe pământeşti — bogăţie sau faimă sau bunuri vremelnice (Iac. 4:3). Câţi uită că Domnul a promis deja că Se va îngriji de necesităţile vremelnice ale copiilor Săi concepuţi de spirit şi că va face pentru ei mai bine decât ar şti ei cum să ceară sau să gândească. Ce puţini par să-şi aducă aminte că toate condiţiile şi dorinţele noastre ca noi creaturi trebuie să fie în special pentru lucrurile care aparţin de creatura nouă, şi că această clasă de binecuvântări ne invită  Domnul să le cerem şi să ne străduim să le obţinem, asigurându-ne că după cum părinţilor pământeşti le place să dea daruri bune copiilor lor, tot aşa, Tatălui nostru ceresc Îi place să dea Spirit sfânt celor care I-l cer (Luca 11:13). Dacă tot poporul consacrat al Domnului ar putea fi adus la punctul în care scopul principal al vieţii, obiectivul tuturor rugăciunilor lor să fie ca ei să poată avea în măsură mai mare Spiritul Domnului, spiritul sfinţeniei, spiritul Adevărului, Spiritul lui Hristos, spiritul minţii sănătoase, ce mare binecuvântare ar fi aceasta! Dacă apoi ei s-ar lupta cu Domnul până în revărsatul zorilor, faptul că s-ar ţine de El le-ar aduce cu siguranţă binecuvântarea dorită. Domnul S-a descoperit poporului Său tocmai cu scopul să le dea această binecuvântare; totuşi, El o reţine până când ei învaţă s-o aprecieze şi s-o dorească serios.

 

16. De ce amână Dumnezeu răspunsul la rugăciunile noastre?

Luca 11:5-8 „Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi se duce la el la miezul nopţii şi-i zice: „Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine, din călătorie, un prieten al meu şi n-am ce-i pune înainte;” şi, dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: „Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau”, vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea pentru că-i este prieten, totuşi, pentru stăruinţa lui supărătoare tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie.”

 

R 3353, col. 2, par. 4, 5 — Credinţa şi speranţa dezvoltate prin amânare:

În versetele 5-8 Domnul nostru ne dă o plidă, arătându-ne cum insistenţa poate aduce un răspuns de la un prieten pământesc, care la început ne-a refuzat o cerere. Domnul nostru foloseşte ilustraţia în privinţa Tatălui ceresc, nu prin aceea că face aluzia că El este împotriva cererilor poporului Său şi le va acorda numai dacă apelurile lor vor deveni plictisitoare pentru El, ci prin aceea că le arată ce stăruinţă răbdătoare au oamenii în legătură cu o mică favoare pământească dorită, şi ca să ilustreze cum cei din poporul Domnului trebuie să fie mai preocupaţi şi mai serioşi în privinţa binecuvântărilor cereşti pe care le doresc. Tatăl nostru ceresc are lucruri bune; El ni le-a promis; Lui Îi place să ni le dea, deşi unele dintre ele sunt departe de noi. De exemplu, El a îngăduit poporului Său să se roage „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”, timp de aproape nouăsprezece secole. De ce n-a răspuns la rugăciune mai repede? De ce a sugerat să ne rugăm aşa, dacă răspunsul avea să fie atât de mult amânat?

Răspundem că Domnul avea deja un plan stabilit, care includea timpul Împărăţiei,  înainte de a ne învăţa să ne rugăm pentru ea; şi că rugăciunile din timpul celor nouăsprezece secole, care au ieşit din inimile poporului Său, au fost binecuvântări pentru inimile lor şi i-au făcut să aprecieze şi să dorească Împărăţia cu mult mai mult decât dacă nu s-ar fi rugat astfel. Dorinţa după Împărăţie a fost o binecuvântare în sine şi a fost o încurajare, şi astfel ne rugăm acum, mai serios poate decât oricând înainte, vie Împărăţia Ta, fiindcă apreciem nevoia de Împărăţia lui Dumnezeu tot mai mult, pe măsură ce ajungem la timpul când va fi gata să ne fie dată.

 

R 2865, col. 2, par. 3:

Lecţia israelitului spiritual în această situaţie este în armonie cu cuvintele Domnului nostru: „Omul trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase”. Dumnezeu doreşte să fim perseverenţi, iar perseverenţa noastră măsoară şi indică profunzimea dorinţei noastre. Dacă nu ne vine binecuvântarea în momentul în care ne rugăm, trebuie să continuăm „stăruitor în rugăciune” — aşteptând răbdător timpul pe care Domnul îl consideră potrivit, cu loialitate încrezându-ne în El, că vrea să ne dea binecuvântarea promisă, chiar dacă pentru o perioadă o reţine pentru a ne face mai doritori să o căutăm.

 

R 3663, col. 1, par. 1-4 — Răspunsuri mult amânate:

Fără îndoială că sunt multe motive pentru care Domnul nu răspunde imediat la cererile noastre care sunt în concordanţă cu voia Sa, în armonie cu Cuvântul Său. Se poate să nu ştim toate aceste motive, însă unele din ele sunt evidente. Fără îndoială un motiv pentru care Domnul întârzie să ne răspundă este acela de a ne proba tăria şi profunzimea dorinţelor după lucrurile bune pe care le cerem de la El. De exemplu, El ne informează că este mai dispus să ne dea Spiritul Său sfânt nouă care îl cerem, decât sunt părinţii noştri pământeşti să dea lucruri bune copiilor lor; cu toate acestea, dăruirea Spiritului sfânt este o procedură treptată, şi noi îl putem primi doar în măsura în care ne-am golit de spiritul lumesc sau egoist. Se cere timp pentru a ne goli astfel de noi înşine şi a fi pregătiţi pentru mintea lui Cristos — pentru unii se cere mai mult timp decât pentru alţii, dar toţi avem nevoie de golire pentru a fi reumpluţi. Cel ce caută găseşte, şi cu cât caută mai mult cu atât găseşte mai mult; celui ce bate i se va deschide, iar baterea continuă şi interesul crescând în batere înseamnă dorinţă crescândă de a intra, astfel încât atunci când uşa privilegiului, a ocaziei se deschide încet înaintea lui, curajul şi tăria lui cresc pe măsură ce caută să se folosească de deschidere, şi astfel în toate felurile binecuvântarea este mai mare decât dacă Domnul ar fi să răspundă la cereri mai repede.

Ori de câte ori ne gândim la rugăciune şi la răspunsul la ea, să ne amintim cuvintele Domnului nostru: „Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). O, în această declaraţie există condiţii. Cei care rămân în Cristos trebuie să fi intrat în Cristos prin credinţă, căinţă şi consacrare, iar a rămâne în El înseamnă că credinţa va rămâne, căinţa şi împotrivirea la păcat vor rămâne, şi consacrarea noastră Domnului şi slujbei Lui va rămâne şi se va manifesta.

Cealaltă condiţie este importantă de asemenea: „Dacă rămân în voi cuvintele Mele”. O, cât de clar este că Domnul a vrut să Se asocieze pe Sine şi Cuvântul Său, Scripturile, în mintea, inimile, vieţile şi rugăciunile celor care sunt cu adevărat ai Săi. Trebuie să cercetăm Scripturile ca să ştim voia Domnului, să ştim ce a promis şi ce n-a promis, să ştim ce putem cere şi ce nu putem cere, şi recunoscându-le pe acestea, cel consacrat pe deplin nu va dori să fie, să aibă sau să facă nimic altceva decât ceea ce Îi place Domnului în privinţa Lui — „Voia Ta să se facă, şi nu a mea” va fi rugăciunea lui. Şi când s-a ajuns la această poziţie, putem uşor vedea că orice Îi va cere unul bine informat în privinţa promisiunilor divine şi supus deplin voinţei divine, vor fi lucruri pe care Dumnezeu va fi bucuros să le dea ca răspuns la cererile lui.

Noi trebuie să ne gâdim la Tatăl nostru ceresc ca la un tată bogat şi binevoitor, bun şi generos, înţelept şi iubitor. Trebuie să presupunem că El va găsi plăcere în a ne da ceea ce ne doreşte inima dacă acele dorinţe ale noastre sunt în armonie cu planul Său, plan pe care l-a întocmit astfel încât să cuprindă cele mai înalte şi mai bune interese ale noastre şi cele mai înalte şi mai bune interese ale tuturor creaturilor Sale. Astfel că:

„Credinţa se poate încrede în El, orice ar veni”.

Iar copiii Săi bine informaţi pot avea toate dorinţele inimii lor, fiindcă inimile lor sunt în acord deplin cu Domnul, şi ei nu doresc nimic de la Domnul decât lucrurile bune ale scopului şi promisiunii Sale.

 

R 3664, col. 2, par. 2:

La fel cum la rugăciunea lui Neemia răspunsul a venit după patru luni, şi nici o uşă a ocaziei nu părea să i se ofere pentru a aduce chestiunea în atenţia împăratului, la fel este şi cu noi — îndelunga răbdare şi credinţa pot fi printre lecţiile pe care Domnul doreşte să le învăţăm prin întârzierea răspunsului la cererile noastre. De asemenea, fără îndoială, cele patru luni de întârziere au fost folosite de Domnul mai mult sau mai puţin pentru a-l pregăti pe împărat să coopereze la cererea lui Neemia. La fel poate fi şi cu noi, că în timp ce ne rugăm, Domnul nu numai că ne pregăteşte pentru binecuvântarea şi ocazia şi privilegiul pe care le dorim, dar pregăteşte şi împrejurările şi condiţiile care ne vor aduce aceste ocazii şi privilegii în cea mai bună formă. Să punem deci la inimă şi să folosim lecţiile din cuvintele Învăţătorului nostru, „Că trebuie să se roage neîncetat şi să nu se lase”. Luca 18:1.

 

17. Trebuie să ne străduim să cooperăm cu Domnul la rezolvarea cererilor noastre?

 

R3657, col. 2, par. 1-3:

Convinsă că nu era altă soluţie decât să-şi rişte viaţa înfăţişându-se înaintea împăratului, Estera a trimis vorbă unchiului său şi prin el tuturor evreilor din cetatea palatului să postească alături de ea timp de trei zile, şi aceasta desigur implica rugăciune. Nu putem presupune că ei s-au abţinut în mod absolut de la mâncare şi de la băutură timp de trei zile, ci şi-au îngăduit mici lucruri, evitând orice le plăcea în mod deosebit şi delicatesele. Această rugăciune şi acest post ne conving că nu toţi evreii care aveau credinţă în Domnul s-au întors în Palestina, că unii dintre ei erau încă împrăştiaţi în toată Asia. Fără îndoială că acea încercare excepţională s-a dovedit a fi o mare binecuvântare şi întărire pentru credinţa Esterei, a unchiului ei şi a tuturor evreilor.

La sfârşitul celor trei zile, împărăteasa, înveşmântată în cele mai frumoase haine împărăteşti pentru a fi cât mai atrăgătoare cu putinţă, s-a înfăţişat înaintea împăratului. În acest fel ea şi-a folosit înţelepciunea şi a căutat să coopereze cu rugăciunile ei pentru îndrumare şi binecuvântare divină. Împăratul a fost foarte binevoitor cu ea şi i-a întins sceptrul de aur pe care ea l-a atins, şi apoi înţelegând că numai o cerere urgentă a adus-o în faţa lui, a întrebat-o ce putea face pentru ea, încredinţând-o că se va face chiar până la măsura de a-i da jumătate din împărăţie — expresia din urmă fiind fără îndoială o formulă de politeţe care arăta interesul său mare.

Planurile împărătesei au fost, evident, bine gândite, deşi la vremea aceea ea avea doar cam cincisprezece ani. Fără îndoială Dumnezeu i-a dat înţelepciunea necesară pentru acea ocazie. Ea nu şi-a făcut cunoscută cererea, ci mai degrabă a prelungit aşteptarea împăratului, invitându-l mai întâi la un banchet pe care l-a pregătit în cinstea lui, şi la care a fost invitat şi cel mai de încredere dintre ofiţerii săi, Haman. Întâlnirea a avut loc, şi la banchet împărăteasa a evitat din nou întrebarea referitoare la dorinţele sale, cerându-le celor doi să o onoreze prin participarea la încă un banchet în ziua următoare, şi cei doi au fost de acord. Unii dintre oamenii dragi ai Domnului din Israelul spiritul sunt puţin înclinaţi să meargă la extreme, şi încrezându-se în Domnul nu fac nimic pentru propăşirea cauzei pe care doresc să o servească. Noi credem că purtarea Esterei este un bun exemplu a ceea ce este potrivit. Noi trebuie atât să veghem cât şi să ne rugăm, să muncim şi să aşteptăm, să fim înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii. Să facem tot ce ne stă în putere în timp ce ne încredem în Domnul pentru rezultate, asiguraţi că El poate să compenseze pentru toate deficienţele noastre, dar în acelaşi timp îngăduind deficienţă cât se poate de puţină.

 

Vol. V, pag. 224, par. 2, până la pag. 225, par. 2:

Nimic din scriptura pe care o examinăm nu poate fi interpretat, în nici un fel, ca să implice că Tatăl ceresc ar fi bucuros ca copiii Săi să ceară un alt Dumnezeu — o a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei. Un astfel de gând este incompatibil cu pasajul şi cu relaţiile sale contextuale: iar cei care nutresc astfel de vedere eronată trebuie neapărat să fie orbiţi în acea măsură faţă de frumuseţea şi forţa adevărată a acestei făgăduinţe. Ar fi într-adevăr ciudat dacă un membru al unei treimi de Dumnezei egali între ei ar spune despre altul că este în stare şi dispus să-l dea pe al treilea, aşa cum părinţii pământeşti dau pâine, peşte şi ouă copiilor lor. (Vezi versetele precedente.) Întregul pasaj este armonios numai când Spiritul sfânt este corect înţeles, că este mintea sau influenţa divină acordată în diferite feluri pentru mângâierea şi zidirea spirituală a copiilor lui Dumnezeu.

Textul nostru face o comparaţie între părinţii pământeşti buni care dau hrană naturală copiilor lor, şi Părintele nostru ceresc bun, care dă Spiritul Său sfânt celor care I-l cer. Dar, după cum părintele pământesc pune hrana la îndemâna familiei sale dar nu le-o impune cu forţa, tot aşa Părintele nostru ceresc a pus la îndemâna familiei Sale spirituale prevederile bune ale harului Său, dar nu ni le impune cu forţa. Trebuie să ne fie foame şi sete după ele, trebuie să le căutăm, nu cu îndoială, ci cu credinţă în privinţa dispoziţiei Lui de a ne da daruri bune. Prin urmare, când ne rugăm pentru Spirit sfânt şi pentru a fi umpluţi cu Spiritul Domnului, noi trebuie să privim în jurul nostru şi să găsim prevederea pe care El a făcut-o ca răspuns la aceste rugăciuni, pe care El astfel a inspirat-o şi a îndrumat-o.

Găsim această prevedere în Cuvântul adevărului; dar nu este destul să găsim unde este: dacă dorim să fim umpluţi trebuie să mâncăm; în mod sigur trebuie să ne împărtăşim din ospăţ, altfel nu vom avea satisfacţia pe care mâncarea a fost intenţionată să o dea. Cel care nu va mânca de la o masă plină, va fi gol şi mort de foame, ca şi cum n-ar fi deloc hrană. După cum cererea binecuvântării asupra hranei nu ne va sătura, ci va trebui după aceea să ne împărtăşim din ea, tot aşa posesia Cuvântului lui Dumnezeu şi cererea noastră să fim umpluţi de Spirit nu ne vor fi de ajuns; trebuie să mâncăm Cuvântul lui Dumnezeu dacă vrem să obţinem din el Spiritul Său.

Învăţătorul nostru a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă" (Ioan 6:63); şi despre toţi care sunt umpluţi cu Spirit este adevărat, cum spune profetul, „Când am primit cuvintele Tale le-am înghiţit” (Ier. 15:16; Apoc. 10:9). Este absolut inutil să ne rugăm, Doamne, Doamne, dă-ne Spirit, dacă neglijăm Cuvântul adevărului pe care acel Spirit l-a dat pentru umplerea noastră. Dacă noi doar ne rugăm pentru Spirit şi nu folosim mijloacele potrivite să obţinem Spiritul adevărului, vom continua să fim cel mult „prunci în Cristos”, căutând semne exterioare ca dovadă a relaţiei cu Domnul, în locul mărturiei interioare, prin Cuvântul adevărului, pe care El l-a dat.

 

18. Pentru ce trebuie să ne rugăm?

 

Pentru Spirit sfânt.

R 3665, col. 1, par. 2:

Învăţătorul ne spune ce putem cere nestingheriţi, ce putem fi asiguraţi că Tatăl este foarte binevoitor să ne dea, chiar dacă El are multă îngăduinţă pentru noi, chiar dacă El ne dă treptat, şi poate nu atât de repede şi deplin cum am cerut. Cuvintele Sale sunt: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer!” (Luca 11:13). Spiritul sfânt este spiritul dragostei — faţă de Dumnezeu şi faţă de om. Nu ne poate fi dat în condiţiile actuale decât treptat, pe măsură ce vechiul spirit egoist, greşit, este înlăturat din inimile noastre. Aceasta, deci, trebuie să fie rugăciunea noastră permanentă până la sfârşitul călătoriei vieţii, să fim umpluţi cu Spiritul Domnului, şi astfel rugându-ne, înseamnă că vom munci zilnic şi că Domnul ne va binecuvânta continuu, dându-ne tot mai mult roadele Spiritului Său în inimile şi vieţile noastre, bucuria, pacea şi binecuvântarea acestuia.

 

Luca 11:13 „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer!”

 

Vol. V,  pag. 222-225 — A  ne ruga pentru Spirit sfânt. Vezi fragmentul la pag. 253.

 

Pentru înţelepciune.

Iacov. 1:5, 6 „Dar dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo.”

 

Vol. VI, pag. 686, par. 2:

Ce am putea cere pentru lume mai mult decât a aranjat deja providenţa divină? Nimic! Glorioasele „timpuri ale restabilirii” promise în Cuvânt depăşesc cele mai mari anticipări sau speranţe pe care cei mai înţelepţi dintre oameni le-ar fi putut nutri vreodată. Putem, de aceea, numai să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să-I recunoaştem bunătatea, căutând să cooperăm cu ea şi să ne dăm seama că avem nevoie de înţelepciune. De aceea avem invitaţia că putem cere acest ajutor al Spiritului sfânt sau al puterii lui Dumnezeu — „înţelepciunea de sus”. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare” (Iac. 1:5). Prin această înţelepciune putem fi făcuţi în stare astfel să ne purtăm, astfel să vorbim şi să înfăptuim, încât să le fim de ajutor altora; şi în această direcţie trebuie să fie rugăciunile noastre, ca să putem coopera cu Dumnezeu pe liniile generoase, binevoitoare pe care El le-a marcat deja — a căror îmbunătăţire, dacă s-ar cere, ar fi o absurditate.

 

Unii pentru alţii.

1 Tes. 5:25 „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi.”

Ioan 17:20 „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.”

Efes. 1:16 „Nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, amintindu-vă în rugăciunile mele.”

Colos. 4:2, 3 „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care mă şi găsesc în lanţuri.”

 

Pentru „secerători”.

Matei 9:38 „Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.”

 

R 2636, col. 1, par. 3:

Secerişul de la sfârşitul Veacului Iudeu a preumbrit secerişul acestui Veac al  Evangheliei. Şi acum, ca şi atunci, Isus este Domnul secerişului, iar ucenicii Săi, mesagerii Săi, sunt agenţii în lucrarea de strângere. Acum, ca şi atunci, El pare să le vorbească acestora, spunând că secerişul este mare şi lucrătorii sunt puţini, şi dacă avem Spiritul Său şi Îl implorăm să ne trimită în serviciul Său, El va fi bucuros s-o facă. Mulţi se roagă astfel zi de zi şi caută să vadă ce mai pot face cu mâinile lor în lucrarea secerişului. Şi Domnul este îndurător cu aceştia, să le călăuzească serviciul şi să le binecuvânteze rezultatele, spre binele lor şi al altora. După cum toţi apostolii s-au rugat astfel şi au avut ocazie să se angajeze în vreo parte a lucrării de seceriş, la fel şi acum toţi ucenicii adevăraţi trebuie să se roage cu această rugăciune şi să aştepte ocazii pentru serviciu şi să le folosească.

Pentru vrăjmaşi.

Mat. 5:44 „Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc.”

Fapte 7:60 „Apoi a îngenucheat şi a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” Şi spunând acestea, a adormit.”

 

Mana 21 martie:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc." Mat. 5:44.

Iată o cale de a-ţi cerceta starea adevărată a inimii tale faţă de unii ca aceştia. Oare bucuros îţi arăţi dragostea faţă de ei şi le ajuţi după cea mai bună putinţă a ta să vadă că drumul lor este greşit şi să se întoarcă? Poţi tu să te rogi cu simţire pentru ei şi să suferi cu răbdare slăbiciunile, nepriceperea şi lipsa lor de dezvoltare? Poţi tu, prin exemplu nobil, să le arăţi o cale mai bună? Dacă da, atunci păcatul îl dispreţuieşti şi nu pe păcătos. Păcatul să-l urăşti, pe păcătos niciodată! Până când judecata fără greşeală a lui Dumnezeu nu declară că păcatul şi păcătosul sunt inseparabil legaţi unul de altul, până atunci iubirea să nu se despartă de fratele-om.

 

Pentru „toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte”.

1 Tim. 2:1, 2 „Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea.”

 

R 3600, col. 1, par. 4, până la sfârşitul răspunsului — Rugăciune pentru conducătorii pământeşti:

Întrebare: Cum să înţelegem expresia apostolului (1 Tim. 2:1-4) în privinţa caracterului potrivit al rugăciunii şi cererii pentru „împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea”?

Răspuns: Noi trebuie să avem un interes adânc faţă de întrega lume, faţă de cei mari şi faţă de cei săraci. Ne interesează fiindcă sunt fraţii noştri şi vecinii noştri după trup şi fiindcă Dumnezeu i-a iubit, a avut milă de ei şi i-a răscumpărat cu sângele Său, şi a făcut o pregătire îndurătoare pentru recuperarea lor în final. În măsura în care suntem în armonie cu Domnul nostru, trebuie să fim în armonie cu toate aceste aspecte ale planului Său îndurător, şi aceasta înseamnă iubire faţă de omenire şi dorinţa, „cât avem  ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”. Gal. 6:10.

Având astfel de sentimente amabile faţă de lume, este potrivit să avem în minte interesele lor când ne rugăm, „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”; de fapt tot ce are legătură cu interesele omenirii trebuie neapărat să fie aproape de inimile celor care au Spiritul sfânt al iubirii. Prin urmare, este potrivit ca la ocazii potrivite să se facă rugăciune şi cerere pentru conducători, indicând dorinţele noastre bune pentru binele lor şi pentru conducere în căile dreptăţii — chiar dacă îi vedem grăbindu-se pe o cale greşită spre condiţii rele, care vor reacţiona în mod sigur spre lezarea lor.

Apostolul sugerează că aceste rugăciuni pentru conducători trebuie să fie cu scopul ca noi să putem trăi o viaţă paşnică şi liniştită — pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată avea pacea lui Dumnezeu care să stăpânească întotdeauna în inimile lor şi să nu se teamă niciodată de spiritul anarhist şi plin de ură al lumii, şi de conducătorii orbi ai orbilor. Aşa că dacă nu putem vorbi bine despre ei şi nici nu putem coopera cu ei din pricina conştiinţei, putem cel puţin să nu le purtăm pică, ci să ne rugăm pentru ei şi să ne asigurăm că nu vorbim de rău pe nimeni.

Rugăciunea Domnului nostru, consemnată în Ioan 17, „Nu Mă rog pentru lume”, să nu fie înţeleasă în contradicţie cu declaraţiile apostolului din acest text, ci mai degrabă să fie interpretată că înseamnă: Acum nu Mă rog pentru lume, „ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu”.

Să nu înţelegem nici că apostolul a vrut să spună că trebuie să ne rugăm pentru ceva contrar cu ceea ce ne-a învăţat Domnul; nu trebuie să ne rugăm şi să aşteptăm convertirea împăraţilor, a conducătorilor şi a naţiunilor, aşa încât timpul de necaz să nu fie necesar şi să nu vină. Dimpotrivă, trebuie să înţelegm că necazul va veni, fiindcă lumea nu este în atitudinea de inimă potrivită pentru schimbarea dispensaţiei care trebuie să aibă loc acum. Ea trebuie să treacă prin botezul „sângelui”, „focului”, „mâniei”, ca să fie gata pentru ordinea nouă de lucruri, şi acestea, prin urmare, vor fi tot atâtea binecuvântări mascate pentru acel timp. Rugăciunile noastre trebuie să fie în deplină armonie cu ceea ce este scris, dar aceasta nu ne va împiedica de a avea dorinţe bune pentru toţi şi o înţelegere compătimitoare că mulţi sunt stricaţi fiindcă sunt orbiţi de către dumnezeul acestei lumi.     

 

Ocazii speciale pentru rugăciune.

 

R 2006, col. 1, par. 2-7 — „Nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iac. 4:2):

Necazul pentru mulţi este că nu se folosesc de marea rezervă de har divin pusă deoparte pentru folosul celor care, rămânând în El şi cuvântul Lui rămânând în ei, caută şi găsesc. Nimeni să nu presupună că toate rugăciunile trebuie să fie egoiste. Chiar dimpotrivă, avem multă libertate în privinţa rugăciunii, în acord cu Cuvântul şi voia Domnului.

Fiecare încercare a credinţei şi a răbdării este o ocazie de rugăciune pentru ajutorul promis. Fiecare pierdere a biruinţei este o ocazie de rugăciune pentru iertare şi totodată pentru binecuvântare divină, pentru ca lecţia slăbiciunii noastre să poată fi adânc întipărită, astfel ca la următoarea încercare asemănătoare de îndată să putem solicita şi primi „har, ca să avem ajutorul" făgăduit. Fiecare învingere asupra noastră este ocazie de rugăciune ca să nu fim mândri şi încrezuţi, ci smeriţi şi veghetori în faţa atacului următor al marelui potrivnic. Orice slujbă făcută Adevărului devine o ocazie de a mulţumi prin rugăciune pentru privilegiul de a sluji Marelui Rege şi pentru că, poate, am suferit ceva pentru cauza Lui; este şi un motiv de a ne ruga pentru alte posibilităţi de serviciu şi pentru harul de a le folosi cu înţelepciune.

Dacă aveţi ispite şi încercări pe care le puteţi birui şi care rodesc în caracterul vostru răbdare, experienţă, dragoste frăţească, simpatie şi iubire, bucuraţi-vă, mulţumiţi în rugăciunile voastre şi recunoaşteţi mila şi ajutorul divin. Dacă încercările vi se par mai grele decât puteţi suporta şi par să vă strivească, duceţi cauza voastră înaintea marelui Purtător de greutăţi şi cereţi ajutorul Lui în purtarea a orice v-ar face bine şi eliberarea de sub tot ce nu v-ar face bine, ci v-ar dăuna. Dacă inima voastră este plină de dorinţa de a asculta de porunca Domnului şi „nu uitaţi strângerea voastră laolaltă”, şi sunteţi împiedicaţi în mod nejustificat, într-un mod pe care aţi încercat să-l biruiţi dar nu puteţi, duceţi chestiunea la Domnul în rugăciune, vegheaţi, aşteptaţi şi străduiţi-vă potrivit rugăciunii voastre, şi curând veţi vedea manifestarea puterii divine pentru voi. Dacă vedeţi un frate adevărat, un „soldat” adevărat clătinându-se şi în pericol, inima să vă fie atât de plină de iubire pentru toţi „fraţii” Domnului, încât nu numai să alergaţi spre a-l ajuta, ci şi să interveniţi neîncetat la tronul harului ceresc, până când l-aţi recâştigat, sau până când din propria lui voinţă a renunţat cu totul la „calea îngustă”. Şi dacă greşeala ar fi a voastră, rugăciunile şi eforturile voastre vor fi desigur binecuvântate şi făcute să lucreze spre folosul vostru. Dacă nu aveţi zel arzător de a vesti veştile bune de mare bucurie, rugaţi-vă serios, credincios şi stăruitor, străduiţi-vă şi în curând îl veţi dobândi. Dacă aveţi zel şi iubire pentru Evanghelie, dar nu aveţi capacitate s-o puteţi prezenta, rugaţi-vă pentru aceasta, folosind din plin ceea ce deja aveţi. Dacă aveţi zel şi capacitate, dar vă lipseşte ocazia favorabilă, duceţi şi această plângere cât veţi putea mai degrabă înaintea Domnului în rugăciunile voastre, spunându-I că v-aţi folosit cu credincioşie de toate ocaziile pe care le-aţi avut. Apoi vegheaţi pentru mai multe posibilităţi, fără ca mâna voastră să lenevească în a folosi chiar şi cele mai modeste, cele mai neînsemnate ocazii ce vă sunt la îndemână.

Aveţi o dispoziţie certăreaţă, sau alte obiceiuri rele, de care vă daţi seama că sunt o povară pentru casă şi familie, şi pentru fraţii voştri din casa Domnului? Duceţi aceasta la Domnul în rugăciune, cerând har ca să biruiţi, şi între timp folosiţi cea mai bună străduinţă şi efort în armonie cu rugăciunea voastră.

Vă lipseşte înţelepciunea, aşa încât eforturile voastre de a servi Domnului şi adevărului sunt de obicei eşecuri? Duceţi-o la Domnul în rugăciune, amintindu-vă de făgăduinţa, „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”. Iac. 1:5.

Aveţi complicaţii în afaceri, produse de lipsa voastră de judecată, sau de necinstea altora, sau de generozitatea voastră faţă de săraci etc.? Şi acestea vă neliniştesc şi vă împiedică progresul în cele spirituale şi astfel vă ameninţă binele ca „noi creaţii”? Aceasta este desigur o chestiune potrivită să fie pusă în faţa Domnului la tronul harului ceresc. Şi deşi n-ar fi corect să încercaţi să-I dictaţi Domnului cum să vă vină uşurarea şi să aşteptaţi ca Domnul să facă o minune ca să reuşească aventura voastră imprudentă, totuşi puteţi cere ca înţelepciunea Lui să conducă şi să supravegheze în privinţa rezultatelor, mai bine decât ar putea-o face înţelepciunea voastră.

Iată o gamă largă de subiecte (şi poate fi mult lărgită) în legătură cu care putem merge la tron cu îndrăzneală în numele lui Isus, să cerem şi să primim, să căutăm şi să găsim har îndeajuns de la Dumnezeu. Dar gama de subiecte în legătură cu care nu ne putem apropia de Dumnezeu este de asemenea largă. Nu putem cere ceva ce să slujească mândriei, egoismului sau ambiţiei noastre, sau ceva ce ar leza pe altul, nici ceva ce ar veni în conflict cu planul Domnului aşa cum este revelat în Cuvântul Lui. O! Câţi „cer şi nu capătă, pentru că cer rău”, ca să poată folosi favoarea dorită pentru dorinţele lor pământeşti.

 

Mana 25 iunie:

„Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.” Col. 4:2.

Fiecare încercare a credinţei şi a răbdării este o ocazie de rugăciune pentru ajutorul promis. Fiecare pierdere a biruinţei este o ocazie de rugăciune pentru iertare şi totodată pentru binecuvântare divină, pentru ca lecţia slăbiciunii noastre să poată fi adânc imprimată, astfel ca la următoarea încercare asemănătoare de îndată să putem solicita şi primi „har, ca să avem ajutorul" făgăduit. Fiecare învingere asupra noastră este ocazie de rugăciune ca să nu fim mândri şi încrezuţi, ci smeriţi şi veghetori în faţa atacului următor al marelui potrivnic. Orice slujbă făcută Adevărului devine o ocazie de a mulţumi prin rugăciune pentru privilegiul de a sluji Marelui Rege şi pentru că, poate, am suferit ceva pentru cauza Lui; este şi un motiv de a ne ruga pentru alte posibilităţi de serviciu şi pentru harul de a le folosi cu înţelepciune.

 

19. Pentru ce nu trebuie să ne rugăm?

1 Ioan 5:16 „Dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, anume acelor care n-au făcut un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru acela.”

 

R 2612, col. 1, par. 5:

„Păcatul care duce la moarte îa douaş”, pentru a cărui iertare apostolul spune că nu are rost să ne rugăm (1 Ioan 5:16), nu numai că este un păcat cu voia, dar şi un păcat împotriva cunoştinţei clare; un păcat pentru care nu se poate găsi nici o scuză adecvată. Deoarece este un păcat împotriva cunoştinţei clare sau a luminării în sfinţenie, este păcat numit „împotriva Spiritului sfânt” (Mat. 12:31, 32), pentru care nu există iertare.

 

R 2006, col. 2, par. 1:

Iată o gamă largă de subiecte (şi poate fi mult lărgită) în legătură cu care putem merge la tron cu îndrăzneală în numele lui Isus, să cerem şi să primim, să căutăm şi să găsim har îndeajuns de la Dumnezeu. Dar gama de subiecte în legătură cu care nu ne putem apropia de Dumnezeu este de asemenea largă. Nu putem cere ceva ce să slujească mândriei, egoismului sau ambiţiei noastre, sau ceva ce ar leza pe altul, nici ceva ce ar veni în conflict cu planul Domnului aşa cum este revelat în Cuvântul Lui. O! Câţi „cer şi nu capătă, pentru că cer rău”, ca să poată folosi favoarea dorită pentru dorinţele lor pământeşti.

 

R 3665, col. 1, par. 1:

Ar fi primejdios, credem noi, ca unul din „noua creaţie” să ceară binecuvântări vremelnice. „Fiindcă pe toate acestea păgânii le caută” (Mat. 6:32). Ei caută toate acele lucruri pentru că nu ştiu şi nu apreciază lucrurile mai înalte şi mai bune, spirituale. Israeliţii spirituali sunt îndemnaţi de Domnul să aprecieze îmbrăcămintea spirituală, hrana spirituală, bogăţiile cereşti, pe care molia şi rugina nu le pot strica, şi să le caute pe acelea.

 

20. Este potrivit să ne rugăm pentru convertirea păcătoşilor?

 

R 2252, col. 2 sus şi par. 1:

Am auzit rugăciuni publice care sugerau că cel care se ruga avea tot atâta, ba chiar mai multă înţelepciune decât Atotputernicul, deoarece în rugăciune el încerca să-I spună Atotputernicului cum, când, unde şi ce trebuie făcut în lume, acasă şi în străinătate — câţi ar trebui convertiţi la adunarea unde se ruga el, şi cum trebuie să procedeze cu păgânii de peste tot, din toată lumea.

Toate acestea sunt îngrozitor de greşite. Nici un om nu este într-o stare de inimă potrivită să se apropie de Dumnezeu în rugăciune, dacă n-a învăţat despre ignoranţa şi lipsa sa de înţelepciune, şi de asemenea n-a învăţat despre cunoştinţa, înţelepciunea, puterea şi iubirea infinit superioare ale Domnului. Creştinul care este înaintat în cunoştinţă şi experienţă pe calea cerească va fi, dimpotrivă, atât de plin de înţelegerea propriei ignoranţe şi insuficienţe, încât mai degrabă va merge la Domnul în rugăciune, zicând: Doamne, învaţă-mă voia Ta, arată-mi care este calea Ta şi planul Tău de mântuire pentru creştinătate şi pentru păgâni, şi arată-mi cum pot mai bine colabora cu Tine pentru a realiza scopurile Tale mari şi minunate, înţelepte şi bune. Într-adevăr, pe măsură ce experienţa creştinului creşte, el poate tot mai mult să ajungă la starea inimii în care rugăciunile către Dumnezeu vor fi îndeosebi mulţumiri pentru îndurările şi favorurile deja primite, expresii ale încrederii în bunvoinţa şi capacitatea Domnului de a împlini toate promisiunile pline de har din Cuvântul Său, naturale şi spirituale, şi va cere numai să se facă voia Lui.

 

3354, col. 1, par. 2:

Cererea, căutarea, baterea trebuie făcute de către noi individual. Putem cere Domnului o parte în Împărăţie şi putem munci pentru ea, cerând binecuvântarea Lui peste munca noastră; dar nu putem încerca să îndrumăm aranjamentul divin să-i favorizeze în mod special pe alţii în legătură cu Împărăţia. Fiindcă cineva este rudă cu noi şi ne este foarte drag după trup, nu este un motiv să tragem concluzia că Domnul va alege în mod necesar pe unul ca acesta ca membru al miresei. Dimpotrivă, unuia ca acesta trebuie să-i propovăduim Cuvântul, să-i spunem despre bunătatea şi harul lui Dumnezeu şi despre binecuvântarea Sa, şi să-l încurajăm să se consacre Domnului; şi, în legătură cu consacrarea, trebuie să-l îndemnăm să ceară singur, să caute singur şi să bată singur, ca să primească, să găsească şi să intre în favorurile binecuvântate ale Domnului.

 

21. Care este preţul rugăciunilor egoiste?

 

R 3061 col. 1, par. 2-4:

Oare nu este uneori la fel şi cu israeliţii spirituali?

Oare unii, după ce au fost bine hrăniţi cu mană spirituală, nu îngăduie unui spirit egoist, lacom, să le întrerupă părtăşia cu Domnul într-o oarecare măsură — dorinţa după lucruri bune pământeşti, trupeşti — uitând înţelepciunea Conducătorului nostru, Domnul, şi că iubirea Lui care ne-a eliberat până acum, ne-a hrănit şi ne-a condus, este cu noi şi acum, la fel de înţeleaptă şi de bună ca întotdeauna? Câteodată este o nemulţumire împotriva soartei noastre în viaţă, o dorinţă după mai multă uşurinţă, comfort, bogăţie şi influenţă socială, decât putem avea la îndemână: uneori poate fi un protest împotriva părţii noastre de suferinţă şi durere de care are parte creaţia care suspină şi incapacitatea noastră de a scăpa de acestea; alteori este un protest împotriva bolii şi morţii cuiva drag.

Cât de neînţelept! Oare cei ce au fost hrăniţi cu mană spirituală n-ar trebui să-şi dea seama că toate afacerile Israelului spiritual sunt sub grija şi supravegherea Domnului? Oare n-ar trebui să-şi aducă aminte că El nu necăjeşte cu plăcere pe fiii oamenilor, ci pentru binele lor? (Plângeri 3:33; Evr. 12:10). Vai! Unii au descoperit că rugăciunile murmurătorilor, chiar dacă au primit răspuns, cum au fost ale lui Israel, uneori aduc după sine obstacole neaşteptate — că rugăciunile egoiste costă prea mult. Unii au dobândit bogăţie, dar au pierdut adevărul şi slujba lui; unii au primit sănătate, ca apoi să afle că s-au expus la încercări nu mai puţin grele decât boala; unii şi-au recăpătat din gura morţii pe iubiţii lor, ca apoi să regrete că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea, sau, şi mai corect, să regrete că n-au primit înţelepciunea şi providenţa Domnului cu încredere şi mulţumire, fără să se plângă.

Lecţia pentru Israel a fost că ei trebuiau să se încreadă în Domnul fără rezerve; şi acceptând şi folosind tot ce aveau, tot ce le oferea mediul, trebuiau să le folosească pe acestea cât mai înţelept şi mai amănunţit posibil, acceptând toate lucrurile, atât naturale cât şi miraculoase, ca daruri de la Dumnezeu. Astfel şi Israelul spiritual trebuie să folosească înţelept lucrurile care le stau la dispoziţie — acceptând toate darurile de la Domnul cu recunoştinţă; dar cererile lor trebuie să fie pentru daruri spirituale, inclusiv îndurarea răbdătoare şi mulţumirea inimii.

 

22. Ce înţelegem prin „repetări fără rost” în rugăciune?

 

R 2252, col. 1, par. 4:

„Nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii.” Tendinţa naturală a minţii umane când se apropie de Creator pare a fi să-şi simtă sărăcia exprimării şi să încerce să compenseze prin repetări. Astfel chinezii au „roţi pentru rugăciune”, cu rugăciuni lungi pe care cel ce se roagă nu şi le poate aminti ca să le repete, care sunt învârtite tot mereu, reprezentând voia lui, dorinţa lui, rugăciunile lui. Acelaşi principiu este folosit printre romano-catolici, care repetă aceleaşi rugăciuni de zeci şi sute de ori, şi preoţii lor le promit anumite răsplăţi speciale pentru că „spun” aceste rugăciuni de un anumit număr de ori — omiterea atâtor zile sau ani de suferinţă în purgatoriu. Aceleaşi influenţe par să acţioneze şi la protestanţi, deşi mai puţin grave, şi adesea duc la rugăciuni lungi şi la detalii nepotrivite de instruire a Atotputernicului. Domnul doreşte ca urmaşii Lui să se roage inteligent şi să-şi dea seama că ei se roagă unui Dumnezeu inteligent şi raţional care ştie deja, mult mai bine decât noi, de ce lucruri avem nevoie; şi că este mai binevoitor să ni le dea decât sunt părinţii noştri pământeşti să dea daruri bune copiilor lor. Astfel că a repeta cererile noastre tot mereu este nu numai fără rost, în sensul că nu ne aduce nici un folos, ci şi indică un grad scăzut de dezvoltare spirituală, idei foarte imperfecte în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi o relaţie foarte imperfectă cu El. Creştinul nu trebuie să repete anumite rugăciuni la nesfârşit, nici nu trebuie să aducă în rugăciune toate afacerile lumii şi pe acelea ale Bisericii, să-I spună lui Dumnezeu totul despre ele şi cum ar trebui reglate. Am auzit rugăciuni publice care sugerau că cel ce se ruga avea tot atâta, ba chiar mai multă înţelepciune decât Atotputernicul; fiindcă acesta încerca să-I spună Atotputernicului cum, când, unde şi ce ar trebui făcut în lume, acasă şi în străinătate — câţi ar trebui convertiţi la adunarea la care se ruga el, şi cum ar trebui procedat cu păgânii din toată lumea.

 

23. Cum putem „stărui în rugăciune?

 

R 2213, col. 2, par. 4-6 — „Stăruiţi în rugăciune”:

Nici un sfat pe care-l putea da apostolul clasei căreia i se adresa n-ar putea avea o importanţă mai mare decât acesta. „O, unde am putea fugi după ajutor când suntem ispitiţi, părăsiţi, necăjiţi? Sau cum am putea învinge oastea păcatului dacă sfinţii în necaz n-ar avea un scaun al îndurării?”

Rugăciunea, comuniunea cu Dumnezeu este absolut necesară bunăstării noastre spirituale; şi aprecierea privilegiului comuniunii cu Cel Preaînalt şi cu Răscumpărătorul nostru, sau lipsa acestei aprecieri, cum ar putea fi cazul, arată destul de clar ardoarea noastră sau răceala noastră în ceea ce priveşte lucrurile Domnului. Oamenii pot fi înflăcăraţi când vine vorba să servească proiectelor sau planurilor proprii, sau sistemelor şi teoriilor umane, şi au puţină dorinţă de rugăciune; însă cei ce Îl slujesc pe Domnul şi adevărul Său dintr-o inimă caldă, fierbinte, aşa îşi vor da seama de imperfecţiunea lor şi de incapacitatea lor în servicul divin, încât vor dori şi vor căuta continuu îndrumarea Învăţătorului şi călăuzirea Sa cu privire la serviciul pe care-l fac pentru El.

Dacă, prin urmare, simţim vreodată o indiferenţă crescândă, fie pentru rugăciunea privată, fie pentru adorarea publică sau pentru adunarea socială de rugăciune, putem fi siguri că este un semn foarte periculos al unuia dintre următoarele lucruri: (1) Fie că dragostea noastră se răceşte, (2) fie că dragostea noastră este plasată greşit, îndreptată greşit, plasată asupra unor proiecte sau ambiţii pământeşti, şi nu este arzătoare pentru Domnul. Şi oricare ar fi dificultatea, ar trebui corectată imediat. Aprecierea rugăciunii, ca şi creşterea dragostei, ca şi creşterea ardorii spiritului, este o chestiune de dezvoltare; şi cel mai bun combustibil, cum s-a sugerat mai sus, este analizarea îndurărilor divine primite deja.

 

R 1866, col. 1, par. 2:

Ce privilegiu binecuvântat avem noi, dragi confraţi ucenici ai Domnului, să fim stăruitori în rugăciune, să ne rugăm neîncetat — să ne ridicăm inimile şi minţile în orice moment şi în orice loc spre Dumnezeu, şi să ştim astfel zi de zi şi ceas de ceas că Tatăl şi Domnul nostru drag Isus rămân continuu cu noi. Şi apoi, când datoriile zilei au fost împlinite, sub ochiul şi supravegherea Lui, sau oricând sufletul simte că este necesar, cât de scump este privilegiul de a intra în cămăruţele noastre şi acolo, singuri cu Dumnezeu, să ne descărcăm inimile la tronul harului.

 

24. Ce înseamnă expresia „să ne rugăm neîncetat”?

 

R 3136, col. 2, par. 5, 6:

„Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi în toate.” Numai elevii oarecum avansaţi în Şcoala lui Cristos sunt pregătiţi să înţeleagă în mod clar acest îndemn. După ce şi-au predat Domnului voinţa şi toate interesele vieţii de acum, schimbând interesele pământeşti cu cele cereşti, cei din poporul Domnului sunt mai puţin dispuşi decât alţii să se roage neîncetat pentru lucruri bune pământeşti. Fixându-şi sentimentele pe lucrurile de sus, rugăciunile lor sunt în privinţa acestor lucruri — haina cerească, hrana cerească, favoarea cerească. Rugăciunile lor sunt în special pentru astfel de conduceri ale providenţei divine şi pentru astfel de ajutor al harului divin care să-i facă în stare să se bucure întotdeauna în acele experienţe pe care Domnul lor îndurător le vede că sunt cele mai bune pentru dezvoltarea lor spirituală. Tot mai mult ei constată că rugăciunile lor conţin mulţumire pentru binecuvântările deja primite, cât şi pentru cele care vor veni, de care ei se prind cu mâna credinţei.

Rugăciunile lor sunt neîncetate, prin aceea că, având starea inimii în părtăşie cu Domnul şi pe deplin devotată să-I facă voia, ei nu numai că cer binecuvântarea Sa la începutul fiecărei zile şi Îi aduc mulţumiri la sfârşitul ei, ci în toate afacerile lor caută să-şi amintească faptul că şi-au consacrat tot ce au Domnului, şi prin credinţă privesc la El în toate lucrurile vieţii — şi în măsura importanţei a ceea ce întreprind, prin credinţă îşi dau seama de asocierea providenţei lui Dumnezeu cu toate interesele vieţii şi în consecinţă aduc mulţumiri. Aceasta este voinţa lui Dumnezeu în privinţa noastră — El vrea să trăim într-o astfel de atitudine de respect constant pentru voia Sa şi pentru binecuvântarea Sa — şi El vrea aceasta în privinţa noastră pentru că este condiţia cea mai prielnică pentru avansarea pe calea cea îngustă, şi care ne ajută cel mai bine să ne asigurăm chemarea şi alegerea.

 

R 3351, col. 1, par. 8:

Nu înţelegem că apostolul vrea să spună că poporul Domnului trebuie să fie continuu pe genunchi, ci mai degrabă că inimile lor trebuie să fie constant în atitudinea de rugăciune, mental, spiritual, căutând la Domnul îndrumare în toate afacerile vieţii, şi să vadă dacă purtarea lor are aprobarea divină. Această idee a comuniunii necontenite cu Domnul, a căutării necontenite a zâmbetului Lui, a vegherii necontenite ca nici un nor pământesc să nu se ridice şi să ascundă de noi faţa şi binecuvântarea Tatălui, este atitudinea creştinului avansat. Pentru unul ca acesta fiecare zi şi fiecare oră este timp de părtăşie cu Domnul. Ori de câte ori grijile afacerilor, îngrijorările casei etc. intervin în astfel de comuniune, este o dovadă că suntem supraîncărcaţi cu grijle acestei vieţi şi dificultatea trebuie corectată; fie să îndreptăm lucrurile prin diminuarea responsabilităţilor în afaceri etc., fie, dacă acest lucru este imposibil, să contracarăm grijile vieţii cu o întoarcere mai serioasă şi mai repetată a inimilor noastre spre Domnul pentru îndrumare chiar şi în afacerile mărunte ale vieţii, cu mult mai mult în cele mari.

 

25. Cum să înţelegem „Cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”?

Ioan 15:7 „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”

 

R 1998, col. 2, par. 6, subcapitolul până la pagina următoare — „Cereţi orice veţi vrea.” Vezi fragmentul la pag. 254.

 

R 3407, col. 1, par. 3, 4:

Aceasta este cheia cuvintelor Învăţătorului nostru: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”. Pentru a fi auziţi de Domnul, cerinţa este să rămânem în Cristos — ca membri ai corpului Său, şi prin El copii ai Tatălui. Este necesar de asemenea ca tot Cuvântul Său să rămână în noi — să studiem făgăduinţa Domnului, să ştim ce a promis, aşa încât să cerem numai acele lucruri pe care El a declarat că Îi place să ni le dea. Doar încă o sugestie în privinţa a ceea ce putem cere şi ce nu putem cere în rugăciune, lăsând examinarea mai deplină a subiectului pentru altă dată. Nu putem cere convertirea prietenilor noştri, fiindcă Domnul nu ne-a spus să ne rugăm astfel. El nu ne-a dat astfel de exmplu, nici apostolii nu ne-au dat şi toată învăţătura Scripturilor este în sens contrar. Putem însă în mod potrivit să ne rugăm pentru înţelepciune şi har asupra inimii şi buzelor noastre, ca să ştim cum să prezentăm mesajul Domnului clar, plin de forţă şi convingător celor pe care-i iubim şi dorim să-i vedem aduşi sub influenţa Adevărului. Aranjamentul Domnului este: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”.

Aranjamentul Domnului este mai departe ca Adevărul să nu fie introdus în mintea noastră într-un mod miraculos când lucrul acesta nu este necesar, ci să fie vestit de către aceia care deja l-au învăţat. De aceea, propovăduirea Evangheliei este metoda Domnului prin care El binevoieşte să acorde binecuvântarea adevărului Său, şi prin Adevăr harul Său, în acest Veac Evanghelic, celor care sunt în atitudine de inimă potrivită ca să-l primească. Să luăm altă ilustraţie: Nu suntem învăţaţi să ne rugăm pentru bani sau lux, dar putem lucra şi cere binecuvântarea Domnului asupra muncii noastre, şi acea îndrumare care ar fi cea mai bună, cu o inimă gata să primească cu mulţumire mult sau puţin, aşa cum vede Domnul că este cel mai bine pntru noi. Singura noastră cerere poate fi pentru necesităţile absolute, aşa cum sunt exprimate în rugăciunea Domnului: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. De asemenea ne putem ruga în mod potrivit: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”, şi putem fi siguri că la timpul potrivit al Domnului această cerere, care s-a înălţat de optsprezece secole la tronul harului, va fi împlinită şi ploi de binecuvântări vor veni de la prezenţa Domnului, în timpul celei de-a doua prezenţe a Împăratului nostru, inundând lumea cu timpurile restabilirii tuturor lucrurilor.

 

R 3546, col. 2, par. 1, 2 — Roadele părtăşiei membrilor în viţă:

Domnul nostru continuă şi ne spune care vor fi unele dintre roadele acestei uniri cu El:

Întâi, aceştia pot cere orice vreau şi li se va da. Există numai o condiţie sau limitare, şi anume, aceea că înainte de a fi astfel pregătiţi să ceară, ei trebuie să caute să dea atenţie cuvântului Domnului ca să se asigure care este voia Sa şi ce pot cere potrivit voii Sale. Cei care rămân în Cristos nu trebuie să aibă voinţă proprie, voinţa lor trebuie să fie aceea a Capului lor, şi Capul lor a declarat deja că voinţa Lui este voinţa Tatălui. Acestea deci sunt limitările, ca noi să avem voinţa Tatălui şi făgăduinţele Tatălui în inimile noastre; atunci cererile noastre vor fi în conformitate cu acestea şi Domnul va binevoi să ni le acorde pe toate acestea.

 

Vol. VI, pag. 679, par. 1, până la pag. 680, par. 2 — „Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24):

„Înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta”, spune profetul (Ps. 16:11). Fiindcă rugăciunea duce sufletul în prezenţa Domnului, ea pregăteşte calea pentru binecuvântarea divină şi pentru bucuriile cele mai mari. Evident că deschiderea căii pentru ca poporul Domnului să se apropie de tronul harului nu are ca obiectiv schimbarea voinţei sau planurilor divine. Un astfel de gând este incompatibil cu orice considerare raţională a subiectului; deci, Domnul ne informează că rugăciunea potrivită nu este pe linia cererilor ca voia noastră să se facă, în opoziţie cu voia divină, ci pe linia supunerii complete la aceasta din urmă. Apostolul declară despre unii: „Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău” — în armonie cu dorinţele voastre şi nu în armonie cu aranjamentul şi planul divin. Iac. 4:3.

În aceeaşi direcţie a prevenit şi Domnul nostru: „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi ... căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte de a-I cere voi. ... Nu vă îngrijoraţi ... ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici ... cu ce vă veţi îmbrăca ... fiindcă toate acestea păgânii le caută ... Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” — de către Tatăl vostru din ceruri, conform înţelepciunii Sale (Mat. 6:7-34). Iarăşi Domnul nostru spune: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). Condiţiile următoare sunt deosebit de importante:

1) Cel care oferă rugăciunea trebuie să fie în Cristos, trebuie să fi venit în relaţie vitală cu El prin acceptarea meritului sacrificiului Său ispăşitor şi prin consacrare faţă de voinţa şi serviciul Său; şi, mai mult de atât, trebuie să continue să rămână astfel în Cristos ca membru al corpului Său, ca membru al Noii Creaţii, pentru a avea privilegiile rugăciunii la care se face referire aici.

2) El trebuie de asemenea să lase Cuvântul Domnului să rămână în el, să se împărtăşească din Cuvântul adevărului şi harului dacă vrea să aibă înţelepciunea necesară ca să ceară, în armonie cu voinţa Domnului, lucruri care Lui I-ar plăcea să le dea — altfel, chiar dacă este Nouă Creatură în Cristos, rugăciunile lui ar putea rămâne adesea fără răspuns, fiindcă „cere rău”. Numai cei care mărturisesc ambele aceste calităţi se pot apropia de tronul harului ceresc cu deplină încredere, cu deplină asigurare a credinţei că cererile lor vor fi ascultate — la timpul cuvenit al lui Dumnezeu. Numai aceştia pot realiza plinătatea bucuriei.

După cum explică Scripturile, rugăciunea este încercarea de a obţine acces la Dumnezeu şi de a avea comuniune cu El. Cine, deci, se poate apropia de tronul harului ceresc pentru a „căpăta îndurare şi a afla har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evr. 4:16)? Răspundem, împreună cu apostolul, că lumea în general nu are acest acces, nu are acest privilegiu al rugăciunii. Este adevărat că, de fapt, milioane de păgâni oferă rugăciuni Divinităţii cu diferite concepţii despre cine este şi ce este El; dar rugăciunile lor nu sunt acceptabile pentru Dumnezeu. „Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este (trebuie să-L recunoască drept Cel existent prin Sine) şi că El răsplăteşte pe cei care-L caută (caută să-L cunoască, să I se supună şi să-L servească)” (Evr. 11:6). Corneliu a fost unul de felul acestora din urmă, care a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu, L-a respectat şi a căutat să-I cunoască şi să-I facă voia; şi imediat ce planul divin a ajuns la etapa de dezvoltare necesară pentru a permite ca favoarea lui Dumnezeu să se extindă la neamuri, rugăciunile şi binefacerile lui au primit răspuns. Însă nu i s-a permis să aibă comuniune cu Dumnezeu în sensul deplin, cuvenit, ci a fost informat să trimită după Petru, care-i va spune „cuvinte” prin care să poată fi adus din starea de înstrăinare şi separare într-o stare de armonie şi de fiu, în care va avea privilegiul unui fiu — privilegiul accesului la Tatăl, la tronul harului ceresc.

 

R 3663, col. 1, par. 2:

Ori de câte ori ne gândim la rugăciune şi la răspunsurile la ea, să ne amintim cuvintele Domnului nostru: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ce veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). O, în această declaraţie sunt condiţii. Cei care rămân în Cristos trebuie să fi intrat în El prin credinţă, pocăinţă şi consacrare, şi a rămâne în El înseamnă că credinţa în El va rămâne, căinţa de păcat şi împotrivirea la acesta vor rămâne, iar consacrarea făcută Domnului şi serviciului Său va rămâne şi se va manifesta.

 

26. Ce privilegii comparative au în rugăciune persoanele îndreptăţite şi consacrate?

 

Vol. VI, pag. 681, par. 3, până la pag. 684, par. 1:

Dar în timp ce numai clasa consacrată, preoţimea subordonată, Creaţia Nouă, este astfel încurajată să se apropie de tron cu încredere şi curaj, este foarte evident că toţi care şi numai de probă aparţin „casei credinţei” se pot bucura într-o anumită măsură de privilegiile mulţumirii şi laudei şi se pot bucura în Dumnezeu, dându-şi seama de pregătirea pe care El a făcut-o pentru iertarea completă a păcatelor prin meritul ispăşirii. Cu toate acestea, ei n-au privilegiul de a se apropia cu îndrăzneală, sau în vreun alt mod, de Sfânta Sfintelor. Numai cei consacraţi, Noua Creaţie, membrii corpului Preotului, sunt privilegiaţi să intre în prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune în acest sens special; şi de aceea numai ei pot avea plinătatea bucuriei pe care a promis-o Învăţătorul. Deci, în timp ce necredincioşilor nu le putem nici măcar sugera că pentru ei este potrivită rugăciunea, ci trebuie mai întâi să-i informăm prin „cuvinte” aşa cum Petru l-a informat pe Corneliu, pentru ca ei să-L cunoască pe Cel în care trebuie să creadă înainte de a putea avea o stare în faţa lui Dumnezeu, îi putem totuşi încuraja pe toţi cei care au crezut în Domnul Isus să dea mulţumiri şi să ofere laudă Tatălui prin Isus Cristos. Acestora ar trebui însă să li se dea în mod clar de înţeles că îndreptăţirea lor de probă prin credinţă nu este realizarea voinţei divine în ei, ci numai începutul căii potrivite de apropiere de Dumnezeu — primul pas al acestei apropieri — şi că al doilea pas, al deplinei consacrări faţă de voinţa divină, trebuie făcut de către cei care vreau să se bucure de privilegiile cuvenite rugăciunii, ale comuniunii cu Dumnezeu şi ale plinătăţii bucuriei asociate cu acestea.

Acestora ar trebui să li se arate că neînfăptuirea pasului al doilea ar indica o dispoziţie de a primi harul lui Dumnezeu (îndreptăţirea) în zadar (2 Cor. 6:1). După ce s-au bucurat de asemenea privilegii ale rugăciunii pentru o vreme şi au refuzat să meargă mai departe ca să facă o deplină consacrare a lor Domnului, aceştia ar trebui să simtă în mod foarte cuvenit o sfială în privinţa rugăciunii — ar trebui să simtă că este nepotrivit să primească în mod continuu favoruri divine şi să ceară mai multe, în timp ce-şi reţin faţă de Domnul consacrarea inimii lor — serviciul lor înţelept. După cum în Scripturi clasa consacrată este numită mireasa lui Cristos, la fel casa generală a credinţei ar reprezenta în mod potrivit pe acei cărora le sunt deschise privilegiile căsătoriei. Creaţia Nouă, ca Mireasă logodită cu Cristos, predându-şi Domnului ei şi serviciului Său inima, limba şi toate puterile şi energia, poate accepta în mod raţional şi cu recunoştinţă binecuvântările, privilegiile, protecţia, supravegherea şi darurile pe care El a binevoit să i le promită ca Mireasă logodită cu El.

După cum o femeie care a respins un pretendent şi a refuzat să-şi dea mâna şi inima, logic vorbind n-ar mai putea aştepta de la el grija, protecţia, binecuvântarea, privilegiile şi bucuriile pe care el deja i le oferise generos, tot aşa, cei care în mod continuu resping favoarea divină, până acolo încât refuză să consacre Domnului puţinul ce-l au, n-ar putea sub nici o formă să aştepte sau să ceară binecuvântările pe care El le-a promis celor care-L iubesc şi care-şi manifestă iubirea prin devotarea lor, consacrarea lor. Ar trebui să recunoaştem în mod cuvenit deosebirea între cei care doar cred în iertarea păcatelor prin Domnul şi cei care au apreciat acea favoare şi au mers spre consacrare şi relaţie deplină cu Domnul. Faptul că aceste linii trase de Domnul între diferitele clase de credincioşi nu sunt mai clar recunoscute este un dezavantaj pentru ambele clase. Deosebirea între credincioşi şi necredincioşi ar trebui să fie definită clar. Toţi cei dintâi ar trebui să fie recunoscuţi ca fraţi, „din casa credinţei”, nu însă cei din a doua clasă. Din nou, deosebirea între credincioşii care s-au consacrat şi cei care nu s-au consacrat ar trebui să fie marcată clar, iar cei dintâi să fie recunoscuţi ca Biserica, Noua Creaţie, Preoţimea Împărătească, căreia îi aparţin toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe.

Dacă aceste deosebiri ar fi clar recunoscute, ar fi un avantaj (1) pentru lume, ducând la investigare mai amănunţită şi la credinţă mai palpabilă; (2) un avantaj şi pentru credincioşii neconsacraţi, făcându-i să-şi dea seama că dacă nu continuă până la deplină consacrare nu sunt moştenitori împreună cu sfinţii în nici un sens al cuvântului, nici în gloriile viitoare, nici în privilegiile şi bucuriile prezente. (3) Înţelegerea acestui lucru, credem noi, ar avea şi un efect stimulator asupra neconsacraţilor, ducându-i mai des la decizii clare, risipind închipuirile neîntemeiate, că într-un fel sau altul numai crezând în Cristos, fără consacrare, îi face fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori, şi îi îndreptăţeşte să participe la cele mai bogate făgăduinţe divine care sunt pentru viaţa prezentă şi pentru cea care urmează.

Nu vrem să frângem trestia zdrobită şi să stingem fitilul fumegând; dar vrem ca trestia zdrobită să-şi dea seama că pentru a se împărtăşi cum se cuvine din binecuvântările lui Dumnezeu, prezente sau viitoare, trebuie să se folosească de favoarea divină pe baza condiţiilor divine — trebuie să se consacre în întregime, dacă vreau să înceteze a mai fi trestie zdrobită şi dacă vreau să devină folositori în serviciul Domnului. Nu vrem să stingem credinţa care arde mocnit, ci vrem s-o aţâţăm într-o flacără de iubire sacră care va produce o deplină consacrare de sine — un deplin sacrificiu, conform invitaţiei divine, şi astfel va conduce la participarea în bucuriile prezente şi viitoare. 

 

27. De ce privilegii ale rugăciunii se bucură copiii din părinţi consacraţi?

 

Vol. VI, pag. 531, par. 1, până la pag. 532, par. 2 — Copiii născuţi în îndreptăţire:

În toate aceste chestiuni Noua Creatură are un avantaj decisiv asupra tuturor celorlalţi în privinţa copiilor. Ei ar trebui, ca început, să fie mai nobili prin naştere, mai bine înzestraţi prin naştere. Iar această înzestrare prenatală trebuie să fie cultivată chiar din cele mai fragede momente ale prunciei. Cât se poate de sigur, pruncul de câteva zile va fi nervos, iritabil şi abătut dacă mama este aşa; influenţa merge la copil nu numai prin laptele mamei, ci şi telepatic, electric, de la persoana ei la copil. Ce avantaj general are deci Noua Creatură prin Spiritul Domnului care locuieşte în ea, cu pacea, iubirea şi bucuria lui; şi ce favorizat este pruncul care e sub asemenea grijă! Vorbind din punct de vedere uman, ce mari sunt posibilităţile lui în comparaţie cu posibilităţile altora, în privinţa nobleţei bărbăţiei şi feminităţii; şi vorbind din punctul de vedere al Cuvântului Domnului, ce mare este avantajul lui când ne amintim că copiii poporului consacrat al Domnului, asemenea părinţilor, sunt sub supravegherea providenţei divine în privinţa tuturor afacerilor lor; copiii credincioşilor vin şi ei sub condiţiile făgăduinţei că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele” lor!

Nu este greu de văzut că copiii Noilor Creaturi au o stare îndreptăţită de probă înaintea lui Dumnezeu, în virtutea relaţiei părinţilor lor cu El şi cu ei. După cum neascultarea şi înstrăinarea de Tatăl ceresc a lui Adam şi a Evei au adus înstrăinare pentru toţi urmaşii lor, tot aşa, reconcilierea poporului Domnului prin meritele marii ispăşiri nu numai că-i aduce pe ei înapoi în armonie cu Dumnezeu, dar şi copiii lor sunt socotiţi îndreptăţiţi prin părinţi şi datorită părinţilor, până la un astfel de timp când copilul va avea înţelegerea şi voinţa sa proprie. Chestiunea este însă mai complexă când un părinte este al Domnului iar celălalt este străin de El; dar apostolul ne asigură că într-un astfel de caz Domnul socoteşte copilul ca al Său, prin părintele care este ucenicul Domnului. Influenţa părintelui credincios, a părintelui consacrat, este socotită că anulează şi domină influenţa părintelui neconsacrat în ceea ce-l priveşte pe copil. Despre acest subiect apostolul spune:

„Altfel, copiii voştri ar fi necuraţi” (păcătoşi, condamnaţi).

„Soţul necredincios este sfinţit prin soţia credincioasă şi soţia necredincioasă este sfinţită prin fratele îîn privinţa subiectului în analiză, adică a urmaşilor lorş; altfel, copiii voştri ar fi necuraţi îpăcătoşi sub condamnare, neîndreptăţiţi, fără legătură cu Dumnezeu, străini de grija şi binecuvântările Luiş, pe când acum îavând în vedere această pregătire a harului divinş sunt sfinţi îadică sub starea îndreptăţirii de probă în faţa lui Dumnezeu, prin care El îi poate trata, nu ca duşmaniş.” 1 Cor. 7:14.

 

Vol. VI, pag. 684, par. 2:

După cum am notat deja, apostolul declară că copiii celor care cred sunt socotiţi împreună cu părinţii ca părtaşi în harul divin al îndreptăţirii — că nu sunt nesfinţi, ci îndreptăţiţi în sens de probă. Această stare îndreptăţită şi relaţia ei cu grija şi providenţa divină continuă de la naştere până la vârsta maturităţii; şi aceşti copii în mod evident au în privinţa rugăciunii acelaşi privilegiu ca şi cei îndreptăţiţi, primind în aceeaşi măsură şi din bucuriile şi binecuvântările care rezultă din aceasta. Din cea mai fragedă pruncie ei trebuie să fie învăţaţi să-L privească pe Atotputernicul, pe Dumnezeul părinţilor lor, ca Dumnezeul lor, şi de la o vârstă timpurie să li se dea de înţeles că aşa cum părintele are starea sa în faţa lui Dumnezeu prin Cristos, tot aşa şi copilul are indirect prin părintele său starea şi relaţia sa cu Cristos. Părintele sau părinţii consacraţi din fiecare cămin creştin pot ca atare fi consideraţi într-un sens ca preoţii casei, şi în timp ce copilul poate fi în mod cuvenit încurajat să se roage Domnului, să nu se neglijeze lecţia că familia şi toate interesele şi preocupările ei sunt sub supravegherea divină ca familie, datorită părintelui sau părinţilor consacraţi, membri ai Noii Creaţii. Copilul să fie învăţat să aştepte cu nerăbdare timpul când lărgirea minţii şi judecăţii sale îi va permite în mod cuvenit să facă o deplină consacrare Domnului şi astfel să intre în privilegiile şi bucuriile promise acestora.

 

28. Cum trebuie să fim atenţi la interesele altora în rugăciune?

 

R 3223, col. 2, par. 5:

Nobleţea cursului lui Samuel poate fi bine copiată de poporul Domnului în diferitele împrejurări ale vieţii. Când cei care ne sunt aproape şi ne sunt dragi slăbesc în dragoste şi devotament, ei au nevoie cu atât mai mult de simpatia şi rugăciunile noastre; şi, cum ne-a arătat dragul nostru Învăţător, chiar şi pentru vrăjmaşii noştri trebuie să ne rugăm şi să le dorim bine — ca Domnul să le acorde în providenţa Sa o astfel de deschidere a înţelegerii, astfel de experienţe care în înţelepciunea divină vor fi pentru binele lor cel mai mare ca să-i aducă în acord deplin cu Sine, şi astfel în deplină armonie cu noi şi cu toţi cei care sunt în armonie cu El. Profetul arată că deşi el va înceta să fie judecător şi conducător, nu va înceta să fie instructorul lor pe calea cea bună şi dreaptă atâta vreme cât providenţele Domnului ar putea permite să-i servească şi atâta vreme cât ei îi vor accepta ajutorul.

 

R 1842, col. 2, par. 4:

Aici se află un tip al valorii rugăciunii de mijlocire pentru cei care nu păcătuiesc de moarte (1 Ioan 5:16). Să avem în minte acest privilegiu şi datorie a rugăciunii de mijlocire pentru toţi aceştia, şi pentru încurajarea noastră să ne amintim purtarea lui Dumnezeu cu credincioşii Săi din trecut. Să ne ferim de orice se apropie de neloialitatea faţă de Dumnezeu — de orice dispoziţie de răzvrătire împotriva Lui şi de întoarcere în Egipt, în lume; şi de asemenea de acea lipsă de credinţă care indică o lipsă serioasă de apreciere a tuturor favorurilor lui Dumnezeu şi a conducerii Lui din trecut, şi care prin urmare nu se încrede în El pentru viitor.

 

29. Care este relaţia între credinţă şi rugăciune?

Iacov 1:6 „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo.”

Marcu 11:24 „De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi va fi al vostru.”

 

R 2005, col. 2, par. 1-4:

Rugăciunile noastre nu trebuie să fie „repetări fără rost”, cereri formale a ceva ce nu aşteptăm. Trebuie să „cerem cu credinţă, fără să ne îndoim” (Iac. 1:6). Şi orice lucru veţi cere „să credeţi că l-aţi îîl veţi fiş şi primit”, căci orice nu este din credinţă este păcat, ipocrizie. Marcu 11:23, 24; Rom. 14:23.

Copilul lui Dumnzeu trebuie prin urmare să studieze cu atenţie Cuvântul Tatălui său; pentru că se aşteaptă ca el să ceară ca să poată primi, pentru ca bucuria lui să fie deplină; şi este prevenit să ceară numai acele lucruri pe care Tatăl său şi-a exprimat bunăvoinţa să le acorde; şi trebuie să ceară cu credinţă, sau să nu ceară deloc.

Nu poate fi nici o îndoială că în această chestiune a rugăciunii, ca şi în oricare alte chestiuni, Tatăl nostru ceresc intenţionează să cultive în poporul Său credinţa. El ne spune că „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu: şi că „Aceasta este biruinţa care biruieşte lumea, credinţa voastră”. Ca atare, numai cei care practică credinţa şi cer în rugăciune favorurile promise, sunt într-adevăr gata să le primească potrivit judecăţii şi aranjamentului lui Dumnezeu. Acesta fiind cazul, rugăciunea poporului lui Dumnezeu de astăzi, ca şi printre apostoli, să fie „Doamne, măreşte-ne credinţa!” Şi astfel rugându-se şi muncind în acest scop, fiecare va fi tot mai ajutat în a birui lumea şi influenţele ei lipsite de credinţă.

Adevărata credinţă nu este credulitate. Este critică şi crede numai pe bune dovezi. Ea critică minuţios şi face deosebire clară între învăţăturile oamenilor şi Cuvântul confirmat al lui Dumnezeu. Dar, după ce a găsit Cuvântul lui Dumnezeu, crede în el fără rezerve, ştiind că Autorul lui nu poate minţi, şi că toate scopurile şi promisiunile Lui vor fi împlinite.

 

Vol. VI, pag. 691, par. 2:

Cât de necesară este credinţa pentru realizarea şi păstrarea moştenirii noastre prezente, pentru pregustarea binecuvântării viitoare, este arătat clar de către apostolul Iacov, care, după ce spune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată" — adaugă: „Dar, s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iac. 1:5-8). Apostolul arată astfel cât de imposibil ar fi ca cineva să devină biruitor, fără să devină tare în credinţă. Ca atare, Scripturile învaţă peste tot creşterea în credinţă, şi toţi din poporul Domnului au nevoie să se roage precum s-au rugat apostolii: „Doamne, măreşte-ne credinţa”; şi astfel rugându-se, trebuie să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a destinat pentru împlinirea acestei rugăciuni. Dacă rugăciunea lor va fi sinceră, ei vor folosi cu seriozitate acele mijloace — vor căuta pe Domnul în rugăciune, vor căuta să-I cunoască Cuvântul, vor căuta să i se supună, vor căuta şi se vor bucura de serviciul Său, vor căuta să se îmbrace cu toate darurile Spiritului; şi aceasta fiind atitudinea lor, vor avea credinţă puternică, asigurare deplină a credinţei, şi „nu vor aluneca niciodată; căci în felul acesta li se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” — la timpul potrivit. 2 Pet. 1:10, 11.

 

R 3664, col. 1, par. 4, 5:

Rugăciunea lui Neemia către Domnul, să-i acorde îndurare în ochii lui Aratxerxes, arată că el a avut credinţă în puterea lui Dumnezeu. Adesea ne-am întrebat dacă nu cumva un deficit de credinţă în astfel de chestiuni este răspunzător de mare parte din necazurile poporului cu adevărat consacrat al Domnului — Israelul spiritual. Ştim că uneori ei au încercări severe din partea celor care-i urăsc, din partea celor care poate îi dispreţuiesc şi îi tratează nedrept, şi ne întrebăm în ce măsură îşi amintesc, precum şi-a amintit Neemia, că Dumnezeu are deplină putere să deschidă înaintea noastră căi şi mijloace prin care ne putem angaja în serviciul Lui, dacă El binevoieşte să ne accepte serviciile, dacă găsim favoare în ochii Lui, dacă rugăciunile de pe buzele noastre şi din inima noastră merg sus la El ca un memorial, acceptabil prin Cristos.

În legătură cu aceasta ne amintim o istorioară pe care ne-a spus-o o soră la o convenţie. A zis: „Soţul meu este chiar bogat, are o fermă mare, bine înzestrată etc., şi, deşi am servit cu credincioşie ani de zile, el aşa se opune Adevărului şi aşa mă împiedică în privinţa lui, încât bombăne şi pentru cea mai mică sumă dată pentru abonamentul la Turnul de Veghere sau pentru preţul cărţilor de care am nevoie. Când am auzit de această convenţie am simţit o dorinţă în inima mea să vin şi să întâlnesc pe unii din poporul drag al Domnului, şi am dus chestiunea la Domnul în rugăciune, spunându-I că dacă este plăcerea Sa, m-aş bucura mult de privilegiul de a fi la convenţie, dar eram dispusă să las chestiunea cu totul în seama Lui. Am simţit cumva că era foarte posibil ca Domnul să-mi deschidă calea să vin, şi în spiritul cooperării i-am sugerat soţului meu această chestiune într-un moment favorabil, spunându-i că mi-ar plăcea foarte mult să fiu la convenţie. S-a opus cu violenţă, zicând că distanţa până la gară era aşa de mare că nu puteam să merg pe jos şi el nu-mi va da voie să folosesc un cal. I-am răspuns foarte calm că nu ştiam, dar simţeam cumva că Domnul voia ca eu să merg şi poate că îmi va deschide calea. Am răspuns liniştită, fiindcă încredinţasem chestiunea cu totul Domnului şi eram dispusă să rămân la orice îmi va acorda providenţa Sa. Am fost chiar veselă, prin urmare, în pofida cuvintelor de împotrivire ale soţului meu. El părea să-mi vadă aşteptarea încrezătoare şi de câteva ori s-a referit la această chestiune, repetând că nu trebuia să merg, că nu mă va lăsa să iau un cal etc. Eu am răspuns numai că nu ştiam, dar dacă era voia Domnului să merg, El va putea să-mi deschidă calea. Cam cu zece zile înainte de convenţie, unul dintre cei mai buni cai ai soţului meu s-a îmbolnăvit, şi deşi el reuşeşte foarte bine să-şi doftoricească animalele şi cu această ocazie a chemat un chirurg veterinar, calul a murit. Apoi alt cal s-a îmbolnăvit şi a murit, şi al treilea s-a îmbolnăvit. Soţul meu a început să-şi dea seama că ar putea fi mâna Domnului în afacerile lui, şi evident a asociat pierderile cu declaraţia sa că nu voi putea folosi calul să merg la convenţie. A adus în discuţie el însuşi subiectul convenţiei, dând de înţeles într-un mod foarte blând posibilitatea de a revoca decizia sa anterioară. Răspunsul meu liniştit a fost acelaşi, că poate Domnul va deschide calea. A murit şi al treilea cal, şi soţul meu a venit la mine şi mi-a spus: „Poţi merge la convenţie”.

 

30. Care este relaţia între rugăciune şi mulţumire?

 

R 3128, col. 2, par. 3, 4:

Neliniştea şi poverile sunt inevitabile pentru cei care se bazează pe ei înşişi, pe înţelepciunea lor, pe puterea lor, pe abilitatea lor; dar membrii corpului lui Cristos, acceptaţi în Cel Preaiubit, adoptaţi în famila divină, fii ai lui Dumnezeu, sunt asiguraţi tot mereu în Cuvânt că dacă ei rămân credincioşi, toate lucrurile vor lucra împreună pentru binele lor cel mai mare. De ce ar fi ei împovăraţi? De ce ar fi neliniştiţi? Cel care le apără interesele nu doarme. Când creştinii se simt neliniştiţi, temători, împovăraţi, dovada este că le lipseşte credinţa, şi probabilitatea este că, fie n-au crescut până la punctul de a avea credinţa cuvenită în Domnul, fie au lăsat „norii de origine pământească” şi grijile acestei vieţi să se interpună între ei şi Domnul, aşa încât nu mai au încredere că continuă în iubirea şi grija Sa. Toţi care sunt în astfel de stare să meargă imediat la tronul harului ceresc şi la făgăduinţele divine, şi obţinând milă la tron şi hrănindu-se din făgăduinţe, să se întărească în Domnul şi în încrederea în El, şi grijile care-i macină vor da loc credinţei, încrederii, păcii inimii, oricare ar fi condiţiile exterioare.

Acesta este sfatul apostolului — ca în loc de a continua în starea neliniştită, să punem în faţa Domnului toate afacerile noastre, cerând grija Lui providenţială făgăduită, recunoscând lipsa noastră de înţelepciune — şi acceptând cu bucurie înţelepciunea Sa şi prevederile iubirii Sale, să aducem toate cererile într-un spirit de mulţumire. Acest spirit de mulţumire implică o recunoaştere că împrejurările şi condiţiile în care ne aflăm au fost supravegheate de Domnul şi că Îi apreciem grija şi ne încredem în ea pentru viitor. Mulţumirile pentru ceea ce avem şi o deplină apreciere a conducerilor Domnului de mai înainte şi de acum, vor împiedica orice nelinişte pentru viitor; căci inima mulţumitoare va conchide că Cel care ne-a favorizat şi ne-a răscumpărat pe când eram încă păcătoşi, ne va favoriza şi va face mult mai mult pentru noi acum că suntem ai Săi prin adopţia care este în Cristos Isus.

 

R 3306, col. 1, par. 7:

Ne-am referit deja la necesitatea rugăciunii, cererii, menţionată de apostol. Observăm acum că cei care locuiesc în părtăşie strânsă cu Domnul vor aprecia atât de mult favorurile şi binecuvântările avute deja, încât nu se vor gândi să ceară binecuvântări mai mari, ci mai degrabă să aducă mulţumiri cu o înţelegere a faptului că au primit deja din mâna Domnului nu numai mai mult decât au meritat, ci mai mult decât ar fi putut cere sau gândi. Şi ce au primit deja este numai o pregustare a binecuvântărilor viitoare promise.

 

R 2866, col. 1, par. 3:

Iacov a avut o metodă de a marca manifestările speciale ale providenţei divine — ca atunci când a pus numele Peniel locului în care s-a luptat cu îngerul; ca aducere aminte că acolo a fost privilegiat să vadă, în mod reprezentativ, faţa Domnului, să primească binecuvântarea Domnului, lumina feţei Sale. Asemănător, este folositor pentru israeliţii spirituali să notăm într-un mod special toate îndurările şi providenţele Domnului faţă de noi. Mulţi se simt săraci în privinţa favorii şi binecuvântării Domnului, numai fiindcă n-au lăsat ca ele să facă o impresie cuvenită asupra inimii lor atunci când le-au primit. Favorurile divine se pierd repede din vasele noastre crăpate dacă nu se face o notă specială cu acea ocazie, fie pe tăbliţa minţii, sau în alt mod care să ne împrospăteze memoria. Fără îndoială toţi am avea mai multe Beteluri şi mai multe Penieluri dacă doar am urma calea de a pune ceva fel de monumente, şi acolo să intrăm în ceva legământ sau angajament special cu Domnul ca răspuns pentru îndurările Domnului. Chiar pe linia acestui gând, că creştinii au în general binecuvântări şi favoruri mai multe decât recunosc pe deplin, Biserica din Allegheny a ţinut de câţiva ani „adunări de casă” în diferite cartiere, în fiecare miercuri seara, pentru rugăciune, laudă şi experienţe. Şi experienţele nu sunt din acelea avute „cu ani în urmă”, oricât de bune ar fi fost, ci experienţe proaspete, vii, din acea săptămână. Şi când fiecare caută zilnic dovezile proaspete ale iubirii şi grijii divine, găseşte că are cu mult mai mare pricină de bucurie şi mulţumire şi încurajare decât ar fi ştiut că are fără astfel de veghere şi notare. Să-I înălţăm lui Dumnezeu zi de zi şi săptămână de săptămână Ebenezer-urile noastre, dacă vrem să ne crească credinţa, bucuria şi iubirea.

 

31. Care este relaţia între post şi rugăciune?

 

R 2022, col. 1, par. 4, până la sfârşit — Purificarea prin post şi rugăciune:   

Deşi noi nu suntem sub Legământul Legii, în mod cuvenit putem privi în urmă la procedurile lui Dumnezeu cu vrednicii din vechime şi la aranjamentele tipice din trecut, şi să scoatem din ele unele învăţături de valoare. O învăţătură este în faptul că celor care au sărbătorit Paştile (simbolizând Biserica evanghelică ce se împărtăşeşte din Cristos, Mielul nostru de Paşti) li s-a cerut să se cureţe, să-şi cureţe casele şi să îndepărteze tot aluatul (un simbol al păcatului) şi să facă o curăţenie generală. Vezi Exodul 12:19, 20; 13:7; Ioan 11:55.

Cu marea ocazie a dării Legământului Legii lui Israel, au fost poruncite în mod strict spălări, purificări etc. (Vezi Exodul 19:15.) Antitipul aceleia a fost instituirea Noului Legământ al harului prin marele Mijlocitor, Cristos. Caracterul potrivit al mai marii purificări a tuturor celor care acceptă Noul Legământ trebuie să fie evident.

Când profetul Daniel L-a căutat pe Domnul cu cereri speciale la care El a răspuns atât de special, el s-a „disciplinat”; adică, a căutat ca prin practicarea lepădării de sine să se aducă într-o stare specială a inimii şi a minţii plăcută lui Dumnezeu (Dan. 10:2, 3). Că acest lucru i-a fost de ajutor şi plăcut lui Dumnezeu este mărturisit de îngerul Domnului — „Daniel, om preaiubit [margine — „om al dorinţelor”] ... nu te teme de nimic; căci cuvintele tale au fost ascultate”. Vers. 11, 12. Compară şi cap. 9:3, 4-18, 20, 21.

În timp ce posturile, spălările, purificările din Legământul Legii reprezintă condiţiile de lepădare de sine şi de moarte faţă de lume, care trebuie să fie atitudinea tuturor credincioşilor întotdeauna, totuşi avem bun precedent în Noul Testament pentru respectarea posturilor literale etc. Să observăm următoarele:

Domnul nostru a postit patruzeci de zile la începutul slujirii Sale, când căuta în mod special conducerea şi instruirea divină pentru lucrare; şi nu ştim cât de des a postit în secret. Mat. 4:2.

„Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare tristă, ca făţarnicii, care îşi urâţesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc. ... Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te araţi nu oamenilor că posteşti, ci Tatălui  tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” Mat. 6:16-18; 9:15.

În Biserica din Antiohia erau câţiva fraţi care slujeau Biserica şi se rugau, posteau şi căutau să fie şi să facă ce era cât mai plăcut lui Dumnezeu. Dintre aceştia serioşi care căutau, Dumnezeu a ales pe Pavel şi pe Barnaba pentru serviciu special. Ce sugestie se află în aceasta pentru toţi cei care sunt doritori să fie folosiţi şi folositori în serviciul aceluiaşi Învăţător. Biserica din Antiohia părea să simtă importanţa acestei chestiuni de asemenea, căci atunci când i-a trimis pe cheltuiala lor, ca reprezentanţi ai lor şi ai Domnului, ei au postit întâi, apoi s-au rugat şi au pus mâinile peste misionari (recunoscându-i ca agenţii şi reprezentanţii lor) şi i-au trimis. Fapte 13:2, 3.

Apostolul menţionează cum el şi colaboratorii lui s-au dovedit aprobaţi pentru poporul lui Dumnezeu, şi printre alte lucruri menţionează bătăi, închisori şi posturi. Nu trebuie să gândim că apostolul s-a bătut şi s-a închis singur, cum fac unii călugări şi călugăriţe, ci că a suferit acestea din partea necredincioşilor, din pricina credincioşiei sale faţă de Domnul, în vestirea veştilor bune de mare bucurie — „Isus şi învierea” — de care nu-i era ruşine. Tot aşa, unele dintre posturi se poate să fi fost posturi impuse, datorită serviciului său pentru adevăr; şi, dacă este aşa, fără îndoială acestea au fost cu atât mai acceptabile în ochii Domnului. 2 Cor. 6:5; 11:27.

Sfătuim pe aceia care ne-au scris despre dorinţa lor de a abandona folosirea tutunului etc., sau care găsesc în ei vreo slăbiciune pe care doresc s-o învingă, nu numai să-şi spele continuu inima cu adevărul, să se roage şi să vegheze necontenit, ci pe lângă acestea să folosească frecvent apa li-terală, prin băi fizice şi posturi ocazionale pentru Dumnezeu ca semn al seriozităţii inimii lor — ca o dovadă pentru ei, ca şi pentru Dumnezeu, că rugăciunea lor nu este numai o toană de moment, ci o adâncă, serioasă dorinţă a inimii.

 

R 3659, col. 2, par. 2-5 — Posturile israeliţilor spirituali:

Fără îndoială că există un avantaj în post şi rugăciune pentru israelitul spiritual. Cazul nostru nu este exact ca acel al israeliţilor sub Ezra, dar există totuşi o asemănare. Nouă nu ni se garantează binecuvântări pământeşti sau protecţie pământească împotriva adversarilor pământeşti. Ca israeliţi spirituali însă, noi avem o garanţie mai mare, căci în estimarea noastră, interesele noastre spirituale ca noi creaturi sunt incomparabil mai mari şi mai importante decât toate interesele noastre pământeşti. Avem garanţia că orice ni s-ar întâmpla, Domnul poate şi este dispus să conducă spre bine dacă noi ne încredem în El. În măsura în care această făgăduinţă graţioasă a Domnului nu este apreciată de noi, vom căuta protecţie în lume. Chiar experienţa înţelegerii pericolului şi a simţământului timidităţii s-ar putea dovedi de fapt o binecuvântare superioară pentru noi dacă aceasta ne-ar duce mai aproape de Domnul — prin post şi rugăciune.

Postul, după cum am văzut până acum, înseamnă lepădare de sine. Ideea nu este aceea de slăbire a corpului prin abţinere totală de la mâncare, ci mai degrabă o disciplinare a corpului prin abţinere de la delicatese, bunătăţi etc. Fără îndoială astfel de posturi sunt folositoare pentru noi şi în alte moduri. Ele nu numai uşurează corpul de supraîncărcare, ci pentru mulţi lucrează spre a limpezi mintea şi a o face mai ascuţită, mai înclinată spiritual. Toţi recunoaştem aceasta ca un fapt, fie că putem explica filosofia lui fie că nu. Tuturor credincioşilor, în special tuturor celor care pornesc pe calea consacrării, a devotării personale Domnului şi cauzei Sale, le recomandăm postul în moduri raţionale şi potrivite, să-şi nege mulţumirea patimilor naturale şi în general să trăiască moderat, cumpătat, folosind această lume şi confortul şi binecuvântările ei fără a abuza de ele — folosirea lor în măsura şi în modul care să fie spre cel mai mare avantaj ca noi creaturi în Cristos. Pentru creştinul consacrat, acesta nu este numai un incident de o zi, ci cursul unei vieţi. Fiecare zi a lui este o zi de post, o zi de negare de sine în privinţa a tot ce este păcătos şi în privinţa a orice nu ar lucra spre avantajul spiritual al său sau al altora.

Postul nostru este ca botezul nostru — are un punct definit de început şi un punct definit de sfârşit. El începe cu botezul nostru spre moarte şi se sfârşeşte în moarte. Practicanţii negării de sine, ai postului, sunt sacrificatorii de sine, biruitorii lumii, cărora Domnul le-a promis binecuvântarea Sa specială de favoruri spirituale, pace, bucurie şi toate roadele şi harurile spiritului în prezent, şi binecuvântarea veşnică a părtăşiei cu El în toate bucuriile, perfecţiunile şi desăvârşirile stării Împărăţiei — glorie, onoare şi nemurire.

Ezra spune: „Pentru aceasta am postit şi am chemat pe Dumnezeul nostru. Şi El ne-a ascultat”. Acest verset poate fi aplicat în măsură deplină israeliţilor spirituali care, sub conducerea Marelui Preot al mărturiei noastre, călătoresc spre Ierusalimul cel Nou. Postul şi rugăciunile lor către Domnul pentru protecţie şi ajutor pe calea îngustă şi pentru sprijin până la sfârşitul călătoriei sunt auzite, şi Domnul ne asigură dinainte că toate aceste cereri sunt satisfăcute. Buna plăcere a Tatălui nostru este să dea Spirit sfânt celor care cer şi să facă toate lucrurile să lucreze împreună spre binele lor, şi să-i aducă sub conducerea marelui Păstor Principal şi în final în Împărăţie. Cu alte cuvinte, „Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:24) — va face tot ce a promis, peste măsură mai mult decât am fi putut cere sau aştepta de la El. Totul depinde de noi: dacă consacrarea noastră se bazează pe credinţa în lucrarea răscumpărătoare a Domnului nostru, dacă este o consacrare deplină şi completă şi dacă o trăim zi de zi, rezultatul va fi tot ce am aşteptat, şi chiar mai mult decât am aşteptat.

 

32. Care este valoarea rugăciunii secrete?

 

Vol. VI, pag. 686, par. 3, până la pag. 687, par. 1:

Acest mare privilegiu al accesului la Dumnezeu, al intrării prin credinţă în Sfânta Sfintelor, al apropierii de tronul harului şi al primirii milei şi ajutorului în orice timp de nevoie, poate fi adaptat la toate condiţiile înconjurătoare.

Acest privilegiu este al nostru pentru folos personal — ca noi individual să putem intra în cămăruţă cu Domnul şi să avem comuniune cu El; şi prin mila Sa, această comuniune cu El, această separare de lucrurile care ne distrag, poate fi gustată când în realitate ne retragem din tovărăşia altora. Unde acest lucru este imposibil şi unde nu se iveşte nici o ocazie de a ne pleca genunchii şi a ne ridica vocea nici chiar până la şoaptă, Noua Creaţie are privilegiul accesului la Tatăl în comuniune mintală. Când suntem pe stradă, când suntem înconjuraţi de confuzie şi vacarm, inima se poate ridica şi căuta înţelepciune şi putere la tronul harului. Ce binecuvântate sunt aceste privilegii! Cei care le folosesc cel mai mult se bucură de ele cel mai mult. Spre deosebire de lucrurile pământeşti, acestea devin cu atât mai preţioase cu cât devin mai familiare.

 

33. Care sunt avantajele speciale ale rugăciunii în familie?

 

Vol. VI, pag. 687, par. 2:

Rugăciunea în cercul familiei înseamnă retragerea familiei în „cămăruţa ascunsă" — în prezenţa Domnului, departe de lume. Aceasta nu poate fi totdeauna posibil, dar unde există prilejul, acesta nu trebuie să fie neglijat. Dacă însă nu se pot crea ocazii favorabile, fără îndoială că Domnul va lua voinţa în locul înfăptuirii şi va acorda binecuvântări în consecinţă. Influenţa altarului familiei şi a tămâiei rugăciunii care se înalţă de pe el la Tatăl ceresc, precum şi recunoaşterea acolo a harului Său, a milei, a puterii şi binecuvântării Sale, vor aduce în mod sigur mai multă binecuvântare, nu numai Preotului Împărătesc care-şi serveşte astfel familia, ci fiecărui membru al acelei familii. Un simţământ de reverenţă faţă de Dumnezeu, de responsabilitate faţă de El şi de înţelegere a iubirii Sale, a grijii Sale protectoare, va merge cu acea familie toată ziua. Şi dacă seara va fi posibil să se adune din nou ca familie, ca să recunoască îndurările divine şi să dea mulţumiri, binecuvântarea nu va face decât să crească, cum a fost cu uleiul din urciorul văduvei, când a fost turnat pe rând în vase. 2 Împ. 4:1-7.

 

34. Care este valoarea rugăciunii în Biserică?

 

Vol. VI, pag. 687, par. 3:

Rugăciunea în Biserică înseamnă pentru familia Domnului retragerea în „cămăruţa ascunsă" a prezenţei divine, separată de lume. Aceasta este vital necesară pentru progresul ei, pentru sănătatea ei, pentru dezvoltarea ei spirituală. Neglijarea ei va duce în mod sigur la pierderea puterii, a privilegiului şi serviciului, şi la o pierdere corespunzătoare a bucuriei. Suntem însă în total dezacord cu felul de rugăciune publică la care făcea referire un ziar din Boston, când, dând raport despre o adunare religioasă, a zis: „Reverendul Dr. -------- a făcut cea mai frumoasă şi mai elocventă rugăciune oferită vreodată unui public din Boston!” Prea multe rugăciuni se fac publicului în loc să se facă lui Dumnezeu. Scripturile nu numai că încurajază printre poporul Domnului rugăciunile în public şi cu voce care să poată fi auzită, dar şi arată că cel care se roagă trebuie să aibă în vedere publicul în legătură cu slujirea sa şi să facă serviciul aşa încât cel care aude să poată spune „Amin”, fie cu voce tare, fie în inima sa. 1 Cor. 14:13-17.

 

35. Sunt autorizate rugăciunile publice făcute la întâmplare?

 

R 2023 — Sunt autorizate rugăciunile publice? Vezi articolul la pag. 257.

 

36. Care este necesitatea rugăciunii la începutul şi la sfârşitul adunărilor de studiu al Cuvântului lui Dumnezeu?

 

Vol. VI, pag. 688, par. 1:

Înţelepciunea de sus, Spiritul sfânt, l-a îndrumat pe apostolul Pavel când a mers cu Evanghelia în altă cetate ca să caute pe cei adunaţi „într-un loc de rugăciune” (Fapt. 16:13). Şi încă este un fapt, că atât cunoştinţa cât şi iubirea lui Dumnezeu prisosesc cel mai mult printre aceia din poporul Domnului care se roagă unul pentru altul şi unul împreună cu altul, ca bucuria lor să fie deplină. Oricât de multe adunări ar avea poporul Domnului pentru studiul Cuvântului Său şi pentru zidirea reciprocă în cea mai sfântă credinţă, noi susţinem ca nici un serviciu să nu fie considerat că este început cum se cuvine decât dacă se cere mai întâi binecuvântarea Domnului peste studiu; şi nici o adunare să nu fie considerată că este încheiată cum se cuvine până când se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru privilegiul şi binecuvântarea de care s-a bucurat şi pentru binecuvântarea acordată — pentru ca Cuvântul harului Său să poată fi într-adevăr hrană pentru inimile celor care au ascultat cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte şi a face voia Sa.

 

37. Ce sugestii sunt în legătură cu adunările de rugăciune şi experienţe?

 

Vol. VI, pag. 314, par. 5:

Trebuie să fie servicii devoţionale nu numai legate de toate adunările poporului Domnului, ci şi, după cum arată experienţa, fiecare are folos când în prezenţa fraţilor săi mărturiseşte cu gura sa, fie prin relatarea experienţelor fie prin rugăciune, devotamentul său faţă de Domnul.

 

Vol. VI, pag. 319, par. 1, până la pag. 322. Vezi fragmentul la pag. 258.

 

38. Este potrivit să ne rugăm pentru botezuri cu Spirit sfânt?

 

Vol. V, pag. 211, par. 1, până la pag. 216. Vezi fragmentul la pag. 260.

 

Vol. VI, pag. 445, par. 1:

Am atras deja atenţia în mare măsură asupra cuvintelor lui Ioan Botezătorul, spuse evreilor despre Isus: „El vă va boteza cu Duhul sfânt şi cu foc” (Mat. 3:11) — indicând astfel binecuvântările de la Cincizecime asupra israeliţilor şi focul mâniei lui Dumnezeu, „mânia Lui" completă (1 Tes. 2:16), care a venit asupra rămăşiţei acelei naţiuni. Botezul cu foc nu este o binecuvântare şi nici nu este înţelept că creştinii se roagă uneori pentru el. După cum un astfel de botez cu foc a fost la sfârşitul Veacului Iudeu asupra „plevei” din acea naţiune, tot aşa Domnul nostru arată că la sfârşitul acestui veac va fi un „foc” similar asupra clasei „neghină" din creştinătate — un botez al focului, strâmtorării, care va fi îngrozitor; „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Dan. 12:1.

 

39. Se pot ruga consacraţii pentru vindecare fizică?

 

R 2837, col. 2, par. 4, până la pag. 2838, col. 1, par. 3:

În privinţa întrebării dacă poporul Domnului să se aştepte la vindecare miraculoasă ca răspuns la rugăciune: noi nu credem că trebuie să se aştepte la vindecare miraculoasă sau să se roage pentru aceasta. Tot poporul lui Dumnezeu este desigur binevenit la tronul harului şi este invitat să-şi ducă toate poverile şi grijile acolo, şi să obţină milă şi să gesească har spre ajutor în orice timp de nevoie. Dar sfinţii nu sunt invitaţi niciodată să se roage pentru vindecarea lor fizică. Ei sunt însă asiguraţi că buna plăcere a Tatălui este să dea Spirit sfânt celor care îl cer. Şi în mod clar aluzia este că bolile fizice, suferinţele şi durerea realizează pentru poporul lui Dumnezeu haruri şi roade ale spiritului dacă sunt primite în mod cuvenit şi sunt suportate cu răbdare. Celor care sunt astfel atinşi le vorbeşte Domnul cum i-a vorbit sfântului Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns”. Cu această asigurare apostolul s-a putut lăuda în necazuri; şi putem învăţa să facem aşa şi noi. 2 Cor. 12:7-10.

Această rugăciune a apostolului, repetată de trei ori, ne spune el, este singura rugăciune pentru vindecare fizică din partea vreunuia dintre apostoli, după câte arată mărturia biblică. Aceasta a fost făcută devreme în experienţa apostolului, înainte de a fi învăţat că chemarea sa de sus nu era la sănătate, bogăţie, binecuvântări pământeşti şi confort în gustarea lor, ci la sacrificarea tuturor acestora, pentru ca astfel devenind părtaş în suferinţele lui Cristos, să poată ajunge curând la starea cerească — glorie, onoare şi nemurire. Astfel şi dragul nostru Răscumpărător, nu S-a rugat pentru binecuvântări pământeşti pentru Sine şi nu Şi-a folosit puterile în mod egoist. El ar fi putut porunci pietrelor să se facă pâine, dar n-a făcut-o, şi a postit patruzeci de zile. Ar fi putut cere şi ar fi primit pentru apărarea şi eliberarea Sa de persecutori, douăsprezece legiuni de îngeri; dar n-a făcut aşa — în loc de aceasta El a vrut să îndure orice permitea Tatăl să fie turnat în paharul experienţei Sale amare; acceptând numai binecuvântările comune de o natură deschisă întregii omeniri. Când a fost ostenit S-a odihnit, sau a devenit atât de slab încât nu Şi-a putut duce crucea şi a căzut sub povara ei. Dar nu S-a rugat pentru putere. Ar fi fost în opoziţie cu legământul Său sau cu consacrarea spre moarte să fi căutat astfel ajutor divin în împotrivirea la moarte.

Dar în timp ce nu există dovezi că apostolii s-au rugat pentru uşurare de bolile fizice (cu singura excepţie menţionată mai sus), avem mărturii că ei şi alţii pe care i-au iubit au fost bolnavi. Într-un caz apostolul declară despre Epafrodit: „Într-adevăr, a fost bolnav şi foarte aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el; şi nu numai de el, ci şi de mine, ca să n-am întristare peste întristare” (Filip. 2:27). Ne putem oare îndoi că dacă însănătoşirea lui ar fi fost miraculoasă chestiunea ar fi fost declarată aşa spre gloria lui Dumnezeu? Este evident deci că a fost aşa cum este declarat, că însănătoşirea a avut loc fiindcă Dumnezeu a avut milă de el, şi nu prin rugăciune. Şi aşa este şi cu noi acum: „Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie” şi Îşi împlineşte făgăduinţa de iubire şi milă, şi toate lucrurile, chiar şi boala etc., vor lucra spre binele celor chemaţi potrivit scopului Său.

Vindecarea fizică drept răspuns la rugăciune, cum este descrisă în Biblie, a fost făcută pentru public, nu pentru Biserică, exceptând cazul când sfântul (cum este în Iacov 5:14-16) ar cădea în păcat şi boală ca pedeapsă pentru păcat aşa încât n-ar putea merge la Dumnezeu în rugăciune pentru sine. Acesta să trimită după Bătrânii Bisericii şi ei să se roage pentru el pentru iertarea păcatului său; „Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate”.

Deşi din punct de vedere cronologic ne aflăm în zorile Mileniului, suntem înclinaţi să ne îndoim că se acordă lumii ceva binecuvântări speciale, până când Biserica Evanghelică, preoţimea împărătească aleasă, este completă şi glorificată; căci aceasta va fi lucrarea lor. 

 

Vol. VI, pag. 636, par. 1, până la pag. 637, par. 1:

Cum a făcut Isus şi ce cale au urmat apostolii mergând în urmele Sale? Răspundem că nu este nici o relatare că Isus sau apostolii au vindecat pe cineva din Biserică. Se impune oare ideea că vindecarea bolnavilor de către Domnul nostru a indicat voinţa divină asupra acestui subiect? Răspundem că nu cei vindecaţi, ci vindecătorul este modelul nostru. Domnul nostru a hrănit miraculos mulţimea; să aşteptăm noi ca atare să fim hrăniţi miraculos? Nu — dimpotrivă. După cum Căpetenia Noii Creaţii a refuzat să folosească puterea divină pentru confortul Său personal, tot aşa să facem şi noi (Mat. 4:2-4; 26:53). Dacă El, atunci când I-a fost foame a trimis pe ucenici să cumpere pâine, iar atunci când a fost ostenit S-a odihnit la fântână sau în altă parte — şi deşi a fost „atins" de pierderea sau de sacrificarea vitalităţii, totuşi nu S-a rugat niciodată pentru eliberare de aceste necazuri naturale, ci le-a îndurat cu bucurie ca parte din sacrificiul Său — tot aşa să facem şi noi.

Mai mult de atât: Domnul nostru dă de înţeles că pentru El ar fi fost o folosire păcătoasă a puterii să fi folosit ajutorul Spiritului sfânt pentru satisfacerea unor astfel de nevoi pământeşti, fiindcă acesta era la dispoziţia Sa pentru alt scop. Să fi chemat puterea divină pentru uşurare sau pentru protecţie de vreo parte din procesul morţii, ar fi fost păcat, fiindcă El făcuse legământ de sacrificiu şi orice apel pentru protecţie de efectele lui ar fi însemnat că „dă înapoi”. „Dar dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Evr. 10:38; Mat. 26:53.

Lucrurile stau exact la fel şi cu Biserica, fiindcă noi urmăm pe Căpetenia noastră. Pentru noi, a apela după ajutor divin pentru corpurile noastre muritoare pe care le-am consacrat spre moarte, ar fi în defavoarea legământului nostru, prin care ne-am dat toate avantajele pământeşti şi drepturile ca oameni (din privilegiile restabilirii cumpărate cu sângele preţios) în schimbul privilegiului de a alerga ca Noi Creaturi în alergarea pentru marele premiu al „slavei, cinstei şi nemuririi”. A cere înapoi ceea ce am predat ar implica o dorinţă de a ne retrage de la sacrificiu, de a anula legământul şi de a renunţa la moştenirea noastră ca Noi Creaturi. Această opinie despre rugăciunea pentru lucrurile pământeşti va fi nouă pentru unii, iar altora le va produce fără îndoială un şoc, reflectând că ei fără să ştie au făcut tocmai acest lucru şi că Dumnezeu le-a răspuns la rugăciune. Poate aceasta însemna oare că ei au fost astfel respinşi din alergarea pentru premiu? Noi gândim că nu. Credem că după cum un părinte pământesc ar fi îndelung răbdător cu copilaşul său neştiutor, tot aşa Domnul este răbdător faţă de poporul Său, scuzându-le greşelile neintenţionate şi luând intenţia în locul cuvintelor. Şi după cum un părinte ar putea onora o cerere nepotrivită a micuţului său, tot aşa noi credem că Domnul a onorat adesea credinţa poporului Său chiar dacă era nepotrivit exercitată. Dar lucrurile stau diferit când creştem în har şi cunoştinţă; atunci ar fi păcat şi ar putea însemna o întoarcere de la favoarea divină — o respingere a legământului.

 

Vol. VI, pag. 644, par. 1, până la pag. 654. Vezi fragmentul la pag. 262.

 

R 2006, col. 2, par. 2, până la pag. 2007, col. 1, par. 1 — Rugăciunile lui Cristos n-au fost egoiste. Vezi fragmentul la pag. 266.

 

R 3588, col. 2, par. 1-4:

Domnul a fost îndurător faţă de Ezechia, ascultându-i şi împlinindu-i rugăciunea. Isaia nu ieşise încă din casa împăratului ca să meargă acasă, când a venit un mesaj de la Domnul îndrumându-l să se întoarcă în odaia de bolnav al lui Ezechia şi să-i spună că Domnul i-a ascultat rugăciunea şi i-a văzut lacrimile şi i-a adăugat cincisprezece ani la viaţa lui, indicându-i prin profet medicamentul, o cataplasmă care-i va aduce uşurare — o turtă de smochine. Aici se află o lecţie: nu înseamnă că nu trebuie să folosim remedii în legătură cu necazurile şi suferinţele noastre, ci trebuie să recunoaştem în spatele remediilor voinţa Domnului. Turta de smochine n-ar fi ajutat în acest caz fără intervenţia puterii Sale divine, dar, pe de altă parte, puterea divină a preferat să opereze prin turta de smochine, mai degrabă decât fără ea. Nu este pentru noi să-I dictăm Domnului cum să ne vină binecuvântările, ci să căutăm să învăţăm din acestea şi din alte ilustraţii pe care ni le-a dat, care ar fi probabil voinţa Sa în privinţa noastră şi a necazurilor noastre.

Se ridică întrebarea: Şi-a schimbat Dumnezeu planul şi aranjamentele datorită rugăciunii lui Ezechia, şi face El aşa ori de câte ori răspunde la o rugăciune? Răspundem că în anumite chestiuni este în mod evident la fel de uşor pentru Domnul să le aranjeze într-un fel sau în altul fără a fi în opoziţie cu planurile Sale generale. După înţelegerea noastră, Domnul l-ar fi lăsat pe Ezechia să moară dacă nu s-ar fi rugat. Cu alte cuvinte, Domnul l-a informat numai pe împărat care ar fi fost consecinţele cazului său, şi l-a informat tocmai cu scopul de a-i da o ocazie să ceară în credinţă vindecarea sa. Astfel Domnul a aşteptat să fie îndurător cu el.

Prin aceasta nu dorim să sugerăm că purtarea şi rugăciunile lui Ezechia trebuie să fie un model şi o lecţie pentru tot poporul Domnului în împrejurări asemănătoare, ca atunci când noi sau sau cei iubiţi ai noştri sunt bolnavi, să facem o cerere specifică pentru prelungirea vieţii şi însănătoşire de boală. Există o deosebire între starea şi relaţia noastră cu Domnul şi cea a lui Ezechia. Deşi împăratul a fost un om bun, el a trăit înainte de a începe chemarea evanghelică. De aceea, el n-a fost unul dintre concepuţii de spirit, căci Spiritul sfânt nu era dat încă, fiindcă Isus nu suferise încă şi nu fusese glorificat încă (Ioan 7:39; 1 Pet. 1:11). Cei care sunt poporul consacrat la Domnului acum, „sfinţii”, să-şi dea seama că ei sunt într-o relaţie cu Domnul specială, nouă, diferită de a altor oameni; că Domnul a făcut un acord cu ei, că predarea vieţii lor pământeşti şi a tuturor intereselor pământeşti le va aduce în schimb favoruri, privilegii, protecţii etc. speciale.

Din acest punct de vedere ar fi neînţelept să-I ceară Domnului privilegii şi avantaje pământeşti de vreun fel, deoarece acestea ar putea lucra spre dezavantajul lor ca Noi Creaturi. Mai degrabă ei să-şi amintească de cuvintele Domnului nostru, că toată omenirea caută lucruri pământeşti, dar că Tatăl ştie de ce lucruri avem nevoie înainte de a I le cere. Prin urmare, atitudinea preferabilă a inimii pentru poporul consacrat al Domnului este: O, Doamne, Tu ştii mult mai bine decât mine ce ar fi pentru binele meu cel mai mare, pentru interesul meu spiritual cel mai mare. Ai promis că toate lucrurile vor lucra împreună pentru binele meu fiindcă sunt al Tău, fiindcă am fost chemat potrivit planului Tău. Te implor, dă-mi ce este mai bine în toate afacerile vieţii şi reţine ceea ce Ţi se pare Ţie mai bine — „facă-se voia Ta”. Ca poporul consacrat al Domnului să încerce să mişte braţul lui Iehova în privinţa afacerilor lui, ar părea să fie ca şi cum ar încerca să ia cârma din mâinile Lui — ar părea să fie mai multă sau mai puţină voinţă proprie, care noi I-am promis Domnului că va fi moartă pentru ca voia Lui să se facă în noi.

 

R 3668, col. 1, par. 5, 6:

Întrebare: De ce nu ne-am putea ruga pentru vindecare fizică dacă am fi siguri că am face serviciu mai mult în lucrarea secerişului?

Răspuns: Trebuie să ne analizăm gândurile şi să ne amintim că ele sunt înşelătoare peste măsură; că uneori încearcă să ne înşele în privinţa motivelor lor adevărate. Se pare că dorinţa pe care cu toţi am avea-o după vindecare fizică ar fi în mod considerabil de acelaşi fel cu dorinţa pe care toţi am avea-o să vedem că se face o minune — dorinţa de a umbla prin vedere şi nu cu totul prin credinţă. Pe de altă parte, după înţelegerea noastră, Domnul doreşte ca noi cei din Veacul Evanghelic să umblăm cu totul prin credinţă şi nu prin vedere. Ca atare, semnele au fost permise la începutul veacului pentru stabilirea Bisericii, şi apoi au fost lăsate pentru ca Biserica, stabilită prin Cuvântul Domnului aflat în mâinile ei, să umble în întregime prin credinţă. Un alt gând care ar putea ajuta dorinţei după vindecare prin minuni ar fi eliberarea de durere, dar şi aceasta ar fi dorinţă de o natură egoistă; şi dacă Domnul ne-ar elibera de durere, acesta ar fi un pas spre eliberare de boală, şi dacă boala ar fi eradicată, de ce nu ne-am ruga şi pentru eliberare de urâţenie, de strâmbătatea capului, de dispoziţie rea etc.? Într-un cuvânt, de ce să nu-I cerem Domnului să ne facă din nou? Dar aceasta, după cum se va înţelege, ar fi restabilire, care nu face parte din ordinea divină de acum, ci este aranjamentul lui Dumnezeu pentru veacul viitor. După cum am văzut, obiectivul chemării Bisericii în acest veac este să sacrifice, şi trebuie să ne amintim de asemenea că nu creatura nouă este sacrificată, ci creatura veche — creatura nouă se reînnoieşte zi de zi. Domnul îi vindecă toate bolile; adică El cooperează cu noi pentru vindecarea defectelor spirituale şi promite o completare a lucrării la învierea corpului spiritual. Aceasta primim noi în schimbul predării drepturilor pământeşti ale restabilirii. Să fim bucuroşi într-adevăr că, venind la Domnul şi fiind îndreptăţiţi prin credinţă, sărmanelor noastre corpuri vechi, deja aproape moarte, li se va îngădui să meargă în moarte şi acest lucru va fi socotit un sacrificiu complet, deşi nu este decât o parte a lui. Dacă, dimpotrivă, am fi restabiliţi la perfecţiune fizică, ar însemna să avem cu mult mai mult de sacrificat înainte de a ne aştepta să murim. Ca atare, este mai favorabil pentru noi că Domnul socoteşte corpurile noastre perfecte şi apoi sacrificate, fiindcă avem cu atât mai puţin serviciu sacrificator de făcut, şi totuşi este socotit de El ca sacrificiu complet.

 

40. Care este privilegiul nostru în privinţa vindecării bolii sufleteşti?

Ps. 103:2-5 „Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi răscumpără viaţa din groapă; El te încununează cu bunătate şi cu îndurări; El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul.”

 

Vol. VI, pag. 145 până la pag. 149, par. 2. Vezi fragmentul la pag. 267.

 

41. Cum trebuie să privim vindecarea prin credinţă, miracolele moderne etc.?

 

Vol. VI, pag. 638, par. 2, până la pag. 641, par. 1 — „Dacă Satan scoate afară pe Satan, împărăţia lui este în declin.” Vezi fragmentul la pag. 270.

 

42. Cum explicăm Iacov 5:14-16?

Iacov 5:14-16 „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.”

 

R 2008, col. 1, par. 7, până la pag. 2009, col. 2, par. 1. Vezi fragmentul la pag. 271.

 

Vol. VI, pag. 637, par. 2, până la pag. 638, par. 1 — Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav:

Acest pasaj, precum şi cel din Marcu 16:17, 18, sunt folosite ca texte doveditoare pentru a arăta că intenţia divină este ca Noua Creaţie să se bazeze pe puterea divină pentru vindecarea bolilor. Cu pasajul din Marcu se poate rezolva uşor: el nu se află în cele mai vechi manuscrise greceşti, deci trebuie privit ca o interpolare făcută cândva în secolul al cincilea.

În privinţa declaraţiei lui Iacov, este evident din versetul al şaisprezecelea că boala la care se referă este recunoscută ca fiind o pedeapsă pentru păcate — nu o boală uşoară, ci una gravă, făcând să merite chemarea bătrânilor Ecclesiei. Implicaţia pare să fie că păcatul stă atât de aproape de uşă, încât păcătosul bolnav s-a simţit practic tăiat de la părtăşia cu Dumnezeu. Şi în astfel de împrejurări ar trebui să ne aşteptăm ca păcatele să fie mărturisite şi să se facă rugăciuni pentru iertarea lor; şi tocmai aşa spune relatarea: „Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav îdin condamnarea în care eraş şi Domnul îl va ridica îla sănătate — restabilirea fiind un semn de iertare a păcatuluiş — şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate”. Vezi vers. 15.

 

43. Ce lecţie putem învăţa din exemplul de rugăciune a Domnului nostru?

 

R 2649, col. 1, par. 6, până la col. 2, par. 4:

Domnul nostru, după ce a dat drumul mulţimii, a căutat singurătatea muntelui în rugăciune. Deşi El S-a rugat uneori cu ucenicii în auzul lor, aşa încât ei au consemnat cuvintele rugăciunii Sale, este evident că n-a fost mulţumit numai cu aceste ocazii, ci adesea a căutat singur pe Tatăl, aşa cum i-a sfătuit pe ucenici zicând: „Intră în cămăruţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns” (Mat. 6:6). Toţi creştinii cu experienţă şi-au dat seama de valoarea unei astfel de comuniuni personale în secret cu Tatăl ceresc, şi nu suntem surprinşi că Domnul nostru Isus a simţit nevoia unei astfel de comuniuni personale. Cunoştinţa cu Tatăl şi părtăşia Sa cu El înainte de a fi fost făcută lumea, departe de a-L satisface şi a face să nu fie necesară rugăciunea, mai degrabă I-au stimulat dorinţa de a avea părtăşie şi comuniune continuă, în special când era singur în lume — chiar şi ucenicii Săi preaiubiţi, nefiind concepuţi încă de spirit (Ioan 7:39), n-au putut intra în părtăşie cu El în privinţa lucrurilor spirituale, nici n-au putut aprecia încercările care au venit asupra Lui ca om perfect, într-un mod în care ele nu vin asupra omenirii decăzute. El a avut nevoie de astfel de părtăşie cu Tatăl ceresc pentru împrospătarea zelului Său, pentru menţinerea în stare caldă a iubirii şi a devotării Sale, care era baza consacrării Sale şi a sacrificării de Sine zilnice ca om, chiar până la moarte.

Nu se dă nici o sugestie că Domnul nostru a petrecut mult timp în rugăciune, dimineaţa şi seara, totuşi în mod raţional putem presupune că niciodată n-a neglijat căutarea feţei Tatălui; dar aceste perioade scurte de adorare şi rugăciune zilnice au fost suplimentate de ocazii cum este cea menţionată în această lecţie, în care Domnul nostru a petrecut, se pare, mare parte din noapte în rugăciune şi comuniune cu Tatăl. În aceasta există o lecţie pentru poporul Domnului. Datoriile vieţii, care presează asupra noastră zilnic, nu trebuie să fie neglijate; fiecare trebuie să simtă, cum a spus Domnul nostru: „Trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu”, şi aceasta ar implica, de obicei, rugăciuni scurte, cum a poruncit Domnul nostru zicând: „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi acultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte de a-I cere voi” (Mat. 6:7, 8). Şi rugăciunea dată ca exmplu ucenicilor Săi este scurtă. Totuşi, în măsura în care simţim importanţa marii lucrări în care prin favoarea Domnului suntem privilegiaţi să fim colaboratori cu El, inimile noastre trebuie să fie şi vor fi atrase spre perioade de comuniune spirituală — nu în mod necesar în sensul de a face cereri Tatălui, căci mare parte din acele perioade vor fi dedicate fără îndoială mulţumirii pentru îndurările şi favorurile deja primite, pentru făgăduinţele îndurătoare pe care ne bazăm credinţa pentru viitor, şi comuniunii cu Domnul, în sensul cugetării la voinţa Sa în privinţa noastră şi cum Îi putem servi în modul cel mai acceptabil şi să-I fim plăcuţi.

 

R 3551, col. 1, par. 2:

Toată viaţa Domnului nostru ne dă o ilustraţie a ceea ce recomandă apostolul întregii Biserici prin cuvintele „Rugaţi-vă neîncetat”. Domnul nostru în mod evident a fost întotdeauna în atitudinea de rugăciune a inimii, care a fost plină de mulţumire Tatălui în privinţa tuturor afacerilor vieţii, care a recunoscut grija Sa păzitoare, care S-a încredinţat Lui, S-a încrezut în El şi în fiecare împrejurare grea a privit spre El, ca să conducă şi să facă aşa ca toate experienţele să lucreze spre bine. Dar atitudinea constantă a Domnului nostru de rugăciune neîncetată nu I-a împiedicat devoţiunile mai speciale când Se retrăgea de la afacerile vieţii ca să vorbească Tatălui în ascuns — uneori scurt, iar alteori petrecând toată noaptea în rugăciune în singurătatea muntelui. Deşi Şi-a iubit ucenicii, ei nu erau încă concepuţi de Spirit sfânt şi nu puteau înţelege pe deplin lucrurile din punctul Lui de vedere. Numai Tatăl a putut înţelege toată situaţia şi ca atare însăşi izolarea Domnului nostru de orice ajutor uman L-a atras mai des şi mai aproape de Tatăl în rugăciune.

 

44. Care a fost natura cererii Domnului nostru, din Ioan 17:15-26?

Ioan 17:15-26 „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr. Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te -a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei."

 

R 3551-3553 — „Mă rog pentru ei” (Ioan 17:15-26). Vezi articolul la pag. 273.

 

45. Care este importanţa „rugăciunii model”, dată de Domnul nostru ca învăţătură ucenicilor?

Matei 6:9-13 „Voi, deci, aşa să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit; şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!””

 

R 2004, col. 2, par. 9, până la pag. 2005, col. 1 — Rugăciunea model:

Toate rugăciunile consemnate ale Domnului nostru sunt frumoase în simplitatea, adevărul şi lipsa lor de egoism; dar cea care de obicei este numită „rugăciunea Domnului”, dată ca exemplu de rugăciune potrivită, este cu siguranţă un model în toate privinţele, pe care noi am face bine să o urmăm îndeaproape în cererile noastre. Luca 11:2-4; Mat. 6:9-13.

1) Cuvintele ei de început sunt pline de reverenţă şi încredere fiască — „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău!” Ce ar putea fi mai frumos şi mai asemenea spiritului de copil! Ce ar putea fi mai reverenţios decât această abordare îndrăzneaţă, directă a harului ceresc!

2) Ea nu merge în grabă la lucrurile mai mici de un caracter personal, ci, recunoscând că Dumnezeu ia cunoştinţă de toate afacerile pământeşti şi S-a îngrijit deja de un remediu îndurător şi suficient, rugăciunea model recunoaşte aceasta, şi astfel exprimă credinţă şi interes faţă de planul lui Dumnezeu aşa cum este revelat în Cuvântul Său, zicând:  „Vie împărăţia Ta facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Da, într-adevăr, nu numai că este potrivit ca toţi cei care se apropie de Dumnezeu în rugăciune să fi cercetat înainte ca să ştie ce a revelat El în privinţa voinţei şi planului Său, ci şi ca, după ce au învăţat, ei să-şi mărturisească credinţa în Dumnezeu, că planul Său, când va fi executat pe deplin, va satisface cu prisosinţă toate necesităţile cazului nostru. Aceasta nu este o cerere ca Dumnezeu să aducă Împărăţia înainte de timpul stabilit, nici o expresie a dorinţei nerăbdătoare după ea, ci o expresie a speranţei, a încrederii şi a aşteptării răbdătoare după ceea ce ştim că va satisface cu prisosinţă toate aşteptările cuvenite şi va împlini toate făgăduinţele Cuvântului Său. De asemenea ea înseamnă loialitatea noastră faţă de Împărăţie, de legile şi de spiritul ei; şi implică, prin urmare, că în ceea ce ne priveşte, vom face tot ce ne stă în putere ca să ne conformăm viaţa preceptelor ei chiar şi acum.

3) Apoi, venind la dorinţele personale, ea cere numai lucrurile necesare — „pâinea şi apa”, care Dumnezeu ne asigură că le vor fi sigure tuturor celor care sunt cu adevărat ai Săi. Ea cere: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Cererea nu este pentru bogăţie, nici pentru lux, nici pentru surplus, nici pentru fineţuri şi delicatese. Este numai o recunoaştere a lui Dumnezeu ca marele Dăruitor, şi a sprijinirii noastre pe El şi pe făgăduinţele Lui, lăsând cantitatea şi calitatea şi orice altceva pe seama înţelepciunii şi iubirii divine, să fie orânduite pentru binele nostru cel mai mare.

4) Deşi păcatele noastre au fost iertate şi am fost primiţi în familia lui Dumnezeu ca fii înainte de a avea vreun drept să ne rugăm cu, „Tatăl nostru”, totuşi noi trebuie să simţim, cu foarte multă smerenie, că avem poziţia de „fii” prin har, în Cristos, şi nu prin meritul nostru. De aceea, în mod potrivit recunoaştem că suntem încălcători zilnic, care nu facem şi nu putem face voia lui Dumnezeu în mod perfect, rugându-ne: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”, neajunsurile noastre.

5) Apoi recunoaştem un principiu al dreptăţii lui Dumnezeu, că ni se va acorda îndurare prin Cristos numai în măsura în care ne dăm seama de spiritul îndurării divine, şi suntem dispuşi să-l exercităm faţă de alţii care nu ajung la perfecţiune în purtarea lor cu noi; de aceea adăugăm „precum iertăm şi noi celor care ne-au greşit”. Acesta este echivalentul unei învoieli cu Dumnezeu, că noi acceptăm condiţiile milei Sale şi nu ne vom aştepta deloc la milă, decât dacă noi o vom exercita faţă de alţii. Ce idee! Dacă ar fi pe deplin apreciată, cum i-ar influenţa pe toţi copiii lui Dumnezeu să fie amabili unul faţă de altul şi faţă de toţi oamenii, în gând, în cuvânt şi în faptă. Vezi Matei 5:24; 6:15.

6) „Şi nu ne duce în ispită”, sau, mai degrabă, deoarece corecţiile şi ispitirile (încercările) sunt necesare pentru disciplinarea şi pregătirea noastră pentru Împărăţie (Iac. 1:2-12), trebuie să înţelegem aceasta aşa cum de fapt redă Emphatic Diaglott: „Nu ne lăsa în ispită”. Deoarece încercarea credinţei noastre produce răbdare, experienţă şi speranţă (1 Pet. 4:12; Rom. 5:3-5) şi este necesară pentru desăvârşirea noastră în sfinţenie (1 Pet. 1:6, 7), Tatăl nu ne va împiedica de a avea ispite, chiar dacă El nu ispiteşte pe nimeni (Iac. 1:13). Omul este ispitit când este dus în rătăcire şi amăgit prin dorinţele sale egoiste, decăzute; el păcătuieşte când cedează acelor dorinţe (Iac. 1:14). Dar în ceasul încercării, ispitirii, cine poate ieşi biruitor fără „harul îndeajuns pentru orice timp de nevoie” promis, care ne va apăra şi nu va permite să fim ispitiţi peste ceea ce putem suporta, ci odată cu ispita va da şi o cale de scăpare? 1 Cor. 10:13.

7) „Scapă-ne de Cel Rău”, sau cum preferă unii, scapă-ne de rău. Marele Adversar este tot atât de treaz să ne prindă în capcană prin răutatea cărnii, după cum Domnul este gata să ne scape şi să ne dea biruinţa. Noi nu suntem satisfăcători prin noi înşine pentru o astfel de luptă împotriva puterilor întunericului, şi de aceea avem nevoie frecvent de această cerere la tronul harului, căci după cum declară apostolul, „destoinicia noastră este de la Dumnezeu”. 2 Cor. 3:5.

îNotă: Restul propoziţiei cu care se încheie de obicei rugăciunea este nelegitim — nu se află în manuscrisele greceşti vechi. Ar părea că a fost adăugat când înălţarea pământească a Bisericii a condus pe unii să creadă că gloria papală era gloria Împărăţiei lui Dumnezeu.ş

 

R 3351, col. 2, par. 4, până la pag. 3353, col. 2, par. 3. Pentru acest extras lung care explică rugăciunea model a Domnului nostru vezi articolul la pag. 278. 

 

R 2252 (de la subtitlu până la sfârşitul articolului) — „Voi, deci, aşa să vă rugaţi”. Vezi fragmentul la pag. 284.

 

46. Care trebuie să fie natura specială a cererilor noastre?

 

R 3306, col. 1, par. 8, 9:

Cererile noastre să fie tot mai mult pentru har şi înţelepciune, pentru roadele spiritului şi pentru ocazii de a servi Domnului şi fraţilor, şi pentru creştere tot mai mult în asemănarea dragului Fiu al lui Dumnezeu.

În aceste condiţii, cine se poate îndoi că promisa „pace a lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere” va păzi astfel de „inimi” şi „gândurile” lor? Această pace va izgoni de la sine unul din marile rele care tulbură inimile multora. Egoismul şi ambiţia vor găsi puţin loc în inima atât de plină de recunoştinţă. Pacea lui Dumnezeu, şi nu pacea lumii, va domni în astfel de inimă, controlând ambiţiile şi energiile. Pacea divină poate locui în inimile noastre şi poate stăpâni în ele, aşa încât să ţină afară îngrijorarea şi agitaţia lumii, chiar şi atunci când suntem înconjuraţi de aceste condiţii dezavantajoase — chiar şi atunci când Adversarul ne împresoară prin agenţii săi înşelaţi.

 

Vol. VI, pag. 685, par. 1, până la pag. 686, par. 1:

În timp ce Creaturile Noi în Cristos Isus sunt îndemnate în textul de mai sus să nu caute, să nu se îngrijoreze şi să nu se roage pentru lucruri pământeşti — ce veţi mânca, ce veţi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca, ci să încredinţeze toate aceste lucruri înţelepciunii şi iubirii Tatălui — ele sunt instruite în legătură cu un lucru pentru care Tatălui I-ar plăcea foarte mult ca ele să se roage şi I-ar plăcea foarte mult să răspundă pe larg la rugăciunile lor. Acel lucru pe care trebuie să-l caute în mod special şi pentru care trebuie să se roage în mod special este Spiritul sfânt — Spiritul sfinţeniei, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul lui Cristos, Spiritul Adevărului, spiritul chibzuinţei, spiritul iubirii. Cuvintele Învăţătorului sunt: „Dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri îpământeştiş bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer?” Luca 11:13.

Aşadar, aici avem o informaţie clară în privinţa bazei tuturor cererilor noastre, dacă vrem să primim răspuns la ele. Astfel trebuie să ne rugăm dacă vrem să nu cerem rău. Gândurile noastre trebuie îndreptate spre lucrurile de sus, nu spre cele de jos — spre haina dreptăţii lui Cristos şi spre veşmântul nostru glorios viitor, când vom fi ca Domnul nostru şi-L vom vedea aşa cum este, mai degrabă decât spre un veşmânt pământesc. Gândurile noastre trebuie îndreptate spre hrana spirituală — spre pâinea care vine din cer şi spre toate făgăduinţele scumpe ale lui Dumnezeu, ale căror centru şi esenţă este Cristos. Pe acestea trebuie să le căutăm, pe acestea trebuie să ni le însuşim şi pentru acestea va fi, prin urmare, esenţa rugăciunilor noastre. Astfel, vegherea noastră, rugăciunea şi căutarea noastră zilnică vor fi în deplină armonie. Mai mult, mulţumirea trebuie să ia în mare măsură locul cererii, de când aflăm despre lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea prevederii divine, atât pentru Noua Creaţie cât şi pentru cei dragi ai noştri după trup, precum şi pentru toate familiile pământului. Ce am putea cere mai mult sau mai bine decât a promis deja Dumnezeu?

Desigur că n-am putea cere nimic mai mult decât a fost făgăduit în privinţa gloriilor viitoare ale Noii Creaţii, nici n-am putea cere mai mult în privinţa bucuriilor prezente ale acestei clase. Orice asigurare pe care şi-ar putea-o imagina raţiunea, orice dorinţă, orice necesitate a fost deja prevăzută pentru noi şi pregătită — dată pentru a fi primită. Ne lipseşte numai înţelepciunea să ştim cum să primim, cum să ne însuşim aceste asigurări divine. Dând mulţumiri, prin urmare, noi cerem doar înţelepciune şi har ca aşa să ne împărtăşim din ele încât bucuria noastră să fie deplină. Cererile noastre, ca atare, trebuie să fie pentru umplere mai mare cu Spiritul sfânt — înţelepciunea de sus.

 

Vol. V, pag. 222, par. 2, până la pag. 224, par. 1 — A ne ruga pentru Spirit sfânt:

„Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer.” Luca 11:13.

Deşi „toate sunt prin Fiul”, totuşi aici ca şi peste tot El dă gloria şi onoarea Tatălui, ca fiind fântâna binecuvântării. Întreaga lucrare a răscumpărării şi reconcilierii este lucrarea Tatălui — prin Fiul. Şi Domnul nostru declară că buna plăcere a Tatălui este ca noi să avem tot mai mult din Spiritul Său de sfinţenie. El ne spune să căutăm şi să cerem această binecuvântare, care este marea, suprema binecuvântare. În privinţa binecuvântărilor pământeşti, Răscumpărătorul nostru ne spune că Tatăl nostru ceresc ştie de ce avem nevoie — El ştie mai bine decât noi care binecuvântări pământeşti ne vor fi de folos şi care ne vor dăuna. De aceea, noi nu trebuie să ne gândim la binecuvântări pământeşti şi să ne rugăm pentru ele, cum fac cei neregeneraţi şi păgânii, ci mai degrabă, fiind din aceia care au venit în relaţie de fii şi care au încredere deplină în pregătirile Tatălui, noi ne putem aştepta ca El să ne dea ce este mai bine şi putem rămâne mulţumiţi în promisiunea aceea şi în credinţă.

Tatălui ceresc Îi place ca noi să dorim şi să cerem tot mai mult Spirit sfânt — o dispoziţie tot mai mult în armonie cu Spiritul Său: şi tuturor celor care astfel îl doresc, îl cer şi îl caută, le vor fi împlinite dorinţele acestea bune; Tatăl va fi bucuros ca astfel să aranjeze afacerile acestora, încât piedicile spre obţinerea Spiritului, fie din ei, fie din mediul înconjurător, să fie biruite, pentru ca Spiritul Său iubitor să poată prisosi în ei — pentru ca ei să poată fi umpluţi cu Spirit. Dar în aceasta nu este nici o sugestie la necesitatea unor botezuri noi cu Spiritul sfânt; botezul a venit la început, iar acum tot ce rămâne de făcut este să se deschidă zăgazurile în toate direcţiile, aşa încât să lase Spiritul sfânt al iubirii şi adevărului să pătrundă şi să infiltreze fiecare acţiune, cuvânt şi gând al fiinţelor noastre. Noi avem nevoie de ajutor divin, de operarea înţelepciunii şi providenţei Domnului, ca să ne arate ce blochează zăgazurile şi să ne ajute să îndepărtăm obstrucţiile.

Spiritul sfinţeniei poate fi primit din abundenţă numai de către aceia care-l doresc serios şi-l caută cu rugăciune şi efort. Mintea sau spiritul lumii trebuie scos afară din inimile noastre, în măsura în care vrem să le umplem cu Spiritul, mintea, influenţa sfântă. Voinţa proprie trebuie de asemenea să cedeze locul. Şi fiindcă în măsura în care ne golim de toate celelalte lucruri suntem gata să primim din plinătatea Lui, de aceea Domnul vrea ca noi să ajungem la această stare a dorinţei sincere de umplere cu Spiritul Său de sfinţenie, ca noi să putem fi dispuşi şi nerăbdători să scoatem şi să eradicăm orice altă influenţă şi voinţă împotrivitoare.

Evident că acesta este gândul apostolului în rugăciunea sa pentru Biserica din Efes: „Aşa încât Hristos îSpiritul lui Hristosş să locuiască în inimile voastre prin credinţă îîn mod figurat El să stea ca împărat, conducător, îndrumător al fiecărui cuvânt, gând şi faptăş, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste îSpiritul sau dispoziţia sfântăş, ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19). Cel care este umplut cu Spiritul lui Cristos şi cu o apreciere deplină a iubirii pe care El a manifestat-o, va avea Spiritul Tatălui în măsură deplină.

 

47. De ce trebuie atât să veghem, cât şi să ne rugăm?

Marcu 14:38 „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită! Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios.”

 

R 2692, col. 1, par. 2, 3:

Textul nostru de bază sugerează însă că este nevoie de mai mult decât de rugăciune. Rugăciunea care nu reprezintă pe deplin sentimentele inimii este posibil să degenereze foarte rapid într-o simplă formă de cuvinte — să ne apropiem de Domnul cu buzele în timp ce inima este departe de El — poate învăluiţi în afaceri sau în plăcere sau în păcat. Prin urmare, oricine vrea să facă progres pe calea spirituală, trebuie nu numai să se roage cu spiritul şi cu înţelegerea, ci trebuie şi să vegheze — împotriva tendinţelor păcătoase ale cărnii sale — mulţumirea de sine, egoismul; de asemenea împotriva amăgirilor lumii spre aşa-zisele plăceri lumeşti, ambiţii lumeşti, onoarea oamenilor, iubirea de bani etc.; de asemenea împotriva uneltirilor Adversarului, ale cărui atacuri înşelătoare vin de obicei peste poporul Domnului ca „un înger de lumină” — să-i înşele să intre în formele şi ceremoniile bisericismului, punând în faţa minţii, a afecţiunilor şi a intenţiilor lor consacrate, sentimente, metode, fapte şi obiective umane, în locul „nădejdii Evangheliei” (Col. 1:23) şi a diferitelor ei făgăduinţe nespus de mari şi scumpe, prin îndemnul cărora Domnul ne-a chemat să umblăm şi să alergăm, prin credinţă şi nu prin vedere, urmând în urmele Răscumpărătorului nostru.

Lecţia noastră se ocupă în special de veghere; dar în armonie cu textul nostru de bază, ştim că toţi cei care veghează cu adevărat trebuie şi să se roage, şi toţi care se roagă fierbinte vor şi vegehea. Rugăciunea reprezintă credinţa; vegherea reprezintă faptele care trebuie s-o însoţească, atâta vreme cât este o credinţă vie; căci, după cum declară apostolul, credinţa fără fapte este moartă — îşi pierde repede vitalitatea, valoarea, chiar existenţa sa.

 

R 3178 — „Ca să nu intraţi în ispită”:

Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită.” Marcu 14:38.

Pare ciudat că este mai mare posibilitate de a cădea în păcat într-un anotimp decât în altul; dar, totuşi, de câţiva ani am observat, şi am atras atenţia altora înainte, forţa deosebită a ispitelor în vremea Paştilor, în fiecare primăvară. An după an am observat în acest anotimp că mulţi sau toţi sunt expuşi la împiedicare, sau la „poticnire”. De aceea, să dăm atenţie serioasă cuvintelor Domnului nostru şi să ne rugăm şi să veghem cu seriozitate pentru alţii şi pentru noi; şi fiecare să fie atent să nu arunce pietre de poticnire înaintea fratelui său. Rom. 14:13; Evr. 2:1.

În anotimpul Paştilor Domnul nostru a spus: „Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”. Atunci mulţi dintre prietenii şi urmaşii Lui au zis: „Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere? ... şi nu mai umblau cu El. Isus a zis deci celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”” Ioan 6:4, 51, 60, 66, 67.

În perioada Paştilor Iuda s-a tocmit pentru trădarea Domnului nostru — şi puţin mai târziu a împlinit-o.

Cam în perioada Paştilor Domnul nostru a spus: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Mat. 26:38). „Am un botez îmoarteş cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” Luca 12:50.

Cam în perioada Paştilor Domnul nostru a luat pe ucenici şi a început să le explice că Fiul Omului trebuia să fie dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi a cărturarilor şi să fie omorât (Mat. 16:21); şi atunci Petru a fost ispitit să uite că era ucenic şi L-a luat pe Domnul şi a început să-L mustre zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Astfel şi el L-a ispitit pe Domnul să-Şi respingă sacrificiul, şi şi-a adus asupra sa mustrarea: „Înapoia Mea, Satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurle tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Vers. 22, 23.

Când s-au întâlnit să mănânce Paştele, cei doisprezece au intrat într-o dispută cine să fie cel mai mare în Împărăţie. Astfel ei şi-au atras asupra lor mustrarea dreaptă a Domnului nostru şi El le-a dat ilustraţia smereniei prin spălarea picioarelor.

După ce au cântat o cântare şi au plecat de la Paşti, Domnul nostru a folosit cuvintele de la începutul acestui articol: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ipsită”, în timp ce El era într-o luptă chinuitoare şi cu sudoare de sânge Îşi supunea voinţa lui Dumnezeu, şi rugându-Se cu seriozitate a fost întărit. Luca 22:39-46.

Numai puţin mai târziu au venit peste ei emisarii Marelui Preot şi cei unsprezece L-au părăsit pe Domnul şi au fugit (Marcu 14:50): nu s-au putut împotrivi ispitei, fricii.

Numai puţin mai târziu Petru şi Ioan, mai îndrăzneţi decât ceilalţi, au mers cu mulţimea în curtea lui Pilat să vadă ce se va întâmpla cu Învăţătorul; şi Petru, fiind recunoscut ca unul dintre ucenicii lui Cristos, a fost ispitit să se lepede de Domnul cu blesteme. Marcu 14:68, 70, 71.

Acela a fost timpul când Domnul nostru a fost ispitit înaintea lui Pilat, dar biruitor „a făcut acea frumoasă mărturie”. 1 Tim. 6:13.

Ispitele Domnului nostru au urmat repede. Când vrăjmaşii L-au scuipat şi L-au încununat cu spini, şi L-au insultat zicând, „Să Se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu”, El ar fi putut să-i lovească cu o boală sau cu moartea; dar ca o oaie mută înaintea celor care o tund nu Şi-a deschis gura. El a biruit şi S-a rugat pentru cei care L-au dispreţuit. Isa. 53:7; Luca 23:33-37.

El putea chiar să fi decis că nu va fi Răscumpărătorul unor asemenea fiinţe nerecunoascătoare; dar, în timp ce Şi-a dat seama că putea chiar şi atunci să ceară de la Tatăl şi să primească ajutorul a douăsprezece legiuni de îngeri şi să biruie pe inamici, El S-a împotrivit ispitei. S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi, să fie mărturisit la timpul potrivit.

Moartea Domnului nostru a fost o mare încercare a credinţei pentru toţi ucenicii, care chiar atunci au fost ispitiţi să se întoarcă la vechea lor ocupaţie a pescuitului şi să neglijeze pescuitul oamenilor. Ioan 21:3-7.

 Pavel şi ceilalţi apostoli au avut apoi şi ei încercări deosebite în această perioadă specială. Vezi Fapte 20:16; 21:10, 11, 27-36.

Având în vedere toate acestea din trecut, precum şi având în vedere experienţa noastră de când a început secerişul actual în 1874, simţim grijă specială faţă de oile Domnului în fiecare primăvară; şi această primăvară nu este excepţie. Care va fi caracterul ispitelor noi nu putem şti exact până când ele sunt asupra noastră, căci dacă înainte s-ar putea şti totul despre ele atunci nu ar fi decât ispite uşoare. De aceea, vegheaţi şi rugaţi-vă totdeauna, căci singura cale sigură este să fiţi pregătiţi; pentru că potrivnicul vostru diavolul pândeşte mereu, căutând pe cine să înghită, cunoaşte punctele voastre slabe şi totdeauna este gata să profite de ele. Toţi avem nevoie de darurile Spiritului în inimi şi tot aşa de „harul" spre „ajutor" al Domnului „la momentul potrivit", dacă vrem să biruim. „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită!”

„Sufletul meu bine grijeşte,

Împotrivă-ţi mii şi mii pândesc,

Stăpânul păcatului voieşte

Ca al tău drum să deie greş.”

 

R 2775, col. 1, par. 3, până la sfârşit — Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită:

În cazul Domnului nostru şi al apostolilor vedem ilustrată valoarea vegherii şi a rugăciunii în ceasul întunecat al necazului. Domnul nostru a urmat îndrumarea dată ucenicilor: a vegheat, S-a rugat, a primit o binecuvântare, a fost întărit şi a ieşit biruitor. Ei nu au vegheat şi nu s-au rugat, nu şi-au dat seama de necesităţile ocaziei, şi ca rezultat îi găsim împrăştiaţi, dezorientaţi; şi unul dintre ei, cel mai puternic dintre ei, care a zis lăudăros cu puţin înainte, „Chiar dacă toţi Te vor părăsi eu nu Te voi părăsi”, a fost atât de biruit de împrejurări şi atât de slab, tocmai din cauza lipsei de putere pe care trebuia s-o obţină prin veghere şi rugăciune, încât s-a lepădat de Domnul cu jurăminte.

Ori de câte ori găsim pe unii din poporul Domnului încercând să ducă o viaţă de sfinţenie şi consacrare, totuşi ignorând îndemnul Domnului să vegheze şi să se roage, ştim că sunt neînţelepţi; şi oricât ar fi de fecioare, de curaţi, sunt nechibzuiţi: nu pot spera să câştige biruinţa asupra eului, a păcatului şi a Adversarului, fără ajutor, singuri. Dacă Însuşi Învăţătorul a avut nevoie de întărire, în mod sigur şi noi avem; şi dacă El l-a primit ca răspuns la cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi, pentru noi este o sugestie a modului în care Dumnezeu binevoieşte să acorde deplina asigurare a credinţei care poate să ne întărească în calitate de buni ostaşi ca să îndurăm totul în numele şi serviciul Său. Cei care caută pe Domnul cu seriozitate şi rugăciune sunt tot atât de siguri că vor primi o binecuvântare cum a fost Domnul Isus; şi chiar dacă nu va veni la ei acelaşi fel de mesager ceresc ca să-i mângâie şi să-i întărească, totuşi un alt fel de mesager ceresc va fi trimis în mod sigur. Ar putea fi în persoana unui confrate ucenic, care poate să intre şi să compătimească cu noi în încercările şi dificultăţile noastre, cum nici unul dintre apostoli n-a putut compătimi cu Domnul nostru sau să-L ajute. Sau s-ar putea ca mesagerul trimis să fie unul dintre apostoli, prin multele cuvinte graţioase ale inspiraţiei, pe care Dumnezeu ni le-a comunicat prin ei în Cuvântul Său. Dar oricum ar veni puterea, asigurarea trebuie să fie, nu de la oameni, nici de la îngeri, ci de la Dumnezeu, că suntem plăcuţi şi acceptabili pentru El — şi că putem invoca şi aştepta lucrurile nespus de mari şi scumpe pe care El le are în păstrare pentru cei care-L iubesc.

Cum s-ar zice, noi suntem acum în ceasul ispitei care vine peste toată lumea ca s-o încerce. Timpul de acum este reprezentat în Scripturi ca „ceasul încercării” sau probării de la sfârşitul acestui veac. Este ceasul Ghetsimani, în acest sens al cuvântului, pentru toţi cei care sunt poporul adevărat al Domnului, deplin consacraţi Lui. De aceea este ceasul în care noi, asemenea Domnului nostru, trebuie să căutăm faţa Tatălui ca să primim asigurarea deplină că suntem ai Lui şi El este al nostru; şi că ne putem bizui cu încredere pe puterea Sa ca să ne treacă prin acest timp. Este timpul când trebuie să ne asigurăm, cum cântăm uneori:

„O, nici un nor pământesc să nu apară

Ca să Te-ascundă de faţa servitorului Tău”.

Este un timp când cei care neglijază cuvintele Învăţătorului „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”, în mod sigur vor intra în ispită şi destul de sigur vor cădea în ea. Şi căderea va fi severă; şi chiar dacă, asemenea lui Petru, vor fi recuperaţi după aceea din ea, va fi cu plâns.

Unii fac greşeala că se roagă fără să vegheze, iar alţii că veghează fără a se ruga. Dar singura metodă sigură şi corectă este aceea pe care ne-a arătat-o Domnul, şi anume să unim rugăciunea cu vegherea. Trebuie să veghem şi să ne apărăm împotriva influenţelor acaparatoare ale lumii, ale trupului şi ale diavolului. Trebuie să veghem pentru toate încurajările cuvântului Domnului, pentru mărturiile împlinirii lor, pentru semnele care indică prezenţa Lui şi pentru marile schimbări de dispensaţie ce sunt gata să se producă. Trebuie să veghem pentru tot ce ne întăreşte în credinţă, speranţă, loialitate şi iubire, şi veghind trebuie să ne rugăm fără încetare. Noi trebuie să ne rugăm împreună ca popor al Domnului; trebuie să ne rugăm în casele noastre ca familie; trebuie să ne rugăm în secret, individual. Trebuie să avem spiritul rugăciunii în tot ce spunem şi facem: adică,  inimile noastre trebuie să meargă continuu la Domnul pentru îndrumare în toate afacerile vieţii, ca să putem face cu toată puterea tot ceea ce găsesc mâinile noastre de făcut, într-un mod care să fie plăcut Lui, şi să putem fi protejaţi de El în ispitele care altfel ar fi peste puterea îndurării noastre, şi în cele din urmă să fim eliberaţi de Cel Rău şi să avem un loc în Împărăţia Domnului nostru. Fraţi şi surori, tot mai mult să ne amintim şi să punem în practică, în fiecare casă care este vizitată de Turnul de Veghere, aceste cuvinte ale Domnului nostru: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”.

 

48. Ce înseamnă „spiritul rugăciunii”?

 

R 2775, col. 2, par. 2, penultima frază:

Trebuie să avem spiritul rugăciunii în tot ce spunem şi facem: adică, inimile noastre trebuie să meargă continuu la Domnul pentru îndrumare în toate afacerile vieţii, ca să putem face cu toată puterea noastră tot ceea ce găsesc mâinile noastre de făcut, într-un mod care să fie plăcut Lui, şi să putem fi protejaţi de El în ispitele care altfel sunt peste puterea îndurării noastre, şi în cele din urmă să fim eliberaţi de Cel Rău şi să avem un loc în Împărăţia Domnului nostru.

 

49. Cum înţelegem expresia „duhul mijloceşte pentru noi”?

Romani 8:26, 27 „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului: pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.”

 

Vol. V, pag. 287, până la pag. 290, par. 3 — Suspine negrăite. Vezi fragmentul la pag. 286.

 

50. Ce a fost sugerat ca o probabilitate şi ocazie specială de rugăciune în Veacul Milenar?

 

Vol. IV, pag. 640, par. 2, până la pag. 641:

Învierea vrednicilor din vechime, împreună cu frecventele vindecări ale celor bolnavi ca răspuns la rugăciunea făcută cu credinţă, când oamenii vor avea timp să se gândească şi să se refacă după ravagiile marelui timp de strâmtorare, probabil le va sugera posibilitatea învierii din moarte şi din mormânt şi a altora — a prietenilor şi a rudelor lor — în împlinirea făgăduinţei lui Cristos că toţi care sunt în morminte vor auzi glasul Fiului Omului şi vor ieşi afară din ele. Şi este raţională sugestia că este posibil ca această lucrare mare să înceapă şi să progreseze drept răspuns la rugăciunea făcută cu credinţă pentru restabilirea prietenilor plecaţi. Noi vedem raţiune în această metodă, care pare să se recomande mai presus de altele la care ne-am putea gândi. De exemplu, s-ar rechema morţii treptat şi în ordine inversă faţă de cea în care au mers în mormânt, şi astfel s-ar pregăti case şi primire caldă, şi confortul necesar vieţii pentru cei înviaţi, imediat la revenirea lor la viaţă, şi astfel aceştia ar fi familiarizaţi cu limba, cu manierele şi obiceiurile celor din jurul lor; în timp ce, dacă ordinea ar fi inversă, cei treziţi ar fi total nepregătiţi pentru noile condiţii în aceste privinţe, şi ar fi complet străini şi neprietenoşi faţă de generaţia în mijlocul căreia le-ar cădea noua lor soartă. Aceste obiecţii însă n-ar fi valabile pentru profeţi şi pentru alţi vrednici din vechime, care, după ce au fost probaţi, vor fi înviaţi ca oameni perfecţi, şi care, ca oameni perfecţi, vor fi superiori intelectual, moral şi fizic faţă de toţi ceilalţi oameni.

Că toate rugăciunile pentru restabilirea prietenilor morţi vor fi prompt ascultate, este un fapt puţin probabil; pentru că Domnul va avea planuri clare pentru restabilirea lor, cu care unele dintre aceste cereri ar putea să nu fie în armonie. Ordinea Sa va fi probabil, după cum este clar indicat în învierea Bisericii şi a vrednicilor din vechime, o ordine după potrivire — potrivirea atât a subiecţilor învierii, cât şi a prietenilor şi a condiţiilor în mijlocul cărora va începe noua lor viaţă. Aceasta va necesita o măsură de pregătire din partea celor care vor face asemenea cereri — o pregătire a inimii şi a vieţii, precum şi a condiţiilor favorabile pentru înaintarea lor pe calea mare a sfinţeniei. De aceea, astfel de restabiliri vor deveni răsplăţi ale credincioşiei pentru cei în viaţă şi de asemenea vor asigura condiţii favorabile pentru cei treziţi din moarte.

 

Vol. VI, pag. 701, par. 2:

Domnul nu dă amănunte despre felul în care cei care au intrat în incinta închisorii vor fi scoşi afară, aşa încât să poată auzi vocea Fiului Omului şi prin ascultare să poată trăi (Ioan 5:25). Noi nu putem, prin urmare, decide în mod arbitrar care anume va fi natura procedeului. Se vede că nu este necesar ca noi să înţelegem amănuntele acestei probleme. Totuşi, este interesant să ne gândim la ea şi putem presupune că nu va fi neplăcut pentru Domnul ca noi să ne imaginăm puţin în privinţa acestui procedeu. Presupunerea noastră a fost deja declarată pe scurt*, că fiecare primitor al favorii, pe măsură ce va creşte în cunoştinţă şi iubire, va fi doritor să coopereze cât se poate de mult la binecuvântarea altora, în special a rudelor apropiate, iar canalul general al apropierii de Domnul în legătură cu acest subiect va fi prin rugăciune şi pregătire, trezirile având loc drept răspuns la acestea. Presupunem că atunci lumea se va apropia de „Preoţimea Împărătească" pentru ajutor în caz de boală etc., întocmai cum în mod tipic evreii apelau la preoţimea mozaică. Prin urmare, rugăciunea va fi canalul obişnuit al binecuvântării. 

 

Urmează citatele mai lungi.

 

R 1865, col. 1, par. 3, până la col. 2, par. 7 (vezi întrebarea nr. 13):

Domnul a ştiut cât de necesară va fi comuniunea cu El pentru viaţa noastră spirituală. Clătinaţi de furtună şi încercaţi, cât de mult dorim grija Tatălui nostru şi mângâierea şi consolarea pe care le dau prezenţa şi simpatia Sa când sunt înţelese. Şi oare nu au toţi cei blânzi şi smeriţi la inimă făgăduinţa nu numai a unei atente ascultări ocazionale, ci şi a prezenţei durabile atât a Tatălui cât şi a Fiului, Domnul nostru Isus? Isus a spus: „„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Iuda, nu Iscarioteanul, I-a zis: „Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?” Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi ne vom face locuinţa împreună cu el””.

Ideea acestei făgăduinţe de prezenţă continuă a Tatălui şi a Fiului care ni se transmite în minte este că gândul, grija şi interesul lor vor fi în mod constant asupra noastră şi că în orice moment putem avea atenţia specială a oricăruia din Ei, sau a ambilor. Aceeaşi idee este dată şi prin cuvintele apostolului Petru (1 Pet. 3:12): „Căci ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor.” Şi suntem îndemnaţi să „stăruim în rugăciune”, să ne „rugăm întotdeauna şi să nu ne lăsăm”, să ne „rugăm neîncetat”; „Cum se îndură un tată de copiii lui aşa se îndură Domnul de cei care se tem de El. Căci El ştie din ce suntem întocmiţi: Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” „Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei care se tem de El” şi „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult a depărtat El greşelile noastre de la noi.” Da, „Bunătatea Domnului ţine din veci şi în veci pentru cei care se tem de El şi dreptatea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei care păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească.” Rom. 12:12; Luca 18:1; 1 Tes. 5:17; Ps. 103:13, 14, 11, 12, 17, 18.

Noi nu putem merge destul de des la tronul harului ceresc deci, dacă suntem din aceia care pot cere prezenţa durabilă a Tatălui şi a Fiului — dacă suntem din aceia care-L iubesc şi ţin poruncile Lui şi care recunosc că Domnul Isus este singura cale de acces la Tatăl. Şi chiar „dacă cineva păcătuieşte” — este surprins într-o greşeală — aşa încât după conduita lui exterioară ar putea fi judecat că nu iubeşte pe Domnul, totuşi, dacă se căieşte, să nu uite că „avem la Tatăl un avocat, pe Isus Hristos Cel drept”, care „este ispăşirea îsatisfacţiaş pentru păcatele noastre” şi „care mijloceşte pentru noi”. „Cine”, deci, „va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte. Cine-i va condamna? Hristos a murit! ... El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.” 1 Ioan 2:1, 2; Rom. 8:33, 34.

„Având, deci, un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturia noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” Evr. 4:14-16.

Cu astfel de invitaţii insistente şi iubitoare, nici un copil al lui Dumnezeu să nu ezite să vină la El adesea, sau să întârzie mult în comuniune şi părtăşie cu El. Avem privilegiul să intrăm în cămăruţele noastre, să închidem uşile şi să ne rugăm Tatălui nostru care vede în ascuns, care ne va răsplăti deschis (Mat. 6:6). Şi nu numai atât, dar El va merge cu noi prin toate afacerile, graba şi agitaţia zilei; şi în orice moment, în mijlocul necazurilor şi nedumeririlor, ne putem îndrepta gândurile cu evlavie spre El pentru înţelepciune, putere şi tărie creştină, sau pentru mângâiere şi consolare pentru noi înşine sau pentru alţii. Şi deşi nu auzim o voce care să răspundă, dacă suntem atenţi la cursul providenţei Sale, vom vedea în scurt timp ce formă iau evenimentele şi împrejurările pentru binele nostru şi pentru binele altora ca răspuns la astfel de rugăciuni. Preaiubiţilor, oare n-am verificat noi de multe ori că acest lucru este adevărat — în nedumeriri, în necazuri, în suferinţe, în persecuţii, în pierderi, în ispite şi încercări?

Când mergem la Dumnezeu nu trebuie să ne temem că este ocupat cu alte lucruri de mai mare importanţă, sau că este plictisit de venirea noastră la El în mod repetat cu lucruri de mică importanţă. Pentru a ne asigura tocmai împotriva acestui lucru, Domnul nostru a spus pilda cu văduva insistentă, care a fost ascultată şi a primit răspuns pentru că a insistat. Făcând astfel, dăm dovadă atât de seriozitatea dorinţelor noastre cât şi de credinţa noastră că ni se va răspunde la rugăciuni, dacă nu ne lăsăm din lipsă de credinţă sau zel când răspunsul întârzie, cum adesea trebuie neapărat să fie, deoarece timpul este un element important în toată lucrarea lui Dumnezeu.

Toată noaptea, până la revărsatul zorilor, Iacov s-a luptat în rugăciune zicând: „Nu te voi lăsa să pleci până mă vei binecuvânta”. Pavel L-a căutat pe Domnul de trei ori  până când a fost asigurat că harul Său îi era de ajuns. Domnul adeseori a petrecut toată noaptea în rugăciune şi S-a rugat cu seriozitate şi cu multe lacrimi (Luca 6:12; Mat. 14:23; Marcu 6:46; 1:35; Luca 5:16; Evr. 5:7). Şi apostolul Pavel zice: „În orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri”. Filip. 4:6.

Apostolul însuşi a acţionat după acest principiu când a îndemnat pe sfinţi în Scrisoarea sa către Romani: „Să vă luptaţi (greceşte agonize) împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine”, ca să poată împlini bine o anumită lucrare care părea să fie prin conducerea Spiritului. Rom. 15:28-32.

„În orice lucru.” Aceasta înseamnă că Tatăl nostru ceresc este adânc interesat de toate câte sunt legate de noi şi de ale noastre. Ce lucru este prea mic pentru a fi observat de Cel care numără şi perii capului nostru? În casă sau în grijile afacerilor deci, putem avea simpatia şi ajutorul Său iubitor. Par inadecvate sfatul unei mame şi înţelepciunea unui tată când restrâng şi îndrumă drept cursul încăpăţânat al unui tânăr nestăpânit şi prea încrezător? Ei pot duce grijile şi temerile lor înaintea Domnului; şi, când copiii trec pragul ca să se confrunte cu ispitele lumii, înţelepciunea şi providenţa Sa pot fi invocate ca astfel să le formeze împrejurările şi condiţiile încât să le arate în cele din urmă calea sigură şi nechibzuinţa urmării oricărei alte căi.

Vă nedumeresc şi vă supără grijile afacerilor? Amintiţi-vă prevenirea Domnului: „Nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îngrijorările vieţii”, şi prevenirea apostolului: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase, care cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat”. Şi, amintindu-vă de aceste lucruri, mergeţi la tronul harului ceresc pentru înţelepciune şi îndrumare cum să vă aranjaţi afacerile temporare ca să nu fiţi îngreuiaţi de grijile acestei vieţi. Este corect să fiţi angajaţi în ele până la măsura hărniciei (Rom. 12:11) şi la folosirea acestei hărnicii în serviciul Domnului; dar surplusul, grija care macină, care împiedică pacea minţii şi comuniunea cu Dumnezeu, aceea trebuie evitată.

Vă chinuie sărăcia şi vă produce nelinişte? Duceţi-o şi pe aceea la Domnul în rugăciune; şi apoi, în timp ce folosiţi mijloacele care vă stau la îndemână, ca să vă îngrijiţi de lucrurile decente şi oneste, aşteptaţi cu răbdare şi încredere şi urmăriţi indiciile providenţei, asiguraţi că Cel care hrăneşte păsările cerului, care nici nu seamănă nici nu seceră nici nu adună în hambar, şi care îmbracă iarba de pe câmp, care astăzi este iar mâine este aruncată în foc, poate şi vrea să vă îmbrace şi pe voi şi pe ai voştri.

Şi aşa este cu toată lista de încercări şi de griji de pe pământ, cu nevoile şi cu vaiurile lui, cu suferinţele şi dezamăgirile şi calamităţile şi necazurile lui, cu eşecurile şi neajunsurile şi păcatele şi greşelile lui, le putem duce toate la Domnul în rugăciune şi putem primi acea putere, simpatie, consolare şi ajutor de care avem atâta nevoie. Să trăim în prezenţa Tatălui şi a Fiului care au promis să rămână cu noi. Aceasta ne va îndulci zilele şi ne va mângâia nopţile şi ne va uşura grijile şi ne va lumina speranţele, şi, într-un cuvânt, ne va ridica deasupra lumii într-o atmosferă mai înaltă şi mai pură. Aceasta este voia cerului în privinţa noastră; să apreciem şi să ne folosim de acest privilegiu.

 

Vol. V, pag. 222-225 — A ne ruga pentru Spirit sfânt (vezi întrebarea nr. 18):

Deşi „toate sunt prin Fiul”, totuşi aici ca şi peste tot El dă gloria şi onoarea Tatălui, ca fiind fântâna binecuvântării. Întreaga lucrare a răscumpărării şi reconcilierii este lucrarea Tatălui — prin Fiul. Şi Domnul nostru declară că buna plăcere a Tatălui este ca noi să avem tot mai mult din Spiritul Său de sfinţenie. El ne spune să căutăm şi să cerem această binecuvântare, care este marea, suprema binecuvântare. În privinţa binecuvântărilor pământeşti, Răscumpărătorul nostru ne spune că Tatăl nostru ceresc ştie de ce avem nevoie — El ştie mai bine decât noi care binecuvântări pământeşti ne vor fi de folos şi care ne vor dăuna. De aceea, noi nu trebuie să ne gândim la binecuvântări pământeşti şi să ne rugăm pentru ele, cum fac cei neregeneraţi şi păgânii, ci mai degrabă, fiind din aceia care au venit în relaţie de fii şi care au încredere deplină în pregătirile Tatălui, noi ne putem aştepta ca El să ne dea ce este mai bine şi putem rămâne mulţumiţi în promisiunea aceea şi în credinţă.

Tatălui ceresc Îi place ca noi să dorim şi să cerem tot mai mult Spirit sfânt — o dispoziţie tot mai mult în armonie cu Spiritul Său: şi tuturor celor care astfel îl doresc, îl cer şi îl caută, le vor fi împlinite dorinţele acestea bune; Tatăl va fi bucuros ca astfel să aranjeze afacerile acestora, încât piedicile spre obţinerea Spiritului, fie din ei, fie din mediul înconjurător, să fie biruite, pentru ca Spiritul Său iubitor să poată prisosi în ei — pentru ca ei să poată fi umpluţi cu Spirit. Dar în aceasta nu este nici o sugestie la necesitatea unor botezuri noi cu Spiritul sfânt; botezul a venit la început, iar acum tot ce rămâne de făcut este să se deschidă zăgazurile în toate direcţiile, aşa încât să lase Spiritul sfânt al iubirii şi adevărului să pătrundă şi să infiltreze fiecare acţiune, cuvânt şi gând al fiinţelor noastre. Noi avem nevoie de ajutor divin, de operarea înţelepciunii şi providenţei Domnului, ca să ne arate ce blochează zăgazurile şi să ne ajute să îndepărtăm obstrucţiile.

Spiritul sfinţeniei poate fi primit din abundenţă numai de către aceia care-l doresc serios şi-l caută cu rugăciune şi efort. Mintea sau spiritul lumii trebuie scos afară din inimile noastre, în măsura în care vrem să le umplem cu Spiritul, mintea, influenţa sfântă. Voinţa proprie trebuie de asemenea să cedeze locul. Şi fiindcă în măsura în care ne golim de toate celelalte lucruri suntem gata să primim din plinătatea Lui, de aceea Domnul vrea ca noi să ajungem la această stare a dorinţei sincere de umplere cu Spiritul Său de sfinţenie, ca noi să putem fi dispuşi şi nerăbdători să scoatem şi să eradicăm orice altă influenţă şi voinţă împotrivitoare.

Evident că acesta este gândul apostolului în rugăciunea sa pentru Biserica din Efes: „Aşa încât Hristos îSpiritul lui Hristosş să locuiască în inimile voastre prin credinţă îîn mod figurat El să stea ca împărat, conducător, îndrumător al fiecărui cuvânt, gând şi faptăş, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste îSpiritul sau dispoziţia sfântăş, ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19). Cel care este umplut cu Spiritul lui Cristos şi cu o apreciere deplină a iubirii pe care El a manifestat-o, va avea Spiritul Tatălui în măsură deplină.

Nimic din scriptura pe care o examinăm nu poate fi interpretat, în nici un fel, ca să implice că Tatăl ceresc ar fi bucuros ca copiii Săi să ceară un alt Dumnezeu — o a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei. Un astfel de gând este incompatibil cu pasajul şi cu relaţiile sale contextuale: iar cei care nutresc astfel de vedere eronată trebuie neapărat să fie orbiţi în acea măsură faţă de frumuseţea şi forţa adevărată a acestei făgăduinţe. Ar fi într-adevăr ciudat dacă un membru al unei treimi de Dumnezei egali între ei ar spune despre altul că este în stare şi dispus să-l dea pe al treilea, aşa cum părinţii pământeşti dau pâine, peşte şi ouă copiilor lor. (Vezi versetele precedente.) Întregul pasaj este armonios numai când Spiritul sfânt este corect înţeles, că este mintea sau influenţa divină acordată în diferite feluri pentru mângâierea şi zidirea spirituală a copiilor lui Dumnezeu.

Textul nostru face o comparaţie între părinţii pământeşti buni care dau hrană naturală copiilor lor, şi Părintele nostru ceresc bun, care dă Spiritul Său sfânt celor care I-l cer. Dar, după cum părintele pământesc pune hrana la îndemâna familiei sale dar nu le-o impune cu forţa, tot aşa Părintele nostru ceresc a pus la îndemâna familiei Sale spirituale prevederile bune ale harului Său, dar nu ni le impune cu forţa. Trebuie să ne fie foame şi sete după ele, trebuie să le căutăm, nu cu îndoială, ci cu credinţă în privinţa dispoziţiei Lui de a ne da daruri bune. Prin urmare, când ne rugăm pentru Spirit sfânt şi pentru a fi umpluţi cu Spiritul Domnului, noi trebuie să privim în jurul nostru şi să găsim prevederea pe care El a făcut-o ca răspuns la aceste rugăciuni, pe care El astfel a inspirat-o şi a îndrumat-o.

Găsim această prevedere în Cuvântul adevărului; dar nu este destul să găsim unde este: dacă dorim să fim umpluţi trebuie să mâncăm; în mod sigur trebuie să ne împărtăşim din ospăţ, altfel nu vom avea satisfacţia pe care mâncarea a fost intenţionată să o dea. Cel care nu va mânca de la o masă plină, va fi gol şi mort de foame, ca şi cum n-ar fi deloc hrană. După cum cererea binecuvântării asupra hranei nu ne va sătura, ci va trebui după aceea să ne împărtăşim din ea, tot aşa posesia Cuvântului lui Dumnezeu şi cererea noastră să fim umpluţi de Spirit nu ne vor fi de ajuns; trebuie să mâncăm Cuvântul lui Dumnezeu dacă vrem să obţinem din el Spiritul Său.

Învăţătorul nostru a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă" (Ioan 6:63); şi despre toţi care sunt umpluţi cu Spirit este adevărat, cum spune profetul, „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit” (Ier. 15:16; Apoc. 10:9). Este absolut inutil să ne rugăm, Doamne, Doamne, dă-ne Spirit, dacă neglijăm Cuvântul adevărului pe care acel Spirit l-a dat pentru umplerea noastră. Dacă noi doar ne rugăm pentru Spirit şi nu folosim mijloacele potrivite să obţinem Spiritul adevărului, vom continua să fim cel mult „prunci în Cristos”, căutând semne exterioare ca dovadă a relaţiei cu Domnul, în locul mărturiei interioare, prin Cuvântul adevărului, pe care El l-a dat.

 

R 1998, col. 2, par. 6, subcapitolul până la pagina următoare — „Cereţi orice veţi vrea” (vezi întrebarea nr. 25):

Dar, sugerează altul, chiar dacă lăsăm la o parte acest pasaj nelegitim din Marcu 16:17, 18, şi toată pretenţia la posedarea „darurilor” Bisericii timpurii, oare făgăduinţele Domnului nostru în privinţa răspunsului la rugăciunile noastre nu cuprind tot subiectul şi nu fac posibilă vindecarea bolnavilor sau chiar mutarea munţilor în timpul acestui veac; şi oare nu din pricina lipsei de credinţă n-au fost mai obişnuite aceste lucruri în trecut? Şi oare nu datorită credinţei crescute, mai degrabă decât datorită zorilor mileniului devine acum mai frecventă vindecarea bolnavilor?

Răspunsul nostru la ambele aceste întrebări este, nu: o mare neînţelegere predomină în privinţa privilegiului nostru în rugăciune. Şi din cauza acestei neînţelegeri în privinţa a ceea ce putem cere şi cine poate cere, şi nu din cauza necredincioşiei din partea Domnului nostru de a-Şi ţine făgăduinţa, atât de multe mii de rugăciuni care se fac zilnic rămân fără răspuns.

Declaraţia „cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”  este legată de anumite condiţii şi limitări, găsite în propoziţia anterioară, care zice: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi”. Aceste limitări sunt minunat de cuprinzătoare: ele arată cine poate cere — voi, credincioşii, care sunteţi în Mine, a căror voinţă este îngropată sau scufundată în voinţa lui Isus Cristos; şi nu numai atât, dar voi sunteţi privilegiaţi să cereţi astfel numai atâta timp cât „rămâneţi în Mine”; căci, dacă cineva nu rămâne în Cristos, nu numai că este „aruncat afară” (Ioan 15:6), ci nu mai are parte în făgăduinţa de a i se satisface cererile. Aceste limitări evident exclud marea majoritate a rugăciunilor care se fac, de la orice parte în această făgăduinţă. Şi continuând să analizăm cu atenţie cuvintele Învăţătorului nostru, găsim şi alte limitări care exclud multe alte rugăciuni, chiar şi ale acelora făcute de clasa care rămâne în Cristos. Ne referim la  a doua condiţie menţionată de Domnul nostru, care spune cine poate cere ce vrea — adică, dacă „cuvintele Mele rămân în voi”.

Vai! Fiindcă trebuie să scriem: Printre copiii declaraţi ai Domnului sunt puţini, foarte puţini chiar printre cei care declară că sunt în întregime consacraţi şi care rămân în El, din aceia în care Cuvântul Lui rămâne cu bogăţie.

Semnificaţia acestei din urmă limitări este aceasta: Când mergem la Dumnezeu să cerem ceva, noi să ne dăm seama de atotştiinţa şi înţelepciunea Sa, şi că El aranjază şi conduce afacerile generale potrivit unui plan perfect şi ordonat — Planul Veacurilor; şi noi să ne dăm seama de limitele noastre, de lipsa noastră de astfel de înţelepciune şi apreciere a împrejurărilor etc., care să ne permită să conducem creaţia, dacă ar fi ca Dumnezeu să o predea în stăpânirea noastră. Toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu care nu sunt numai „prunci” îşi dau seama de aceasta, şi dacă Dumnezeu ar spune fără limitare, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da, cei cu judecată s-ar retrage de la o aşa de gravă responsabilitate şi ar striga: „Nu aşa, o Doamne”, „Nu îndrăznesc să mă ating de lucruri care implică atât de mult.”

În privinţa făgăduinţei că dacă am avea credinţă am putea porunci unui munte să se mute şi el ne-ar asculta, gândim astfel: Aceasta, ca şi celelalte făgăduinţe, a fost dată numai acelora care rămân în El şi în care rămân cuvintele Lui, şi este dată numai ca o ilustraţie extremă. Dacă s-ar ivi o urgenţă atât de mare încât să necesite mutarea muntelui, literal sau figurat, şi dacă am fi siguri că este voia lui Dumnezeu, am putea cere şi primi.

Dar nu trebuie să speculăm cum munţii şi lacurile, mările şi norii, ploaia şi soarele s-ar mişca la întâmplare şi s-ar împiedica unele pe altele, dacă toate rugăciunile făcute către cer în numele lui Cristos ar fi împlinite. Dumnezeu nu S-a angajat să răspundă la astfel de rugăciuni, ci, ignorându-le, El realizează treptat marele Său plan, întocmit mai înainte de întemeierea lumii; şi ne asigură că în pofida rugăciunilor celor care nu cercetează Cuvântul Său ca să ştie care este planul Său, ci se roagă la El ca să le împlinească planurile şi proiectele, totuşi „Toate planurile Sale vor fi împlinite”. Şi deşi puţini, chiar dintre copiii Săi, Îi respectă Cuvântul sau caută să înveţe din el planul Său — se mulţumesc mai degrabă cu planurile şi teoriile oamenilor, aşa cum sunt aşezate în crezuri şi confesiuni şi exprimate de concilii şi standarde umane, totuşi, la sfârşit Cuvântul lui Dumnezeu nu se va întoarce la El fără rod, ci va împlini ceea ce a intenţionat El şi va prospera în lucrul pentru care a fost trimis. Isa. 55:11.

Nu, mulţumim lui Dumnezeu, El nu Şi-a lăsat planul, nici chiar în cele spirituale, supus rugăciunilor copiilor Săi orbiţi de prejudecăţi şi sectari, altfel fiecare ar dori ca lumea să fie modelată după propriul său ideal, fie că acesta ar fi metodism, luteranism, presbiterianism, brahmanism, sau câte altele; şi toate erorile ar înflori, în timp ce Turnul de Veghere al Sionului şi Zorile Mielnare ar fi căzut demult din punct de vedere financiar. Da, putem mulţumi lui Dumenzeu că El nu răspunde la toate rugăciunile.

Vedem deci că a fost un motiv anumit şi foarte special pentru închiderea şi limitările minuţioase pe care Răscumpărătorul nostru le-a pus privitor la făgăduinţa că Tatăl ne va satisface cererile.

Însemnătatea acestor cuvinte, când le studiem şi ne străduim să le pătrundem înţelesul, pare să fie aceasta:

Dacă rămâneţi în Mine, cu totul supuşi voinţei şi planului Meu, întocmai cum Eu rămân în iubirea Tatălui şi nu caut să fac voia Mea ci voia Celui care M-a trimis — dacă alegerea voastră este voia Mea, iar voia voastră este îngropată şi ignorată, atunci veţi căuta serios să cunoaşteţi care este voia Tatălui, pe care voi ştiţi că Eu caut s-o împlinesc, ca să vă folosiţi timpul, talentele, rugăciunile şi totul în aceeaşi direcţie, către acelaşi scop. Şi dacă aveţi această dorinţă în inimă să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, vă veţi aminti cum am studiat Eu planul Său aşa cum este revelat în Lege, în Psalmi şi în Profeţi, şi cum M-am străduit să duc la îndeplinire acest plan, şi nu planurile întocmite şi alese de Mine.

Apoi vă veţi aminti cum v-am arătat că — „Aşa este scris şi se cuvine să împlinim tot ce este scris”, şi că v-am învăţat să cercetaţi Scripturile. Urmând în această cale, Spiritul sfânt vă va conduce, cum M-a condus pe Mine, spre tot mai multă înţelegere a planului divin, pe măsură ce este timpul potrivit. Şi dacă aceasta va fi atitudinea voastră, dacă inimile voastre şi energiile voastre sunt astfel absorbite în planul Tatălui, puteţi cere tot ce vă doreşte inima — „Puteţi cere ce vreţi”. Vă fac această promisiune largă, nu ca să vă sugerez că Tatăl Îşi va schimba planurile Sale după ale voastre şi va face voia voastră, ci ca să vă sugerez că în cursul pe care l-am specificat, puteţi veni atât de deplin în armonie cu Tatăl şi cu planul veacurilor pe care El îl realizează, încât niciodată nu veţi fi nemulţumiţi, ci întotdeauna veţi putea vedea că vi se împlinesc dorinţele, fiindcă voinţa şi dorinţa voastră, plăcerea şi satisfacţia voastră, vor fi să vedeţi voia şi planul lui Dumnezeu progresând în modul şi la timpul lui Dumnezeu. Astfel fiecare rugăciune şi dorinţă a voastră vor fi împlinite — tocmai inversul experienţei celor care caută să facă voia lor şi să împlinească planuri umane, şi se roagă pentru dorinţele lor proprii; căci ei au întotdeauna dezamăgiri.

Stabiliţi deci aceasta în inimile voastre şi să nu aveţi teamă de rezultate. Nu contează cât de întunecată este furtuna sau cât de aspră este persecuţia, marele şi îndurătorul plan al lui Dumnezeu nu va cădea, şi astfel voia şi planurile voastre (care sunt ale Lui), nu pot eşua; şi rugăciunile voastre în acel scop vor fi ascultate şi împlinite în măsura în care sunt corecte sau nu sunt în conflict cu planul Tatălui. Şi voi, dacă sunteţi perfect în armonie cu Tatăl, veţi dori să fie aşa. Şi în orice caz, unde este chiar şi cel mai mic loc de îndoială în privinţa voinţei Sale în această chestiune, având spiritul sau dispoziţia Mea, şi nu spiritul lumii, vă veţi ruga cum am făcut Eu în auzul vostru, spunând în legătură cu cererea voastră: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta, Tată”. Toate aceste rugăciuni primesc răspuns sigur; şi în măsura în care veniţi tot mai mult în armonie cu planul Tatălui şi îl înţelegeţi, va fi mai puţin probabil să cereţi şi să doriţi ceva contrar cu ceea ce ar fi buna Sa plăcere să vă acorde.

Ajungând să vedeţi mărinimia pregătirilor Tatălui, şi înţelepciunea şi grija exercitate de El în privinţa intereselor voastre pământeşti, când ajungeţi să vă daţi seama că Acel care a îmbrăcat crinii câmpului cu frumuseţe şi care Se îngrijeşte de hrană pentru vrăbii, vă iubeşte şi Se îngrijeşte mai mult de voi decât de ele şi ştie mai bine decât voi de ce lucruri aveţi nevoie — ce v-ar întări şi v-ar folosi, şi ce v-ar putea dăuna ca alergători în alergarea pentru marele premiu pe care l-a oferit El prin Cristos — pe măsură ce înţelgeţi aceste lucruri, rugăciunile voastre pentru lucruri vremelnice trebuie să devină foarte modeste şi moderate. Într-adevăr, în cele din urmă, dându-vă seama de înţelepciunea şi grija Sa, veţi folosi rugăciunea în principal ca mijloc de comuniune spirituală. Mulţumindu-vă să puneţi grijile şi poverile la picioarele Învăţătorului, Îi veţi spune de încrederea voastră în iubirea şi înţelepciunea Sa zicând: Voia Ta să se facă; şi în loc de griji „veţi duce cu voi un cântec”. Mai mult ca oricând, rugăciunile voastre vor fi pentru daruri, haruri, roade şi binecuvântări spirituale, cântând în inimile voastre:

„De când Dumnezeu mă conduce,

În orice soartă sunt ferice”.

Astfel, instruiţi în mod cuvenit, toţi cei care rămân în Cristos şi în care rămâne cuvântul Său, pot fi eliberaţi de grijă (îngrijorare) în privinţa lucrurilor pământeşti care constituie subiectul principal al atâtor rugăciuni. Lăsând acele lucruri pentru înţelepciunea şi iubirea Tatălui ceresc, rugăciunile noastre vor fi tot mai mult de natura mulţumirilor, inimile noastre mergând spre Dumnezeu în închinare şi adorare, şi în repetarea binecuvântărilor şi favorurilor de care deja ne-am bucurat, mai degrabă decât să cerem lucrurile pe care neamurile le caută. Mat. 6:32.

Adevărat, afacerile pământeşti uneori ne nedumeresc şi nu putem să nu ne întrebăm şi să nu simţim un interes adânc în privinţa rezultatelor lor. Dar sufletul care rămâne în Cristos şi în care rămân cuvintele Lui, nu va îndrăzni să ia cârma în mâinile sale ca să-şi conducă mersul, nici chiar acolo unde gândeşte că poate vedea; şi trudind totuşi la vâsle, trăgând cât poate de bine, el lasă cârma în mâinile Tatălui şi n-ar putea cere să i se schimbe cursul cu nici un grad.

Dar toate încercările şi nedumeririle noastre, nu le putem duce oare la Domnul în rugăciune? Da, da; cu adevărat le putem. Şi nici o mângâiere nu va fi mai mare pentru cel dezorientat şi întristat decât privilegiul de a-I spune totul Domnului. Urechea Sa este întotdeauna deschisă la strigătul celor „micuţi ai Săi”; şi însuşi faptul că le spun şi că îşi dau seama de interesul Său în toate afacerile noastre ne va împrospăta şi ne va înveseli. Ne va aminti făgăduinţele că nu ne va lăsa şi nu ne va părăsi, şi că înţelepciunea, iubirea şi capacitatea Sa vor face toate lucrurile, favorabile şi nefavorabile, să lucreze împreună spre binele nostru. Aruncând toate grijile noastre asupra Lui şi dându-ne seama că potrivit făgăduinţei Sale, necazul actual şi toate celelalte lucruri pot fi conduse spre binele tuturor celor implicaţi, şi, spre lauda Lui, ne putem ridica de pe genunchi mai tari, mai fericiţi şi mai încrezători, precum şi în mai strânsă părtăşie şi comuniune cu Domnul, decât dacă am fi încercat să ne aranjăm noi afacerile şi să-L facem pe marele Iehova să devină servitorul nostru ca să execute planurile noastre, care fără îndoială sunt adesea nechibzuite în ochii Săi, şi dacă ar fi permise ne-ar produce daună nouă sau altora.

 

R 2023 — „Sunt autorizate rugăciunile publice?” (vezi întrebarea nr. 35):

Un frate scrie: „Mi-a plăcut mult Turnul de Veghere recent. Văd că tema va continua: te rog spune ceva despre rugăciunea publică. Fraţii de aici nu văd la fel acest subiect, unii pretinzând că creştinii nu trebuie să se roage niciodată în public.”

Domnul nostru, după ce a mustrat obiceiul fariseilor, de a sta la colţurile străzilor să se roage ca să fie văzuţi de oameni şi să fie consideraţi pioşi, a zis: „Ci tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta îretrasş, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Mat. 6:6). Din aceasta şi din faptul că Domnul nostru S-a retras adesea pentru rugăciune în singurătatea muntelui, multe suflete serioase au tras concluzia că alte rugăciuni în afară de cele individuale sunt dezaprobate, dacă nu păcătoase: şi astfel şi-au dăunat lor personal, credem noi.

Domnul nostru ne-a lăsat un exemplu de rugăciune în public, nu numai în prezenţa ucenicilor Săi în mod frecvent, ci şi a necredincioşilor cel puţin o dată — la mormântul lui Lazăr. (Ioan 11:41, 42; Vezi Luca 10:21.) Cea care în mod general este numită „Rugăciunea Domnului”, nu numai că a fost rostită în prezenţa ucenicilor, ci şi este un model de rugăciune colectivă. Ea se adresează: „Tatăl nostru”, nu „Tatăl meu”; cere iertare pentru „greşelile noastre”, nu pentru „greşelile mele”; Precum şi „noi iertăm celor care ne-au greşit”, nu precum şi „eu iert celor care mi-au greşit”. Este un model de rugăciune colectivă, în mod special.

Rugăciunea consemnată în Ioan capitolul 17 a fost evident o rugăciune publică, cel puţin în faţa ucenicilor, altfel n-ar fi putut fi relatată de unul dintre ei, aşa cum este declarat. Ioan 18:1.

Apostolii, conduşi de acelaşi Spirit sfânt, s-au rugat Tatălui atât în secret, cât şi în public, în faţa Bisericii, şi au îndemnat şi învăţat pe alţii în privinţa rugăciunilor publice, în adunare.

Este menţionată frecvent adunarea Bisericii pentru rugăciuni, când nu este declarat că s-au rugat cu voce auzibilă şi nu este dovedit prin relatarea cererii, dar nu este raţional să presupunem că s-au adunat pentru rugăciune şi că fiecare s-a rugat atunci individual şi în seceret. În afară de aceasta, în unele cazuri rugăciunile sunt consemnate. Vezi Fapte 1:14, 24; 12:5, 12; 16:13; 20:36; 21:5.

Apostolul Pavel, scriindu-i Bisericii din Corint, învaţă clar că rugăciunea şi mulţumirea în faţa Bisericii trebuie făcute cu voce auzibilă şi într-o limbă comună, pentru ca cei care aud rugăciunea să poată fi edificaţi. Vezi 1 Cor. 14:14-17.

Totuşi, noi nu suntem în armonie cu obiceiul unora care pretind că se roagă lui Dumnezeu, în timp ce de fapt se adresează adunării. Chiar dacă rugăciunile noastre trebuie să fie clare şi inteligibile pentru ascultători, pentru ca tuturor celor care aud să le folosească prin aceea că vor putea să se alăture în simţire unei rugăciuni mai complete şi mai fluente decât ar putea exprima majoritatea, totuşi niciodată să nu se piardă din vedere că lui Dumnezeu Îi sunt adresate, nu oamenilor.

Nu suntem de acord nici cu obiceiul de a deschide cu rugăciune convenţiile politice, adunările legislative, şcolile şi lojile. Deoarece acestea nu sunt adunări ale Bisericii, ele nu pot fi recunoscute de Dumnezeu (ca adunări). Dacă delegaţii la o convenţie, la o legislatură sau la un congres, sau dacă cei care frecventează colegiul sau şcoala sunt creştini, ei ca atare au întotdeauna acces la Dumnezeu prin rugăciune, şi n-ar trebui să se afle în vreun loc unde n-ar putea cere şi n-ar putea aştepta binecuvântarea lui Dumnezeu cu ei. Dacă un profesor ar fi creştin, el sau ea ar putea fără a fi în mod special nepotrivit să facă o rugăciune auzibilă, pentru înţelepciune şi har ca să dea instruire bună; şi oricare dintre elevi care ar fi creştini ar putea zice: Amin. Dar copiii de şcoală n-ar trebui învăţaţi să repete „Rugăciunea Domnului”: aceasta nu este dată pentru astfel de scopuri. Nici învăţătorilor să nu li se ceară să se roage, fiindcă mulţi nu sunt creştini. Şi copiii? Deşi sunt nevinovaţi de nelegiuiri personale, ei sunt totuşi sub condamnarea adamică şi li se permite să se apropie de Dumnezeu numai prin credinţă, în condiţiile Noului Legământ — cu excepţia copiilor celor care au intrat în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Vezi 1 Cor. 7:14.

Efectul rău al promiscuităţii rugăciunii publice devine mai vizibil peste tot. Oamenii care ştiu că pot obţine audienţă la potentaţii pământului numai ca o mare favoare prin prieteni influenţi, şi atunci numai cu mari formalităţi în îmbrăcăminte etc., au ideea că oricine, oricând şi în orice zdrenţe murdare ale dreptăţii proprii pot da buzna în augusta prezenţă a Împăratului împăraţilor şi Acesta să-i asculte. Şi creştinii, slujitori şi educatori, au aprobat această nechibzuinţă dăunătoare. Ca o consecinţă, mii de oameni nu merg cu adevărat la Dumnezeu, ci se înşală singuri că ei „stau bine” şi „la fel de bine ca orice creştin mediu”, în timp ce, de fapt, nefiind veniţi la Dumnezeu în modul stabilit de El, nu au nici parte nici soartă în Biserica Sa, nici în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute acesteia.

„Dumnezeu nu ascultă pe păcătoşi.” (Ioan 9:31; Iov 27:9; Prov. 1:28, 29; 28:9; Ps. 66:18; Isa. 1:15.) Cristos este calea, adevărul şi viaţa, şi nimeni nu vine la Tatăl decât prin El (Ioan 14:6). Deşi tatăl Adam a fost creat fiu al lui Dumnezeu şi atunci a avut acces la Tatăl său, totuşi această relaţie şi privilegiile ei au fost oprite când el s-a răzvrătit şi a fost condamnat la moarte ca păcătos — orice relaţie a fost tăiată, toate drepturile şi privilegiile au fost pierdute. Este adevărat, Dumnezeu cu îndurare a prevăzut o mare jertfă pentru păcat şi împăcare prin sângele preţios al Răscumpărătorului, şi prin El o întoarcere la toate privilegiile, comuniunea şi favorurile pierdute în Adam; dar această prevedere este restrânsă: nu este pentru toţi; este deschisă numai pentru aceia care, dorind să fugă de păcat, ajung la o cunoştinţă de Mântuitorul şi acceptă favoarea lui Dumnezeu în baza condiţiilor Noului Legământ.

Pentru aceştia s-a făcut prevederea ca ei să se poată dezbrăca de zdrenţele murdare ale propriei dreptăţi şi să se îmbrace cu haina dreptăţii lui Cristos prin credinţă; şi astfel pregătiţi, ei pot fi prezentaţi Tatălui ca fii răscumpăraţi şi restabiliţi — împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, Isus Cristos, Domnul nostru. Atunci, şi numai atunci, să ne aşteptăm ca rugăciunile lor să fie altceva decât o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Nimeni nu va fi ascultat şi acceptat de Tatăl în timp ce respinge Noul Legământ şi singurul nume dat sub ceruri şi printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi.

Dar celor care îşi dau seama de păcatele lor şi căindu-se de ele Îl acceptă pe Răscumpărătorul şi Noul Legământ ca singura cale de întoarcere la starea de fiu şi la părtăşie cu Tatăl, apostolul le spune:

„Aşadar voi nu mai sunteţi nici străini, nici locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”. „Căci prin El îCristosş şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, printr-un singur Duh.” Efes. 2:18, 19.

„Astfel, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt ... să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei” (Evr. 10:19-22). „Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” Evr. 4:16.

Iată deci ce susţinem noi că este linia scripturală asupra acestui subiect important. (1) Rugăciunea este privilegiul „credincioşilor”, numai a copiilor lui Dumnezeu împăcaţi. (2) Este potrivit ca aceşti copii ai lui Dumnezeu să se roage în colectiv, precum şi individual şi în privat. (3) La o adunare a copiilor lui Dumnezeu, faptul că ar putea fi prezenţi necredincioşi, n-ar face rugăciunea nepotrivită, fiindcă este o adunare a Bisericii, şi nu o adunare de neregeneraţi, nici sub controlul lor. (4) Rugăciunea este cu totul nepotrivită la adunări politice, legislative, sociale, educative, şi la alte adunări care nu sunt adunări ale Bisericii lui Cristos. Chiar dacă unii dintre fiii regeneraţi ai lui Dumnezeu ar fi prezenţi, adunările sunt adunări lumeşti, nu în mod direct supuse Cuvântului şi Spiritului lui Dumnezeu. Dacă creştinii găsesc potrivit să ia parte la astfel de adunări, să ia parte ca cetăţeni şi nu ca sfinţi şi rugăciunile lor să fie făcute în secret.

„Dumnezeu zice însă celui rău: „Ce tot înşiri tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele Mele înapoia ta?”” Ps. 50:16, 17.

 

Vol. VI, pag. 319, par. 1, până la pag. 322 (vezi întrebarea nr. 37):

Creşterea în cunoştinţă este foarte posibil să diminueze devoţiunea — straniu cum ar putea părea. Noi vedem că avem capacităţi atât de mici, iar timpul pentru cele religioase este atât de limitat, încât dacă atenţia ni se îndreaptă cu energie spre un canal, este posibil să ducă la scăderea ei în alte direcţii. Creştinul nu trebuie să fie numai cap fără inimă, nici numai inimă fără cap. „Spiritul minţii sănătoase” ne îndrumă spre a cultiva toate roadele şi darurile care sunt necesare pentru a rotunji şi completa un caracter perfect. Tendinţa zilelor noastre în toate chestiunile este în direcţia opusă — spre specializare. Un muncitor face această parte, altul face cealaltă parte, aşa încât acum foarte puţini muncitori înţeleg o meserie pe deplin, aşa cum era altădată. Noua Creatură trebuie să se împotrivească acestei tendinţe şi să facă în consecinţă „cărări drepte pentru picioarele sale”, ca nu cumva în timp ce cultivă un element al harului să cadă în pericol prin lipsa exercitării cuvenite a altei facultăţi sau privilegiu dat de Dumnezeu.

Calităţile devoţiunii se găsesc la toţi oamenii într-un grad de dezvoltare mai mare sau mai mic. Aceste calităţi mintale sunt numite veneraţie şi spiritualitate, iar ele cheamă în ajutor conştiinţa, speranţa, armonia etc. Dacă acestea vor fi neglijate, rezultatul va fi că interesul şi iubirea faţă de Adevăr vor degenera, aşa că în loc ca inimile noastre să fie conduse spre Domnul cu mai mare apreciere a iubirii Sale şi cu mai mare dorinţă de a-I fi plăcuţi, a-L onora şi a-L servi, vom constata că trăsăturile inferioare vor intra mai mult în controversă, luând locul celor superioare, iar investigaţiile vor ajunge să fie mai mult în lumina filosofiilor mintale, în care vor intra combativitatea, distructivitatea, ambiţia, cearta şi slava deşartă. Prin urmare, Noua Creaţie are nevoie nu numai să unească serviciile devoţionale, rugăciunea şi lauda, ca părţi ale fiecărei adunări, dar noi credem că ea are nevoie pe lângă acestea şi de o adunare devoţională specială o dată pe săptămână, care să includă şi posibilitatea mărturisirii în privinţa experienţelor creştine — nu după felul obişnuit de a merge înapoi cu unul până la douăzeci de ani sau mai mult, ca să se spună cum s-a făcut la început convertirea etc., ci o mărturie la zi, referindu-se în mod specific la starea inimii din momentul acela şi din timpul săptămânii care a trecut de la ultima adunare de acelaşi fel. Asemenea mărturii la zi se dovedesc folositoare celor care aud, uneori încurajându-i prin relatarea experienţelor favorabile, iar alteori mângâindu-i prin povestirea încercărilor, dificultăţilor, nedumeririlor etc., fiindcă ei discern astfel că nu sunt singurii care au experienţe grele şi uneori eşecuri.

Astfel cu toţii pot învăţa mai bine sensul cuvintelor apostolului: „Nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit” (1 Pet. 4:12). Ei află că toţi care sunt poporul Domnului au încercări şi greutăţi, şi fiecare învaţă astfel să compătimească cu celălalt; şi pe măsură ce creşte legătura compătimirii, creşte şi spiritul ajutorării, precum şi spiritul iubirii — Spiritul sfânt. Ar putea fi avantajos ca astfel de adunări de la mijlocul săptămânii să aibă un subiect sugerat la adunarea din duminica anterioară, iar acest subiect fiind în mintea adunării, să inspire pe fiecare ca să remarce experienţele care-i vin în viaţă şi să le noteze, şi în special cele în privinţa subiectului numit pentru acea săptămână. Fără îndoială că fiecare creştin are o mulţime de ocazii în fiecare săptămână să-şi noteze învăţăturile şi experienţele vieţii pe diferite linii; dar majoritatea, negândindu-se, neobservând, lasă ca aceste experienţe valoroase să treacă pe lângă ei fără a le recunoaşte, învăţând mai ales din experienţele mai mari şi mai amare ale vieţii ceea ce ar fi putut învăţa mai bine dacă ar fi fost atenţi la purtarea zilnică a Domnului cu ei prin providenţele Sale.

Pentru a ilustra: Presupunem că subiectul săptămânii a fost „Pacea lui Dumnezeu”, din textul, „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filip. 4:7). Fiecare din comunitatea frăţească ar trebui să observe în timpul săptămânii în ce măsură această scriptură şi-a găsit împlinirea în cazul său şi care lucruri păreau a întrerupe şi a împiedica această pace domnitoare — aducând nelinişte, nemulţumire. Aceste experienţe şi învăţăturile scoase din ele, spuse de către cei mai pricepuţi şi de către cei mai puţin pricepuţi din grup (bărbaţi şi femei), nu numai că vor aduce în atenţia fiecăruia propriile lor experienţe din prima parte a săptămânii, dar la experienţele lor vor adăuga şi învăţăturile şi experienţele altora din a doua parte a săptămânii, lărgind astfel compătimirea şi îndrumându-i tot mai mult spre a discerne frumuseţile păcii în contrast cu cearta — binecuvântarea păcii lui Dumnezeu în inimă, şi cum este posibil a avea această pace chiar şi înconjuraţi de agitaţie şi confuzie sau de condiţii neliniştitoare asupra cărora n-avem nici un control. Aspectul devoţional al acestor adunări va creşte profitul lor. Cel care-şi dă seama bine de propriile defecte şi care se străduieşte serios să crească în harurile Spiritului va fi mai serios în devoţiunea sa faţă de Domnul, în dorinţa sa de a-I fi plăcut Lui şi a se împărtăşi tot mai mult din Spiritul Său sfânt*.

În aceste adunări, ca şi în toate celelalte, este evident că binele cel mai mare se poate realiza prin păstrarea ordinii — nu în măsura distrugerii vieţii şi libertăţii adunării, ci în măsura cuvenită, pentru a-i păstra cel mai bine libertatea, fără anarhie sau dezordine, sub restrângere înţeleaptă, iubitoare, blândă. De exemplu: caracterul adunării trebuie să fie înţeles dinainte; şi ar fi de datoria conducătorului să o conducă cu laxitate rezonabilă, iubitoare, spre scopul specificat şi asupra căruia s-a convenit. Trebuie să fie înţeles că acestea nu sunt adunări de întrebări generale, nici adunări de discuţii, nici de predică, deoarece alte adunări sunt prevăzute pentru aceste lucruri şi cei care doresc pot să le frecventeze, dar că aceste adunări au o sferă limitată. Pentru a ţine adunarea la subiect cum se cuvine şi pentru a evita discuţiile particulare sau replicile unuia către altul, conducătorul — fiind cel ales să reprezinte întregul — trebuie să fie singurul care să răspundă sau să critice pe alţii — şi aceasta numai când este necesar. Este datoria lui obligatorie să vadă ca unele relatări ale experienţelor să nu fie atât de lungi încât să fie obositoare şi să împiedice pe alţii de a avea posibilitate, precum şi ca adunarea să nu se prelungească peste limita ei rezonabilă, asupra căreia s-a convenit. Toate aceste lucruri revenindu-i conducătorului, implică faptul că el trebuie să fie Bătrân în Biserică. Un începător cu experienţă insuficientă, chiar cu cele mai bune intenţii, ar putea fi ori prea indulgent ori prea rigid în aplicarea principiilor pentru astfel de ocazie; ar putea fie să strice adunarea cu prea mare îngăduinţă, fie să ofenseze pe un frate vrednic sau pe o soră vrednică printr-o corecţie neînţelept exprimată şi printr-o aplicare neînţeleaptă a regulilor cuvenite. Mai mult, conducătorul unei astfel de adunări trebuie să fie un Bătrân, sau unul competent să deţină poziţia de Bătrân în Biserică, aşa încât să aibă o cunoştinţă suficientă a Cuvântului, precum şi experienţă în har şi capacitatea de a învăţa, pentru a putea da un cuvânt de încurajare sau un îndemn sau sfat folositor ca răspuns la diferitele mărturii prezentate. Pentru că, „bun este un cuvânt spus la timpul potrivit!” — cu cât mai folositor, adesea, decât un întreg discurs în alte împrejurări. Prov. 15:23.

 

Vol. V, pag. 211, par. 1, până la pag. 216 (vezi întrebarea nr. 38):

Apostolul Petru, vorbind sub influenţa inspiratoare a Spiritului sfânt, a explicat chestiunea, că era de la Tatăl şi prin Fiul, spunând: „îIsusş fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi” (Fapt. 2:33). Ca atare, nu se pune destul accent pe acest botez al Spiritului sfânt, văzând că el marchează acceptarea Bisericii şi că fără el n-am avea nici o dovadă a acceptării sacrificiului Domnului nostru şi a îndreptăţirii noastre.

Totuşi, noi trebuie să obiectăm cu putere la ideea comună dar greşită şi cu totul nescripturală care predomină printre mulţi creştini foarte serioşi, în sensul că trebuie aşteptate şi căutate frecvente botezuri ale Spiritului sfânt. Astfel de aşteptare nu numai că nu este justificată de nici o promisiune dată în Cuvântul lui Dumnezeu, dar este şi complet în contradicţie cu aranjamentul divin prezentat acolo. Ar trebui observat că Scriptura menţionează numai trei botezuri ale Spiritului sfânt; iar necesitatea fiecăruia dintre acestea, fără a mai trebui şi altele, este evidentă — cele trei fiind părţi sau diviziuni ale singurului botez. (1) Botezul Domnului nostru Isus. (2) Botezul de la Cincizecime. (3) Botezul lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri acceptat ca „fiu”. Să examinăm aceste botezuri ale Spiritului în această ordine.

1) Botezul Domnului nostru cu Spiritul sfânt nu numai că a fost necesar pentru El, ca să poată fi părtaş puterii divine, ca agentul divin şi ca garanţia moştenirii Sale, a conceperii Sale la natura divină, ci a fost şi potrivit să existe o astfel de manifestare exterioară sau recunoaştere a Lui care să permită altora să-L cunoască drept Unsul lui Dumnezeu. Manifestarea a fost sub forma unui porumbel coborând şi aşezându-se peste El. Nu ni se dă de înţeles că oamenii în general au fost martorii acestei manifestări a favorii divine; înţelegerea este mai degrabă că Ioan Botezătorul, care pe vremea aceea făcea o lucrare reformatoare în Israel şi care era recunoscut ca profet, servitor al Domnului, a fost singurul martor la coborârea Spiritului peste Domnul nostru şi care a mărturisit despre acest fapt. Declaraţia este: „Şi Ioan a mărturisit, spunând: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel; şi a rămas peste El. Eu nu-L cunoşteam înu ştiam că El era Mesiaş; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.” Şi eu am văzut şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu””. Ioan 1:32-34.

2) Botezul Bisericii la Cincizecime, cum explică Ioan aici, urma să fie făcut de către Cristos: „El vă va boteaza cu Duh Sfânt”. Petru confirmă aceasta, după cum am văzut, spunând că Cristos a turnat Spiritul Său sfânt. El singur poate boteza astfel, fiindcă El a răscumpărat lumea, i-a cumpărat pe toţi cu sângele Său preţios, şi fiindcă nimeni nu vine la Tatăl decât prin El şi fiindcă Tatăl nu judecă pe nimeni, ci a încredinţat toată judecata Fiului, şi fiindcă Fiul, mult înălţat, lucrează ca reprezentant al Tatălui ca să-i introducă în părtăşie deplină cu Tatăl pe aceia care vin la Tatăl prin El. Am văzut deja că acest botez al Bisericii cu Spiritul sfânt a fost necesar, ca o mărturie, ca o dovadă, în aceeaşi manieră în care a fost necesar ca botezul Spiritului asupra Domnului nostru Isus să fie văzut şi mărturisit.

Rafala de vânt care a umplut locul şi „limbile ca de foc văzute împărţindu-se printre ei”, care „s-au aşezat pe fiecare dintre ei” (probabil numai peste cei unsprezece apostoli — desemnându-i ca reprezentanţi speciali ai Domnului şi purtătorii de cuvânt ai Spiritului sfânt — vezi versetul 14), n-au fost ele însele Spiritul sfânt, ci au fost doar manifestări pentru simţurile lor, reprezentând ceea ce era invizibil. La fel porumbelul pe care l-a văzut Ioan n-a fost Spiritul, ci o manifestare pentru simţurile lui. Porumbelul, simbolul păcii şi purităţii, a reprezentat în mod potrivit plinătatea spiritului iubirii lui Iehova în Isus; după cum limbile ca de foc au reprezentat în mod potrivit misiunea viitorilor apostoli, sub Spiritul sfânt, ca să mărturisească în calitate de „martori”. Fapt. 2:32; 3:15; 5:32; 10:39, 41; 13:31.

(3) O manifestare specială a puterii divine în legătură cu acceptarea lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri, a fost necesară fiindcă până atunci neamurile fuseseră respinse, inacceptabile pentru Dumnezeu chiar şi ca servitori; prin urmare credincioşii evrei n-au gândit că neamurile vor fi acceptate în înalta poziţie de fii ai lui Dumnezeu, decât dacă era acordată în acea privinţă o manifestare evidentă a favorii divine.

După cum s-a văzut deja, programul divin n-a fost ca vreunul dintre neamuri să fie acceptat până la sfârşitul celor „şaptezeci de săptămâni” de favoare specială iudaică, la trei ani şi jumătate după Cincizecime*; ca atare, faptul că convertiţii dintre neamuri urmau să fie confraţi moştenitori (la egalitate) cu convertiţii dintre evrei nu putea fi indicat prin botezul Spiritului de la Cincizecime. Şi în vederea prejudecăţilor adânc înrădăcinate ale apostolilor precum şi ale altor evrei, era foarte potrivit ca acceptarea lui Corneliu să fie manifestată simţurilor apostolului prin aceleaşi dovezi date la Cincizecime. Nu este nici necesar să presupunem că „limbile ca de foc” s-au aşezat peste Corneliu; el în comun cu convertiţii la iudaism a primit probabil unele dintre „darurile” care au venit peste toţi la Cincizecime.

Cum altfel am fi putut şti vreodată că neamurile au fost acceptate de Domnul? Dacă botezul Spiritului şi binecuvântările Cincizecimii ar fi venit numai peste credincioşii care erau din sămânţa naturală a lui Avraam, aceasta ne-ar fi putut lăsa în îndoială de-a lungul Veacului Evanghelic în privinţa situaţiei poporului Domnului care prin descendenţă naturală erau neamuri. Dar prin botezul Spiritului sfânt care a venit asupra lui Corneliu, Domnul a arătat pe deplin faptul că nu mai era nici o deosebire între evrei şi neamuri, robi şi slobozi, bărbaţi şi femei, în privinţa acceptării în Cristos din partea Sa. Nimeni nu este acceptabil prin sine, în propria sa nedreptate — ca atare numai cei care vin la Tatăl prin Cel Preaiubit sunt acceptaţi în El. 1 Cor. 12:13.

În afară de aceste trei botezuri ale Spiritului sfânt nu este nici o altă referinţă la acest subiect în Scripturi; prin urmare, ideea multora din poporul Domnului, că ei trebuie să aştepte, să lucreze şi să se roage pentru alt botez sau pentru botezuri repetate ale Spiritului sfânt este cu totul nejustificată. Astfel de botezuri nu sunt nicidecum necesare, fiindcă acel singur botez de la Cincizecime, suplimentat de cel al lui Corneliu, împlineşte toate cerinţele. Acele botezuri n-au venit numai asupra persoanelor care s-au bucurat de binecuvântare, ci în mod reprezentativ au fost pentru şi asupra Bisericii, Corpul lui Cristos, ca un întreg. Faptul că această lucrare reprezentativă pentru Biserică a fost făcută în două părţi — asupra primilor credincioşi evrei la Cincizecime şi asupra primilor credincioşi dintre neamuri în casa lui Corneliu, este numai în armonie cu declaraţia Domnului nostru făcută lui Petru asupra acestui subiect, înainte de răstignirea Sa, zicând: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Mat. 16:19). O cheie semnifică puterea de a deschide, iar chei, la plural, implică faptul că nu doar o uşă trebuia deschisă. De fapt erau numai două uşi şi numai două chei; şi apostolul Petru a folosit ambele chei — făcând lucrarea de deschidere, atât pentru evrei, cât şi pentru neamuri, aşa cum prezisese Domnul. El a folosit prima cheie la Cincizecime, unde a fost primul, cel mai important, principalul vorbitor, care a introdus noua dispensaţie a Spiritului celor trei mii care au crezut imediat şi au intrat prin uşă (Fapt. 2:37-41). Iarăşi, când a venit timpul să se propovăduiască neamurilor Evanghelia, Domnul, conform alegerii Sale, l-a trimis pe Petru să facă această lucrare, spunându-i lui Corneliu să trimită după Petru şi spunându-i lui Petru să meargă la Corneliu şi să-i spună lui şi casei sale cuvintele Evangheliei. Cu această ocazie Petru a folosit cealaltă cheie, deschizând uşa Evangheliei în faţa neamurilor, Dumnezeu dând mărturie despre acest fapt prin manifestările miraculoase ale Spiritului Său sfânt asupra lui Corneliu şi asupra celorlalţi credincioşi consacraţi dintre neamuri care erau cu el.

Ideea potrivită în privinţa botezului Spiritului sfânt este aceea de turnare, vărsare, ungere, care însă este atât de completă (acoperind pe fiecare membru al corpului) încât poate fi numită în mod potrivit scufundare, sau „botez”. Şi aceeaşi ungere sau acelaşi botez continuă asupra Bisericii de-a lungul veacului — acoperind, pătrunzând, sfinţind, binecuvântând, ungând, de atunci până acum, pe fiecare persoană care intră în corpul „uns”. Şi aceasta va continua până când ultimul membru va fi fost primit şi uns pe deplin. Apostolul Ioan vorbind şi el despre acest botez, numindu-l ungere, spune: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi” (1 Ioan 2:27; Ps. 133:2). El nu spune numeroasele ungeri pe care le-aţi primit, ci ungerea, singura ungere, mai multe fiind cu totul de prisos şi nefiind în armonie cu aranjamentul divin.

Din punctul de vedere divin întreaga Biserică este recunoscută ca una — ca un întreg, căci, „după cum trupul este unul şi are multe mădulare ... tot aşa este şi Hristos. ... Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui” (1 Cor. 12:12, 27). În armonie cu acest gând, prezentarea scripturală a acestei chestiuni este că deşi Domnul ne priveşte individual şi în multe privinţe lucrează cu noi individual, totuşi starea noastră înaintea Tatălui nu este atât de mult ca unităţi separate, ci ca membri sau părţi ale unei unităţi, unitate care este Cristos, Cap şi corp. Ca atare suntem informaţi că după ce am crezut, pasul nostru următor este să intrăm în corpul lui Cristos — să fim botezaţi în corpul Său.

Nu vom discuta aici subiectul botezului în general, lăsându-l pentru o analiză viitoare, ci remarcăm faptul că credincioşii sunt invitaţi să fie botezaţi în Cristos, pentru ca ei să poată intra în sau sub botezul Său cu Spirit sfânt. Spiritul sfânt nefiind o persoană, ci un Spirit sau o putere sfântă posedată de Biserică, toţi care vreau să aibă această binecuvântare trebuie să vină în relaţie cu această Biserică, corpul lui Cristos. Nu poate fi obţinută altfel. Nici nu vrem să spunem că aceasta înseamnă a fi membru într-o Biserică pământească — un corp metodist, un corp presbiterian, un corp luteran, un corp romano-catolic, sau orice alt corp de organizare umană. Vrem să spunem că înseamnă a face parte din ecclesie, ai cărei membri pot fi recunoscuţi în mod sigur numai prin posesia Spiritului sfânt al iubirii — atestată de diferitele lui roade şi demonstrată după cum am văzut în cele precedente.

Oricine ajunge să fie într-adevăr unit cu Cristos şi astfel într-adevăr unit cu toţi membrii corpului lui Cristos, nu trebuie să se roage pentru binecuvântări ale Cincizecimii prezente sau viitoare, ci se poate uita în urmă cu bucurie şi încredere la binecuvântările iniţiale ale Cincizecimii şi la binecuvântările asupra lui Corneliu, ca dovezi pe care le-a dat Tatăl prin Cristos că a acceptat Biserica în ansamblul ei: şi toţi trebuie să fie pe deplin mulţumiţi cu aranjamentul divin. Nu spunem că Domnul este mânios pe acei care, având gânduri greşite, cer, contrar voinţei Lui, numeroase Cincizecimi; mai degrabă vom presupune că El va avea compătimire în privinţa ignoranţei lor şi a rugăciunilor îndreptate în direcţie greşită, şi fără să-Şi schimbe planurile şi aranjamentele va turna peste ei o binecuvântare — atâta binecuvântare cât vor permite aşteptările lor eronate şi neglijarea Cuvântului Său — acceptând suspinele spiritului lor după comuniune cerească.

Este ciudat că aceşti prieteni dragi care se roagă continuu pentru botezuri ale Spiritului n-au observat niciodată că apostolii nu s-au rugat pentru Cincizecimi viitoare, nici n-au instruit Biserica să se roage astfel. Oare astfel de prieteni se cred mai înţelepţi decât apostolii inspiraţi, sau mai sfinţi decât ei, sau mai nerăbdători să fie umpluţi cu Spirit? Noi avem încredere că ei nu au astfel de închipuiri egoiste şi îndrăzneţe şi că simţămintele lor sunt numai ca ale copiilor ignoranţi, care cu nesocotinţă şi uneori cu încăpăţânare sâcâie pe părinţii indulgenţi pentru binecuvântări şi îndurări care nu le sunt necesare şi promise, care nu le pot fi acordate.

 

Vol. VI, pag. 644, par. 1, până la pag. 654 (vezi întrebarea nr. 39):

Să nu uităm să observăm că în timp ce toată boala şi moartea din lume pot fi urmărite şi pot fi puse mai mult sau mai puţin direct în seama marelui Adversar, prin care păcatul a intrat în mintea omului, spre întinarea şi stricarea lui, totuşi, în cazul lumii, precum şi al Noii Creaţii, Dumnezeu conduce pentru instruirea şi educarea omului diferitele elemente ale blestemului care a venit asupra rasei din cauza păcatului. În ceea ce priveşte lumea, cel puţin în sens general, întreaga creaţie gemândă învaţă ceva în privinţa răutăţii excesive a păcatului şi a faptului că nu este de dorit; iar în ceea ce priveşte Biserica, Noua Creaţie, permisiunea ca ea să aibă parte de suferinţele lui Cristos include şi implică o parte din suferinţele care sunt comune restului omenirii. În cazul Domnului nostru, suntem informaţi în mod deosebit că era folositor pentru El, ca să fie mare Preot pentru omenire, să simtă neputinţele noastre, iar acest lucru trebuie să fie adevărat în privinţa fiecărui membru al corpului acelui Preot, cum a fost adevărat şi în privinţa Capului, Domnul. Desigur că nu va exista nici un membru necompătimitor în tot corpul lui Cristos. Toţi vor fi simţit experienţele şi vor şti pe deplin cum să fie compătimitori faţă de sărmana lume când va veni timpul restabilirii ei prin judecăţi, prin supunere sub probele, încercările şi corecţiile veacului viitor. Domnul nostru, care a fost perfect în trup şi care, prin urmare, n-ar fi putut simţi slăbiciunea dacă nu Şi-ar fi cheltuit vigoarea în vindecarea bolnavilor, în locul vigorii a avut experienţa slăbiciunii şi suferinţei celor pe care i-a ajutat, după cum este scris: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre” (Mat. 8:17). Cei care sunt chemaţi să fie membri în corpul lui Cristos, în general nu prea au vigoare de dat în chip miraculos; dar având parte de experienţele comune ale lumii, legate de organismele lor umane imperfecte, aceştia de asemenea simt neputinţele rasei, ceea ce-i face să compătimească deplin în necazul general.

Din aceasta se va vedea că nu suntem în armonie cu ideea promovată de unii că corpul lui Cristos trebuie să se aştepte să fie scutit de încercările şi greutăţile fizice, sociale şi financiare ale lumii. Este adevărat, aşa a fost cazul cu israeliţii tipici. Răsplăţile lor pentru credincioşia faţă de Domnul şi faţă de Legea Sa urmau să fie pe linia imunităţii la suferinţă, încercări etc.; dar cu Noua Creaţie chestiunea este total opusă, fiindcă ei nu sunt israeliţi după trup, ci după spirit — ei sunt din sămânţa spirituală a lui Avraam. Pentru Noua Creaţie antitipurile binecuvântărilor lui Israel sunt spirituale. Toate lucrurile lucrează împreună spre binele lor din punct de vedere spiritual. Binecuvântările lui Dumnezeu le sunt garantate atâta vreme cât rămân în credinţă şi ascultare de Cristos, aşa încât nimic rău nu se poate apropia de locuinţa lor, unde sunt ţinuţi tainic, apăraţi de tot ce le-ar putea dăuna. Totuşi, aprecierea acestei relaţii spirituale le este continuu probată, ca să dovedească dacă apreciază sau nu apreciază mai mult cele spirituale decât cele naturale, ca să se bucure mai abundent de cele spirituale şi în cele din urmă să fie desăvârşiţi ca Noi Creaturi, când sacrificiile pământeşti vor fi fost pe deplin terminate.

De aceea, când Noile Creaturi în Cristos Isus află că au numeroase încercări de foc, nu contează pe ce linii vin acestea, ei trebuie să le recunoască drept dovezi ale credincioşiei lor — drept dovezi că Dumnezeu îi priveşte ca fii şi că ei sunt încercaţi conform relaţiei lor prin legământ, pentru ca ei să poată fi potriviţi şi pregătiţi pentru desăvârşirea în spirit şi pentru gloriile care urmează. Dacă, prin urmare, Domnul permite să vină calamităţi asupra acestora, ei să nu le privească în aceeaşi lumină ca şi atunci când ele ar veni asupra lumii. Lumea, sub condamnarea divină la moarte, este supusă la diferite accidente şi schimbări cu care Domnul n-are de-a face câtuşi de puţin, aşa cum a explicat Domnul nostru când S-a referit la cei optsprezece peste care a căzut turnul Siloam şi la ceilalţi al căror sânge Pilat l-a amestecat cu sacrificiile, despre care Domnul nostru a spus că, din cauza acestor lucruri, nu trebuiau consideraţi mai păcătoşi ca alţii şi sub dezaprobarea divină (Luca 13:1-5). În legătură cu omenirea, Dumnezeu permite mânia oamenilor şi a lui Satan în anumite limite; însă în privinţa Bisericii Sale alese este diferit. Nimic ce li se întâmplă lor nu este accidental. „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” Nici chiar un fir de păr de pe capetele lor nu poate cădea fără ştirea Lui (Ps. 116:15; Mat. 10:30). După cum, la întrebarea lui Pilat: „Nu ştii că am putere?”, Domnul nostru i-a spus: „N-ai avea nici o putere ... dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19:10, 11). Şi acest lucru este la fel de adevărat despre fiecare membru al corpului lui Cristos, din momentul conceperii sale ca Nouă Creatură. Da, avem toate motivele să credem că providenţa divină se extinde într-o măsură chiar şi în afara Noii Creaţii, la cei a căror viaţă şi ale căror interese sunt strâns legate de ale lor. Dacă, prin urmare, Noile Creaturi au încercări de foc, ele să nu le considere ciudate, ca şi cum li s-ar întâmpla un lucru straniu, ci trebuie să ştie că toţi membrii corpului lui Cristos au avut încercări asemănătoare, de la Cap în jos, şi vor avea toţi până când ultimii membri ai clasei picioare vor fi probaţi, şlefuiţi, acceptaţi, glorificaţi. Fie că acestea, prin urmare, vin sub forma împotrivirilor şi persecuţiilor în casă, sau de la foştii prieteni sau vecini, sau de la cei din biserica nominală, fie că vin sub forma dezastrului financiar şi a sărăciei, sau sub forma bolii, durerii, accidentului fizic etc., nu are importanţă cum, poporul Domnului trebuie să fie mulţumiţi, conştienţi de iubirea şi grija providenţială în privinţa oricărui interes al lor. A avea deplină încredere în aceasta, face parte din proba credinţei. A fi asiguraţi de Domnul că suntem copii şi moştenitori, a ni se spune despre supravegherea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp a ni se permite să suferim necazuri, este o probă severă a credinţei pentru cei cărora li se cere să umble prin credinţă şi nu prin vedere, dacă vreau să fie acceptaţi în cele din urmă ca biruitori. Să primim deci cu siguranţă, iubire şi încredere orice beneficii sau necazuri ne-ar putea trimite providenţa Domnului şi să profităm de ele, învăţând lecţiile lor.

Faptul că ne dăm seama de grija divină în toate interesele vieţii, atât pământeşti cât şi cereşti, nu trebuie să ne ducă la indiferenţă în privinţa afacerilor noastre temporare. Dimpotrivă, trebuie să ne amintim că suntem administratori ai privilegiilor, ocaziilor şi responsabilităţilor sociale şi financiare şi în privinţa sănătăţii. Este, prin urmare, de datoria noastră să facem ce putem ca să reparăm orice încălcări sociale care ar putea interveni. Trebuie să fim blânzi şi plini de consideraţie, să dăm explicaţii şi să facem tot ce raţional ne stă în putere ca să împiedicăm neînţelegerea motivelor şi intenţiilor noastre. Trebuie să căutăm să evităm cu înţelepciune tot ce ar putea părea superstiţios şi fanatic, şi astfel să lăudăm în faţa altora pe Dumnezeul nostru, caracterul Său, cartea Sa şi Biserica Sa. În acest fel trebuie să lăsăm lumina noastră să strălucească. În chestiuni financiare trebuie să folosim prudenţă şi economie, şi să nu fim leneşi în afaceri, ca şi cum n-am avea un Dumnezeu, ca şi cum totul ar depinde de propriile noastre străduinţe, dar, cu toate acestea, în inima noastră şi în discutarea lucrurilor în casa credinţei trebuie să ne dăm seama şi să exprimăm încrederea noastră în Domnul, că, deoarece noi suntem ai Lui, toate interesele noastre sunt sub grija Sa protectoare. Dacă, deci, în ciuda celei mai bune exercitări a înţelepciunii, a prudenţei noastre etc., urmează sărăcie sau pierdere financiară, trebuie să estimăm că Tatăl nostru ceresc a văzut că pentru noi ca şi Creaturi Noi astfel de experienţe ar fi mai bune decât prosperitatea mai mare. Trebuie să recunoaştem supravegherea Sa binecuvântată a afacerilor noastre, oricare ar fi conducerea Sa şi experienţele noastre. La fel în problema sănătăţii: dacă vine peste noi boala, administrarea cuvenită a acestor corpuri muritoare ar cere să folosim energie potrivită în aplicarea remediilor după măsura cunoştinţei şi judecăţii noastre. Dacă eforturile au succes, recunoştinţa inimii noastre trebuie să fie faţă de Domnul, şi nu numai în privinţa medicamentelor. Dacă ele n-au succes, nu trebuie să ne îndoim de puterea Lui, ci să căutăm alte binecuvântări în legătură cu încercările prin care trecem. Într-adevăr, pentru fiecare necaz sau calamitate, Noile Creaturi, în timp ce se străduiesc să corecteze dificultatea, să-şi ridice inimile către Domnul în siguranţă şi încredere, dorind să ştie ce lecţie pot învăţa din experienţele lor şi dacă aceste lecţii sunt sau nu sunt de natura pedepsei pentru greşeli, sau de natura nuielei şi toiagului intenţionate să aducă oaia înapoi de la o cale care duce într-o direcţie greşită, departe de paşii Păstorului. „Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.” Bucuria, pacea şi mângâierea poporului Domnului nu depind numai de faptul că au o sănătate medie, o prosperitate finaciară şi socială, ci ei se pot bucura de pacea lui Dumnezeu în toate împrejurările şi condiţiile, şi se pot bucura din inimă atât de nuiaua cât şi de toiagul Păstorului. Mulţi din Creaţia Nouă pot spune împreună cu profetul din vechime: „Până când n-am fost adânc mâhnit rătăceam”. Mulţi dintre ei au aflat că e-xistă mari binecuvântări legate de necazuri.

Despre Biserică şi despre grija Domnului faţă de ea este scris profetic: „El îţi vindecă toate bolile tale” (Ps. 103:3). Orice încercare de a aplica aceasta la Biserica evanghelică în privinţa condiţiilor fizice trebuie să fie din necesitate neîntemeiată şi slabă. Cine nu ştie că de la Capul Bisericii în jos, până la ultimii membri ai „picioarelor”, Domnul n-a binevoit să vindece toate bolile lor fizice? Cine nu ştie că mulţi, mulţi sfinţi au murit de boală fizică? Conform ştiinţei medicale, iubitul nostru Răscumpărător, deşi perfect fizic, a fost atacat de o boală cunoscută de oamenii de ştiinţă, când a avut transpiraţia cu sânge în Ghetsimani. Conform aceleiaşi ştiinţe şi în deplină armonie cu aceleaşi fapte, Cel care a fost perfect în trup a murit mai repede decât cei doi răufăcători, din cauza unei boli — ruptura peretelui inimii. Cine nu ştie că apostolul Pavel a purtat cu sine până în ziua morţii un „ţepuş în carne” şi că Domnul a refuzat să-l îndepărteze, asigurându-l că purtarea cu răbdare a lui îi va aduce o binecuvântare de har mai mult decât compensatoare? Cine nu ştie că mulţi dintre sfinţii cei mai nobili ai lui Dumnezeu de-a lungul veacului au suferit de boli şi că, departe de a le fi vindecate toate bolile, şi în loc să fie făcuţi desăvârşiţi, ei au murit. Aplicarea acestei scripturi la boala fizică, deci, ar fi în dezarmonie cu Scripturile, dar aplicarea ei ca profeţie la starea spirituală a Noii Creaturi este într-adevăr foarte potrivită. Noua Creaţie se luptă cu maladiile, bolile spirituale, iar această scriptură îi justifică să se aştepte ca orice boală să le fie atât de vindecată cu Balsamul din Galaad, atât de pansată cu făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul Domnului, atât de compensată de pacea şi bucuria pe care omul nu le poate nici da nici lua, încât boala inimii, neodihna, nu mai poate pătrunde acolo unde locuiesc şi conduc iubirea, bucuria şi pacea Spiritului sfânt.

Marcu 16:9-20 este nelegitim

Învăţaţii admit că aceste versete sunt o interpolare. Ele nu se află în manuscrisele greceşti timpurii şi desigur nu sunt veritabile. Nu este adevărat că toţi credincioşii în Domnul Isus pot bea ceva otrăvitor şi pot veni în contact cu şerpi veninoşi şi cu boli contagioase etc. fără pericol, şi nici nu au toţi puterea de a vindeca boli şi de a scoate afară diavoli. Se va observa că pasajul este omis în Versiunea Revizuită (în limba engleză — n. e.) şi în toate versiunile moderne ale Scripturilor. Ca atare, a-l primi sau a-l cita ca scriptură, ar însemna a adăuga la Cuvântul lui Dumnezeu şi a contribui la confuzia generală asupra unui subiect important.

Ideea că poporul Domnului poate fi în mod special favorizat de El în privinţa sănătăţii fizice şi a altor comodităţi ale creaţiei (mai mult decât lumea) este o înşelare şi o capcană, şi este contrară tuturor aşteptărilor cuvenite ale Creaţiei Noi, aşa cum s-a văzut din cele anterioare. Domnul şi apostolii au fost modelele Bisericii, şi în loc să se aştepte să fie eliberaţi de dificultăţile generale care asaltează creaţia gemândă, ei s-au consacrat pentru o parte în aceste necazuri, ca să poată simţi neputinţele umane. Domnul nostru a respins ca o ispită a Adversarului sugestia de a folosi puterea divină pentru alinarea foamei Sale în timpul celor patruzeci de zile de post în pustie (Mat. 4:3, 4). Când a fost ostenit, S-a odihnit lângă fântâna din Samaria, în timp ce ucenicii au mers să cumpere hrană, pe când El ar fi putut apela la puterea divină şi ar fi putut-o folosi pentru refacerea puterii Sale (Ioan 4:6). În aceste cazuri hrana a fost medicamentul potrivit pentru chinurile foamei, iar odihna a fost medicamentul potrivit pentru osteneala organismului, şi Domnul nostru a folosit aceste remedii. Nu suntem informaţi că El a avut boli cronice, dar nu ne îndoim că ar fi fost liber să folosească orice rădăcină sau plantă medicinală sau alte remedii tot atât de fără rezerve cum a folosit hrana şi odihna. Tensiunea nervoasă care a cauzat transpiraţia cu sânge şi maladia finală, ruptura inimii, au venit la sfârşitul slujirii Sale. El ştia că-I sosise ceasul. Cel care a refuzat să ceară puterea divină sub forma protecţiei îngereşti (Mat. 26:53) şi care a refuzat să ceară aceeaşi putere ca să-Şi satisfacă foamea şi să-Şi uşureze oboseala a fost totuşi pe deplin liber să apeleze la aceste puteri în interesul urmaşilor Săi, ca, de exemplu, în hrănirea mulţimii, în liniştirea furtunii şi în plătirea impozitelor. Mat. 14:15-21; Marcu 4:36-41; Mat. 17:24-27.

În mod asemănător, găsim că apostolii nu şi-au folosit privilegiile şi binecuvântările speciale pentru uşurarea durerilor şi necesităţilor naturale. Este adevărat, n-avem nici o relatare despre boala vreunuia din cei doisprezece, cu excepţia lui Pavel, ai cărui ochi slabi (Fapt. 9:8-18; Gal. 4:15; 6:11) Domnul n-a binevoit să-i amelioreze, nici chiar la cerere, asigurându-l pe apostol că această slăbiciune, care devenise un sol al Satanei, lovindu-l, încercându-i răbdarea, smerenia etc., va fi mai mult decât compensată prin „harul de ajuns” (2 Cor. 12:7-9). Credinţa şi încrederea apostolului în Domnul au fost o sursă de mângâiere pentru toţi de pe calea îngustă de atunci până în prezent, şi totuşi el n-a mers la Domnul, ca unii dintre aceştia, cu cereri pentru lucruri bune pământeşti, bani, case, pământuri, hrană, îmbrăcăminte etc. Avem cuvântul lui că uneori a fost lipsit şi că în astfel de cazuri a trudit, lucrând cu mâinile sale în meşteşugul obişnuit al confecţionării pânzelor de corabie şi de corturi. Unii, cu mult mai puţin sfinţi decât el şi cu mult mai puţin în legătură cu Domnul, nu numai că ar dispreţui o ocupaţie atât de umilă, ci, dispreţuind angajarea, ar fi căutat ceea ce ei ar numi „să trăiască din credinţă", adică să trăiască fără muncă, o chestiune pe care acelaşi apostol o mustră foarte hotărât, zicând: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce”. „Cine fură să nu mai fure, ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efes. 4:28; 2 Tes. 3:10). Mulţi care cred în mod greşit că este voia divină ca ei să trăiască prin credinţă, în timp ce alţii trăiesc din muncă şi-i sprijină, sunt adesea îndrăzneţi în a se ruga pentru hrană, bani, îmbrăcăminte etc., pentru care n-ar lucra. Nu vrem să sugerăm că toţi aceştia sunt răi; credem că unii din poporul Domnului sunt în această atitudine greşită a minţii din cauza învăţăturilor false şi a neînţelegerii procedurilor divine şi a caracterului chemării lor. Nu contestăm nici faptul că Domnul uneori ascultă şi răspunde la rugăciunile acestora, chiar dacă rugăciunile lor nu sunt în cea mai deplină armonie cu voinţa divină. Noi credem că pentru Noile Creaturi calea cuvenită — cea mai plăcută Domnului — este cea care urmează cel mai direct şi mai amănunţit instrucţiunile şi practicile Domnului nostru şi ale apostolilor. Socotirea lor ca Noi Creaturi implică recunoaşterea de către ei a faptului că binecuvântările pământeşti aparţin în mod cuvenit omului natural în armonie cu Creatorul său, şi de aceea aparţin prin atribuire tuturor celor îndreptăţiţi la viaţă în faţa lui Dumnezeu, prin credinţa în Cristos; şi că aceste drepturi umane au fost oferite, consacrate, devotate, puse pe altar, în schimbul binecuvântărilor şi privilegiilor mai înalte, spirituale, cereşti, ale Noii Creaţii, la care sunt chemaţi credincioşii în timpul acestui Veac Evanghelic. Şi dacă aceste drepturi pământeşti au fost astfel devotate Domnului, schimbate cu privilegiile, speranţele etc. spirituale, prin ce proces de judecată ar putea Noile Creaturi cere, ca să nu zicem „pretinde”, aceste binecuvântări pământeşti deja consacrate sau depuse? Este cu totul alt lucru să ceară de la Domnul asemenea binecuvântări pământeşti cum vede înţelepciunea Lui că sunt mai bune pentru noi, şi de asemenea un alt lucru să ceară binecuvânări asupra altora, cuprinzând pe cei iubiţi ai noştri după trup şi nu după Spirit. Cu toate acestea, în toate cererile noastre, iubirea şi înţelepciunea Domnului să fie recunoscute ca superioare faţă de ale noastre, şi în astfel de cereri nu numai să fie înţeleasă, ci şi exprimată faţă de El o supunere deplină a voinţei noastre la voinţa Lui în orice chestiune. Noua Creatură, corect instruită prin Cuvântul lui Dumnezeu şi apreciindu-i spiritul, trebuie să preţuiască interesele sale spirituale cu mult deasupra oricărei bunăstări pământeşti, şi ar trebui cu siguranţă să dorească acele experienţe în trup, şi numai acelea, care ar fi cele mai folositoare pentru dezvoltarea şi pregătirea noii naturi pentru Împărăţie. Noul Testament tratează experienţele apostolului ales de Domnul ca să-i ia locul lui Iuda mai mult decât pe ale tuturor celorlalţi împreună, şi începe cu timpul acceptării lui de către Cristos pe drumul spre Damasc. Privind diferitele sale experienţe ne dăm seama că exercitând darul minunilor, care era atunci în Biserică, el l-a folosit în multe cazuri pentru cei care veneau în Adevăr. Dar după câte arată relatarea, puterea sa de vindecare n-a fost folosită nici măcar o dată pentru propria sa alinare, nici pentru alinarea vreunuia din cei puşi în faţa noastră ca sfinţi, cei deplin consacraţi. Şi aceasta n-a fost fiindcă sfinţii din timpul acela nu erau bolnavi; dimpotrivă, ştim că Timotei avea ceea ce acum am numi dispepsie sau indigestie cronică, iar Epafrodit n-a fost nici el ferit de boală, da, a fost „foarte aproape de moarte”, nu din cauza păcatului, ci, după cum spune apostolul, „pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte”, punându-şi viaţa în primejdie (Filip. 2:25-30). Nu ştim ce hrană deosebită sau medicamente a binevoit Domnul să binecuvânteze în cazul celui din urmă; dar în privinţa celui dintâi, apostolul nici nu s-a rugat, nici n-a trimis o batistă sau un şervet ca să-i vinedece boala, ci i-a scris lui Timotei, zicând: „Să foloseşti şi puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri” (1 Tim. 5:23). A fost recomandat vinul, nu ca băutură sau drog, ci numai ca medicament. Punctul de observat în mod special este că, după câte suntem noi informaţi, n-a fost nici invocată nici exercitată puterea divină pentru vreunul dintre aceşti doi fraţi consacraţi. Ei şi-au suportat neputinţele şi necazurile şi au primit din ele binecuvântări, folosind între timp hrana şi remediile cele mai potrivite pe care le cunoşteau. Şi noi credem că aceasta este o ilustraţie potrivită a căii care ar trebui urmată de toţi consacraţii, de toate Creaturile Noi, să nu ceară vindecare fizică, ceea ce este mai bun în viaţă etc. Cel mult, cererea model a Domnului nostru îi justifică să ceară ceea ce Domnul vede că este cel mai bine pentru ei în privinţa hranei zilnice; şi chiar rugându-se pentru hrana zilnică, trebuie să depună efort cu mâinile lor şi să aştepte ca binecuvântarea Domnului să fie peste acest efort, conform înţelepciunii Sale referitor la ceea ce le-ar fi spre profitul cel mai înalt în dezvoltarea caracterului prin experienţe etc. Dacă El va vedea potrivit să le acorde doar strictul necesar de hrană şi îmbrăcăminte, va fi pentru ei o probă a iubirii, răbdării şi credinţei în El. Dacă le va da din abundenţă, va fi pentru ei o probă a aceleiaşi credinţe, iubiri şi devotări, în direcţie opusă — demonstrând ce măsură din aceste daruri bune sunt dispuşi să sacrifice în interesul cauzei Sale, în serviciul fraţilor Săi. La fel, dacă înţelepciunea divină vede că este cel mai bine să dea sănătate robustă şi vigoare, proba credincioşiei va fi în privinţa întrebării dacă iubirea şi devotamentul vor sacrifica sau nu vor sacrifica, vor folosi sau nu vor folosi cu totul această vigoare pentru cauza Domnului, sau dacă ea va fi absorbită sau nu va fi absorbită în scopuri egoiste; sau, pe de altă parte, dacă Domnul în providenţa Sa acordă doar o măsură limitată de vitalitate şi vigoare, proba credinţei şi devotamentului va fi din direcţie opusă, să dovedească iubirea şi ascultarea, supunerea şi răbdarea, precum şi zelul cu care vor fi căutate şi folosite constant ocaziile mici.

 

R 2006, col. 2, par. 2, până la pag. 2007, col. 1, par. 1 — Rugăciunile lui Cristos n-au fost egoiste (vezi întrebarea nr. 39):

Rugăciunile Domnului nostru, ca toate faptele şi învăţăturile Lui, sunt modele de altruism. De aceea, înainte de a cere ceva de la Tatăl, trebuie analizată cu grijă o întrebare, şi anume, de ce vreau eu aceasta? Dacă cel care cere este consacrat şi doreşte vindecarea unora care sunt bolnavi, aceasta să nu fie pentru slava sa, nici pentru confortul său, nici în vreun alt fel pentru sine; căci astfel de cereri sunt egoiste şi nu sunt în armonie cu legământul său de sacrifciu — „chiar până la moarte”. Să ne amintim cursul Domnului nostru şi al apostolilor. Domnul nostru a folosit puterea divină în hrănirea mulţimilor datorită necesităţii oamenilor şi să slăvească pe Tatăl; dar când El Însuşi a fost patruzeci de zile fără hrană n-a folosit acceaşi putere ca să Se hrănească, poruncind pietrelor să se facă pâine, fiindcă acest lucru era contrar misiunii Sale; căci El venise nu să-Şi slujească Sieşi, ci altora: nu să-Şi păstreze viaţa, ci s-o sacrifice, s-o depună în serviciul altora. El a creat mâncare pentru mulţimi, dar nu pentru Sine sau pentru ucenici, deşi El S-a referit la acea minune ca o dovadă că dacă era necesar aceeaşi putere va crea pâine pentru ei. Se pare însă că planul Tatălui a fost să Se îngrijească de poporul Său prin mijloace naturale, fiindcă nu este nici o mărturie că a fost necesară o astfel de minune pentru ei. Fără îndoială Domnul nostru şi ucenicii s-au împărtăşit din pâine şi din peşte după ce acestea au fost făcute, şi probabil din bucăţile rămase, dar să observăm că obiectivul creării lor a fost pentru ajutorul mulţimii, nu pentru reconfortarea lor (Mat. 15:32; 16:5-12). El a vindecat miraculos pe şchiop şi pe paralitic atunci când aceasta slăvea pe Dumnezeu, dar când El Însuşi a fost ostenit, „S-a aşezat lângă fântână” să Se odihnească, sau a folosit alte mijloace naturale. Deşi S-a rugat adesea Tatălui şi a ştiut că întotdeauna era ascultat, şi deşi uneori era împovărat şi întristat, ca în Ghetsimani, totuşi rugăciunile Lui au fost întotdeauna cereri pentru har şi putere să facă voia Tatălui şi să sfârşească lucrarea pe care venise s-o facă. Şi deşi ne spune că ar fi putut cere şi ar fi putut primi „douăsprezece legiuni de îngeri” ca să-I protejeze persoana şi viaţa,  totuşi El n-a cerut — preferând să se facă voia Tatălui, pe care El venise s-o facă; şi anume, să Se dea pe Sine ca „răscumpărare pentru toţi”. Atât de ramarcabilă a fost această caracteristică a Lui, încât şi vrăjmaşii au observat-o şi au zis: „Pe alţii i-a mântuit îde boală etc.ş, iar pe Sine nu Se poate mântui!” Ei n-au putut aprecia sacrificul de Sine pe care-l făcea. Şi noi de asemenea, în mod raţional ne putem aştepta ca mulţi creştini nominali de astăzi să nu înţeleagă aceleaşi motive şi conduită la cei care preferă să participe în suferinţele lui Cristos, să se alăture Lui în sacrificiu, pentru a putea participa şi în lucrarea Sa glorioasă viitoare, de binecuvântare şi restaurare a ceea „ce a fost pierdut”.

Darurile apostolice folosite altruist

Să-i observăm şi pe apostoli. Şi ei au avut darul vindecării şi privilegiul rugăciunii, dar nu le-au folosit egoist. În toate mărturiile nu găsim nici un caz de exercitare a darului vindecării pentru vreunul dintre apostoli sau pentru cineva din biserică; nu avem nici vreo mărturie de rugăciune pentru sănătate, sau pentru altă desfătare pământească, să fie oferită de vreunul dintre ei pentru ei înşişi sau pentru alţii, cu excepţia unui caz — acela al lui Pavel (2 Cor. 12:7-9), şi cererea lui n-a fost satisfăcută; dar i s-a spus că va avea har îndeajuns să compenseze şi să-l ajute să suporte cu răbdare. Aceasta ar trebui să reţină atenţia tuturor.

Deşi cererea lui Pavel pentru sine a fost refuzată — Dumnezeu văzând că vederea lui slabă putea fi făcută să lucreze spre slava divină şi spre avantajul său — totuşi darul său de a vindeca pe alţii a fost minunat: „Şi Dumnezeu făcea minuni extraordinare prin mâinile lui Pavel, până acolo că peste cei bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele” (Fapte 19:11, 12). Remarcăm de asemenea faptul că deşi nu este nici o mărturie de vindecare a bolnavilor printre ucenicii timpurii, aceasta n-a fost din cauză că ei n-au fost niciodată bolnavi, căci sunt relatate câteva cazuri de boală. Pavel îi scrie lui Timotei: „Pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet”; apoi îi scrie lui Timotei, care evident avea necazuri cu indigestia sau dispepsia, să folosească vin ca medicament, zicând: „Să nu bei numai apă, ci să foloseşti şi puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri” (1 Tim. 5:23). În nici unul dintre aceste cazuri n-a trimis Pavel batiste şi şorţuri atinse de trupul său, nici n-a menţionat rugăciunea pentru însănătoşirea lor, sau să-i sfătuiască să se roage astfel. Evident aceste cazuri ar trebui să ne înveţe că darurile vindecării şi rugăciunea pentru vindecarea bolnavilor n-au fost folosite pentru sfinţi, ci prin ei pentru alţii, cu scopul de a atrage atenţia că apostolii şi evanghelia lor era aprobată de Dumnezeu.

Un motiv special pentru care sfinţii nu pot, în mod cuvenit, cere sănătate fizică şi lux pământesc, după cum am sugerat deja, este că ei, ca Domnul lor, s-au consacrat şi s-au angajat lui Dumnezeu să schimbe toate favorurile şi privilegiile pământeşti cu favoruri şi glorii cereşti viitoare — de o pregustare a lor bucurându-se acum prin făgăduinţele nespus de mari cereşti, care înveselesc, înviorează, mângâie şi biencuvântează mai mult decât ar putea-o face binecuvântările pământeşti. Care dintre cei ce ar înţelege lucrurile ar renunţa la moştenirea sa în gloriile cereşti viitoare, împreună cu speranţele actuale şi bucuriile spirituale, sau le-ar schimba iarăşi dacă ar putea, cu restabilirea pământească viitoare şi cu pregustările ocazionale actuale ale ei?

 

Vol. VI, pag. 145, până la pag. 149, par. 2 (vezi întrebarea nr. 40):

În timp ce Domnul permite să vină peste Noile Creaturi asemenea boli cum tocmai ne-am referit, El este gata să le vindece când ei vin în atitudinea de inimă cuvenită. Pentru asemenea boli sufleteşti — asemenea slăbiciune — Noua Creatură trebuie să se apropie de tronul harului ceresc, pentru ca viaţa spirituală, vitalitatea şi sănătatea să se poată întoarce, în lumina favorii divine. Îndemnul apostolului este ca noi „să ne apropiem, deci, cu deplină încredere îcurajos, încrezătorş de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evr. 4:16). Toate Creaturile Noi au experienţe pe această linie; şi aceia care sunt bine antrenaţi prin ele se întăresc tot mai mult în Domnul şi în puterea tăriei Lui, aşa încât chiar şi poticnelile şi slăbiciunile lor — necesitatea lor de a cere ajutor şi a se prinde prin credinţă de braţul Domnului — sunt pentru ei mijloace de binecuvântare spirituală prin care cresc într-o manieră în care n-ar putea creşte dacă ar fi eliberaţi de încercări şi dificultăţi, şi dacă Domnul nu Şi-ar retrage faţa Sa strălucitoare din inimile lor când ei ar deveni reci sau supraîncărcaţi, sau neglijenţi faţă de privilegiile lor spirituale. De fiecare dată când Noua Creatură găseşte necesar să caute îndurare şi ajutor i se aminteşte din nou de necesitatea operei de ispăşire a Răscumpărătorului — dându-şi seama că sacrificiul lui Cristos a fost suficient nu numai pentru păcatele trecute — pentru păcatul lui Adam şi pentru neajunsurile noastre personale până la vremea când am venit la Tatăl prin meritul Fiului — dar că, pe lângă aceasta, dreptatea Sa, prin unicul Său sacrificiu pentru toţi, acoperă toate neajunsurile noastre, mintale, morale şi fizice, care nu sunt voite, nu sunt făcute cu voia. Astfel Noii Creaturi i se aduce aminte continuu, toată rămânerea ei pe calea îngustă, că a fost cumpărată cu un preţ, chiar sângele preţios al lui Cristos; iar experienţele ei, chiar în eşecuri, o atrag tot mai aproape de Domnul în aprecierea atât a operei Sale trecute ca Răscumpărător, cât şi a operei Sale prezente ca Ajutor şi Eliberator.

Multe Creaturi Noi însă n-au învăţat cum să procedeze cu aceste boli sau îmbolnăviri sufleteşti şi sunt înclinate mai degrabă să-şi zică: „Iarăşi am dat greş. Nu mă pot apropia de tronul harului ceresc până când voi fi demonstrat Domnului bunele mele intenţii câştigând o biruinţă". Astfel ele amână ceea ce ar trebui să fie chiar prima lor procedură. Căutând să câştige victoria prin propria lor putere şi având mintea chinuită de slăbiciunile lor anterioare, ei nu sunt în starea potrivită să „lupte lupta cea bună a credinţei", nici cu propria carne, nici cu Adversarul, şi este destul de sigur că înfrângerea va veni; şi cu ea va veni şi o încetare treptată de a mai apela la Domnul şi o supunere crescândă la norii ce intervin, care le ascund lumina soarelui favorii divine. Treptat ei ajung să socotească aceşti nori ca fiind inevitabili în cazul lor.

Tocmai calea opusă ar trebui urmată. De îndată ce eroarea în cuvânt, act sau faptă a fost recunoscută şi lezarea adusă altuia a fost reparată pe cât posibil, trebuie căutat prompt tronul harului — căutat în credinţă, fără a ne îndoi de ceva. Nu trebuie să gândim că Domnul nostru vrea să găsească ceva împotriva noastră şi că este înclinat să ne judece aspru; dar, pe de altă parte, trebuie să reţinem că bunătatea şi îndurarea Sa sunt astfel încât L-au îndemnat să Se îngrijească de răscumpărare pe când eram noi încă păcătoşi. Desigur, după ce am devenit copiii Săi şi am fost concepuţi de spirit şi căutăm să umblăm în căile Lui — după spirit, nu după carne — oricât de şovăitoare ar fi chiar cele mai bune eforturi ale noastre, în asemenea împrejurări iubirea Lui trebuie să prisosească faţă de noi încă mai mult decât atunci când eram „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”. Să nu uităm că aşa cum un tată pământesc bun se îndură de copiii săi, tot aşa Domnul se îndură de cei care-L respectă. Să ne gândim la cei mai buni prieteni pământeşti ai noştri şi la simpatia, iubirea şi compasiunea lor, şi să facem o analogie; apoi să ne gândim că Dumnezeu va fi cu mult mai bun şi mai credincios decât chiar cea mai bună dintre creaturile Sale. El solicită asemenea credinţă, asemenea încredere — şi o răsplăteşte. Toţi cei care iniţial au avut credinţă destulă ca să vină la Domnul, au credinţă destulă şi să vină la El zi de zi cu încercările, greutăţile şi neajunsurile lor, dacă vreau. Dacă îngăduie ca norii să se interpună şi refuză invitaţia Cuvântului de a veni la tronul harului după pace şi restabilirea armoniei, ei vor fi în final socotiţi nevrednici de un loc printre clasa specială pe care Domnul o selecţionează acum: „Tatăl caută astfel de adoratori" — pe aceia care-L iubesc şi se încred în El. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” Ioan 4:23; Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4.

Există desigur dificultăţi pe cale, dar Domnul pune la dispoziţie ajutoare şi sfaturi necesare, atât prin Cuvântul Său, cât şi prin acei fraţi pe care El „îi pune” în corp tocmai pentru acest scop (1 Cor. 12:18). Este un ajutor, de exemplu, să se vadă exact în ce constă eroarea căii la care ne-am referit — să se vadă că neglijarea de a merge la tronul harului pentru a primi îndurare, până când putem duce ceva în mâini ca să ne îndreptăţim, va arăta că nu apreciem pe deplin lecţia importantă pe care Dumnezeu o dă de secole întregi, anume, că noi suntem cu toţii imperfecţi şi nu putem face lucrurile pe care am vrea să le facem; de aceea a fost necesar ca Răscumpărătorul să vină pentru a ne ridica. Cel care umblă să se îndreptăţească încearcă imposibilul, şi cu cât învaţă mai repede acest lucru cu atât este mai bine. Socotelile noastre cu Domnul trebuie să fie făcute zi de zi; şi dacă greutatea este una considerabilă sau numai una uşoară, iar inima celui deplin consacrat este foarte sensibilă şi obişnuită a avea comuniune şi părtăşie continuă cu Domnul, acesta va afla o binecuvântare în a se retrage prompt la tronul harului, imediat ce se va ivi dificultatea, neaşteptând nici chiar sfârşitul zilei. Dar desigur că nimic nu trebuie lăsat peste noapte, de vreme ce tronul harului este deschis pentru noi totdeauna; a neglija înseamnă a arăta o dispoziţie contrară celor învăţate de Cuvântul Domnului.

Dificultatea pe care o au unii este că, după ce vin la tronul harului, nu-şi dau seama de binecuvântarea pe care o caută — iertarea păcatelor şi împăcarea cu Tatăl. Dificultatea lor poate fi una din trei: (1) Le-ar putea lipsi credinţa; şi deoarece felul de a proceda al Domnului în prezent este conform credinţei, fără credinţă nu se poate obţine nimic. „Facă-vi-se după credinţa voastră.” (2) Dificultatea lor poate fi aceea că n-au reparat greşeala pe care au făcut-o şi pe care o mărturisesc; că n-au făcut reparare pentru lezarea făcută altuia; sau că, dacă încălcarea a fost împotriva Domnului, ei caută pace fără să I se mărturiseacă şi să-I ceară iertare. (3) Nu în puţine cazuri de acest fel pe care le-am observat, dificultatea a fost că aceia care mergeau în rugăciune nu făcuseră niciodată o consacrare cuvenită faţă de Domnul; ei căutau pacea şi bucuria divină şi lumina soarelui favorii — căutând binecuvântările reprezentate prin lumina Sfeşnicului de Aur şi prin Masa pentru Punerea Pâinii Înainte din Cortul Întâlnirii, în timp ce ei erau în realitate în afara acestor lucruri, în afara consacrării — ca atare, în afara Preoţimii Împărăteşti — fiind numai leviţi care până aici primiseră în zadar harul sau privilegiul special al timpului prezent.

Remediul cuvenit pentru lipsa de credinţă ar fi cultivarea ei prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu, gândindu-se la bunătatea Sa trecută şi prezentă şi străduindu-se să-şi dea seama că El este îndurător, „nespus mai mult” decât am putea noi cere sau gândi. Remediul pentru cea de-a doua dificultate ar fi o cerere de iertare promptă, deplină, amănunţită, şi, după cât este posibil, rezolvarea greşelii sau compensarea pentru daune, iar apoi întoarcerea la tronul harului în asigurare deplină a credinţei. Remediul pentru a treia dificultate ar fi să se facă o deplină consacrare pe care Domnul o cere din partea tuturor celor care vreau să se bucure de privilegiile şi aranjamentele speciale ale acestui Veac Evanghelic.

Încă o clasă de consacraţi, dar bolnavi spiritual, trebuie luată în considerare. Aceştia, aparent îndreptăţiţi prin credinţă şi sinceri în consacrarea lor, par să nu facă deloc progres sau să facă puţin progres în stăpânirea cărnii lor. De fapt, în unele împrejurări s-ar părea că credinţa lor în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, care îndepărtează frânele temerii, i-a lăsat mai expuşi la ispite prin slăbiciunile cărnii decât erau la început — când aveau mai puţină cunoştinţă de Domnul. Aceştia au experienţe foarte grele, nu numai pentru ei, ci şi pentru toată casa credinţei cu care ei vin în contact; viaţa lor pare să fie o succesiune de eşecuri şi căinţe, unele în privinţa dificultăţilor financiare, altele pe linia abaterilor morale şi sociale.

Care este remediul pentru această stare de lucruri? Răspundem că ei trebuie să fie clar informaţi că Noua Creaţie nu va fi compusă din aceia care doar fac un legământ de negare de sine şi sacrificiu de sine în lucrurile pământeşti, şi de umblare nu după trup ci după Spirit, ci din aceia care, datorită credincioşiei în străduinţa voită de a ţine acest legământ, vor fi socotiţi biruitori de către Cel care citeşte inima. Ei trebuie să fie informaţi că metoda cuvenită de a proceda pentru toţi consacraţii este că, fiind făcuţi liberi prin Fiul, ei trebuie să fie atât de nerăbdători să obţină toate binecuvântările legate de favoarea divină, încât ei în mod voluntar să devină robi — impunându-şi anumite restricţii, limite, servitute, în privinţa cuvintelor lor, conduitei lor, gândurilor lor — dorind serios de la Domnul în rugăciune ajutorul făgăduit de El, exprimat în cuvintele Sale către apostol: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. De fiecare dată când află că au păcătuit, trebuie nu numai să facă reparare celor lezaţi, dar şi să-I mărturisească Domnului şi să-I obţină iertarea prin credinţă — trebuie să promită străduinţă mai mare pentru viitor şi să mărească limitarea libertăţilor lor pe linia slăbiciunilor constatate cu ocazia ultimului lor eşec.

Astfel veghind şi rugându-se, punând paznici acţiunilor şi cuvintelor vieţii şi aducând „orice gând ... rob ascultării” de voinţa lui Dumnezeu în Cristos (2 Cor. 10:5), desigur că nu va trece mult până când ei se vor putea asigura pe ei înşişi şi pe fraţi în privinţa sincerităţii inimii lor, şi vor umbla în viaţă atât de precaut încât toţi vor putea discerne, nu numai că ei au fost cu Isus, dar şi că au învăţat de la El şi I-au căutat ajutorul şi l-au folosit, câştigând victorii asupra slăbiciunilor lor. Cazurile acestor fraţi sau surori ar intra în categoria pe care apostolul o numeşte „umblare în neorânduială" — nu după exemplul Domnului şi apostolilor. Într-un alt capitol vom vedea îndrumarea Domnului în privinţa modului în care trebuie să fie trataţi de către fraţi aceia care sunt slabi în carne şi care aduc dezonoare cauzei Domnului şi o discreditează.

 

Vol. VI, pag. 638, par. 2, până la pag. 641, par. 1 — Dacă Satan scoate afară pe Satan, împărăţia lui este în declin (Mat. 12:26) (vezi întrebarea nr. 41):

Când la prima venire fariseii L-au acuzat pe Domnul nostru că scoate afară draci cu putere satanică, răspunsul Său implica clar că era posibilă astfel de acţiune din partea lui Satan, dar nu trebuia considerată probabilă, şi că, dacă s-ar întâmpla, ar fi o dovadă că puterea lui ar fi în declin, că ar fi presat din greu şi că ar recurge la acest ultim resort ca să nu-şi piardă stăpânirea asupra celor înşelaţi de el. Noi nu susţinem o respingere generală a vindecărilor şi minunilor ca fiind satanice, ci o examinare atentă a fiecărei persoane sau sistem care ar căuta să se stabilească prin minuni. Noua Creaţie să-şi amintească îndrumarea inspirată: „Cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” — sau de la Satan. Încercaţi-le şi trataţi-le în consecinţă. 1 Ioan 4:1.

La această întrebare este pertinent să ne amintim că minunile au fost folosite la începutul acestui veac pentru a stabili Biserica, dar că acum nu se poate pretinde un astfel de obiectiv — după ce Biserica a fost stabilită de aproape o mie nouă sute de ani şi acum este aproape completă. De asemenea este bine să ţinem minte că apostolul inspirat indica spre sfârşitul veacului nostru când spunea că Satan se va transforma în înger de lumină (mesager al sănătăţii, păcii şi ştiinţei, pe nedrept numită astfel) cu toate înşelările erorii. Apostolul sugerează chiar că Dumnezeu vrea să permită ca acest curs să aibă succes într-o măsură, aşa încât să înşele pe toţi cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii Mielului. El spune: „Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire îo lucrare a eroriiş, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi”. Acum trebuie să fie aşteptate „minuni, semne şi puteri mincinoase îînşelătoareş”, ca probe în acest timp de „seceriş” al veacului (2 Tes. 2:9-12). Să nu uităm nici cuvintele Domnului nostru: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit îpredicatş noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi minuni îvindecăriş în Numele Tău?” Atunci le voi spune: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege””. Mat. 7:22, 23.

Este desigur timpul ca toţi — ai căror ochi pentru înţelegere au fost deschişi să-şi dea seama că trăim acum la sfârşitul veacului, când trebuie aşteptat ca toate aceste preziceri să ajungă la împlinire — să fie atenţi la ele şi să le poată identifica cu învăţăturile seducătoare şi cu minunile răspândite acum în toate părţile în creştinătate.

Dar cum putem fi siguri că toate acestea sunt înşelările Satanei? — că nici una din ele nu este de la Dumnezeu? Răspundem prin cuvintele inspirate: „Dacă nu vorbesc după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ele" (Isa. 8:20, Biblia interlineară ebraico-engleză, de J. P. Green — n. e.). Devierile lor de la Cuvânt sunt diferite — unele într-o direcţie, altele într-alta. Se poate repede vedea că majoritatea lor sunt nelegitime, observând că nu sunt în armonie cu doctrina fundamentală a Evangheliei, adică, răscumpărarea. Poate că ele nu pretind că neagă răscumpărarea; poate că ele pretind chiar că cred în necesitatea şi în eficienţa marii jertfe pentru păcat sfârşită la Calvar, ca fiind răscumpărarea pentru toţi şi baza întregii iertări a păcatelor şi a reconcilierii cu Tatăl. Totuşi, efortul de a înşela nu va încurca multă vreme pe aceia care nu uită că cuvântul grecesc redat răscumpărare este anti-lutron şi înseamnă „preţ corespunzător”. Această piatră de încercare a adevărului divin va arăta repede că evoluţia este opusă adevărului, fiindcă evoluţia neagă căderea şi orice nevoie de răscumpărare din ea. Condamnă prompt Ştiinţa Creştină ca fiind în întregime necreştină, deoarece neagă păcatul, moartea şi tot răul, pretinzând că acestea sunt înşelări ale minţii. Condamnă teoria că Dumnezeu a fost instigatorul, autorul păcatului şi răutăţii, arătând că El totdeauna S-a împotrivit păcatului şi are în desfăşurare un plan pentru eliberarea omului de robia lui, prin răscumpărare, ale cărei roade vor veni curând în „timpurile restabilirii”.

Dar ce vom spune despre cei care hulesc numele cel sfânt al lui Dumnezeu învăţând doctrinele diavolilor — în sensul că o eternitate de tortură îi aşteaptă pe marea masă a celor vii din omenire şi că deja are stăpânire peste marea majoritate a celor cincizeci de miliarde despre care Scripturile spun, dimpotrivă, că sunt în „mormintele lor”, aşteptând binecuvântarea promisă a tuturor familiilor pământului? Dacă astfel de oameni vor face vindecări „în Numele Meu”, vom considera noi că Domnul susţine doctrinele lor false? Nu trebuie să presupunem astfel, acum când aurora Milenară se iveşte şi odată cu ea dispare orice scuză pentru existenţa unui întuneric atât de dens. Nu putem socoti că aceştia sunt dintre cei cărora apostolul le-a scris: „Voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ”. Nu are importanţă că odată cu „minunile” lor, ei vestesc credinţă în Cristos ca viitorul lor Împărat, foarte curând. Cu asemenea doctrine ale diavolilor în gura şi în inima lor, trebuie să tragem concluzia că vindecările prin credinţă şi minunile lor sunt lucrări ale diavolului, la fel cu vindecările similare făcute prin spiritism, Ştiinţa Creştină, Mormonism etc.

Ce să presupunem totuşi, ar spune cineva, despre cei care arată mare zel în trimiterea de misionari la păgâni? Răspundem că aceasta nu trebuie să ne schimbe opinia generală despre respectiva mişcare în ansamblul ei (admitem cu bucurie, da, în mod serios sperăm, că unii „prinşi”, „prinşi în cursă" de această mişcare, sunt copii adevăraţi ai lui Dumnezeu, pe care avem încredere că El îi va elibera din această zonă a Babilonului mistic). Să ne amintim cum a estimat Domnul nostru eforturile misionare zeloase din zilele Lui. El le-a zis fariseilor („oamenii sfinţi” din acel timp şi din acea naţiune): „Voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, când a devenit aşa, faceţi din el un fiu al gheenei îMoartea a Douaş, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă" (Mat. 23:15). Ce avantaj poate rezulta pentru păgâni din faptul că li se dau doctrinele false ale Adversarului? Puţinii păgâni la care se poate ajunge vor avea mai mult de dezvăţat când vor începe timpurile restabilirii. Este la fel de adevărat astăzi ca şi la prima venire că — „sunteţi robii aceluia de care ascultaţi”. Sigur, deci, Satan face mare treabă în bisericile nominale ale creştinătăţii şi în special în amvoanele lor. Nu este de mirare că preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi doctorii în teologie de astăzi urăsc Adevărul — urăsc lumina şi o combat în orice manieră posibilă. „Ieşiţi din mijlocul ei îBabilonuluiş, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei.” Apoc. 18:4.

Satan este tocmai la extrema indicată de cuvintele Domnului nostru citate mai sus (Mat. 12:26). Ridicarea vălului ignoranţei — creşterea generală a cunoştinţei asupra fiecărui subiect — face imposibilă folosirea vechilor superstiţii ca mai înainte. Trebuie prezentate noi înşelări, altfel oamenii vor primi Adevărul şi vor scăpa de Adversar. El este foarte ocupat ca „înger de lumină" — ca predicator al Evoluţiei pentru unii, ca misionar al chinului veşnic, al veştilor rele pentru păgâni, ca un Ilie vestindu-se pe sine ca Restaurator al omenirii, ca adept al Ştiinţei (?) convingând pe oameni să-şi nege durerile şi suferinţele şi răsplătindu-le minciuna prin vindecarea unei boli fizice în timp ce coruperea adevărului îi face apoi incapabili să discearnă adevărul din minciună. Poate Satan crede că reuşeşte, dar după cuvintele Domnului nostru, casa lui va cădea curând — şi necesitatea de a face pe reformatorul şi pe medicul bun este o dovadă că această cădere este aproape. Mulţumim lui Dumnezeu că nu este mult până când el va fi cu totul „legat”, restrâns, ca să „nu mai înşele neamurile”! Apoc. 20:3.  

 

R 2008, col. 1, par. 7, până la pag. 2009, col. 2, par. 1 (vezi întrebarea nr. 42):

„Este vreunul printre voi în suferinţă îîn necazş? Să se roage!” (Iac. 5:13). Acest sfat se va aplica la toate încercările şi necazurile poporului lui Dumnezeu, mentale şi fizice, în special acelea care sunt din prima sau din a doua clasă. Unii ca aceştia care suferă pot duce toate necazurile lor de tot felul direct la Domnul, şi pot fi asiguraţi de compătimirea şi de harul spre ajutor care să-i susţină. Aceştia nu au nevoie ca bătrânii să se roage pentru iertarea păcatelor lor, ca în versetele următoare (14, 15), unde evident se face referire la a treia clasă de necazuri — boala ca rezultat al mustrării din partea lui Dumnezeu pentru păcate, şi nu boala din clasa descrisă întâi, în care ne putem bucura. Iacov zice: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi”. îCuvintele accentuate sunt după manuscrisele greceşti vechi.ş După cum înţelegem noi, rugăciunea trebuie să fie pentru iertarea păcatelor, boala fiind o pedeapsă sau o mustrare pentru ele, mai degrabă decât pentru eliberarea de pedeapsa meritată. Dar dacă boala a fost o pedeapsă sau o disciplinare pentru păcat, ar trebui să ne aştepăm ca atunci când păcatul a fost mărturisit şi cu adevărat a fost căinţă pentru el, Domnul să îndepărteze corecţia şi să-l ridice pe fiul pocăit din suferinţă, parţial sau în întregime. Compară Mat. 9:2-6; Ioan 5:14 şi 1 Ioan 5:16.

Dar să ne amintim că această declaraţie nu se referă la diferitele dureri şi neplăceri mici la care suntem şi noi supuşi, împreună cu lumea în ge-neral; şi care servesc pentru un scop bun în dezvoltarea răbdării şi compătimirii faţă de alţii. Ştim aceasta, mai întâi, prin faptul că sunt chemaţi bătrânii Bisericii îmembrii seniori sau principali sau oficialiş să se roage şi să ungă cu untdelemn pe bolnav: fiindcă asemenea măsuri extreme ar fi cu totul nepotrivite pentru o boală uşoară. Ştim de asemenea după cuvântul grecesc folosit pentru bolnav în versetul 14, care are semnificaţia de neajutorat sau neputincios.

Opinia noastră actuală

Vedem deci că rugăciunea pentru sănătate făcută fără discernământ de-a lungul Veacului Evanghelic ar fi fost nepotrivită, şi numai prin darurile vindecării au fost făcute vindecările timpurii; că aceasta a încetat odată cu moartea apostolilor după ce şi-au îndeplinit obiectivul; şi că rugăciunile potrivite în legătură cu boala, din partea sfinţilor, au fost cele oferite pentru iertarea păcatelor — urmând vindecarea ca rezultat. Dar vedem de asemenea că pe măsură ce se apropie Veacul Milenar — suprapunându-se peste Veacul Evanghelic ce se încheie — trebuie să ne aşteptăm să înceapă să se manifeste vindecarea şi restabilirea generală, în mare parte cum o şi vedem. Şi aceasta ne conduce la întrebarea: În lumina examinării precedentelor învăţături ale Bibliei şi în lumina localizării noastre actuale în zorile mileniului,

Pentru cine ne putem ruga acum?

Răspundem că sfinţii nu se pot ruga în mod cuvenit pentru propria lor sănătate acum, după cum n-a făcut-o nici Învăţătorul lor. Nu pot cere în mod cuvenit privilegiile restabilirii pe care ei le-au consacrat, nici nu pot cere ca sacrificiile lor să fie anulate prin îndepărtarea miraculoasă a costului ostenelii, epuizării, loviturilor sau bolii. Dar când îşi dau seama că suferinţele lor sunt pentru păcate, ei se pot simţi liberi să-şi mărturisească păcatele unul altuia şi să se roage lui Dumnezeu pentru iertare, şi astfel, ca rezultat, să fie vindecaţi.

Sfinţii care rămân în Cristos şi în care rămâne cuvântul Lui, se pot ruga pentru alţii, diferiţi de ei, în special că acum suntem la începutul Timpurilor Restabilirii; şi anume, în cazurile în care sunt siguri că obiectivul lor nu este înălţarea de sine; unde dorinţele lor pentru refacerea celui bolnav nu sunt egoiste; unde au motiv să creadă că sănătatea refăcută va fi consacrată pentru fapte bune şi pentru slava lui Dumnezeu. În astfel de cazuri ne putem ruga, la cerere, pentru refacerea celui în suferinţă sau debilitate mintală, care nu este din turma mică consacrată — nu este dintre sacrificatori, Preoţimea Împărătească.  Dar, chiar în astfel de cazuri, deşi credinţa noastră trebuie să fie neapărat puternică, fiindcă suntem încrezători că cerem din motive corecte şi la un timp când Domnul binevoieşte să acorde un început al binecuvântărilor restabilirii, noi să zicem întotdeauna, cum a zis Învăţătorul în rugăciunile Sale: „Totuşi, nu voia mea, ci a Ta să se facă”.

Totuşi, nu este încă timpul să aşteptăm vindecare generală şi lucrarea deplină a restabilirii, deoarece aceea nu-şi va avea timpul până când toată Preoţimea îşi va fi sfârşit sacrificarea şi va fi intrat împreună cu Capul şi Preotul lor principal Isus, în gloriile şi perfecţiunile stării sau condiţiei cereşti, simbolizate prin Sfânta Sfintelor din Templu şi din Tabernacol.

„Trebuie ca El să crească,

iar eu să mă micşorez”

La prima vedere ar putea părea că după cum darurile de la începutul veacului au fost aplicate prin consacraţi, tot aşa şi vindecările care trebuie aşteptate în zorile milenare să fie manifestate cel mai mult ca răspuns la rugăciunile consacraţilor. Dar nu va fi aşa, credem noi; aceasta ar aduce pe sfinţi la prea mare proeminenţă, deoarece, asemenea lui Ioan Botezătorul la prima venire, noi trebuie să ne aşteptăm să ne micşorăm aici, în timp ce Biserica Triumfătoare de cealaltă parte a vălului va fi în creştere. Relaţia noastră actuală cu Biserica glorificată — care indică spre apropierea domniei de slavă — corespunde  bine cu lucrarea lui Ioan Botezătorul la prima venire. Ioan a vestit: Împărăţia cerurilor este aproape, şi a adăugat: „În mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi”. „Trebuie ca El să crească iar eu să mă micşorez.” Mesajul nostru este mult asemănător; şi în timp ce Biserica de pe planul pământesc se va micşora, Biserica glorificată pe planul ceresc va creşte în putere şi influenţă în timpul de necaz care vine, în timp ce clasa Ioan va fi pusă fără îndoială sub restricţii, aşa cum Ioan a fost aruncat în închisoare de către Irod.

În armonie cu ceea ce astfel trebuie să ne aşteptăm, diferite metode de vindecare au ceva succes, şi într-adevăr am auzit despre câteva cazuri de vindecare unde nu s-a încercat nici un tratament, sau nici nu s-au gândit la vreunul, nici bolnavul nici prietenii. Un caz a fost acela al unei fete bolnave la patul căreia s-au adunat prietenii aşteptând să moară; ea s-a făcut bine imediat, s-a ridicat şi a umblat ca mai înainte. Singura explicaţie pe care a putut-o da a fost că a avut un vis, în care un om a pus mâna pe capul ei, şi ea a simţit ca un şoc electric trecându-i prin şira spinării. Şi această tânără nici măcar n-a pretins a fi creştină.

Prin diferite mijloace Domnul pregăteşte treptat lumea pentru restabilire, aşa încât atunci când aceasta va veni, noua ordine de lucruri va lăsa încă loc pentru exercitarea credinţei în Dumnezeu; cei mândri şi ştiinţifici să-şi explice prin cauze naturale, în timp ce alţii vor fi conduşi prin credinţă să recunoască astfel de lucruri ca începutul restabilirii. Şi deoarece biruitorii au de făcut o mare lucrare în a se opune erorii şi a învăţa pe alţii adevărul, şi deoarece, dacă ei ar fi mult angajaţi în a se ruga pentru bolnavi, aceasta i-ar reţine mult de la lucrarea lor reală şi importantă de vindecare a celor bolnavi şi şchiopi şi orbi spiritual, vedem bune motive pentru care trebuie să ne aşteptăm la aceste manifestări ale restabilirii în alţii şi la alţii, şi nu la sfinţi.

Să folosească medicamente

cei consacraţi?

Această întrebare se ridică de la sine. Nici nu ni se porunceşte, nici nu ni se interzice să folosim medicamente. Prin consacrare am renunţat la avantajele umane pe care le primim ca toţi credincioşii prin Cristos, în schimbul avantajelor spirituale oferite nouă. Ca atare, suntem opriţi de a cere binecuvântările şi privilegiile restabilirii; deşi Dumnezeu, pentru scopurile Sale înţelepte, uneori acordă „noilor creaturi” ale Sale favoruri şi manifestări speciale de felul celor pământeşti în ceasurile lor de nevoie, chiar dacă ei nu le cer. Vezi Mat. 26:53, 54; Fapte 12:6-11; 14:19, 20; Filip. 2:27.

Să se observe însă că (aparte de lucrarea de răscumpărare şi restabilire a lui Cristos) oamenii condamnaţi sunt privilegiaţi să folosească astfel de mijloace naturale cum pot avea la dispoziţie, în privinţa hranei şi a îmbrăcămintei, pentru a fi ajutaţi în boală şi la întreţinerea corpului lor condamnat şi în proces de moarte, atâta vreme cât pot. Şi prin urmare, aceste privilegii sfinţii le reţin şi le posedă, chiar şi după ce au schimbat avantajele pământeşti, prin Cristos, cu avantaje cereşti.

Nimic deci din legământul lor de consacrare deplină nu-i împiedică pe sfinţi mai mult decât pe necredincioşi să folosească mijloace naturale pentru uşurarea lor. Avem libertatea să facem acest lucru ori de câte ori judecata noastră ne indică utilitatea. Şi deşi nu suntem informaţi că Domnul nostru a folosit medicamente, să ne amintim că El a fost perfect şi a avut numai acele suferinţe şi dureri pe care le-a preluat de la alţii. Totuşi, El a ilustrat desigur principiul folosirii mijloacelor naturale, fără să ceară puterea divină în ajutor, odihnindu-Se când a fost ostenit în loc să Se roage pentru refacere supranaturală; şi când I-a fost foame şi sete a mâncat şi a băut în loc să Se roage pentru putere şi înviorare în alt mod. Aşa a fost şi cu apostolii după câte putem cunoaşte din puţinele fragmente de istorie din viaţa lor particulară date în Scripturi. Pavel ne spune (2 Cor. 11:27, 30) despre osteneala şi durerea şi foamea şi setea şi frigul şi goliciunea sa, şi spune că se lăuda cu aceste semne ale credincioşiei sale, dar nu menţionează nici măcar un cuvânt despre rugăciune pentru îndepărtarea acestora prin putere divină; nici nu consemnează vreun răspuns la astfel de rugăciuni ca semn al favorii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, în singurul caz pe care-l menţionează că s-a rugat pentru restabilire fizică (redarea vederii), ne spune că Domnul i-a refuzat cererea, spunându-i că aşa era mai bine pentru el — harul îndeajuns fiind în favorurile spirituale şi nu în cele pământeşti mai presus de ale oamenilor naturali. 2 Cor. 12:9.

Uneori când Pavel a fost în nevoi, ce a făcut el? L-a rugat pe Dumnezeu să-l hrănească şi să-l îmbrace? Nu; el ştia bine că Dumnezeu îi promisese că nici un lucru bun necesar nu-i va fi refuzat, atâta vreme cât era servitorul Lui. N-a cerut ca Dumnezeu să creeze bani în buzunarele sale, nici să trimită vreo persoană cu inimă bună, nu prea leneşă ca să lucreze, cu un coş plin de delicatese ca el să mănânce, în timp ce studia şi se ruga? Nu! nu aşa era Pavel, altfel n-ar fi fost selecţionat ca „vas ales” ca să ducă adevărul Domnului. Când i-a fost foame, Pavel n-a ieşit să cerşească, nici n-a stat înăuntru să se roage pentru lucrurile necesare, ci a mers să lucreze în ocupaţia sa — facerea corturilor, învăţarea, pu-blic şi privat, cum se ofereau ocaziile; nefiind dispus să ceară ajutor nici chiar de la credincioşii pe care i-a slujit; deşi ei ştiau bine că pierdeau cu neglijenţă privilegiul dăruirii pentru sprijinirea lui, cât şi pentru răspândirea evangheliei, şi de asemenea pierdeau învăţătură valoroasă pe care el le-ar fi putu-o da în acele ceasuri dedicate în mod necesar lucrării laice.

Ne amintim de asemenea serviciul lui Pavel către Timotei în privinţa medicamentului — să ia puţin vin (ca medicament, nu ca băutură) pentru indigestia sa şi a „deselor îmbolnăviri”. Şi găsim aceasta în perfectă armonie cu linia de conduită a lui Pavel şi a Domnului nostru, şi de aceea este bineînţeles un îndrumător sigur pentru noi în privinţa voinţei Tatălui.

 

R 3551-3553 — „Mă rog pentru ei” (Ioan 17:15-26) (vezi întrebarea nr. 44):

În noaptea instituirii cinei de amintire a morţii Sale, Domnul nostru, departe de a fi preocupat în întregime de Sine şi de apropiata Sa răstignire, Se gândea în mod special şi Se ruga pentru ucenicii Săi. Ultimul verset din Ioan 16 consemnează cuvintele Sale de prevenire: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Aceste cuvinte le-a spus Isus şi a ridicat ochii spre cer în rugăciune pentru ucenici zicând: „Eu Mă rog pentru ei. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi; tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu, şi Eu sunt preamărit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat”.

Toată viaţa Domnului nostru ne dă o ilustraţie a ceea ce recomandă apostolul întregii Biserici prin cuvintele „Rugaţi-vă neîncetat”. Domnul nostru în mod evident a fost întotdeauna în atitudinea de rugăciune a inimii, care a fost plină de mulţumire Tatălui în privinţa tuturor afacerilor vieţii, care a recunoscut grija Sa păzitoare, care S-a încredinţat Lui, S-a încrezut în El şi în fiecare împrejurare grea a privit spre El ca să conducă şi să facă aşa ca toate experienţele să lucreze spre bine. Dar atitudinea constantă a Domnului nostru, de rugăciune neîncetată, nu I-a împiedicat devoţiunea mai specială când Se retrăgea de la afacerile vieţii ca să vorbească Tatălui în ascuns — uneori scurt, iar alteori petrecând toată noaptea în rugăciune în singurătatea muntelui. Deşi Şi-a iubit ucenicii, ei nu erau încă concepuţi de Spirit sfânt şi nu puteau înţelege pe deplin lucrurile din punctul Lui de vedere. Numai Tatăl a putut înţelege toată situaţia şi ca atare însăşi izolarea Domnului nostru de orice ajutor uman L-a atras mai des şi mai aproape de Tatăl în rugăciune.

Aşa este sau trebuie să fie şi cu urmaşii Domnului. Pe măsură ce creştem în asemănarea caracterului Său, şi noi ne vom ruga fără încetare şi vom mulţumi în toate, cântând şi lăudând pe Domnul în inimile noastre, dându-ne seama că El este centrul tuturor speranţelor, ambiţiilor şi bucuriilor noastre. Şi la fel ne vom folosi de privilegiul apropierii mai formale de tronul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har pentru ajutor la timp de nevoie. La fel şi noi, în măsura în care aflăm că iubiţii noştri, fie dintre rudele pământeşti, fie spirituale, nu pot compătimi în experienţele noastre, putem fi avantajaţi prin astfel de lipsă de compătimire pământească prin aceea că experienţele ne vor trimite mai frecvent la Mângâietorul ceresc de la care vom primi mai mare binecuvântare şi bucurie.

Biserica, nu lumea

În această rugăciune, ca şi în altă parte în tot Cuvântul inspirat, se face o linie despărţitoare clară între biserică şi lume. O mare pierdere este încercată de acei care nu văd aceasta, pentru că ea ajută în chip minunat a „împărţi drept Cuvântul Adevărului”. „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea”, încât Isus „prin harul lui Dumnezeu a gustat moarte pentru toţi” şi a fost ispăşire pentru păcatele întregii lumi, totuşi El n-a fost din lume şi cei care devin ucenicii Lui nu sunt din lume. „Voi nu sunteţi din lume după cum nici Eu nu sunt din lume.” Pierderea liniei despărţitoare clare a fost o pagubă serioasă pentru adevăratul creştinism.

 Lumea şi-a însuşit unele făgăduinţe, obiceiuri şi ceremonii care se aseamănă mai mult sau mai puţin, sau imită harurile bisericii, şi aceasta este numită civilizaţie, o mare parte din lume fiind recunoscută astfel în mod greşit ca parte a bisericii. Aceasta este spre dezavantajul lor, pentru că nediscernând că aceia care sunt din biserică trebuie să fie concepuţi din nou, pentru ca prin înviere să fie născuţi din nou, ei se înşală singuri. De asemenea este un dezavantaj pentru biserica adevărată, adevăraţii urmaşi ai Domnului, ale căror naturi noi trebuie să se lupte cu slăbiciunile cărnii, şi a căror carne caută să se justifice prin obiceiul comun şi să pretindă că a trece mult de norma comună înseamnă a fi fanatic, extremist. Poporul Domnului trebuie să-şi aducă aminte că ei, judecaţi din punctul de vedere al lumii şi al bisericii nominale, trebuie să fie extremişti dacă vreau să ajungă la normele stabilite pentru ei de Domnul şi de apostoli — norme ilustrate în viaţa lui Isus şi a apostolilor, în lepădarea de sine chiar până la moarte.

Domnul nostru nu S-a rugat pentru lume, fiindcă timpul Domnului de a lucra cu lumea nu venise încă — şi nu va veni până după alegerea bisericii, corpul lui Cristos. El S-a rugat pentru apostoli în special, fiindcă ei erau reprezentanţii Săi speciali în lume, şi rugăciunea Sa îi includea pe toţi cei cinci sute de fraţi care până atunci crezuseră în El cu inimi sincere. Nu numai atât, dar (vers. 20) El a extins rugăciunea aşa încât să cuprindă pe toţi cei dintr-o clasă asemănătoare până la sfârşitul veacului, toţi cei care vor crede în El atât de amănunţit, atât de sincer, încât credinţa lor îi va separa de lume ca să fie ucenicii Lui, urmaşii Lui pe calea îngustă în adevăr.

Pentru ce nu S-a rugat

Privind peste lumea de astăzi şi văzând biserica creştină nominală, şi încercând să ne punem în locul creştinului nominal şi al felului cum vede el lucrurile, atunci, dacă am prespune că Domnul S-a rugat pentru starea actuală a lucrurilor, rugăciunea Sa ar trebui să fie cam aşa:

Mă rog ca ucenicii Mei să devină foarte numeroşi, foarte bogaţi şi foarte învăţaţi, ca ei să fie cei însemnaţi din lume. Mă rog ca ei să fie împărţiţi în mari denominaţii, unele având un fragment de adevăr, altele altul, amestecându-l cu multă inconsistenţă şi eroare. Mă rog să fie o clasă demnă, mulţumită de sine şi reverenţioasă în formă, care să fie cunoscută ca episcopali, mă rog pentru o altă clasă demnă care să ţină Mărturisirea de Credinţă Westminster, şi apoi în 1902 să adauge la ea o declaraţie mai scurtă care de fapt s-o contrazică. Mă rog pentru o altă dezbinare mare sub conducerea lui Wesley, care va amesteca în devoţiunile ei multe obiceiuri şi atracţii lumeşti, şi va prospera mult şi va putea să se laude cu clădirea unei biserici în fiecare zi a anului. Mă rog pentru o altă sectă sau partidă mare a urmaşilor Mei, care să se numească cu numele Meu şi să-l urmeze pe Luther. Mă rog pentru marea Biserică Catolică Romană, care va pretinde a fi împărăţia Mea, va pretinde să domnească în putere, mare demnitate şi onoare peste împărăţiile pământului, va pretinde că are un cap care este locţiitorul Meu, împăratul spiritual al lumii. Mă rog ca politica ei abilă să poată păzi ca nu cumva Cuvântul Meu să ajungă la pu-blic, şi să reprezinte marele Meu sacrificu pentru păcate prin nenumăratele ei sacrificii ale liturghiei, şi pentru ca ea să prospere şi să „zdrobească pe sfinţii Dumnezeului Celui Prea Înalt”.

Mă rog de asemenea pentru toate sectele şi partidele şi diviziunile mici, ca ele să poată prospera, ca fiecare să poată gândi că are adevărul şi să fie satisfăcută cu crezurile ei şi să fie împiedicată de a cerceta Scripturile ca să cunoască din ele calea, adevărul şi viaţa. Mă rog pentru toate acestea, ca ele să fie astfel risipite şi separate şi să aibă garduri între ele. Mă rog mai departe ca ele nu numai să aibă linii denominaţionale care să le separe, ci, mai mult, linii politice şi linii de prejudecată naţională, aşa încât milioane dintre ei aparţinând unei partide sau naţionalităţi, să poată ameninţa şi să se poată război şi să-i poată măcelări pe cei de altă naţionalitate sau partidă. Mă rog ca aceste deosebiri naţionale să meargă atât de departe printre ei, încât să ceară sute de milioane de dolari în fiecare an pentru armate şi pentru arme şi vapoare de luptă ca să se lupte unul cu altul, sau să se ameninţe sau să se intimideze unul pe altul. Mă rog toate acestea, pentru ca lumea păgână să fie fermecată de gloriosul efect al învăţăturilor Mele asupra creştinătăţii, şi ca toţi păgânii să poată zice într-un glas: Să devenim şi noi partizani şi sectari. Şi noi să ne înarmăm şi să luptăm. Să învăţăm şi noi practicile acestor naţiuni creştine, aşa încât să nu aibă ei tot monopolul profanului, beţiei şi destrăbălării, să avem şi noi parte în acestea.

Pentru ce S-a rugat Domnul nostru

Foarte diferită a fost rugăciunea Domnului nostru. Rugăciunea Sa îi prezintă pe ucenicii Săi ca o mică minoritate în lume, urâtă de lume, suferind împotrivire din partea lumii, înţeleasă greşit de lume, nu mulţi mari, nu mulţi înţelepţi, nu mulţi învăţaţi, nu mulţi bogaţi, nu mulţi nobili — mai ales cei săraci şi în total „o turmă mică”. Caracteristicile ucenicilor pe care i-a adunat Isus personal trebuiau aşteptate de la toţi care vor fi adunaţi după aceea la El ca adevăraţii Săi urmaşi.

În pofida marii mulţimi de naţiuni creştine şi de secte creştine, Domnul „cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”; şi în armonie cu rugăciunea Sa, El n-a separat de lume pe poporul Său în timpul veacului, ci i-a lăsat în lume, separându-i numai în privinţa inimii — „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău”. Nu trebuie să spunem că răul este bine, nu trebuie să spunem că lumea a devenit evlavioasă; ea este încă rea. Creştinătatea este astăzi în aceeaşi stare în care a fost iudaismul când L-a persecutat pe Domnul şi i-a persecutat pe ucenicii Săi.

Atunci secta principală s-a numit ea însăşi poporul sfânt al lui Dumnezeu (sensul cuvântului fariseu), şi toată naţiunea a fost pe un plan de moralitate exterioară care a fost declarată de Domnul ca o farsă în ochii Săi. El i-a numit pe conducători morminte văruite, înăuntru pline de putrezire. Le-a spus că în timp ce spălau paharul pe dinafară, îl lăsau murdar pe dinăuntru; că în timp ce-şi făceau filacteriile late şi se rugau în public, în inima lor erau departe de o stare de sfinţenie sau de iubire — atât de departe încât erau dispuşi să ia în mod nedrept o casă de la o văduvă săracă dacă formalităţile exterioare ale legii permiteau şi dacă tranzacţia nu aducea prea multă ocară (Mat. 23:14; 23:28). Astăzi este mult asemănător; există un lustru sau o spoială exterioară care în multe cazuri este făţarnică, o formă exterioară de închinare, o apropiere cu buzele, în timp ce inima este departe de El, ocupată cu moda, cu îmbrăcămintea şi cu plăcerea şi cu idolatriile facerii banilor, dacă nu cu păcate mai mari.

Domnul nostru S-a rugat ca urmaşii Săi adevăraţi să fie păziţi prin puterea cerească liberi de astfel de condiţii — să nu fie în armonie cu ele. Şi credem că acest lucru a fost adevărat în tot cursul Veacului Evanghelic. Credem că rugăciunea Domnului s-a împlinit şi că mica Sa turmă risipită, mlădiţele viţei adevărate, au înflorit în inimă, spiritualitate, menţinând o viaţă complet separată de sistemul nominal, care este doar o parte din lume. Credem că şi astăzi este adevărat acest lucru, şi că aceştia care sunt în lume dar nu din ea, sunt acum, în timpul secerişului, chemaţi din Babilon: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”. Dar, după cum întregul număr al israeliţilor care s-au întors din Babilon când li s-a oferit ocazia a fost numai cam 50.000, aşa ne putem aştepta şi aici, ca Domnul aşa să fi aranjat lucrurile în privinţa popularităţii erorii şi a nepopularităţii adevărului, încât numărul celor gata să părăsească totul ca să urmeze adevărul şi dreptatea va fi mic.

„Sfinţeşte-i prin adevărul Tău”

În continuare rugăciunea arată două lucruri — primul, cum vor fi păziţi urmaşii Domnului, şi al doilea, pentru ce vor fi păziţi. (1) Vor fi păziţi pentru că nu sunt din lume, fiindcă au luat o poziţie clară de partea Domnului, fiindcă au murit în mod socotit faţă de lume şi faţă de păcat, şi au fost concepuţi din nou de Spiritul sfânt la înnoire de viaţă. (2) Vor fi păziţi în lume, dar nu de ea, prin puterea adevărului din inimile lor. Adevărul îi va sfinţi sau separa. Nu orice adevăr, nu tot adevărul, ci adevărul — adevărul revelaţiei divine în privinţa caracterului divin şi a planului divin şi a relaţiei lor cu acestea. Rezumând toate acestea Domnul nostru declară: „Cuvântul Meu este adevărul” — singurul adevăr care sfinţeşte şi separă pe ucenicii Mei de lume.

Suntem conştienţi că „doctrina” a devenit foarte nepopulară în toate părţile lumii şi în biserica nominală. Nu-i de mirare! Doctrinele, crezurile diferitelor secte şi partide ale creştinătăţii sunt atât de amestecate cu eroare, atât de ofensatoare pentru simţurile spirituale ale minţii spirituale, încât ei, urmaşii Domnului, n-ar putea avea nici o plăcere în împărtăşirea din astfel de lucruri de la mesele lor. Profetul descrie chestiunea zicând: „Toate mesele sunt pline de vărsături murdare” — fiecare crez formulat în veacurile întunecate este în mod necesar respingător astăzi. Dar adevărul, „Cuvântul Tău este adevărul”, nu devine stătut niciodată, nu devine ofensator sau stricat; este tot pâinea din cer, este tot Cuvântul vieţii; şi toţi care sunt din adevăr, toţi care au progresat de la starea de prunci în Cristos şi prin împărtăşirea din hrana Cuvântului Său, au ajuns să-l aprecieze, toţi care au fost înţărcaţi de lapte şi luaţi de la sân, pot spune împreună cu poetul despre minunata istorie a planului divin:

„Dorinţele îmi satisface,

cum altceva nimic n-o poate face”.

Adevărul are o putere sfinţitoare în inimă fiindcă satisface dorinţele inimii. Fiecare inimă are talente şi apeluri care cer lucrare, activitate. Ceva trebuie pus la dispoziţie pentru a satisface foamea şi setea acestor diferite talente şi calităţi ale minţii. Dacă făgăduinţele nespus de mari şi scumpe nu sunt primite în inimă ca să-i satisfacă dorinţele, ea se va hrăni cu alte lucruri; şi lumea, carnea şi diavolul se înghesuie asupra ei, oferind diferite atracţii, unele dintre ele fiind primite dacă inima nu este umplută şi păstrată plină. Astfel pilda Domnului nostru reprezintă o inimă măturată şi împodobită, cu răul scos afară, şi apoi în acea inimă, încă goală, au intrat şapte draci. Inimile noastre au nevoie nu numai să fie curăţite de păcat prin îndreptăţirea vieţii, prin credinţă în Cristos, ci ele trebuie să fie umplute cu Domnul  Însuşi; şi Domnul nostru, care Se cheamă El Însuşi adevărul, ne dă diferite adevăruri ca hrană, ca nutritiv, care ne umple inimile şi ne satisface dorinţele, şi prin astfel de umplere El sfinţeşte pe aceia care înfometază şi însetează după dreptate, şi astfel îi separă complet şi îi ţine separaţi de lume, de spiritul ei, de speranţele ei, de scopurile şi ambiţiile ei.

Puterea lui Dumnezeu la timpul

 lui Dumnezeu

Avem noi iubire faţă de dreptate? Noi nu putem spera s-o găsim în lume, nici nu putem spera s-o stabilim aici în condiţiile actuale. Suntem obligaţi să admitem că numai Împărăţia promisă a lui Dumnezeu şi nu altceva poate stabili dreptatea; ca atare inimile noastre, asemenea porumbelului lui Noe, se întorc la Domnul, ca centrul şi fântâna dreptăţii. Avem noi dorinţă de pace şi bucurie?  Experienţa noastră trecută din lume ne convinge că în timp ce toată lumea caută fericirea, ea nu o găseşte. Noi care am găsit pe Domnul am găsit secretul fericirii, secretul creştinului de a avea fiecare zi fericită. Dorim noi putere şi influenţă ca să le putem exercita pentru bine? Cuvântul Adevărului ne asigură că este cu neputinţă să le găsim în condiţiile actuale, dar dacă suntem credincioşi, vom obţine puterea şi gloria, onoarea şi nemurirea la Prima Înviere, şi atunci speranţele şi idealurile noastre cele mai mari se vor realiza în binecuvântările Împărăţiei care vor veni pentru toate familiile pământului.  Ni se par atractive bogăţiile? Scriptura oferă adevăratele bogăţii şi ne asigură că urmând pe Domnul toate lucrurile sunt ale noastre prin credinţă acum, şi vor fi ale noastre în realitate curând, când vom fi asociaţii Învăţătorului în Împărăţia cerească.

Domnul nostru declară: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume”. Este destul de evident cum L-a trimis Tatăl pe Fiul, care a lăsat gloria pe care o avea cu Tatăl înainte de a fi lumea, a fost făcut trup şi a locuit printre oameni; dar în acest sens suntem trimişi în lume, noi care ne-am născut în lume? Desigur, apostolii au fost cei trimişi odată în mod special, dar şi toţi urmaşii Domnului au fost trimişi într-un sens sau grad. Noi nu suntem trimişi până când suntem separaţi de lume în inimă şi în adevăr. Atunci El ne dă o însărcinare sau un mesaj, să facem o lucrare în numele Lui şi pentru cauza pe care El o reprezintă, şi anume, cauza dreptăţii. Aşa deci, adevăraţii urmaşi ai Domnului sunt ambasadori pentru Dumnezeu, reprezentanţi pentru Isus. Cum a fost El în lume, aşa suntem şi noi în lume; ca atare El ne cheamă să umblăm ca nişte copii ai luminii, să ne împotrivim păcatului din noi înşine, şi să ne folosim influenţa şi puterea în toate modurile potrivite în împotrivire la păcat şi în favoarea dreptăţii, adevărului şi corectitudinii.

Gloria împărtăşită bisericii

Continuând Domnul nostru declară: „Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Aceasta pare să conţină ideea, sugerată în altă parte în această rugăciune, că Domnul nostru ajusese atunci la o deplină înţelegere a planului Tatălui, şi anume, că ucenicii Săi trebuiau să se dezvolte cu scopul de a deveni comoştenitori cu El în Împărăţie, părtaşi la slava Sa. La început ideea unei astfel de părtăşii la marea slavă a Împărăţiei ar putea părea că micşorează marea slavă a lui Isus, întocmai cum stabilirea celor şaptezeci de bătrâni, să fie asociaţi cu Moise în judecarea Israelului, părea să fie la început o micşorare sau o diminuare a demnităţii sau autorităţii lui Moise.

Dar cum Moise în tip a fost foarte blând şi i-a întâmpinat bucuros pe bătrâni în serviciu, zicând: „De-ar fi ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din proroci şi Domnul să-Şi pună Duhul Lui peste ei” (Num. 11:29), tot aşa şi Domnul Isus, departe de a simţi că adunarea bisericii pentru a fi comoştenitori cu El în Împărăţie I-ar diminua gloria, S-a alăturat din inimă planului divin, şi declară aici că El S-a pus deoparte, S-a separat de acel aspect al slavei şi demnităţii răsplăţii Tatălui, pentru ca urmaşii Săi să poată avea parte, să poată deveni comoştenitori cu El, fiind puşi deoparte şi aduşi la această onoare prin adevăr, prin făgăduinţele mari şi scumpe acordate lor. Această idee pare să fie prezentată în cuvintele (vers. 22, 23): „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”.

Iubirea lui Dumnezeu străbate inimile noastre aşa încât egoismul nu are loc acolo, şi astfel iubitul nostru Răscumpărător, în loc să fie gelos că şi alţii vor fi înălţaţi la natură divină, participanţi în Împărăţie, în această rugăciune către Tatăl declară acceptarea Sa deplină, cooperarea Sa din inimă, bucuria de a fi aşa. Ce idee ne dă aceasta, nouă ca viitoare mireasă, deja logodită cu Mirele ceresc. El binevoieşte să ne înalţe din starea noastră modestă, să fim una cu El în Împărăţia Sa, pe tronul Său, în iubirea Tatălui Său.  

Minunea minunilor! Unde va înceta compasiunea divină? În timp ce noi eram încă păcătoşi, sub condamnarea divină la moarte, am fost iubiţi şi răscumpăraţi cu mare preţ; şi acum, fiind răscumpăraţi, auzim vocea cuvintelor cereşti: „Vino mai sus”, da, chiar pe tron, la comoştenire cu Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, singurul conceput al Tatălui, plin de har şi de adevăr. Dacă am putea ţine minte întotdeauna această mare manifestare de iubire şi altruism, cât de amănunţit ar risipi din mintea tuturor celor care caută să fie asemănări al Iubitului Fiu al lui Dumnezeu, fiecare gând de rivalitate a unuia faţă de altul. Cum ne-ar face să ne bucurăm în utilitatea şi avansarea crescândă a fiecărui membru al corpului în serviciul Domnului. Cum ar trebui să simţim tot mai mult ceea ce spun Scripturile prin „În cinste fiecare să dea întâietate altuia”, şi care se bucură de prosperitatea unui frate, de utilitatea lui crescândă în Biserică, de dovezile crescânde ale favorii sale la Dumnezeu şi la oameni. Cei care se pot bucura astfel de prosperitatea membrilor confraţi ai corpului, au încă o dovadă a creşterii lor în asemănarea marelui şi gloriosului nostru Cap. Cei care nu au acest sentiment, să se străduiască după el şi să nu fie foarte mulţimiţi până nu-l obţin.

„Pentru ca ei să fie una”

Spiritul trusturilor şi combinaţiilor care este peste tot în lume şi care pătrunde peste tot, are efect de combinare a adunărilor, denominaţiilor, şi în general duce rapid la formarea marilor trusturi religioase, a căror dezvoltare va fi o ameninţare serioasă a libertăţilor poporului cu adevărat consacrat al Domnului, dar nu o daună pentru interesele lor spirituale. Dimpotrivă, se va dovedi o binecuvântare pentru mica turmă a Domnului prin aceea că-i va diferenţia mai bine şi le va confirma învăţăturile Scripturii, separându-i mai complet de sistemele nominale şi de legarea în snopi a neghinei, dându-le în acest timp confirmarea Scripturilor, care prezic în mod clar această stare la sfârşitul veacului, care precedă căderea marelui Babilon. Apoc. 18:21.

Rugăciunea Domnului nostru, „ca ei să fie una”, a fost împlinită de-a lungul veacului. Toţi cei care au fost cu adevărat ai Lui au avut unitate de inimă, unitate de scop, unitate de spirit cu Tatăl şi cu Fiul — o părtăşie divină care nu poate fi produsă de crezurile şi cătuşele pământeşti. Aşa este acum şi aşa este întotdeauna între cei care sunt cu adevărat ai Domnului. Ei se cunosc unul pe altul nu după parole sau după ceva ce să atragă privirea, sau după semne exterioare, ci după influenţa credinţei şi după iubirea pe care aceasta o dă şi pe care fiecare o recunoaşte. „Prin aceasta vor şti că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unul pe altul.” „Ştim că am trecut din moarte la viaţă fiindcă iubim pe fraţi.” Este adevărat, iubim pe toţi oamenii şi căutăm să-i servim pe toţi când avem ocazie, dar, cum arată apostolul, „mai ales casa credinţei”, în special pe aceia care iubesc pe Domnul şi se încred în sângele preţios şi sunt deplin consacraţi Lui, şi, în măsura în care sunt capabili, fac voia Lui şi caută în continuare să cunoască acea voie zi de zi.

Această unire între cei care sunt poporul Domnului este evident nu o unire în persoană. Urmaşii Domnului nu sunt una în persoană, ci în spirit. Şi aceasta este ilustraţia pe care o dă Domnul despre unitatea care există între El şi Tatăl — că Ei nu sunt una în persoană, ci una în spirit, în scop, în voinţă; căci Domnul nostru declară că El întotdeauna face voia Tatălui, acele lucruri care sunt plăcute în ochii Tatălui. Astfel, făcând voia Lui, care este voia Tatălui, noi rămânem în iubirea Lui şi în El, şi astfel Tatăl şi Fiul şi biserica sunt toţi una — în spirit şi în adevăr.

Cu Cristos, împărtăşindu-I slava

Cuvintele Domnului nostru (vers. 24) sunt: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu”. Aceasta nu este o cerere, ci o declaraţie a voinţei Domnului, ca şi cum ar zice: Tată, înţeleg că aceasta este voinţa Ta în privinţa acestor urmaşi ai Mei, şi voiesc şi Eu, şi consimt şi Eu la acest mare şi generos aranjament pe care l-ai făcut. Voi fi bucuros ca urmaşii Mei să fie în cele din urmă pe acelaşi plan de slavă cu Mine, şi să fie binecuvântaţi văzând şi împărtăşind gloriile pe care Mi le-ai acordat Mie, pe care M-ai iubit întotdeauna, chiar înainte de întemeierea lumii — chiar înainte de a fi făcute aranjamentele pentru aceşti ucenici ai Mei.

Cuvintele de încheiere ale rugăciunii sunt frumoase şi ne dau o înţelegere a încrederii Domnului în Tatăl şi a părtăşiei cu El. El Îl cunoştea pe Tatăl şi aşa a declarat în privinţa noastră, că aceasta ar putea fi cea mai mare dovadă care ne-ar putea fi acordată, de acceptare din partea Tatălui şi de participare a noastră la viaţa veşnică pe care El a dat-o, şi anume, „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. Domnul nostru spune: „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis”. Şi Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, caracterul Tău, măreţia Ta, bunătatea Ta, iubirea Ta, binefacerile Tale, şi le voi face cunoscute încă mai departe, când le vor putea purta, pe măsură ce vor creşte în cunoştinţa adevărului, pentru ca iubirea cu care M-ai iubit să fie în ei şi Eu în ei.

Ce minunată este această iubire a lui Dumnezeu şi această iubire a lui Cristos! Ce imposibil ni se pare să-i măsurăm lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea! Cei care L-au acceptat pe Domnul ca Răscumpărătorul lor şi au intrat în relaţie de legământ cu El, dându-I puţinul lor tot şi acceptând de la El o participare în toate aceste binecuvântări ale prevederii Sale, dacă vreodată sunt aruncaţi la pământ din cauza slăbiciunii sau împotrivirii, sau câte altele, să-şi amintească această mare iubire pe care o are Tatăl pentru noi şi pe care o împărtăşeşte şi Fiul, iubirea care nu numai ne-a răscumpărat pe când noi eram încă păcătoşi, ci care de atunci ne-a chemat la astfel de binecuvântări şi privilegii minunate, făcându-ne comoştenitori cu Cristos Domnul nostru, dacă suferim cu El — această iubire nu va fi respinsă cu uşurinţă, această iubire ne va pedepsi mai degrabă decât să ne permită să cădem în moartea a doua; această iubire va pune în final, fie în turma mică, fie în mulţimea cea mare, pe toţi aceia care continuă să se încreadă în Isus şi continuă să ţină la Cuvântul cel credincios. Dar în măsura în care această iubire locuieşte în noi cu bogăţie, în măsura în care Cristos este întronat în inimile noastre, vom răspunde cu o iubire căreia îi va plăcea să facă lucrurile care sunt plăcute în ochii Tatălui şi acceptabile pentru Domnul, şi în aceeaşi măsură nu ne va plăcea să facem ceva ce ar aduce un nor între Domnul şi sufletele noastre. Să avem deci curaj proaspăt, văzând lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile divine, şi iubirea aceasta a lui Dumnezeu să ne constrângă la mai mare zel şi devotare Lui şi cauzei Lui. 

 

R 3351-3354 — „Rugaţi-vă neîncetat” (vezi întrebarea nr. 45):

Luca 11:1-13 „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi.”

Nu trebuie să presupunem că ucenicii nu s-au rugat niciodată până la timpul menţionat în lecţia noastră, când L-au rugat pe Domnul să-i înveţe. Dimpotrivă, trebuie să presupunem că, în comun cu evreii în general şi în armonie cu exemplul Domnului nostru, erau obişnuiţi să meargă la Dumnezeu în rugăciune. Se pare că şi-au dat seama că, aşa cum învăţăturile Domnului nostru erau în mod considerabil diferite de ale cărturarilor şi fariseilor în diferite puncte, tot aşa şi concepţia Lui despre rugăciune era probabil diferită, şi au dorit să fie învăţaţi în acest subiect pe linia învăţăturii Sale avansate. Câteva cazuri sunt consemnate în care Domnul nostru Isus S-a rugat în prezenţa şi în auzul ucenicilor Săi — un număr suficient ca să ne ferească de eroarea unora care pretind că rugăciunea în pu-blic este nepotrivită. Totuşi, se pare că metoda obişnuită a Domnului nostru a fost să meargă la Tatăl în particular, după modul descris de El ucenicilor când a zis: „Intră în cămăruţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns”.

Spiritul acestui îndemn a fost îndeplinit de Domnul nostru când Se retrăgea dintre ucenici, singur pe un munte pentru rugăciune, şi avem câteva relatări că a petrecut astfel o parte considerabilă din noapte în comuniune cu Tatăl ceresc. Din exemplul Domnului nostru o lecţie pentru noi ar fi că, dacă El în perfecţiunea Sa a avut nevoie de părtăşie şi comuniune spirituală cu Tatăl pentru a realiza lucrarea dată Lui, noi, ucenicii Lui, imperfecţi potrivit cărnii şi în toate felurile lipsindu-ne înţelepciunea etc., pe care El a avut-o, avem mult mai multă nevoie să căutăm continuu la Domnul îndrumare şi mângâiere, sprijinul necesar în toate încercările şi dificultăţile vieţii pe calea îngustă. În armonie cu aceasta apostolul îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi pentru toate”.

Secretul unei zile fericite

Nu înţelegm că apostolul vrea să spună că poporul Domnului trebuie să fie continuu pe genunchi, ci mai degrabă că inimile lor trebuie să fie constant în atitudinea de rugăciune, mental, spiritual, căutând la Domnul îndrumare în toate afacerile vieţii, şi să vadă dacă purtarea lor are aprobarea divină. Această idee a comuniunii necontenite cu Domnul, a căutării necontenite a zâmbetului Lui, a vegherii necontenite ca nici un nor pământesc să nu se ridice şi să ascundă de noi faţa şi binecuvântarea Tatălui, este atitudinea creştinului avansat. Pentru unul ca acesta fiecare zi şi fiecare oră este timp de părtăşie cu Domnul. Ori de câte ori grijile afacerilor, îngrijorările casei  etc. intervin în astfel de comuniune, este o dovadă că suntem supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi şi dificultatea trebuie corectată; fie să îndreptăm lucrurile prin diminuarea responsabilităţilor în afaceri etc., fie, dacă acest lucru este imposibil, să contracarăm grijile vieţii cu o întoarcere mai serioasă şi mai repetată a inimilor noastre spre Domnul pentru îndrumare chiar şi în afacerile mărunte ale vieţii, cu mult mai mult în cele mari.

Probabil că la întoarcerea Domnului nostru de la o astfel de perioadă de părtăşie privată cu Dumnezeu, ucenicii L-au întrebat în privinţa rugăciunii, aşa cum se relatează în lecţia noastră. Dacă ar fi avut obiceiul să Se roage cu ei cu voce auzibilă, putem prespune că ei ar fi ştiut să ia modul Său de rugăciune ca un exemplu potrivit pentru rugăciunea lor.

Relatarea acestei rugăciuni, aşa cum este dată în Luca, se deosebeşte considerabil de relatarea dată în Matei, aceasta din urmă, se pare, fiind o declaraţie mai completă (Mat. 6:9). Nu trebuie să înţelegem că Domnul nostru a vrut să spună: „Ziceţi aşa”, ci mai degrabă aşa cum este redat în altă parte: „În acest fel să vă rugaţi”. Cu alte cuvinte, Domnul nostru n-a dat cuvintele rugăciunilor noastre, ci un exemplu general de stil de rugăciune. Suntem înclinaţi să ne gândim că urmaşii Domnului nostru au neglijat în măsură considerabilă stilul, şi, în locul unei cereri scurte, ordonate, toţi par înclinaţi să adopte mai mult sau mai puţin maniere pe care Domnul nostru le-a atribuit rugăciunii nepotrivite; şi anume, repetări fără rost, ca şi cum s-ar aştepta ca rugăciunea să fie primită numai dacă ar avea o anumită lungime. Nu trebuie să presupunem că Domnul nostru a petrecut ore în rugăciune şi totuşi a folosit o formă atât de scurtă ca aceea dată apostolilor, dar putem aştepta în mod raţional ca ordinea pe care a prezentat-o să fie cea pe care El a respectat-o, şi anume — adresarea,

(1) „Tatăl nostru care eşti în ceruri”.

Termenul, Tatăl nostru, era în mod necesar unul nou pentru evrei, căci ei erau o casă a servitorilor. Prin aceasta apostolii trebuiau să înţeleagă că după ce s-au identificat cu Domnul Isus, erau privilegiaţi să se considere acum fiii lui Dumnezeu, iar El să le fie Tată. Poate că acesta era unul din punctele anumite în care au dorit învăţătură. Poate că L-au auzit pe Domnul Isus adresându-Se lui Dumnezeu cu Tată, şi poate s-au întrebat dacă nu aveau şi ei privilegiul să I se adreseze aşa. Această rugăciune îi asigura că Dumnezeu îi recunoaştea, nu doar ca servitori, ci ca fii. Aceasta este în armonie cu declaraţia făcută de apostolul Ioan (Ioan 1:12): „Dar tututor celor care L-au primit, adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu”. Este un termen de afecţiune specială.

Afecţiunea unui tată adevărat pentru copilul său, fiind una din cele mai preţioase din lume, este folosită ca să ilustreze relaţia membrilor consacraţi ai Domnului cu Creatorul. Este necesar să fim câtva timp  în şcoala lui Cristos ca ucenici, învăţăcei, înainte de a putea aprecia în mod cuvenit sensul acestui cuvânt, Tată, aşa cum se aplică la Dumnezeu, dar cu cât ajungem să cunoaştem mai mult din iubirea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere, şi cu cât suntem mai mult în stare să ne apropiem de El prin credinţă şi ascultare, cu atât devine mai scump acest termen, Tată.

(2) „Sfinţească-se Numele Tău”

Aceasta exprimă adorare, apreciere a bunătăţii şi măreţiei divine, şi reverenţă corespunzătoare. Când adresăm cererile noastre Domnului, primul nostru gând nu trebuie să fie unul egoist, referitor la noi înşine sau la interesele altora preţioşi nouă, ci Dumnezeu să fie primul în toate gândurile, scopurile şi socotelile noastre. Nu trebuie să ne rugăm pentru nimic ce n-ar fi în armonie cu cinstirea numelui Tatălui nostru ceresc; nu trebuie să dorim nimic pentru noi sau pentru cei dragi nouă, ce n-ar fi aprobat de El pe deplin şi pentru care nu ne-ar îndreptăţi să ne rugăm. Poate că nici o calitate a inimii nu este în mai mare pericol de a dispărea printre cei ce se numesc creştini, decât acest gând al reverenţei pentru Dumnezeu. Oricât am crescut în cunoştinţă şi oricât ne-am eliberat de superstiţii şi erori, şi oricât de avansată este în unele privinţe poziţia creştinului de astăzi faţă de cea de acum un secol, ne temem că reverenţa a pierdut teren nu numai în biserica nominală, ci şi la mulţi memberi ai „Bisericii Dumnezeului celui viu, ale căror nume sunt scrise în cer”. Fiecare pierdere a reverenţei este un dezavantaj clar, atât pentru Biserică cât şi pentru lume, pregătind drumul pentru diferite rele şi în cele din urmă pentru anarhie.

Dificultatea este că ignoranţa şi superstiţia au stat în mare parte la temelia reverenţei din trecut, şi pe măsură ce lumina adevărului risipeşte eroarea, numai puţini primesc adevărul preţios în locul erorii, şi adevărata reverenţă din iubire în locul reverenţei din superstiţie şi frică — şi chiar la aceştia, tranziţia implică uneori pierderea în mare parte a reverenţei. Poporul Domnului ar face bine să cultive această calitate, şi va fi ajutat să facă aceasta urmând ordinea din rugăciunea pe care a aşezat-o aici Domnul nostru — considerând mai întâi că voinţa şi onoarea lui Dumnezeu sunt superioare celor ale lor şi tuturor celorlalte interese.

(3) „Vie împărăţia Ta”

După cum Dumnezeu şi slava şi onoarea Sa trebuie să fie primele în mintea copiilor Săi, tot aşa următorul gând să fie pentru Împărăţia glorioasă, care, aşa cum a promis El, va binecuvânta lumea. Oricât de mult ar presa asupra noastră interesele şi afacerile personale, şi oricât am dori să avem binecuvântarea şi îndrumarea Domnului în ele, acestea nu trebuie să depăşească în aprecierea noastră aranjamentele Sale binefăcătoare pe care le-a promis atât de clar în Cuvântul Său. Trebuie să ne amintim că atunci când va veni Împărăţia, aceasta va fi rezolvarea fiecărui rău şi a fiecărui necaz, nu numai pentru noi, ci pentru toată omenirea. De aceea, nu trebuie să permitem ca nevoile noastre personale să fie prea proeminente, ci să ne amintim că toată creaţia împreună suspină şi suferă durerile naşterii, aştepând această Împărăţie glorioasă şi binecuvântarea peste toate familiile pământului, promisă de Tatăl nostru ceresc că va veni prin sămânţa lui Avraam.

Acest gând în privinţa Împărăţiei, necesitatea ei şi binecuvântarea pe care ea o va aduce, ne va ţine proeminent în faţă chemarea noastră de sus la comoştenire cu Domnul nostru în Împărăţia Sa. Şi în măsura în care această speranţă ne este vie în faţă, ea va fi, aşa cum zice apostolul, „o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru”. Această ancorare a speranţei în viitor, în Împărăţie, ne va face capabili să trecem în siguranţă şi cu relativă linişte prin încercările şi furtunile şi dificultăţile din această lume rea. Mai mult, gândurile noastre în privinţa Împărăţiei ne vor aminti că dacă urmează să fim moştenitori ai Împărăţiei va fi necesar să avem disciplinarea şi pregătirea potrivite. Şi astfel, când ne rugăm „Vie împărăţia Ta”, inimile noastre se vor gândi apoi în mod natural la faptul că speranţa noastră este că atunci când va veni Împărăţia vom fi participanţi cu dragul nostru Răscumpărător la gloria ei şi la marea lucrare de binecuvântare a lumii. Apoi, în ordinea cuvenită ne vom gândi că trebuie să avem încercările, dificultăţile şi disciplinările necesare ca să ne potrivească şi să ne pregătească în mod cuvenit pentru datoriile Împărăţiei. Acest gând la rândul lui va face ca toate necazurile şi încercările de acum să ni se pară necazuri uşoare, ştiind că ele realizează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. Astfel, însăşi oferirea acestei rugăciuni în ordinea ei cuvenită ne va aduce o măsură de uşurare de nedumeririle, încercările şi dezamăgirile noastre înainte de a ajunge să le menţionăm la tronul harului.

(4) „Facă-se voia Ta, precum în cer

aşa şi pe pământ”

Această cerere făcută din inimă implică faptul că acel care o face şi-a consacrat Domnului pe deplin voinţa sa, inima sa, şi el are speranţe ca Împărăţia să vină curând şi să supună toată nedreptatea şi să stabilească voia divină de la o mare la alta şi de la un pol la altul, aşa că acum, cel care face cererea, fiind astfel în armonie cu voia Domnului şi dorind ca aceasta să aibă stăpânire universală, va căuta ca această voinţă să conducă în inima sa — să facă voia lui Dumnezeu în afacerile sale cât poate de bine în starea sa pământească, întocmai cum speră ca aceasta să se desăvârşească în Împărăţie. Nimeni nu poate face această cerere în mod inteligent şi cinstit, şi să nu dorească şi să nu se străduiască să se facă voia Domnului în el însuşi în timp ce este pe pământ. Astfel, cel care face această cerere primeşte o binecuvântare înainte ca el să ceară vreo binecuvântare specială asupra sa ori asupra altora. Simplul gând la aranjamentul divin aduce o binecuvântare, pace, odihnă, sfinţire a inimii.

(5) „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”

Declaraţia lui Matei, credem noi, este preferabilă şi asupra acestui punct: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Ideea pare să fie aceea de dependenţă continuă de Domnul, zi de zi, pentru lucrurile de care avem nevoie, acceptând pentru fiecare zi grija providenţială şi îndrumarea afacerilor noastre. Pâinea cea de toate zilele trebuie înţeleasă aici în sensul larg al hranei şi îmbrăcămintei — lucrurile necesare. Poporul Domnului, care-L recunoaşte ca Tată, trebuie să se încreadă în El, în calitate de copii, în timp ce caută să folosească diferitele mijloace şi ocazii pe care ei le au la îndemână. Ei trebuie să se îngrijească de lucrurile necesare pentru ei înşişi, dar să recunoască prevederea şi grija divină care a prearanjat lucrurile aşa încât să facă acele condiţii şi binecuvântări cu putinţă de obţinut. Agnosticismul şi critica radicală în general ar putea să nege, dacă aşa vreau, providenţa divină în legătură cu cerealele şi cu alte rezerve de hrană pentru necesităţile omului; dar ochiul credinţei vede în spatele acestor rezerve iubirea lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu, făcând pregătiri pentru necesităţile omului, şi care a dat lucrurile necesare în modul în care să fie spre avantajul omenirii — prin sudoarea feţei etc.

Rugăciunea nu ne îndreptăţeşte să cerem anumite feluri de hrană şi delicatese. Dacă energia şi grija noastră în privinţa afacerilor vieţii vor rezulta în prosperitate vremelnică, însoţită de confort şi de unele din desfătările vieţii, sau dacă de abia vom avea suficient, şi aceasta cu trudă necontenită, trebuie să lăsăm pe seama providenţei Domnului ca să ne îndrume. Scripturile ne sfătuiesc să nu fim avari, ci în timp ce nu suntem „leneşi în afaceri, ci fierbinţi în duh, servind Domnului”, trebuie să fim „mulţumiţi cu ce” ne acordă providenţa Domnului.

Copilul lui Dumnezeu, cu mâncare obişnuită şi haine obişnuite poate fi de fapt mult mai fericit decât unii mult mai prosperi în lucrurile vremelnice. Mulţumirea lui cu acele condiţii inferioare provine, nu dintr-o minte mai puţin ambiţioasă, ci mai degrabă din credinţa, speranţa şi iubirea sa, care, sub îndrumarea Cuvântului Domnului, discern că viaţa de acum este numai o anticameră spre eternitate şi îşi dă seama că Domnul supraveghează afacerile poporului Său. Astfel, încercările, persecuţiile, descurajările şi dezavantajele de acum vor produce în el şi pentru el pregătirea inimii, dezvoltarea caracterului, care îl va face potrivit pentru moştenirea sfinţilor în lumină.

(6) „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”

Cei care merg la Dumnezeu în mod acceptabil trebuie să se apropie de El dându-şi seama de insuficienţa şi nevrednicia lor: ei trebuie să-şi dea seama că prin natură sunt păcătoşi şi carnea lor este decăzută şi slabă („aşa încât nu pot face ceea ce ar vrea”). Aici nu se face referire la păcatul adamic, ci la încălcările personale, căci păcatul adamic pentru care nu s-a căit şi n-a primit iertare ar sta ca o barieră, aşa încât cel care se roagă n-ar avea nici un drept să meargă la Dumnezeu în rugăciune, până când s-a căit şi a fost iertat prin meritul „Mijlocitorului”. [Vezi VDM iulie-august 1995, pag. 133.] El n-ar avea nici un drept să-L numească pe Dumnezeu Tată, ci ar fi tot din rasa adamică — neregenerat. Faptul că mergem la Dumnezeu în rugăciune şi-L numim Tată este un indiciu că am acceptat mijlocirea marelui Răscumpărător, prin meritul sacrificiului Său — este un indiciu că păcatele noastre au fost iertate, că am fost acoperiţi cu haina dreptăţii lui Cristos şi că Domnul nu ne mai tratează ca păcătoşi. 

Ce păcate deci avem noi de mărturisit? Răspundem că toţi trebuie să recunoaştem că cele mai bune eforturi ale noastre în carne nu ajung nicidecum la perfecţiune — nu ajung la slava lui Dumnezeu. Deşi iertarea păcatelor nu este menţionată aici a fi prin meritul Domnului nostru Isus Cristos, totuşi alte scripturi arată în mod clar că acesta este singurul temei al părtăşiei noastre cu Dumnezeu — că nu este alt nume dat sub ceruri sau printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi de păcatele noastre.

A ne ruga Domnului pentru iertare de păcate este un indiciu că în inimă ne împotrivim păcatelor şi că orice păcate comise n-au fost cu voia; şi Domnul, potrivit legământului Său de har făcut cu noi, este de acord să ne accepte intenţia inimii în locul ascultării reale, depline, complete, faţă de cerinţa divină în gând, cuvânt şi faptă. Această cerere înseamnă deci că noi recunoaştem că haina dreptăţii lui Cristos acordată nouă s-a pătat, s-a murdărit şi dorim să fie curăţată, aşa încât să fim fără pată sau încreţitură sau ceva de felul acesta. Dimpotrivă, aceasta nu se poate referi la păcatele cu voia, fiindcă, aşa cum explică apostolul, dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu rămâne nici o jertfă pentru păcate şi ca atare nu mai este nici o bază de iertare; şi sfârşitul păcatului cu voia este moartea a doua. Este însă potrivit să observăm că există ceea ce s-ar putea numi păcate mixte — păcate în care o măsură de voinţă se combină cu o măsură de ignoranţă sau slăbiciune moştenită.

În cazul acestor păcate, Domnul Îşi exprimă bunăvoinţa de a anula răul dacă este căinţă pentru el, dar Îşi rezervă pentru Sine aplicarea loviturilor sau pedepselor potrivite şi necesare copilului Său ca o instruire în dreptate şi o corectare a slăbiciunilor etc. Fericiţi sunt cei care, cu creştere în har şi cunoştinţă, îşi găsesc inima atât de deplin în acord cu principiile aranjamentului divin încât niciodată nu păcătuiesc cu vreo măsură de voinţă; dar binecuvântaţi sunt şi aceia care, găsind o măsură de voinţă în devierea lor de la regula divină, sunt îndureraţi, şi care, aşa cum zice apostolul, se disciplinează sau se corectează ca să poată învăţa mai repede lecţiile şi să-şi aducă corpul mai complet în supunere la mintea nouă — „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat”. „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi.”

(7) „Precum şi noi iertăm

celor care ne-au greşit”

Şi aici redarea lui Matei este mai bună: „Celor care ne-au greşit”. Aşa cum noi suntem imperfecţi şi nu putem ţine legea divină, tot aşa şi alţii sunt imperfecţi. După cum gradul devierii de la legea divină diferă în funcţie de gradul căderii, tot aşa trebuie să ne aşteptăm ca greşelile noastre şi ale altora, unii împotriva altora, să difere după temperament, slăbiciuni naturale etc. După cum noi ne dăm seama că am primit şi avem încă nevoie de compasiune şi milă divină în legătură cu neajunsurile noastre, tot aşa Domnul ne învaţă că trebuie să practicăm bunăvoinţă asemănătoare faţă de semenii noştri, din biserică şi din afară. În altă parte El aşază această regulă foarte strict, şi anume, dacă noi nu iertăm din inimă celor care ne greşesc, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta greşelile. Astfel Domnul vrea să dezvolte în poporul Său consacrat Spiritul Tatălui, aşa cum ne-a învăţat El zicând: „Fiţi sfinţi, după cum Tatăl vostru cel ceresc este sfânt”.

Acesta trebuie să fie standardul. Oricât am fi noi de deficitari, nu putem avea un standard mai jos decât acesta; şi în măsura în care ne străduim după acel standard şi ne dăm seama de slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre, în acea măsură vom avea compasiune pentru semenii noştri şi pentru neajunsurile lor faţă de noi. Aceasta este iubire, simpatie, compasiune; şi oricine nu ajunge la acest grad de iubire care va avea compasiune pentru alţii şi pentru slăbiciunile lor, şi care va fi gata să-i ierte şi va fi bucuros să-i ierte; şi oricine nu reuşeşte în această chestiune până la măsura de a iubi pe vrăjmaşi, aşa încât chiar să se roage pentru ei, acea persoană nu ajunge la ţinta caracterului pe care-l cere Domnul, şi poate fi sigură că devierile sale de la dreptatea perfectă nu vor fi trecute cu vederea, fiindcă îi lipseşte acea calitate importantă a iubirii care acoperă o mulţime de păcate de toate felurile. Nimeni desigur nu va câştiga un loc în clasa împărăţiei, în clasa miresei, decât dacă are această calitate iertătoare a iubirii.

(8) „Şi nu ne duce în ipsită”

Trebuie să ne amintim cuvintele apostolului (Iac. 1:13), în sensul că „Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni”, şi trebuie să aplicăm aceste cuvinte la rugăciune. Dacă facem aşa, rugăciunea noastră nu va însemna că ne temem că Dumnezeu ne va ispiti, dar că Îl rugăm să ne îndrume paşii, grijile noastre în viaţă, aşa încât nici o ispită, nici o încercare prea severă să nu vină peste noi, Ca El să ne ducă pe o cale pe care să nu fim ispitiţi peste puterile noastre, şi să ne dea o cale de scăpare când suntem în mare necaz. Apostolul ne asigură că aceasta este voinţa divină şi că astfel de rugăciune ar fi în armonie cu ea. El zice că Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci cu orice ispită va da şi o cale de scăpare. Ispitele sunt de la adversarul şi de la natura noastră decăzută — prin carnea noastră şi prin slăbiciunile altora. Dumnezeu nu este răspunzător de acestea, dar El poate să îndrume calea poporului Său aşa încât să nu fie covârşiţi nici de aceste dificultăţi, slăbiciuni, asalturi naturale, nici de uneltirile adversarului.

(9) „Ci scapă-ne de Cel Rău”

Aceste cuvinte nu se găsesc în original, dar corespund cuvintelor găsite în relatarea din Matei: „Scapă-ne de Cel Rău”. Niciodată n-a fost mai mare nevoie de această cerere decât acum. Cel rău caută în mod special să prindă în cursă şi să ademenească poporul Domnului în prezent, şi Scripturile ne informează că Dumnezeu permite aceasta, şi în acest sens al cuvântului, El trimite puteri mincinoase — îi permite adversarului să aducă mari înşelări asupra lumii şi asupra bisericii nominale. Tatăl nostru permite aceasta fiindcă a venit timpul unei separări complete a grâului de neghină. El a promis însă că aceia care sunt cu adevărat din clasa grâului — sfinţiţi în Isus Cristos, care caută să meargă pe urmele Sale — nu vor fi poticniţi, nu vor cădea niciodată, ci li se va da o intrare îmbelşugată în Împărăţia veşnică. Întrebarea deci este una de loialitate a inimii faţă de Domnul.

Încercarea din această zi va încerca lucrarea fiecărui om îdin bisericăş de ce fel este. Va fi aşa de severă încât dacă ar fi posibil chiar şi cei aleşi ar fi înşelaţi; dar aceasta nu va fi posibil, fiindcă Domnul Se va îngriji în mod special de aceştia. Totuşi, Domnul va fi întrebat de poporul Său în privinţa acestor lucruri pe care le-a promis, şi rugându-se, „Scapă-ne de Cel Rău”, desigur vor lucra în acea direcţie. Aşteptarea noastră este ca foarte curând forţele răului să câştige mult mai mare putere decât în prezent, cu toată înşelarea nedreptăţii; şi între timp Domnul reţine forţele împotrivitoare pentru ca poporul Său adevărat să poată îmbrăca armătura lui Dumnezeu şi să poată sta în picioare când va veni ziua cea rea.

Credinţa şi speranţa dezvoltate

prin amânare

În versetele 5-8 Domnul nostru ne dă o pildă, arătându-ne cum insistenţa poate aduce un răspuns de la un prieten pământesc, care la început a refuzat o cerere. Domnul nostru foloseşte ilustraţia în privinţa Tatălui ceresc, nu prin aceea că face aluzia că El este împotriva cererilor poporului Său şi le va acorda numai dacă apelurile lor vor deveni plictisitoare pentru El, ci prin aceea că le arată ce stăruinţă răbdătoare au oamenii în legătură cu o mică favoare pământească dorită, şi ca să ilustreze cum poporul Domnului trebuie să fie mai preocupaţi şi mai serioşi în privinţa binecuvântărilor cereşti pe care le doresc. Tatăl nostru ceresc are lucruri bune; El ni le-a promis; Lui Îi place să ni le dea, deşi unele dintre ele sunt departe de noi. De exemplu, El a îngăduit poporului Său să se roage „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”, timp de aproape nouăsprezece secole. De ce n-a răspuns la rugăciune mai repede? De ce a sugerat să ne rugăm aşa, dacă răspunsul avea să fie atât de mult amânat?

Răspundem că Domnul avea deja un plan stabilit, care includea timpul Împărăţiei,  înainte de a ne învăţa să ne rugăm pentru ea; şi că rugăciunile din timpul celor nouăsprezece secole, care ies din inimile poporului Său, au fost binecuvântări pentru inimile lor şi i-au făcut să aprecieze şi să dorească Împărăţia cu mult mai mult decât dacă nu s-ar fi rugat astfel. Dorinţa după Împărăţie a fost o binecuvântare în sine şi a fost o încurajare, şi astfel ne rugăm acum, mai serios poate decât oricând înainte, vie Împărăţia Ta, fiindcă apreciem nevoia de Împărăţia lui Dumnezeu tot mai mult, pe măsură ce ajungem la timpul când va fi gata să ne fie dată.

Cerere, căutare, batere  

Cuvintele Domnului nostru în încheierea acestei lecţii sunt foarte satisfăcătoare pentru sufletul celor care au credinţă: „Şi Eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!” Avem cuvintele Învăţătorului pentru aceasta, dar trebuie să ne amintim ordinea aşa cum este exprimată în rugăciune; să nu cerem nimic ce n-ar fi sfinţitor şi n-ar onora numele Tatălui nostru ceresc; să nu cerem nimic ce să se interpună în vreo măsură sau grad venirii Împărăţiei Sale, sau înfăptuirii voii Sale pe pământ ca în cer; să cerem în armonie cu planul divin şi să fim asiguraţi că acel plan divin, descoperit în Cuvântul Său şi pentru care ne rugăm, se va împlini complet în cele din urmă, şi că va fi o parte cât se poate de satisfăcătoare pentru inimă când o vom primi.

Cererea, căutarea, baterea trebuie făcute de către noi individual. Putem cere Domnului o parte în Împărăţie şi putem munci pentru ea, cerând binecuvântarea Lui peste munca noastră; dar nu putem încerca să îndrumăm aranjamentul divin ca să-i favorizeze în mod special pe alţii în legătură cu Împărăţia. Fiindcă cineva este rudă cu noi şi ne este foarte drag după trup, nu este un motiv să tragem concluzia că Domnul va alege în mod necesar pe unul ca acesta ca membru al miresei. Dimpotrivă, unuia ca acesta trebuie să-i propovăduim Cuvântul, să-i spunem despre bunătatea şi harul lui Dumnezeu şi despre binecuvântarea Sa, şi să-l încurajăm să se consacre Domnului; şi, în legătură cu consacrarea, trebuie să-l îndemnăm să ceară singur, să caute singur şi să bată singur ca să primească, să găsească şi să intre în favorurile binecuvântate ale Domnului.

Orice dar bun şi desăvârşit

vine de la Tatăl

Domnul nostru face apel la spiritul de părinte din om, amintindu-le ascultătorilor cum ar fi încântaţi să dea daruri bune de hrană copiilor lor, cum nu le-ar da ceva otrăvitor şi dăunător când ei ar cere lucruri bune, dar mai mult de atât, nu le-ar da lucruri dăunătoare nici când ar cere ceva dăunător. Cu mult mai mult Tatăl nostru ceresc, este bun, blând, binevoitor şi dispus să binecuvânteze pe copiii Săi. Cu mult mai mult ne va da El lucrurile bune. Ne-am gândit adesea la aceasta când i-am auzit pe unii dintre dragii noştri prieteni rugându-se ca Domnul să-i boteze cu foc, aşa cum este promis în Scripturi. Ne bucurăm să ne gândim că Dumnezeu în bunătatea Sa nu va răspunde la acea rugăciune, nu va profita de neînţelegerea acelui lucru, ca să răspundă la o rugăciune care ar fi atât de dăunătoare celui care o face. Ceea ce doreau ei era o măsură din binecuvântarea divină; ceea ce cereau ei era blestemul sau necazul care a venit asupra plevei la sfârşitul veacului iudeu şi care va veni iarăşi peste neghină la sfârşitul veacului evanghelic.

Sperăm că poporul Domnului va cultiva tot mai mult spiritul rugăciunii, şi că făcând astfel va aprecia tot mai mult relaţia cu Dumnezeu în calitate de copii, şi va merge la El ca la un tată, cu simplitate, cu sinceritate. Noi nu susţinem deloc ideea care predomină astăzi, despre paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor. Acea doctrină falsă nu-şi găseşte locul în Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu stă ca garant pentru rasa umană depravată aşa cum apare astăzi. El a fost Tatăl lui Adam în perfecţiunea lui, dar aceste imperfecţiuni, care au ajuns să aibă un loc atât de proeminent în copiii lui Adam, Domnul declară că sunt de la Adversarul şi unora din zilele Sale le-a spus: Voi aveţi de tată pe diavolul şi lucrările lui le faceţi. Pentru a ajunge iar în familia lui Dumnezeu, aşa cum a fost Adam înainte de a păcătui, un fiu al lui Dumnezeu, este necesar să mergem în modul stabilit, prin meritul lui Isus, meritul sacrificiului Său pentru păcatele noastre. Mai mult de atât, după ce am fost îndreptăţiţi astfel ca fii pe plan uman, am fost acceptaţi în Cel preaiubit la starea de fii ca noi creaturi în Cristos. Din acest punct de vedere mergem la Tatăl, din acest punct de vedere este părtăşia noastră şi din acest punct de vedere sperăm, avem încredere, credem că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele nostru, fiindcă iubim pe Dumnezeu şi am fost chemaţi potrivit planului Său.

 

R 2252, de la subtitlu până la sfârşitul articolului — „Voi, deci, aşa să vă rugaţi” (vezi întrebarea nr. 45):

„Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău.” Această adresare lui Dumnezeu cu Tatăl nostru, după cum tocmai am văzut, nu implică paternitatea lui Dumnezeu pentru toată omenirea; căci dimpotrivă, ne amintim că marele nostru Învăţător le-a spus unora: „Voi aveţi de tată pe Diavolul”. Şi apostolul declară că noi am fost „copii ai mâniei” întocmai cum sunt alţii încă. Noi am „scăpat de condamnarea care este asupra lumii” şi am fost mutaţi din împărăţia întunericului în Împărăţia dragului Fiu al lui Dumnezeu — am fost mutaţi dintre cei care sunt copii ai mâniei, în familia lui Dumnezeu; aşa încât acum, ca fii ai lui Dumnezeu, toţi care cred în Isus se pot ruga: „Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Această parte a cererii este o adresare de reverenţă, o recunoaştere a măreţiei lui Dumnezeu, şi implică smerenia şi micimea noastră. Implică faptul că cel care se închină are reverenţă faţă de Dumnezeu şi nu încearcă să I se adreseze într-un mod uşuratic şi lipsit de respect: însuşi numele Lui este respectat ca sfânt de către adevăratul închinător.

„Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.” Această cerere nu este de natura unei pretenţii, nici chiar o expresie a nerăbdării. Mai degrabă este o recunoaştere din partea închinătorului că are credinţă în făgăduinţa divină, că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu Împărăţia cerească va fi stabilită pe pământ. Este o recunoaştere că închinătorul nu numai crede făgăduinţa lui Dumnezeu, dar şi este în armonie cu ea şi doreşte Împărăţia Domnului — tânjeşte după ea. Aceasta implică astfel că el nu este în armonie cu păcatul, nici cu împărăţiile acestei lumi şi cu ordinea actuală şi cu aranjamentele ei sociale, financiare, politice şi eclesiastice imperfecte. Este o recunoaştere, mai departe, că închinătorul doreşte condiţiile în care nu va fi posibil nici un păcat — în care voia lui Dumnezeu va domni pe pământ aşa cum domneşte în cer. Implică astfel faptul că el nu este în armonie cu păcatul şi este în armonie cu dreptatea, adevărul, bunătatea. Este o recunoaştere însă că voia lui Dumnezeu nu se face pe pământ, că Împărăţia Lui n-a venit încă pe pământ; căci atunci când va veni, când Cristos, Împăratul stabilit, Îşi va lua marea putere şi va domni, grabnic rezultatul va fi aşa cum este arătat în Scripturi, că Satan va fi legat, răul în general restrâns, şi dimpotrivă, cunoştinţa, pacea şi binecuvântarea vor umple tot pământul (Apoc. 20:1-3; 21:1-5; 22:1-6). Nu este aici nici o încercare de a-I spune Domnului ce trebuie făcut, cum şi când trebuie stabilită Împărăţia Lui: închinătorul corect instruit trebuie să ştie că Acel care a făcut toate lucrurile este cu totul competent să guverneze, să îndrume şi să ţină în stăpânire toate lucrurile, şi că El „face toate lucrurile potrivit sfatului voii Sale”. Se presupune că închinătorul a mers la Cuvântul divin pentru învăţătură şi va continua să primească din el învăţăturile în privinţa scopurilor divine: în cererile sale el exprimă numai consimţirea lui deplină la aranjamentul divin şi bucuria în el.

„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.” Cuvintele acestea din Matei se deosebesc uşor de cele din Luca. Literal tradusă declaraţia din Luca este „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă în fiecare zi”. Matei zice „astăzi”, în timp ce Luca zice „în fiecare zi”. Ideea este însă practic aceeaşi. Nu este un apel la Dumnezeu  pentru supraabundenţă şi multe bunuri strânse pentru multe zile; şi nu este nici o cerere de articole de lux; este numai o cerere: Doamne, dă-ne acele lucruri care ne sunt necesare în fiecare zi. Mulţumirea este însuşi spiritul acestei cereri. Oricine se roagă Domnului în acest fel şi din inimă, va fi desigur o persoană foarte mulţumitoare şi mulţumită. Şi această cerere este atât de largă cât garantează făgăduinţa divină în privinţa lucrurilor pământeşti. „Pâinea şi apa vă vor fi sigure” nu lasă loc de cereri pentru articole de lux. Mai mult, deşi această cerere este singura din rugăciune cu un caracter pământesc, singura care este legată de afacerile şi interesele pământeşti, ea poate fi înţeleasă şi în legătură cu lucrurile spirituale; într-adevăr, credem că aşa va fi aplicată de către toţi copiii lui Dumnezeu, în măsura în care se face creştere în har, adevăr şi spiritualitate. Cei cu minte spirituală vor cere hrană spirituală, necesităţile spirituale zi de zi, şi îşi vor da seama tot mai mult că, după cum Tatăl ceresc îmbracă crinii şi hrăneşte corbii, tot aşa, El Se va îngriji cu mult mai mult de interesele vremelnice ale tuturor celor care caută mai întâi Împărăţia cerurilor şi dreptatea ei — dreptatea pe care ea o va impune.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi celor care ne-au greşit.” Ce gând! Cine se poate ruga „aşa” şi totuşi să fie plin de spirit rău — plin de răutate, mânie, invidie, ură, ceartă, să fie neiertător, nemulţumitor, plin de resentimente, clevetitor, defăimător? Toate aceste fapte ale cărnii şi ale diavolului vin din stări rele — nici una dintre ele nu este provocată de iubire adevărată, aşa cum învaţă Domnul şi inspiră spiritul Său. Însăşi esenţa principiului creştin este iubirea, simpatia, iertarea greşelilor altora, aşa cum ne dăm seama că şi noi avem greşeli şi că Dumnezeu ni le-a iertat cu îndurare pentru Cristos. Domnul nostru accentuează importanţa acestui spirit al iertării înainte de a putea fi copii ai Tatălui nostru din ceruri, spunând în alt loc: „Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” (Mat. 7:2). De asemenea ne amintim că El a dat o pildă care ilustrează acest subiect, reprezentând pe ucenicul Său iertat ca un servitor care datora zece mii de talanţi, a cărui datorie o anulase cu generozitate şi nu-l presase; dar când acel urmaş a manifestat un spirit atât de diferit încât, găsind un confrate servitor care datora câţiva bănuţi, l-a tratat fără milă, atunci mila şi generozitatea Domnului au fost retrase de la el. Vezi Mat. 18:23-35.

Fiecare creştin când se apropie de tronul harului ceresc să se întrebe zilnic în inima sa dacă i-a iertat sau nu pe cei care-i sunt datornici,  aşa cum doreşte el ca Dumnezeu să-l ierte cu generozitate pentru Cristos. Aceasta nu înseamnă iertarea datoriilor financiare şi distrugerea registrelor noastre de conturi, decât că în cazul datornicului care vrea dar nu poate plăti, să avem milă şi răbdare, aşa cum sperăm şi noi să avem milă de la Domnul nostru. Aplicarea ei specială este la obligaţiile, încălcările şi datoria morală. Aceasta nu implică faptul că nu trebuie să dăm nici o atenţie încălcărilor altora împotriva noastră — că nu trebuie să recunoaştem ofensele. Este adevărat, n-ar trebui să ne ofensăm repede, ar trebui să fim înceţi la mânie, n-ar trebui să ne ofensăm niciodată decât dacă ofensa este foarte evident intenţionată. Şi atunci, deşi nu putem ierta în sensul absolut până când ni se cere iertare, potrivit modelului divin asupra acestui subiect, să fim totuşi într-o atitudine de iertare în mintea noastră: adică, să nu nutrim în noi nici un sentiment de răzbunare sau de răutate, să nu avem alte sentimente decât cele de iubire şi compătimire şi dorinţa de a ierta răul care ni s-a făcut, cât de repede posibil, şi o nerăbdare de a face calea reconcilierii cât se poate de netedă şi de uşoară pentru răufăcător; şi să fim treji să descoperim şi prompţi să îndreptăm orice paşi greşiţi sau fapte greşite din partea noastră.

Şi „nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău”. Ideea de aici este uşor neclară, căci ni se aminteşte că „Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni”. Lărgind propoziţia aşa încât să ne dea ceea ce credem că este traducerea ei literală şi adăugând în paranteze nişte cuvinte sugestive pentru a face mai clară concepţia noastră în privinţa ideii exprimate aici de Domnul, aşa cum a fost înţeleasă de către cei care L-au auzit, acest pasaj ar spune astfel: „Şi nu înumaiş ne duce în ispită, ci îşiş scapă-ne de Cel Rău”. Face parte din aranjamentul divin să ne ducă sau să ne permită să fim în poziţii de încercare sau probare. Nu trebuie să ne răzvrătim împotriva înţelepciunii divine în această chestiune, ci dimpotrivă, să consimţim la ea şi să ne dăm seama că încercările sunt necesare pentru dezvoltarea noastră. Ca atare, în loc să ne rugăm să fim feriţi de ispite, rugăciunea noastră să fie mai degrabă ca atunci când Domnul nostru în providenţele Sale ne duce în locuri de încercare, El să stea cu noi în timpul încercării şi harul Său să fie îndeajuns pentru noi şi să nu îngăduie să fim ispitiţi mai mult decât putem suporta, ci odată cu ispita să ne dea şi o cale de scăpare — scăpându-ne de Cel Rău, Satan.

„Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin.”  Aceste cuvinte, chiar dacă se găsesc în traducerile noastre obişnuite şi în unele din manuscrisele greceşti, nu se găsesc în cele mai vechi manuscrise greceşti, Sinaitic şi Vatican. Acestea deci s-ar părea a fi cuvinte ale oamenilor adăugate la Cuvintele Domnului nostru. În ceea ce priveşte pământul, aceste cuvinte n-au fost adevărate de-a lungul Veacului Evanghelic; stăpânirea pământului n-a fost a Domnului, puterea pământului n-a fost a Domnului şi slava pământului n-a fost a Domnului. Dimpotrivă, Satan a fost „prinţul lumii acesteia”, şi el a lucrat în inimile copiilor neascultării şi a orbit minţile celor care nu cred în evanghelie. Împărăţiile şi puterile lumii acesteia au fost ale lui Satan, iar poporul lui Dumnezeu aşteaptă să vină Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum este reprezentat în vresetul 10, să răstoarne împărăţiile lumii acesteia şi să stabilească Împărăţia dreptăţii: să lege pe Satan şi să distrugă faptele cărnii şi ale diavolului.

 

Vol. V,  pag. 287 până la pag. 290, par. 3 — Suspine negrăite (vezi întrebarea nr. 49):

„Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului.” Rom. 8:26, 27.

Această expresie, intenţionată să dea poporului lui Dumnezeu o înţelegere a iubirii şi grijii Tatălui ceresc faţă de ei, este înţeleasă foarte greşit de către mulţi. Aceştia ne spun că Spiritul sfânt suspină pentru ei la Tatăl; şi unii încearcă să dea expresie auzibilă acestor suspine, iar alţii presupun că suspinele lor ajută cumva pe Spiritul sfânt în această chestiune, compensând pentru suspinele pe care el nu le poate rosti — chiar dacă ei nu pot vedea exact cum. Ar fi ciudat într-adevăr, dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, şi, după cum susţin catehismele, „egală în putere” cu Tatăl şi cu Fiul, ca el să considere necesar să se adreseze Tatălui şi Fiului pentru poporul Domnului cu suspine negrăite. Domnul nostru Isus a spus că am putea veni direct la El şi că am putea veni direct la Tatăl, asigurându-ne că „Tatăl Însuşi vă iubeşte”. Totuşi, din această scriptură pe care o analizăm unii au ajuns la ideea că noi trebuie să mergem la Tatăl şi la Fiul prin Spiritul sfânt ca mijlocitor, care va suspina pentru noi şi va mijloci pentru noi, ca să putem fi acceptaţi de Tatăl şi de Fiul. Aceasta este în armonie cu încurcătura de gândire predominantă în privinţa Spiritului sfânt şi a funcţiei lui.

Eroarea acestei interpretări se vede şi atunci când ne gândim că dacă suspinele n-ar putea fi grăite, atunci n-ar mai fi deloc suspine; deoarece ceea ce nu poate fi rostit nu este suspin. Dar acest pasaj ar apărea la fel de ciudat şi de necorespunzător dacă l-am interpreta în sensul că Spiritul sfânt, influenţa sau puterea Atotputernicului Iehova nu este în stare să se exprime în mod inteligent. Ştim că în veacurile trecute mintea, voinţa, Spiritul lui Dumnezeu şi-a găsit expresie abundentă prin cuvintele şi faptele profeţilor, şi nu putem presupune că astăzi El are mai puţină putere sau capacitate. Atunci ce poate însemna această scriptură: „Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite”?

Greşeala constă în presupunerea că Spiritul lui Dumnezeu este cel care imploră. Însă, dimpotrivă, spiritul care mijloceşte pentru noi este propriul nostru spirit, spiritul sfântului care imploră pe Dumnezeu şi adesea nu reuşeşte să se exprime cum se cuvine. O privire la text, împreună cu relaţiile lui contextuale, va arăta că această interpretare este potrivită. Apostolul tocmai scrisese despre omenirea încărcată de păcat, suspinând în lanţurile ei. El ne asigură că omenirii i se va acorda libertate de această robie, când Biserica, „copiii lui Dumnezeu”, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, vor fi fost glorificaţi (versetele 19-21). Apoi el trece de la suspinele lumii la starea prezentă a Bisericii, în care noi suspinăm: „Şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”. Versetul 23.

Spiritul sau mintea reînnoită sau transformată a Bisericii, care era odată lumească, acum este sfântă şi spirituală: dar corpurile noastre sunt încă umane şi au imperfecţiunile adamice. De aceea, ca noi creaturi suntem împovăraţi de carne şi suspinăm după eliberarea promisă în asemănarea lui Cristos la întâia înviere. Apostolul arată că prin credinţă noi putem socoti mort corpul pământesc, şi ne putem gândi la noi înşine ca fiind noi creaturi desăvârşite şi astfel înţelegem că suntem mântuiţi acum — „mântuiţi în nădejde” (versetul 24). Apoi, după ce arată cum ne putem socoti pe noi înşine, el ne arată că din punct de vedere divin suntem socotiţi fiinţe „noi”, „sfinte” şi „spirituale”: arată că Dumnezeu, privindu-ne din acest punct de vedere, recunoaşte nu carnea şi slăbiciunile şi imperfecţiunile ei — ci spiritul, mintea, intenţiile, voinţa noastră, „creaţia nouă" devotată slujirii Sale. Dumnezeu ştie când spiritul nostru sfânt (mintea nouă) este doritor şi carnea este slabă, şi El ne judecă nu după trup, ci după spirit.

Conceperea noastră de Spirit, adoptarea unei voinţe noi deplin consacrate Domnului, este ceea ce ne-a adus într-o legătură nouă cu Dumnezeu şi în aceste speranţe noi în care ne bucurăm: „Şi tot astfel şi Duhul [mintea noastră nouă, sfântă] ne ajută [completează] în slăbiciunea noastră [trupească]: căci nu ştim [nici măcar] să ne rugăm cum trebuie [cu mult mai puţin suntem întotdeauna în stare să facem cum am vrea]. Dar însuşi Duhul [mintea noastră sfântă] mijloceşte [pentru noi — este omis în manuscrisele cele mai vechiş cu suspine negrăite îîn cuvinte]. Şi Cel care cercetează inimile [Dumnezeu] ştie care este gândirea [în greceşte phronema — înclinarea] Duhului [nostru]: pentru că El [duhul nostru] mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu este bucuros să accepte dorinţele inimii poporului Său, atât în rugăciune, cât şi în slujire, în ciuda imperfecţiunilor cărnii lor — a vasului lor pământesc. Şi El acceptă aceste dorinţe ale inimii.

Ce fericire pentru noi, în ignoranţa şi slăbiciunea noastră, că Tatăl nostru ceresc acceptă intenţiile inimilor noastre în locul cuvintelor noastre; căci adesea poporul Său a cerut foarte greşit! Ne gândim la aceasta ori de câte ori auzim pe unii din poporul Domnului rugându-se ca Dumnezeu să-i boteze cu Spirit sfânt şi cu foc. Rugăciunea este făcută într-o conştiinţă bună şi numai cu dorinţa de a avea o binecuvântare; dar neînţelegând pasajul de scriptură pe care-l citează, persoana cere de fapt ca o binecuvântare să fie urmată de un blestem. Prezicerea că Cristos va boteza cu Spirit sfânt şi cu foc a fost făcută de Ioan Botezătorul. Partea de binecuvântare din aceasta a venit peste Biserica în aşteptare la Cincizecime, iar apoi asupra întregii „rămăşiţe” credincioase din Israel, dar aspectul din urmă s-a împlinit asupra poporului evreu respins — prin botezul cu foc, distrugere, necaz, care a nimicit complet statul lor naţional în anul 70 d. Cr. Dar foarte îndurător, Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile poporului Său după cererea lor, ci după intenţiile celui care cere — acordându-le numai binecuvântare.

Unii au fost surprinşi într-o greşală şi prinşi în cursă de Adversar prin ceva slăbiciune a naturii umane decăzute: ei s-au simţit aproape descurajaţi când s-au apropiat de tronul harului ceresc în rugăciune. Nu puteau rosti cuvinte, ci numai suspinau în spiritul lor către Dumnezeu, „gemând apăsaţi”. Dar Tatăl ceresc n-a insistat că ei trebuie să-şi formuleze cererea în cuvinte potrivite cu exactitate pentru a-i asculta: în loc de aceasta, El a răspuns cu îndurare dorinţelor inimii lor, suspinelor neexprimate ale inimii lor, care căutau iertarea Lui, binecuvântarea şi mângâierea Lui. El le-a răspuns la rugăciunile nerostite, le-a acordat putere şi binecuvântare, cu o binecuvântată realizare a iertării.

Acesta este argumentul apostolului în tot contextul de aici, şi se va observa că el rezumă argumentarea zicând: „Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? [Având în vedere că Dumnezeu a făcut pentru noi toate aranjamentele, ignorând slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre, care sunt contrare voinţei noastre, şi nu le socoteşte ca fapte — şi ignorând şchiopătarea rugăciunilor noastre şi incapacitatea de a ne exprima dorinţa, şi dimpotrivă, făcând aranjamente să ne binecuvânteze după spiritul minţii noastre, deoarece nu suntem capabili să ne exprimăm nici măcar suspinele în rugăciunile noastre imperfecte, noi vom trage concluzia:] Dacă Dumnezeu este [astfel] pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Versetul 31.