IUBIREA

 

1. Ce este iubirea?

 

R 3150, col. 1, par. 4:

Pare imposibil a descrie iubirea în sine; cel mai bun lucru ce-l putem face este să descriem purtarea ei. Cei care au o iubire cu asemenea caracteristici sunt capabili s-o aprecieze, dar nu sunt capabili s-o explice. Ea este de la Dumnezeu, este asemănare cu Dumnezeu în inimă, în limbă, în mâini şi gânduri; ea supraveghează toate însuşirile omeneşti şi caută să le stăpânească pe deplin.

 

R 3151, col. 2, par. 2:

Ca ucenici sau elevi ai lui Cristos suntem în şcoala Sa, şi marea lecţie pe care El ne-o dă zi de zi şi pe care trebuie s-o învăţăm în amănunţime, dacă vrem să ajungem ţinta înaltei noastre chemări în toate diferitele ei trăsături şi ramificaţii, este lecţia iubirii. Iubirea pune stăpânire pe toate vorbele, cugetele, faptele vieţii noastre zilnice şi este în legătură cu ele. Precum a spus poetul:

„Aşa cum fiecare nuanţă este lumină,

Tot aşa, fiecare îndurare este iubire."

 

1 Cor. 13:1 „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval răsunător.”

 

R 3150, col. 1, par. 5:

Înainte de a descrie acţiunea iubirii, apostolul ne învaţă importanţa ei, asigurându-ne că dacă posedăm chiar cele mai alese „daruri” deja explicate şi nu avem cu ele iubire, ne va lipsi dovada că suntem Noi Creaturi în Cristos Isus. Am fi numai „aramă sunătoare sau chimval răsunător” — făcând numai zgomot, dar neavând sentimente acceptabile sau virtute în noi înşine în legătură cu ceea ce spunem. El ne asigură astfel că abilitatea noastră de a vorbi fluent chiar despre teme evanghelice, ar putea să nu fie o dovadă a relaţiei noastre cu Domnul ca Noi Creaturi. Apostolul îşi introduce declaraţia cu „dacă”, declaraţie care poate fi discutată, într-o anumită măsură, prin afirmaţia că nimeni n-ar putea vorbi cu putere, cu forţă Evanghelia iubitului Fiu al lui Dumnezeu dacă n-ar avea spiritul iubirii. Chiar dacă toţi am întâlnit vorbitori publici care puteau prezenta discursuri foarte frumoase, am observat în general o lipsă de conţinut în învăţăturile lor dacă nu vorbeau din inimă, îndemnaţi de iubirea de adevăr — nu de iubirea de aplauze, nu de iubirea de bani.

 

1 Cor. 13:2 „Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.”

 

R 3150, col. 1, par. 6:

Printre daruri, prorocia sau oratoria este una pe care apostolul o laudă. Cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu este de asemenea lăudată, şi cunoştinţa mare este socotită printre cerinţele creştine principale; totuşi apostolul declară că, chiar le-ar avea pe toate acestea în cea mai deplină măsură şi iubirea ar lipsi, el n-ar fi nimic — pur şi simplu nimic — nu un membru al Noii Creaţii, deoarece iubirea este chiar spiritul conceperii la natura cea nouă. Ce probă minunată este aceasta! Fiecare să şi-o aplice sieşi. Dacă sunt ceva sau nu sunt nimic în socoteala lui Dumnezeu trebuie să fie măsurat prin iubirea mea pentru El, pentru fraţii Lui, pentru cauza Lui, pentru lume în general, şi chiar pentru vrăjmaşii mei, mai degrabă decât prin cunoştinţa, faima sau oratoria mea. Totuşi, nu trebuie să înţelegem că cineva poate avea o cunoştinţă a tainelor adânci ale lui Dumnezeu fără să fi fost conceput de Spiritul sfânt al iubirii; căci lucrurile adânci ale lui Dumnezeu nimeni nu le cunoaşte decât prin Spiritul lui Dumnezeu; dar se poate pierde spiritul înainte de a pierde cunoştinţa care l-a adus pe acesta. În măsurarea caracterului deci, trebuie să punem iubirea întâi, şi s-o considerăm proba principală a apropierii şi a acceptării noastre de Domnul.

 

1 Cor. 13:3 „Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi nu aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.”

 

R 3150, col. 2, par. 1, 2:

Apostolul ia apoi altă linie de argumentare: ascultătorii lui au înţeles deja că bunăvoinţa, pomenile pentru cei săraci sunt lăudabile; şi pentru a le insufla importanţa iubirii ca principiu stăpânitor al inimii lor, apostolul declară că dacă şi-ar da toate bunurile pentru hrană săracilor — fără a-şi păstra ceva — şi totuşi ar face aceasta fără iubirea corespunzătoare ca resortul principal al conduitei, nu i-ar folosi la nimic. El merge mai departe şi declară că, chiar dacă ar fi martir şi ar fi ars pe rug, aceasta nu i-ar aduce răsplata binecuvântată pe care o caută, decât dacă acel martiriu ar fi determinat, impulsionat de iubire.

Dar s-ar putea întreba: Cum ar putea practica cineva astfel de lepădare de sine, astfel de sacrificiu, astfel de credinţă etc., şi totuşi să fie fără iubire? Gândul nostru nu este că unii le-ar putea practica pe acestea şi totuşi să fie fără iubire; este că trebuie să fie o măsură de iubire. Înţelegem că apostolul face această declaraţie tare a cazului pentru a ne arăta că pomenile noastre, sacrificiile noastre, cunoştinţa noastră, învăţătura noastră, sunt plăcute Domnului şi apreciate de El numai în măsura în care la baza lor este iubire. Dacă este puţină iubire, ele sunt puţin apreciate; dacă este multă iubire în ele, atunci Dumnezeu le apreciază mult. Dacă sunt determinate cu totul de iubire, atunci Dumnezeu le acceptă pe deplin. Dacă iubirea este numai o parte din puterea motrice care stă la baza conduitei noastre ca Noi Creaturi, aceasta sugerează că alte motive se află în noi, care tind să neutralizeze în aprecierea Domnului chiar şi serviciile şi sacrificiile făcute în numele Său şi cu obiective vrednice. Să fim în gardă împotriva acestor influenţe de neutralizare şi să căutăm cu seriozitate să fim cu toată inima, plini de iubire — ca fiecare serviciu făcut Domnului, fraţilor, adevărului, să fie dintr-o inimă curată, fără ambiţie, mândrie personală etc.

 

1 Cor. 13:4 „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie.”

 

R 3150, col. 2, par. 3-6:

După ce ne-a dat o astfel de idee despre importanţa iubirii, apostolul continuă şi descrie ce este şi ce nu este ea — cum operează şi cum nu operează sau nu se poartă ea. Fiecare să-şi facă o aplicare practică a acestei chestiuni la sine însuşi, şi să întrebe: Am eu astfel de iubire, în special pentru casa credinţei, care mă face să sufăr considerabil şi pentru timp îndelungat, şi totuşi să fiu plin de bunătate? Cât de repede mă supăr? Dacă foarte repede, aceasta desigur arată că am foarte puţin din Spiritul Domnului — iubirea. Dacă sunt înclinat să fiu iritat în cele mai mărunte rele ale vieţii — dacă am spiritul de iritare, dacă sunt dispus să întorc rău pentru rău, insultă pentru insultă — aceasta marchează deficitul meu în acest har, cel mai mare dintre toate, atât de important, esenţial pentru reuşita mea ca biruitor, la inspecţia divină.

Se spune despre Tatăl ceresc că „El este bun cu cei nemulţumitori”. Am eu acest spirit de bunătate — Spiritul Lui? Sunt eu bun cu prietenii, gentil, amabil? Pătrunde acest spirit al iubirii toate acţiunile, cuvintele şi gândurile mele — încât mă gândesc la alţii şi sunt plin de consideraţie faţă de ei, încât simt şi manifest bunătate faţă de ei, în cuvânt, în privire, în faptă? Un creştin, mai presus de toţi, trebuie să fie bun, amabil, gentil, la el acasă, la locul său de muncă, în Biserică — peste tot. La copilul lui Dumnezeu, această răbdare şi această bunătate nu sunt numai afişate, cum ar fi legaţi strugurii pe un spin, ci dimportivă, ele sunt roadele Spiritului — produse sau rezultate ale părtăşiei cu Dumnezeu, învăţate de la El, primite de la Spiritul Său de sfinţenie, spiritul iubirii.

Am eu iubirea care nu invidiază, aşa încât îi pot vedea pe alţii că prosperă şi mă bucur de prosperitatea lor, chiar dacă atunci afacerile mele nu sunt atât de prospere? Aceasta este generozitate, tocmai opusul geloziei şi invidiei. Rădăcina invidiei este egoismul: invidia nu va creşte din rădăcina iubirii. Iubirea nu invidiază, ci se bucură de prosperitatea a tot ce este bun.

Am eu iubirea care nu se laudă — iubirea care tinde spre smerenie, care nu este lăudăroasă, nu se umflă de mândrie? Cineva a spus în mod adevărat că „iubirea îl cruţă pe om de a se face de râs printr-o purtare plină de importanţă şi prin a se vârî într-o poziţie care-i trădează incompetenţa”. Lauda — supraestimarea de sine — i-a dus pe mulţi oameni nu numai la nechibzuinţă, ci şi la păcate mari, în străduinţa lor de a-şi înfăptui laudele. Spiritul Domnului este un spirit al minţii sănătoase, care caută nu numai să-i aprecieze cu generozitate pe alţii, ci şi să se aprecieze pe sine cu sobrietate şi să nu se umfle de mândrie.

 

R 2204, col. 1, par. 2-5:

Iubirea desăvârşită este răbdătoare cu slăbiciunile şi imperfecţiunile celor care dau vreo dovadă de intenţii bune. Mai mult, este răbdătoare chiar şi cu cei care nu sunt pe cale şi care se împotrivesc dreptăţii, dându-şi seama că toată lumea este mai mult sau mai puţin sub influenţa marelui adversar, care, aşa cum declară apostolul, orbeşte minţile maselor. Această manifestare a Iubirii a fost foarte proeminentă la Domnul nostru Isus: ce răbdător a fost El cu împotrivitorii Săi. Să dăm atenţie cuvintelor apostolului: „Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală îîn facerea binelui şi în răbdareş în sufletele voastre”. Evr. 12:3.

Iubirea desăvârşită este blândă în metodele ei. Ea caută nu numai să facă bine altora, dar caută să-l facă în cel mai blând mod posibil. Şi cine n-a descoperit că modul şi tonul au mult de-a face cu fiecare afacere a vieţii. În măsura în care se ajunge la iubire desăvârşită, efortul inimii este ca fiecare cuvânt şi faptă, precum şi gândul care le determină pe acestea, să fie pline de bunătate. Este bine să ne amintim motto-ul bătrânului quaker: „Voi trece prin această lume numai o dată. Prin urmare, orice lucru bun pe care-l pot face, sau orice amabilitate pe care o pot face vreunei fiinţe umane, s-o fac acum. Să n-o amân, să n-o neglijez, căci nu voi mai trece pe aici încă o dată”.

Iubirea desăvârşită este generoasă şi nu dă loc la invidie, care, dimpotrivă, izvorăşte dintr-o natură pervertită — din egoism. Iubirea, dimpotrivă, se bucură cu cei ce se bucură, în prosperitatea fiecărei fapte şi a fiecărui cuvânt bun, şi de înaintarea harului creştin şi de serviciul divin al tuturor celor care sunt însufleţiţi de Spiritul divin.

Iubirea desăvârşită este smerită — „nu se laudă”. Ea nu trâmbiţează înaintea sa. Faptele sale bune nu sunt făcute pentru a fi văzute de oameni, ci ar fi făcute exact la fel şi dacă nimeni nu le-ar vedea sau cunoaşte în afară de Dumnezeu. Ea nu se laudă nici cu cunoştinţa ei, nici cu favorurile ei, ci în smerenie recunoaşte că orice dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl; şi este recunoscătoare pentru fiecare îndurare. Adevărat a zis cineva, că „Iubirea îl scuteşte pe om de a se face de râs printr-o purtare plină de importanţă, şi prin aceea că se vâră într-o poziţie care îi trădează incompetenţa”.

 

1 Cor. 13:5 „Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău.”

 

R 3151, col. 1, par. 1-6:

Am eu iubirea care nu se poartă necuviincios — fără amabilitate, nepoliticos? Politeţea a fost definită ca iubire în lucruri mărunte. Curtoazia se spune că este iubire în lucruri mici. Secretul politeţii este fie un lustru de suprafaţă, fie o iubire din inimă. În calitate de creştini, noi trebuie să avem iubire din inimă, care ne va îndemna să acţionăm din bunătate şi curtoazie, nu numai în casa credinţei, ci şi în casele noastre şi în relaţiile noastre cu lumea.

Am eu iubirea care nu caută numai ale sale — care ar putea fi chiar dispusă să lase unele din drepturile sale să fie sacrificate în interesul altora — sau am egoismul care nu numai că va cere drepturile mele cu fiecare ocazie, ci va cere acele drepturi indiferent de comoditatea, confortul şi drepturile altora? A avea iubire în acest sens înseamnă că vom fi în gardă împotriva folosirii nedrepte a altora, şi vom prefera mai degrabă să suferim răul decât să facem un rău — să suferim nedreptate decât să facem nedreptate.

Am eu iubirea care nu se aprinde uşor de mânie? De fapt, originalul nu conţine cuvântul „uşor” şi dă mai degrabă ideea că iubirea nu se irită, nu se aprinde de mânie. Iubirea permite posesorului ei să vadă ambele laturi ale chestiunii; ea face din el un filosof veritabil, îi dă spiritul minţii sănătoase. El îşi dă seama că exasperarea şi mânia violentă sunt urâte, şi mai rău de atât, dăunătoare, nu numai pentru cei împotriva cărora ar putea fi ele îndreptate, ci dăunătoare şi pentru propria inimă şi propriul corp. Pot fi împrejurări când iubirea va trebui să fie fermă, aproape până la asprime şi inflexibilitate, acolo unde sunt implicate principii, unde trebuie învăţate lecţii valoroase; şi aceasta ar putea veni sub titlul de mânie, folosind acest cuvânt în sensul potrivit în legătură cu o mânie dreaptă, exercitată cu un scop iubitor, pentru a face bine — dar şi atunci numai pentru un timp. Dacă ne mâniem pe drept, să căutăm să nu păcătuim, nici chiar cu buzele sau în inima noastră, în care niciodată nu putem întreţine altceva decât sentimente iubitoare şi generoase faţă de cei care ne sunt vrăjmaşi, sau faţă de prietenii noştri pe care vrem să-i ajutăm, sau să-i instruim sau să-i corectăm.

A se aprinde uşor înseamnă a fi ţâfnos. A se lăsa prins într-o patimă, unde sunt implicate priviri rele şi cuvinte rele şi sentimente mânioase. Acest lucru este contrar spiritului iubirii, şi oricine este de partea Domnului şi caută să-I fie plăcut şi să ajungă la poziţia unui biruitor, trebuie să se păzească cu gelozie împotriva acestui asalt ge-neral din zilele noastre. Cei concepuţi de Spirit sfânt trebuie să fie într-o dispoziţie bună. În nici un alt mod nu putem arăta mai bine laudele Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, decât prin manifestarea spiritului iubirii în afacerile zilnice ale vieţii.

Am eu spiritul iubirii care nu se gândeşte la rău — care este fără prefăcătorie, nu suspectează de rău sau nu caută greşeli la alţii, sau nu le atribuie motive rele? Este o veche zicătoare, că „greşelile sunt mari unde iubirea este mică”.

Versiunea revizuită prezintă aici o idee uşor diferită: „Nu ţine seama de rău” — nu-l pune la socoteală împotriva răufăcătorului, ca şi cum ar aştepta o scuză sau o reparare sau o ocazie de „a fi chit”. Dar deşi iubirea trece peste ofense şi nu le pune în socoteală, nu poartă pică, aceasta n-ar însemna că iubirea va trata în mod necesar pe răufăcători exact în acelaşi mod în care i-ar trata pe prieteni. Ar putea fi potrivit sau chiar necesar să se ţină seama de ofense, în măsura de a nu manifesta aceeaşi cordialitate ca înainte, dar să nu se manifeste nici o ură, răutate sau ceartă — nimic în afară de bunătate şi gentileţe, lăsând uşa ocaziei deschisă pentru o cât mai grabnică reconciliere; făcând tot ce se poate pentru a promova o reconciliere şi dând dovadă de bunăvoinţa de a ierta şi a uita răul.

 

R 2204, col. 1, par. 6, până la col. 2, par 2:

Iubirea desăvârşită este amabilă — „nu se poartă necuviincios”. Mândria este rădăcina din care creşte în mare parte conduita necuviincioasă şi grosolănia atât de obişnuite la cei care se cred cineva,  intelectual sau financiar. Dragostea perfectă, dimpotrivă, dezvoltă amabilitatea împreună cu smerenia. Un om cugetător a spus: „Politeţea a fost definită ca dragoste în lucruri mărunte. Curtoazia se spune că este dragoste în lucruri mici. Unicul secret al politeţii este a iubi. Un gentleman îdomnş este acela care face lucrurile cu gentileţe, cu dragoste”.

Iubirea desăvârşită este neegoistă — „nu caută folosul său”, interesele sale, exclusiv. Nimic de aici nu înseamnă că trebuie neglijată datoria de a se îngriji şi a-i aproviziona pe cei care sunt dependenţi de ei prin legături de familie, ca să le poată face bine altora. În toate sensurile, „iubirea începe acasă”. Ideea potrivită, cum înţelegem noi, este că bărbaţii şi femeile stăpâniţi de spiritul iubirii desăvârşite, nu s-ar gândi exclusiv la interesele lor în nici una din afacerile vieţii. În târguieli vor avea interes şi pentru binele celui de la care au cumpărat sau căruia i-au vândut. Ei nu vor dori să profite de un vecin, ci simţitor şi generos vor dori să „trăiască şi să lase şi pe alţii să trăiască”. Pus în acţiune, acest element al iubirii va avea mare influenţă asupra tuturor afacerilor vieţii, în interiorul şi în exteriorul casei şi familiei.

Iubirea desăvârşită este bine echilibrată, „nu se aprinde de mânie”. Printre relele care abundă şi sunt foarte comune astăzi, este acesta unul al dezechilibrului, agitaţiei, toanelor rele, sensibilităţii prea mari, ofensării prea repede. Totuşi, în orice măsură această dispoziţie este întreţinută, sau nutrită cu voia, sau nu este combătută, devine o dovadă a deficienţei şi imperfecţiunii dezvoltării noastre în Spiritul sfânt al Tatălui nostru, şi a deficienţei noastre în asemănarea cu Domnul nostru Isus, Modelul nostru. Foarte puţine dintre dovezile unui spirit greşit primesc atâta amabilitate şi atât de multe scuze pentru a fi continuate, ca aceasta una. Dar oricât ar duce depravarea naturală, ereditatea şi dereglarea nervoasă la acest spirit de agitaţie, de închidere în sine, de prea mare sensibilitate, fiecare inimă plină de Spiritul Domnului trebuie să se opună acestei înclinări spre rău a trupului şi să lupte o luptă bună împotriva ei. Nu este suficient a zice, „acesta este obiceiul meu", pentru că toate obiceiurile naturii căzute sunt rele. Este treaba creaturii noi să biruiască pe cea veche, atât în această privinţă cât şi în alte fapte ale cărnii şi ale diavolului. Puţini dintre noi arată prietenilor şi familiei mai mult decât atât din puterea harului iubirii. Acest har, pe măsură ce creşte, trebuie să facă din fiecare copil al Domnului un temperament blând.

Iubirea desăvârşită este fără prefăcătorie — „nu se gândeşte la rău”. Ea caută să interpreteze caritabil conduita altora. Dacă ea însăşi este curată şi bine intenţionată, preferă şi pe cât posibil se străduieşte să vadă cuvintele şi conduita altora din acelaşi punct de vedere. Ea nu adună animozităţi şi suspiciuni, nici nu fabrică un şir de dovezi amănunţite în legătură cu intenţiile rele din micile afaceri ale vieţii. Cineva a remarcat în mod înţelept că „greşelile sunt mari unde iubirea este mică”. Iubirea face toată îngăduinţa posibilă pentru erorile de judecată, mai degrabă decât să pună la îndoială motivele inimii.

 

1 Cor. 13:6 „Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.”

 

R 3151, col. 1, par. 7:

Am eu iubirea care nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr? Oare sunt principiile de drept şi nedrept atât de bine fixate în mintea mea şi sunt eu în deplin acord cu dreptatea şi atât de în opoziţie cu nedreptatea, încât să nu încurajez nedreptatea, ci s-o condamn chiar dacă mi-ar aduce avantaj? Sunt eu într-un asemenea acord cu dreptatea, cu adevărul, încât să nu pot evita a mă bucura în Adevăr şi în prosperitatea lui, chiar dacă el răstoarnă unele din părerile mele preconcepute sau chiar dacă este spre dezavantajul unora din interesele mele pământeşti? Iubirea lui Dumnezeu, pe care apostolul o descrie aici ca spiritul poporului Domnului, este o iubire mult deasupra egoismului şi este bazată pe principii fixate, pe care, zi de zi, trebuie să le deosebim tot mai clar şi să ne ţinem ferm de ele, întotdeauna, cu orice preţ.

 

R 2204, col. 2, par. 3-5:

Iubirea desăvârşită este sinceră — „nu se bucură de nelegiuire”. O întristează relele oriunde le întâlneşte, dar este compătimitoare faţă de toţi cei care cad în rău din cauza slăbiciunii sau care sunt asediaţi de ispite. În această privinţă iubirea îndeamnă la o cale de acţiune opusă faţă de cea a lui Balaam, care a iubit „plata nedreptăţii”. Ne amintim că Balaam se temea de Domnul, şi ca proroc al Său nu se putea gândi să facă altfel decât după litera strictă a poruncii Domnului; dar el nu avea spiritul ascultării şi loialităţii, spiritul iubirii; şi, prin urmare, când i s-a oferit o răsplată dacă va blestema pe Israel, el a fost dispus, pentru a primi plată, să se conformeze propunerii rele numai dacă îi permitea Domnul. Tot aşa, sunt unii creştini care au respect pentru litera Cuvântului Divin din teamă, dar cărora le lipseşte Spiritul (dispoziţia) sfânt al iubirii, şi care, datorită unei iubiri pentru bogăţie sau popularitate sau confort etc., sunt dispuşi să se angajeze în diferite practici care vin cât se poate de aproape de lezarea Cauzei Domnului, fără să se opună deschis Lui. Unii dintre aceşti balaami sunt în slujire; şi pentru salariu, prestigiu şi prietenia balaacilor bogaţi, sunt dispuşi să predice învăţături pe care ei nu le cred (în privinţa chinului veşnic etc.), şi în diferite feluri să arunce pietre de poticnire în faţa Israelului spiritual (Num. 22:7; 31:16; Apoc. 2:14). Apostolul menţionează că aceşti balaami sunt în mod special reprezentaţi de învăţătorii falşi din Biserica nominală. Vezi 2 Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14.

Fiecare persoană care caută să dezvolte în inima sa Spiritul sfânt, iubirea perfectă, ar trebui să apere cu grijă acest punct al sincerităţii motivului, precum şi al integrităţii purtării. Cea mai mică sugestie de bucurie la căderea unei persoane sau lucru care în vreun grad reprezintă dreptatea şi bunătatea, trebuie să fie deplânsă şi biruită. Iubirea perfectă nu se bucură de nelegiuire în nici o împrejurare sau condiţie şi n-ar avea nici o simpatie, ci numai tristeţe la căderea cuiva, chiar dacă aceasta ar însemna câştigul său.

Iubirea desăvârşită „se bucură de adevăr.” Oricât de avantajoasă ar fi eroarea, iubirea n-ar putea lua deloc parte la ea şi n-ar putea dori răsplata răului şi a erorii. Dar ea se bucură în Adevăr — adevărul asupra fiecărui subiect, şi în special Adevărul Revelaţiei Divine, oricât de nepopular ar putea fi el, oricâtă persecuţie ar putea implica susţinerea lui, oricât ar cauza pierderea prieteniei acestei lumi şi a celor orbiţi de dumnezeul acestei lumi. Spiritul Iubirii are o afinitate atât de puternică pentru Adevăr, încât se bucură să aibă pierdere, persecuţie, necaz, sau orice ar veni împotriva Adevărului şi a slujitorilor lui. În estimarea Domnului este totuna dacă ne ruşinăm de El sau de Cuvântul Lui; şi despre aceştia spune că şi El Se va ruşina înaintea Tatălui când va veni să fie slăvit în sfinţii îngeri.

 

1 Cor. 13:7 „Suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate.”

 

R 3151, col. 2, par. 1:

Am eu iubirea care suferă toate — care este de neînvins împotriva asalturilor răului, care rezistă la rău, la necurăţie, la păcat şi la tot ce este contrar iubirii? Am eu iubirea care crede toate, care nu vrea să impute altuia răul decât dacă este forţată, prin dovezi indiscutabile — care ar crede mai degrabă binele decât răul despre cineva — căreia nu i-ar face plăcere să audă rău, ci ar fi dispusă să-l respingă? Am eu iubirea care speră toate, care perseverează în condiţii nefavorabile, şi continuă să spere şi să lucreze pentru cei care au nevoie de ajutorul meu? Am eu iubirea care rabdă toate — adică aceea care continuă să spere la ce este mai bine în privinţa tuturor şi să se străduiască pentru ce este mai bine, şi aceasta cu perseverenţă — care nu se descurajează uşor?

 

R 2205, col. 1, par. 1-3:

Iubirea desăvârşită „suferă toate”. Este dispusă şi în stare să sufere pentru Cauza lui Dumnezeu: ocări, reproşuri, insulte, pierderi, denaturări, lipsuri şi chiar moarte. „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră" — însuşi centrul şi viaţa acestei credinţe fiind Spiritul sfânt al iubirii faţă de Domnul şi faţă de cei care sunt ai Săi, şi al iubirii compătimitoare faţă de lume. Iubirea perfectă va putea suporta cele mai grele împrejurări şi condiţii pe care Domnul le va permite să vină peste copiii Săi, şi prin harul lui Dumnezeu să-i scoată „mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” şi „S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”.

Iubirea desăvârşită „crede toate.” Este încrezătoare — „crede toate”. Nu este suspicioasă, ci dimpotrivă, este dispusă să aibă încredere în alţii pe cât este posibil, şi să creadă în sinceritatea lor. Ea acţionează pe principiul că este mai bine, dacă-i necesar, să fii înşelat de o sută de ori decât să treci prin viaţă înăcrit de o minte neîncrezătoare, suspicioasă — cu mult mai bine decât să acuzi sau să suspectezi pe nedrept chiar şi o singură persoană. Aceasta este dispoziţia îndurătoare aplicată la gânduri; şi despre această dispoziţie Învăţătorul a spus: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi milă". Mintea şi inima nemiloase, gata la orice provocare uşoară sau imaginară să gândească rău despre alţii, sunt tatăl cuvintelor şi purtării nemiloase faţă de alţii.

Iubirea desăvârşită „nădăjduieşte toate”. Nu se descurajază uşor. Speranţa este secretul perseverenţei Iubirii. Învăţând de la Dumnezeu şi devenind părtaşă sfinţeniei Sale, ea se încrede în El şi neînfricată speră în împlinirea Legământului Său îndurător, oricât de întunecate ar fi împrejurările imediate. Acest element de speranţă al iubirii este unul din aspectele remarcabile ale perseverenţei sfinţilor, făcându-i capabili să îndure „suferinţa, ca buni ostaşi al lui Hristos Isus”. Calitatea ei de speranţă o împiedică să fie cu uşurinţă ofensată sau cu uşurinţă oprită în lucrarea Domnului. Unde alţii ar fi descurajaţi şi puşi pe fugă, spiritul iubirii dă rezistenţă; pentru că ancora speranţei ei este fixată ferm „dincolo de văl”. Ea se ţine ferm de Stânca Veacurilor şi de aceea nu poate fi împinsă la disperare.

 

1 Cor. 13:8 „Dragostea nu piere niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.”

 

R 3151, col. 2, par. 3:

Apoi apostolul arată că după cum iubirea este lucrul cel mai mare, tot aşa este şi cel mai durabil. Darul profeţiei va trece; valoarea şi necesitatea vorbirii în limbi va înceta; şi cunoştinţa de acum, imperfectă cum este, trebuie desigur să înceteze a fi valoroasă când vor fi introduse perfecţiunile noii dispensaţii. Cei mai bine informaţi de acum cunosc numai în parte, dar când va fi atinsă perfecţiunea în Împărăţie şi sub administrarea ei, toate condiţiile parţiale şi imperfecte de acum vor fi depăşite, şi numai despre acel singur lucru se poate spune că va dura şi va fi veşnic — şi acel lucru este Iubirea.

 

R 2205, col. 1, par. 4:

Iubirea este nu numai cel mai mare dintre toate harurile, ci într-adevăr, după cum am văzut, ea este suma tuturor roadelor Spiritului. Ea este veşnică — „Dragostea nu piere niciodată". Viaţa veşnică este pregătită pentru cei care dezvoltă această calitate în perfecţiunea ei glorioasă. Iar cei care au iubirea sacrificatoare pe care a avut-o iubitul nostru Învăţător, care iubesc aşa încât să-şi dea viaţa bucuroşi pentru fraţi, vor câştiga viaţa cea mai deplină şi mai măreaţă dintre toate — viaţa divină.

 

1 Cor. 13:9-12 „Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost cunoscut şi eu pe deplin.”

 

R 3151, col. 2, par. 4, 5:

O ilustraţie a creşterii pe care trebuie s-o aşteptăm între cunoştinţa şi realizările de acum şi cele viitoare este aceea a unui copil şi a creşterii lui la starea de bărbat. Altă ilustraţie este a vederii neclare în una din oglinzile de demult, care dădea numai o imagine imperfectă. Cu perfecţiunile stării noi, vom vedea perfect, vom cunoaşte perfect, vom înţelege perfect. Tot aşa, darurile care au fost în Biserica timpurie au fost foarte potrivite pentru ea, potrivite pentru starea ei de copilărie; dar când s-a dezvoltat până la maturitate, valoarea acelor „daruri” a scăzut şi ele n-au mai fost; dar trebuiau aşteptate mai mari manifestări de favoare divină, credinţa, speranţa şi iubirea. Biserica lui Dumnezeu trebuie să le cultive pe toate acestea trei şi să le socotească roade ale spiritului, mult mai presus de darurile spiritului — şi cel mai mare dintre ele este Iubirea.

Iubirea este şi cea mai durabilă; căci, nu va înceta de fapt credinţa când vom vedea şi vom cunoaşte amănunţit? Şi nu va înceta de fapt speranţa când vom ajunge la împlinirea tuturor speranţelor noastre şi vom deveni posesori ai plinătăţii făgăduinţelor Tatălui nostru ceresc? Iubirea însă nu se va sfârşi niciodată, după cum n-a avut nici început. Dumnezeu este iubire, şi fiindcă El n-a avut început, tot aşa şi iubirea, este fără început; căci ea este caracterul Său, firea Sa, şi fiindcă El durează pentru totdeauna, şi iubirea va dura pentru totdeauna. Prin urmare, oricine învaţă amănunţit lecţiile din prezent în şcoala lui Cristos şi astfel este bine înzestrat cu acest minunat har al iubirii, îşi adună comori care pot fi ale sale toată eternitatea — o mare binecuvântare pentru sine şi pentru toţi aceia cu care vine acum în contact; şi o binecuvântare pentru lume, căreia lui îi va fi permis să-i slujească în timpul Mileniului — o binecuvântare veşnică, fiindcă este o pecete a aprobării divine.

 

R 2205, col. 1, par. 6, până la col. 2, par. 1:

După ce descrie acest minunat şi necesar element al caracterului în perfecţiunea lui, apostolul se întoarce şi-l compară cu acele „daruri” pe care ei le apreciau şi le doreau atât de mult, şi arată că principalul dintre aceste „daruri” este inferior Iubirii. El spune că darul prorociei va dispărea, va înceta, fiindcă necesitatea prorociei va înceta: puterea miraculoasă de a vorbi în limbi necunoscute va înceta pentru acelaşi motiv; cunoştinţa tainelor şi capacitatea de a expune lucrurile adânci ale lui Dumnezeu vor înceta treptat, pe măsură ce lumina perfectă va ajunge treptat la toţi oamenii; căci atunci când lumina deplină, clară, va fi venit, nimic nu va mai fi ascuns, totul va fi descoperit şi toţi vor putea vedea; ca atare, darurile capacităţii de a înţelege tainele planului divin şi de a le expune altora, deşi sunt două dintre cele mai mari daruri, vor dispărea în cele din urmă în lumina desăvârşită; dar Iubirea nu va înceta niciodată. Ea este cel mai mare lucru din această lume şi va continua să fie cel mai mare lucru şi în lumea viitoare; căci Dumnezeu este Iubire; şi toţi cei care vreau să se bucure de favoarea Sa şi de răsplăţile acesteia, viaţa veşnică, trebuie să-l aibă pe acesta, caracterul Său sfânt.

Făcând o pauză, apostolul remarcă ce puţin cunoaştem toţi în prezent; chiar şi cei care au cea mai mare cunoştinţă şi pot expune Cuvântul divin şi tainele ascunse cunosc numai în parte, văd numai neclar; şi deşi neclaritatea va dispărea treptat în lumina desăvârşită pe măsură ce răsare Soarele Dreptăţii, totuşi vom cunoaşte numai în parte până când vom fi „schimbaţi”; când imperfecţiunea va ceda locul perfecţiunii.

Privind în urmă la copilărie, putem vedea că aşa cum ne-am dezvoltat fizic şi am crescut în cunoştinţă în lucrurile pământeşti, şi corespunzător s-a schimbat procesul gândirii noastre, purtarea şi limbajul, tot aşa în lucrurile spirituale trebuie să ne dăm seama că la începutul căii noastre creştine am fost „prunci”; şi să nu fim satisfăcuţi să rămânem aşa, ci să dorim să creştem individual în Cristos în toate lucrurile. Şi ceea ce este adevărat despre fiecare individual, este adevărat şi despre Biserică în ansamblu. Perioada darurilor limbilor şi minunilor a fost o perioadă de pruncie, copilărie; pe măsură ce s-a făcut progres, sub conducerea Spiritului sfânt, unele dintre aspectele acelea foarte necesare şi bine adaptate stadiului copilăriei au trecut, şi în locul lor au venit alte experienţe, metode şi conduceri în adevăr. Prin urmare, astăzi „limbile” au dispărut, „prorociile” în sensul prezicerii evenimentelor viitoare au trecut etc., după ce au servit bine scopurile. Dar Domnul continuă să dea Bisericii „cunoştinţă”, chiar dacă este o cunoştinţă imperfectă; El continuă să dea metode de evanghelizare sau de răspândire a veştilor adevărului pentru cei necredincioşi; El dă încă învăţători şi ajutoare în Biserică. Dar de obicei acestea nu sunt date miraculos, ca la început, ci natural şi prin adăugarea binecuvântării Domnului la calităţile naturale. Dar toate acestea vor înceta în ceea ce priveşte Biserica, atunci când se va sfârşi calea ei — „când va veni ce este desăvârşit”, ea nu va mai avea nevoie de aceste ajutoare imperfecte.

 

1 Cor. 13:13 „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”

 

R 2205, col. 2, par. 2:

Trei daruri ale spiritului, de felul celor dezvoltate ca roade, vor supravieţui; şi acestea trei trebuie căutate cu sârguinţă şi cultivate cu hărnicie; ele sunt: Credinţa, Speranţa şi Iubirea; dar cel mai mare, principalul dintre acestea este Iubirea. Credinţa şi Speranţa, deşi sunt două dintre calităţile cele mai necesare în prezent, ajutându-ne să ne întărim chemarea şi alegerea, şi două care nu vor înceta niciodată, toată eternitatea, îşi vor pierde în mare măsură operarea activă „când va veni ce este desăvârşit”, fiindcă în mare măsură şi în legătură cu multe subiecte, vederea şi cunoştinţa vor lua locul Credinţei şi Speranţei. Dar iubirea nu va pieri niciodată, nu va scădea, nu va slăbi. Va fi la fel de activă, de glorioasă şi de folositoare în viaţa viitoare ca şi acum. De fapt, esenţa vieţii perfecte viitoare va fi Iubirea.

 

3. Cum ne ajută ilustraţia spectrului să înţelegem iubirea?

 

R 2203, col. 1, par. 3, până la col. 2, par. 2:

Ce este deci Iubirea, această calitate minunată fără de care nimic nu este plăcut în ochii lui Dumnezeu? Apostolul nu încearcă să definească Iubirea, ci se mulţumeşte să ne dea o descriere a unora dintre manifestările ei. Faptul este că Iubirea, ca viaţa şi lumina, este greu de definit; şi cele mai bune străduinţe ale noastre de a o înţelege sunt pe linia efectelor ei. Unde lipseşte Iubirea, rezultatele sunt mai mult sau mai puţin rele; unde Iubirea este prezentă, rezultatele diferă potrivit gradului Iubirii şi sunt proporţional bune. Un profesor de colegiu făcând comentarii asupra cuvântului Iubire a spus:

„Cum aţi vedea că un om de ştiinţă ia o rază de lumină şi o trece printr-o prismă de cristal, cum aţi vedea că ea iese în partea cealaltă descompusă în culorile componente ale ei — roşu, albastru, violet şi portocaliu, şi toate culorile curcubeului — aşa Pavel trece acest lucru, Iubirea, prin magnifica prismă a intelectului său inspirat şi ea iese în partea cealaltă descompusă în elementele ei. Şi în aceste câteva cuvinte avem ceea ce s-ar putea numi spectrul Iubirii, analiza Iubirii. Vreţi să vedeţi care sunt elementele ei? Vreţi să remarcaţi că ele au nume comune; că ele sunt aspecte despre care auzim în fiecare zi, că ele sunt lucruri care pot fi practicate în viaţă de fiecare om, în fiecare loc; şi cum dintr-o mulţime de virtuţi obişnuite este format lucrul suprem, summum bonum (cel mai mare bun — n. t.)?

Spectrul Iubirii are nouă ingrediente:

Răbdare — „Dragostea este îndelung răbdătoare”;

Bunătate — „şi este plină de bunătate”;

Generozitate — „dragostea nu este invidioasă”;

Smerenie — „dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”;

Amabilitate — „nu se poartă necuviincios”;

Lipsă de egoism — „nu caută folosul său”;

Blândeţe — „nu se aprinde de mânie”;

Nevinovăţie — „nu se gândeşte la rău”;

Sinceritate — „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”."

 

4. Care este deosebirea între iubirea naturală sau umană şi iubirea spirituală sau divină?

 

R 2648, col. 1, par. 4:

Trebuie să facem deosebire între iubirea naturală şi iubirea lui Dumnezeu. Toată omenirea are cel puţin o anumită parte de iubire naturală — iubire de sine, de familie, de prieteni. Domnul nostru, vorbind despre acest fel de iubire, sugerează că aceasta nu este iubirea lui Dumnezeu, spunând: „Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce mulţumire aveţi? Şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei” (Luca 6:32). Prin urmare, iubirea lui Dumnezeu este un alt fel de iubire decât aceea comună omului natural, şi noi trebuie să fim conduşi în ea şi să creştem şi s-o dezvoltăm, după cum mărturiseşte apostolul zicând: „Şi Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu” (2 Tes. 3:5). Suntem îndreptaţi spre această iubire prin Cuvântul divin care aduce în atenţia noastră caracterul specific al iubirii lui Dumnezeu, spre deosebire de aceea a omului natural decăzut. În timp ce iubirea omului natural este mai mult sau mai puţin egoistă, chiar în exercitarea ei cea mai bună, faţă de prieteni, Dumnezeu Îşi recomandă iubirea Sa faţă de noi ca o iubire de un fel superior, prin aceea că pe când eram noi încă păcătoşi, străini, înstrăinaţi, vrăjmaşi prin fapte rele, în planul Său îndurător, iubitor, Cristos a murit pentru noi. Acest fel de iubire nemeritată, sacrificatoare, este cu totul diferită de orice îi este cunoscut omenirii decăzute. Cum a spus Domnul nostru Isus, cea mai mare iubire printre oameni ar fi ca un om să-şi dea viaţa pentru prietenii Săi, dar a-şi da viaţa pentru prietenii săi este desigur un fel mult mai înalt de iubire — neegoistă, îndurătoare, cerească. Ioan 15:13; Rom. 5:7.

 

R 3233, col. 2, par. 1-3:

Într-un cuvânt, sunt două planuri de prietenie — un plan natural, pe care oamenii ce se aseamănă în privinţa însuşirilor naturale sunt atraşi unii spre alţii; şi un plan spiritual, pe care cei ce nu se aseamănă în privinţa însuşirilor naturale, dar se aseamănă în privinţa speranţelor, scopurilor şi ambiţiilor spirituale, sunt atraşi încă mai aproape unii de alţii prin noua legătură, noua iubire care leagă, nu carnea, ci inima în iubire şi unitate creştină.

Aceste Creaturi Noi în Cristos Isus se cunosc unele pe altele nu potrivit cărnii, ci potrivit Spiritului. În spiritul sau mintea nouă a fiecăruia dintre aceştia se află cele mai nobile sentimente, cele mai înalte aspiraţii, ceea ce este bun, adevărat, nobil, curat — oricare ar fi slăbiciunile lor potrivit cărnii. Ei se iubesc unii pe alţii din punctul de vedere nou, al intenţiei, al voinţei, al armoniei cu Dumnezeu, şi prietenia lor unul pentru altul creşte tot mai mult, pe măsură ce fiecare vede energia celorlalţi în lupta bună a credinţei împotriva răului şi a influenţelor lumii, a cărnii şi a Adversarului. Nici limba, nici peniţa nu pot exprima cum se cuvine iubirea şi prietenia care există între aceste Noi Creaturi în Cristos Isus, pentru care cele vechi au trecut şi toate s-au făcut noi.

Aceasta însă nu înseamnă că un părinte trebuie să aibă aceeaşi iubire faţă de alţi copii cum are faţă de ai săi — el are o răspundere mai mare faţă de copiii săi şi trebuie să şi-o îndeplinească. Nici nu înseamnă că toţi sfinţii vor fi iubiţi în acelaşi grad. Ni se spune că Domnul nostru i-a iubit în mod deosebit pe unii dintre ucenicii Săi. Curând, când perfecţiunea va înlocui imperfecţiunea, toţi „fraţii” vor fi perfecţi şi toţi cei din jur vor fi fraţi preaiubiţi. Până atunci însă, noi trebuie să-i iubim pe toţi, dar „făcând o deosebire” — potrivit obligaţiilor naturale şi dezvoltării spirituale. Iuda 22.

 

5. Care este deosebirea între iubirea din datorie (phileo) şi iubirea dezinteresată sau divină (agape)?

 

R 2807 — Iubirea din datorie (phileo) ilustrată:

„Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.” Mat. 10:37.

Iubirea din datorie faţă de rudele familiei noastre este corectă, dar nu trebuie să fie la egalitate cu iubirea din datorie faţă de Domnul, altfel nu-L putem urma pe El ca „biruitori”.

„Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde.” Ioan 12:25.

Este datoria noastră să iubim viaţa, în sensul de a o aprecia şi a nu vrea să o distrugem sau să o irosim cu nechibzuinţă; dar cel care a devenit ucenicul lui Cristos şi care este angajat să meargă în urmele Sale până la moarte, trebuie să ţină minte că el şi-a predat deja viaţa ca om, schimbând-o cu o speranţă de viaţă ca „nouă creaţie”, fiinţă spirituală. El nu trebuie să mai fie stăpânit de iubirea phileo sau iubirea din datorie pentru viaţa pământească, ci, mişcat de iubirea agape, trebuie să-şi dea viaţa naturală de bunăvoie în serviciul lui Dumnezeu — „pentru fraţi”.

„Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, PENTRU CÂ M-aţi iubit.” Ioan 16:27.

În ambele din aceste cazuri phileo înseamnă iubire din datorie. Aceasta era cea mai înaltă formă de iubire pe care ucenicii în general o puteau aprecia, cum a mărturisit Petru. Şi iubirea Tatălui faţă de ei a fost aceeaşi iubire din datorie: ucenicii nu primiseră încă Spiritul sfânt şi iubirea agape sau iubirea dezinteresată mai înaltă şi caracterul ei, şi de aceea Tatăl nu putea să-i iubească pentru ceea ce erau, ci avea o iubire din datorie faţă de ei numai fiindcă ei ajunseseră la o iubire din datorie faţă de Cristos şi deveniseră prietenii şi ucenicii Lui.

„Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei.” Ioan 15:19.

Phileo sau iubirea din datorie este exercitată de părintele, copilul şi aproapele lumesc pe baze egoiste — „ai săi”.

„Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema. Maran atha! (Domnul vine!). îVa fi blestemat sau condamnat la Moartea a Doua când va veni Domnul.ş” 1 Cor. 16:22.

O apreciere a lucrării lui Cristos va fi aşteptată de la toţi când vor fi aduşi la o cunoştinţă a mântuirii pe care Dumnezeu a pregătit-o prin El: şi oricine va refuza să răspundă prin phileo sau iubire din datorie, va fi îndepărtat de la viaţă devreme în domnia milenară. Dar de la cei care vor exercita phileo sau iubirea din datorie, se va aştepta să înainteze şi să ajungă la „ţinta” iubirii agape, caracterul de iubire adevărată, dezinteresată — dacă vor vrea să ajungă la viaţă veşnică. Mulţumim lui Dumnezeu că viaţa actuală nu închide uşa ocaziei pentru nici unul care n-a ajuns la iubirea phileo sau iubirea din datorie, nici pentru mulţi care au cunoscut-o, dar n-au ajuns încă la agape.

„Iubirea de bani”, „iubitori de sine”, „le place să aibă scaunele dintâi”, „iubitori mai mult de plăceri”, „primitor de oaspeţi” şi prieten, sunt din phileo, iubire din datorie sau iubire care are un motiv sau o cerinţă asupra ei. Petru ne îndeamnă să unim cu amabilitatea frăţească (phileo) gradul următor şi mai înalt al iubirii dezinteresate — agape. 2 Pet. 1:7.

Iubirea dezinteresată (agape) ilustrată

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu.” Ioan 3:16.

Iubirea care a determinat răscumpărarea omului n-a fost phileo sau iubirea din datorie, căci Dumnezeu n-a nedreptăţit pe creaturile Sale prin condamnarea la moarte; nici omul n-a făcut ceva vreodată pentru Creator care să-L pună pe El sub obligaţie sau iubire din datorie în schimb. Iubirea lui Dumnezeu care a determinat răscumpărarea noastră a fost agape, sau caritatea dezinteresată, bunăvoinţa, iubirea.

„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Rom. 5:8.

Această dragoste (agape) pe care Dumnezeu a arătat-o este felul de dragoste pe care o pune în faţa noastră ca cel mai înalt standard sau „ţintă” spre care trebuie să alergăm dacă vrem să câştigăm premiul — o ţintă care este imposibilă pentru carnea noastră decăzută, dar la care se poate ajunge prin mintea, voinţa, inima noastră reînnoită. Acest standard este exprimat în cuvintele:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Luca 10:27. Rom. 3:9.

„Scopul poruncii este dragostea.” 1 Tim. 1:5.

Adică, obiectivul întregii instruiri şi disciplinări din partea lui Dumnezeu este să ne aducă la această asemănare a caracterului Său, reprezentată prin cuvântul agape — iubire; căci „Dumnezeu este dragoste îagapeş; şi cine rămâne în dragoste îagapeş rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” 1 Ioan 4:16.

Noi trebuie să recunoaştem ca fraţi şi pe aceia care au numai gradul phileo al iubirii din datorie, cum a făcut Pavel când a scris: „Salută pe cei care ne iubesc îphileoş în credinţă” (Tit 3:15), dar trebuie să căutăm să „iubim pe fraţi” (1 Pet. 2:17) cu iubirea agape sau iubirea mai înaltă, care nu-şi socoteşte scumpă viaţa actuală şi că trebuie cruţată, ci îşi dă cu bucurie viaţa pentru fraţi — în sacrificii zi de zi şi ceas de ceas, de timp, de bani şi de toate interesele pământeşti pentru ei. 1 Ioan 3:16.

Petru compară cele două feluri de iubire într-un singur verset, zicând: „Deci, ca unii care prin ascultarea de adevăr v-aţi curăţit sufletele ca să aveţi o dragoste îphileoş de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă îagapeş cu căldură unii pe alţii, dintr-o inimă curată.” 1 Pet. 1:22.

„Dragostea îagapeş nu face rău aproapelui; dragostea îagapeş deci este împlinirea legii.” Rom. 13:10.

Agape este tradus greşit prin „caritate” (în limba engelză, n. t.) în 1 Cor. 8:1: „Dar cunoştinţa îngâmfă, pe când agape zideşte.”

Agape este tradus greşit prin „caritate” în marele discurs al apostolului despre iubire, în 1 Cor. 13:1, 2, 3, 8, 13; 14:1. Aici el numeşte iubirea agape lucrul principal al caracterului creştin, cununa tuturor harurilor creştine, spunându-ne că fără ea, toate sacrificiile şi negările de sine ar fi fără valoare în socoteala lui Dumnezeu, în timp ce cu ea ca motiv inspirator, chiar cele mai slabe eforturi ale noastre sunt acceptabile prin Cristos.

 

R 2032, col. 1, par. 7:

Manifestările acestui Spirit sfânt sunt întreite. (1) Iubire supremă faţă de Dumnezeu şi loialitate voioasă faţă de cauza Sa, chiar cu preţul suferinţei. (2) Iubire de fraţi — neegoistă, nobilă, pură — dorinţă pentru binele lor, care este totdeauna trează să le facă bine. (3) Iubire compătimitoare pentru lume, care îndeamnă la fapte bune, cum permite ocazia, şi la dorinţă şi efort  de a trăi întotdeauna în pace cu toţi oamenii. În mod necesar, cele anterioare vor implica dezvoltare în răbdare, smerenie etc.

 

Mana 27 iunie:

„Şi Cel care ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit.” 2 Cor. 1:21, 22.

Pecetea sau semnul Noii Creaturi este posesiunea Spiritului lui Cristos. Manifestarea acestui Spirit sfânt este triplă: (1) Iubire mai presus de toate faţă de Dumnezeu şi loialitate bucuroasă faţă de cauza Sa, chiar cu preţul suferinţei. (2) Iubire altruistă, nobilă şi curată faţă de fraţi, dorinţă pentru bunăstarea lor, care întotdeauna este gata să le facă bine. (3) Iubire compătimitoare faţă de lume, care, în ocaziile ce se prezintă, ne îndeamnă spre fapte bune şi spre dorinţa şi efortul de a trăi întotdeauna în pace cu toţi oamenii.

 

7. Cum putem face deosebire între iubirea adevărată şi falsă?

 

R 1864 — Iubirea adevărată faţă de iubirea falsă:

Dumnezeu este iubire! Feriţi-vă de oamenii care în timp ce vorbesc mult despre iubire şi încearcă a străluci ca exponenţi ai ei, fac aceasta pe socoteala caracterului lui Dumnezeu. Unii dintre ei se arată a fi atât de iubitori încât nu pot admite că Dumnezeu îl poate distruge pe Satan şi pe cei răi, aşa cum declară că va face. Ei pun ca standard argumentul lor şi spun: „Desigur, Dumnezeu nu poate fi mai puţin iubitor decât mine — şi eu l-aş salva pe Satan şi pe toţi”. Biete inimi nechibzuite, „necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, au căutat să-şi stabilească o dreptate a lor înşişi şi nu s-au supus astfel dreptăţii lui Dumnezeu”, exponenţii cei mai înalţi ai acesteia fiind Cuvântul şi conduita lui Dumnezeu. Astfel inimile lor nechibzuite se întunecă. Numai aceia vor fi iubiţi de Domnul şi feriţi de cădere, şi numai aceia vor fi socotiţi ca „mărgăritare”, care respectă Cuvântul Său şi îşi formează din el standardul judecăţii; şi care nu încearcă să-l strice după propria lor concepţie.

Feriţi-vă de toţi aceia care vorbesc mult despre iubire! Căci Satan foloseşte adesea aceasta ca o haină de lumină ca să acopere conduita rea sau doctrinele rele — a căror lipsă reală de iubire el vrea astfel să o ferească de critică. De exemplu, iubirea adevărată începe cu Dumnezeu şi zice: „Dumnezeu să fie găsit adevărat şi orice om să fie găsit mincinos”. Iubirea falsă este adesea iubire de sine, care n-ar ezita să târască în noroi chiar şi onoarea, iubirea şi dreptatea divină pentru a se slăvi pe sine ca fondatorul unei teorii; de exemplu, teoria care pune pe seama lui Dumnezeu „tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea” din prezent şi din trecut. Să prespunem noi că aceia care astfel hulesc numele sfânt al lui Dumnezeu şi care pun pe seama Lui tot păcatul şi faptele diavoleşti din cei şase mii de ani trecuţi, Îl iubesc într-adevăr pe Dumnezeu cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea lor? Desigur că nu! Inima iubitoare şi apreciativă Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca întruchiparea celui mai înalt standard de iubire şi dreptate, de adevăr şi neprihănire. Astfel de teorie ar fi o urâciune pentru oricine are adevărata iubire a lui Dumnezeu chiar şi în grad limitat. Aceştia nu trebuie nici măcar să aibă asigurările Scripturii că „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor”; că „în El nu este întuneric îrăuş” — că „lucrarea Lui este perfectă”; că „El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni” la rău , nici El nu este ispitit.

Dacă cineva crede şi vorbeşte potrivit unei astfel de teorii, înseamnă că nu este lumină în el; este plin de întuneric.

 

8. Care este importanţa acestui har?

 

R 2202, col. 1, par. 3, până la col. 2, par. 3:

Alături de predica de pe munte a Marelui Învăţător, stă acest discurs despre Iubire al marelui apostol Pavel. Ambele discursuri dau aceeaşi învăţătură, dar o abordează din puncte de vedere diferite. Ca elevi în Şcoala lui Cristos, toate instrucţiunile din Cuvântul şi providenţele divine sunt intenţionate să ne dezvolte inimile şi să ne influenţeze purtarea în armonie cu liniile Iubirii. Aceasta a fost mărturia Învăţătorului când a spus: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unul pe altul”. La fel a declarat că toată legea lui Dumnezeu pentru oameni se împlineşte în iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Atunci, deoarece „Dragostea este împlinirea Legii” şi legătura desăvârşirii, fără de care nici un alt har al caracterului n-ar fi cu adevărat frumos, nu ne mirăm să aflăm declaraţia din Scriptură că „Dumnezeu este dragoste” şi că „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu”.

Domnul nostru declară: „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” — Dumnezeul care este Iubire. A-L cunoaşte pe Dumnezeu în sensul indicat aici înseamnă mai mult decât doar a şti că există Dumnezeu; înseamnă mai mult decât doar a şti ceva din planul şi ceva despre caracterul iubitor al lui Dumnezeu; înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu în sensul cunoştinţei personale şi al aprecierii caracterului Său; şi nimeni nu poate avea această cunoştinţă decât dacă primeşte, are parte de Spiritul lui Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, spiritul Iubirii. Şi acest spirit al sfinţeniei şi al Iubirii nu poate fi obţinut instantaneu; este ceva ce creşte, şi dezvoltarea lui este afacerea principală şi trebuie să fie preocuparea principală a tuturor celor care speră să-L cunoască pe Dumnezeu în sensul complet, care va fi răsplătit cu viaţă veşnică.

Ca atare, după ce Dumnezeu a făcut marea pregătire a Mielului lui Dumnezeu şi răscumpărarea întregii omeniri realizată prin El, diferiţii paşi pentru eliberarea noastră din păcat şi moarte au fost pe linia dezvoltării în noi a acestui caracter de Iubire, caracterul lui Dumnezeu, singurul care, potrivit standardului divin, ne va face plăcuţi înaintea Tatălui şi ne va aduce harul Său al vieţii veşnice. O, cât este de important deci să fim „învăţaţi de Dumnezeu” şi să dezvoltăm caracterul Lui. „Învăţaţi de la Mine”, a spus iubitul nostru Răscumpărător; şi putem învăţa bine, căci El este reprezentarea e-xactă a caracterului glorios de iubire al Tatălui. „Dacă n-are cineva duhul lui Hristos îSpiritul sfânt al Tatălui, Iubireaş, nu este al Lui.”

La început noi suntem material foarte slab din care să formeze asemănarea iubitului Fiu al lui Dumnezeu (Rom. 8:29). Am fost „copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” — asemănarea iniţială a lui Dumnezeu avută de tatăl Adam înainte de încălcarea sa a fost în mod trist pierdută în cei şase mii de ani care au intervenit: ca atare, în loc să fim găsiţi în asemănarea Iubirii lui Dumnezeu, aflăm că „am fost născuţi în nelegiuire şi în păcat am fost concepuţi”, în asemenea grad, încât, în loc ca Iubirea să fie principiul natural conducător în caracterul nostru, aceasta este în multe cazuri aproape cu totul ştearsă; şi ceea ce rămâne este în mare măsură contaminat cu rău, iubire de sine, iubire de păcat şi iubire carnală — stricăciuni care sunt în direct antagonism cu Iubirea neegoistă, sănătoasă care este esenţa caracterului divin.

Lucrarea harului pentru lume în Veacul Milenar va fi să facă cunoscut întregii omeniri caracterul îndurător al lui Dumnezeu şi prevederea Sa pentru mântuirea tuturor; şi să-i transforme pe toţi care vor vrea, de la depravarea păcatului la perfecţiunea caracterului — Iubire: făcând omenirea încă o dată chipuri ale lui Dumnezeu. Nu numai le va transforma voinţa, ci aceasta va fi însoţită şi de o transformare fizică, ceea ce va îndepărta din ei toate stigmatele păcatului şi toate înclinaţiile ereditare spre acesta, şi-i va lăsa în asemănarea lui Dumnezeu, cu o amintire a faptului că păcatul nu este de dorit şi că are consecinţe rele.

9. Cum se obţine iubirea?

 

R 2203, col. 2, ultimul par., până la 2204, col. 1, par. 1:

Scripturile ne informează că în starea noastră decăzută iubirea neegoistă este străină naturii noastre, şi trebuie introdusă în ele prin puterea lui Dumnezeu, zicând: „Nu ... noi am iubit pe Dumnezeu, ci ... El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre”. Aflând despre această mare iubire a lui Dumnezeu, crezând cu adevărat şi apreciind-o, „Dragostea lui Hristos ne constrânge îla Iubireş”. Suntem „concepuţi prin Cuvântul adevărului” — mesajul Iubirii lui Dumnezeu în iertarea păcatelor noastre şi chemarea Lui să ne întoarcem la favoarea şi asemănarea Sa, şi prevederea Sa de a ne ajuta pe cale ca să putem deveni asemănări ale iubitului Său Fiu.

Măsura aprecierii Iubirii Divine va fi măsura zelului nostru în conformarea caracterelor după modelul divin. O dispoziţie naturală aspră, necioplită, degradată, poate cere un timp mult mai îndelungat după ce harul iubirii divine intră în inima sa, înainte ca acel har să se manifeste în toate cuvintele, gândurile şi faptele omului exterior. Alţii, dimpotrivă, din naştere mai nobili şi mai cultivaţi, ar putea chiar şi fără harul lui Dumnezeu în ei, să aibă multe din rafinamentele exterioare, aşa încât conduita lor ca creştini să fie mai plăcută. Nimeni în afară de Cel care citeşte inima nu este competent să judece cine a primit şi cine n-a primit acest har şi gradul dezvoltării lui în inimile noastre: dar fiecare poate judeca pentru sine, şi fiecare conceput de acest Spirit sfânt, Iubirea, să caute să-şi lase lumina să strălucească prin toate căile de comunicare cu semenii săi, aşa încât să slăvească pe Tatăl nostru din ceruri şi să „vestească virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

 

R 2648, col. 2, par. 6:

Această înnoire a spiritului, această minte nouă, această minte în acord cu iubirea lui Dumnezeu, apostolul ne asigură că nu este primită decât de cei care primesc Spiritul sfânt. Cei care fac numai pasul îndreptăţirii, pot într-o măsură să aibă o reformare a vieţii, aşa încât în loc să aibă în mod deschis o cale rea, vor căuta să trăiască cel puţin o viaţă morală. Dar nimeni nu se poate aştepta să primească conceperea Spiritului sfânt al iubirii şi să fie astfel posesorul „iubirii lui Dumnezeu”, o iubire sacrificatoare de sine, decât dacă face pasul consacrării faţă de Domnul, care-l aduce într-o stare în care poate avea într-adevăr Spiritul sfânt, spiritul iubirii divine, revărsat larg în inima sa. Nimeni deci să nu spere să obţină iubirea lui Dumnezeu în vreun alt mod decât în modul prevăzut de Dumnezeu. Fără îndoială, în Veacul Milenar va fi posibil ca omul natural să ajungă la „iubirea lui Dumnezeu” printr-un proces de restabilire; pe măsură ce el va ajunge treptat la perfecţiunea naturii umane, va avea tot mai mult din iubirea lui Dumnezeu, până când în final fiind desăvârşit, va putea avea această iubire a lui Dumnezeu în măsură deplină — fiindcă omenirea, în starea ei perfectă, este chipul de carne al invizibilului Dumnezeu. Dar acum, în timp ce avem încă aceste corpuri muritoare imperfecte, şi în timp ce restabilirea n-a început, este numai un singur mod de a ajunge la iubirea lui Dumnezeu — prin ascultare de chemarea acestui veac, să ne prezentăm corpurile ca jertfe vii, sfinte şi plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Domnul nostru.

 

R 2242, col. 1, par. 5:

Să ne amintim însă că la această stare a iubirii perfecte nu se ajunge într-un moment, ci va fi rezultatul experienţelor vieţii actuale, în ascultare de sfatul divin. Totuşi, gradul succesului şi rapiditatea cultivării acestui spirit depinde foarte mult de zelul nostru şi de atenţia pe care o dăm marelui Sfătuitor. Cei care s-au predat complet Domnului şi care au fost acceptaţi de El, au cunoscut fără îndoială chiar de la începutul vieţii lor noi în Cristos considerabil din această iubire devoţională pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său, care trebuie să crească zilnic. Dar flacăra devoţională care la începutul experienţei creştinului este temătoare şi caută pe Domnul numai pentru siguranţă, curând poate să ajungă la astfel de dezvoltare care strigă către Dumnezeu: „O, Doamne, îmi place să fac voia Ta. Voi trudi şi voi suferi cu bucurie, sau voi purta ocările Tale şi voi servi poporului Tău, dacă astfel pot şti că-Ţi sunt plăcut şi acceptabil!” Acesta este spiritul corect, şi acest spirit trebuie să continue până la încheierea bătăliei. Dar aceştia vor găsi probe şi încercări pe cale, ca să probeze cât de adânc şi cât de sincer este spiritul lor de iubire: şi unde acesta este veritabil, unde sămânţa bună a adevărului divin a căzut într-o inimă onestă, ea va creşte, va prospera în încercări, în dezamăgiri; şi împotriva tuturor împotrivirilor ea va produce în viţă roade de fapte bune, de serviciu pentru Domnul şi pentru poporul Său — care pot fi mari sau mici, potrivit ocaziilor de care se bucură toţi „biruitorii”.

10. De ce este necesară o „luptă agresivă” pentru a ajunge la iubire?

 

R 1751, col. 1, par. 5, 6:

Calea dreaptă este încă tot „calea îngustă" a înjosirii şi a negării de sine — calea blândeţii şi umilinţei. Mersul pe această cale îngustă şi în anul acesta cere acelaşi efort şi acelaşi har sau poate chiar mai mult decât în anul trecut. Căci cu cât câştigăm mai mult har şi mai multă cunoştinţă, cu atât mai puternice devin ispitele de a fi lăudăroşi, umflaţi de mândrie, obraznici, îngâmfaţi; şi cu cât ne ridicăm mai sus în credinţă, speranţă, iubire şi activitate în slujba Domnului, cu atât mai mult marele adversar se va împotrivi progresului nostru şi cu atât mai mult agenţii săi ne vor calomnia, ne vor ataca pe la spate şi în general vor căuta să ne rănească. „Păziţi-vă de câinii aceia!” Filip. 3:2.

Dar aceasta este numai o latură a problemei; căci, în timp ce suntem cu atât mai expuşi atacurilor lui Satan şi probelor mai severe ale speranţei, credinţei şi iubirii noastre, pe măsură ce înaintăm pe calea îngustă, vom avea bucurii spirituale crescânde, pace incomparabilă, şi ne vom putea bucura chiar şi în probe şi încercări, ştiind că acestea lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. Vom putea îndura, văzând pe Acela care este nevăzut, fiind susţinuţi şi conduşi de mâna Sa. Vom avea făgăduinţa prezenţei Sale în fiecare necaz, şi că El nu ne va lăsa, niciodată nu ne va părăsi; şi că toate lucrurile (chiar şi lucrurile care par rele în viaţă), El este capabil şi vrea să le conducă pentru binele nostru cel mai mare — fiindcă iubim pe Dumnezeu, calea Sa şi planul Său mai mult decât pe noi înşine şi căile noastre — fiindcă suntem chemaţi potrivit scopului Său şi am acceptat chemarea, suntem în armonie cu obiectivul ei şi căutăm, cât depinde de noi, să umblăm vrednici de Domnul şi de chemarea Sa de sus, şi astfel să ne asigurăm chemarea şi alegerea.

 

Mana 9 aprilie:

„Nu ştiţi că cei care aleargă pe locul de întrecere, toţi aleargă, dar numai unul primeşte premiul? Tot aşa şi voi alergaţi ca să-l dobândiţi.” 1 Cor. 9:24

Ca să câştigăm victoria nu este de ajuns numai să îmbrăcăm armătura lui Dumnezeu, ci trebuie să fim eroi în luptă şi să ducem un război agresiv împotriva plăcerilor ochiului şi trupului, trufiei vieţii şi tuturor duşmanilor dreptăţii şi curăţeniei. Iubirea pentru Domnul, pentru Adevăr şi dreptate trebuie să ne însufleţească, altfel nicicând nu putem fi învingători. Numai iubirea ne poate ţine în credinţă până la moarte şi ne poate face potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Dacă inima e cârmuită de iubire fierbinte, înseamnă că ea este cu totul supusă Domnului şi înseamnă că nouă zecimi din luptă este deja câştigată. Dar chiar şi atunci, după cum zice apostolul (Iuda 21), trebuie să ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, în veghere, rugăciune şi zel. Harul va fi din belşug acolo unde este iubire din belşug.

 

11. Care este importanţa relativă a „darurilor” timpurii ale spiritului şi a spiritului iubirii?

 

Vol. VI, pag. 238, par. 2:

În mod raţional ei nu puteau dori cu înflăcărare sau nu puteau aştepta slujba de apostol, deoarece erau numai doisprezece apostoli; dar puteau dori cu înflăcărare să fie profeţi (expunători) sau învăţători. „Şi”, adaugă apostolul, „vă voi arăta o cale nespus mai bună" (versetul 31, din 1 Cor. 12). Mai departe el arată că mult mai presus de oricare din aceste daruri sau servicii în Biserică este onoarea de a poseda în mare măsură spiritul Învăţătorului — Iubirea. El arată că şi cel mai umil membru al Bisericii care ajunge la iubirea desăvârşită, a ajuns la o poziţie mai înaltă şi mai nobilă în ochii Domnului decât aceea a oricărui apostol, profet sau învăţător căruia îi lipseşte darul iubirii. El spune că nu contează care sunt darurile, dacă iubirea lipseşte, totul este gol şi nesatisfăcător în ochii Domnului.

 

R 2225, col. 2, par. 2:

Nu era decât natural şi de aşteptat ca acei credincioşi din Biserica timpurie să treacă cu vederea cea mai importantă binecuvântare, pecetluirea, ungerea Spiritului sfânt al iubirii, şi să se gândească mai ales la „daruri” — limbi, vindecări, minuni etc. De aceea a fost necesar ca Domnul prin apostol să le atragă atenţia că roadele spiritului, credinţa, speranţa, dragostea erau cele esenţiale, şi nu limbile, minunile şi alte daruri. El zice: „Şi vă voi arăta o cale nepus mai bună” — urmărind iubirea, a cărei dezvoltare şi coacere va fi o lucrare treptată, progresivă. Şi apostolul arată clar că unii ar putea avea toate „darurile”, puteri de vindecare, puteri miraculoase, abilitatea de a vorbi în limbi etc., totuşi dacă n-ar poseda pe lângă acestea spiritul lui Dumnezeu, spiritul lui Cristos, spiritul Adevărului, spiritul Iubirii, ar fi numai chimvale zăngănitoare, alămuri sunătoare — tobe fără viaţă spirituală sau vitalitate în vreun grad, şi prin urmare fără vreo speranţă potrivită în privinţa unei vieţi viitoare sau a Împărăţiei.

 

12. De ce trebuie să fie iubirea resortul principal al tuturor acţiunilor noastre?

 

R 3166, col. 1, par. 4:

Un alt gând pe care toţi trebuie să-l ţinem minte este că, în timp ce avem daruri care diferă de la unii la alţii, şi de aceea putem contribui la cauza Domnului cu mai multă sau mai puţină energie sau serviciu sau bogăţie, Domnul, când va face socoteala, va lua cunoştinţă de spiritul care ne-a pus în mişcare, mai degrabă decât de rezultatele asigurate prin eforturile noastre; aşa încât despre un talant mic se poate spune, cum s-a spus despre văduva sărmană care a aruncat în vistieria Domnului doi bănuţi — că darul mai mic a fost mai apreciat de Domnul, mai degrabă decât unele din cele mai mari. Având în vedere aceasta, să căutăm nu numai să facem cu puterea noastră ceea ce găsesc de făcut mâinile noastre, ci şi ca orice sacrificiu făcut Domnului şi cauzei Sale să fie atât de plin de iubire şi devotare, încât Domnul să-l aprobe în mod sigur; ca făcut din iubire pentru El şi ai Lui, şi nu din slavă deşartă.

 

13. Care este relaţia între iubire şi curăţenia inimii şi cum ne putem curăţi inimile?

Tit 1:15, 16 „Toate lucrurile sunt curate pentru cei curaţi; dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat, ci şi mintea şi conştiinţa le sunt întinate. Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o urâciune, nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună.”

 

R 2516, col. 2, par. 7:

Apostolul sugerează despre aceştia că nu numai mintea lor a ajuns să fie stricată, ci şi conştiinţa; aşa încât ei vor face rău, vor vorbi rău, vor gândi rău, şi totuşi nu-i va mustra conştiinţa, deoarece conştiinţa şi mintea lor lucrează în armonie, şi, după cum spun Scripturile, ajung să fie orbiţi, se înşală pe ei înşişi. Ce stare groaznică este aceasta şi ce atent trebuie să fie tot poporul Domnului, nu numai să aibă inimă curată, minte curată, ci şi să-şi păstreze conştiinţa foarte sensibilă, în acord strâns cu Cuvântul Domnului. Această stare poate fi menţinută numai judecându-ne pe noi înşine, şi aceasta în mod strict şi frecvent, după standardul pe care ni l-a dat Dumnezeu, legea Sa de Iubire.

 

R 3596, col. 1, par. 2, 3:

Fiţi curaţi: menţineţi-vă o conştiinţă fără vină faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Începeţi cu inima — cu gândurile: nu întreţineţi gânduri care într-un sens al cuvântului ar fi rele. Pentru a vă asigura de aceasta, luaţi-L pe Cristos Isus ca model, bine şi mult în mintea voastră. Când se impune răul asupra voastră, fie din afară fie dinăuntru, ridicaţi-vă inima către El în rugăciune pentru harul promis să ajute la orice timp de lipsă. Ţineţi aproape de voi în mod constant gândul şi rugăciunea: „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

În timp ce adunăm şi căutăm să urmăm diferitele porunci specifice ale Scripturilor, să căutăm tot mai mult să înţelegem şi să venim în armonie cu principiile care stau la baza legii divine: aceasta ne va permite să judecăm corectitudinea şi incorectitudinea acelor cuvinte, gânduri şi fapte ale noastre care nu sunt specificate în mod expres în Cuvântul lui Dumnezeu. Într-adevăr, pe măsură ce ajungem să înţelegem şi să fim în armonie cu principiile legii divine, în acea măsură ajungem la spiritul Cuvântului lui Dumnezeu. Vezi Ps. 119:97-115.

 

14. Cum este iubirea dovada sau pecetea conceperii noastre ca Noi Creaturi?

 

Vol. V, pag. 264, par. 2:

A pecetlui înseamnă a însemna sau a desemna. Copiii acestei lumi pot fi deosebiţi prin anumite semne, iar copiii lui Dumnezeu, Creaturile Noi în Cristos, prin alte semne sau caracteristici. Semnul primei clase este spiritul (mintea, dispoziţia, voinţa) lumii; pecetea sau semnul celeilalte clase este Spiritul (mintea, dispoziţia, voinţa) lui Dumnezeu. Din momentul adevăratei consacrări lui Dumnezeu dovezile, semnele sau pecetluirea, pot fi observate în cuvinte, gânduri şi purtare. Aceste semne devin tot mai distincte pe măsură ce mintea cea nouă creşte în har, cunoştinţă şi iubire. Cu alte cuvinte, Spiritul (mintea) lui Dumnezeu devine mintea sau spiritul nostru, în măsura în care noi renunţăm la voinţa sau spiritul uman şi ne supunem în toate lucrurile voinţei sau Spiritului lui Dumnezeu. Astfel suntem îndemnaţi să permitem sau să lăsăm să fie în noi acceaşi minte care era şi în Cristos Isus Domnul nostru — o minte sau o dispoziţie de a face numai voinţa Tatălui. Ca atare, mintea sau Spiritul nostru nou este sfânt sau îndrumat de Dumnezeu. În textul pe care-l avem în analiză apostolul ne îndeamnă să nu facem nimic ce ar fi o încălcare a legământului nostru — să nu facem nimic ce ar cauza întristare minţii noastre noi sau ne-ar vătăma conştiinţa prin abandonarea datoriei — nimic ce ne-ar leza conştiinţa ca Noi Creaturi în Cristos. Nu întristaţi Spiritul sfânt, mintea lui Dumnezeu din voi, care este pecetea divină a calităţii voastre de fii.

 

Vol. V, pag. 246, până la pag. 248 — Pecetea Spiritului:

„În care îCristosş şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei şi care este o arvună a moştenirii noastre.” Efes. 1:13, 14.

În timpurile vechi peceţile erau folosite pentru diferite scopuri. (1) Ca un însemn personal sau semnătură, un semn de atestare sau recunoaştere. (2) Pentru a ascunde, a asigura împotriva intrării nedorite — ca în Matei 27:66; Apoc. 10:4; 20:3.

În primul din aceste sensuri se spune despre poporul Domnului că sunt „pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei”. Apostolul nu spune, după cum par să presupună unii, că noi am fost pecetluiţi cu Spiritul sfânt ca persoană, o aşa-zisă a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei: el spune că noi am fost pecetluiţi „cu Duhul Sfânt al făgăduinţei”; cu totul alt gând, după cum toţi vor observa. Spiritul sfânt este de la Tatăl: El face pecetluirea prin Cristos cu Spiritul sfânt care este pecetea în sine. Acest lucru este atestat de către apostol (Fapt. 2:33) şi este în acord deplin cu relatarea despre Domnul nostru Isus, care a fost primul din casa fiilor astfel pecetluit. Citim: „Dumnezeu, pe El L-a pecetluit” — cu Duhul sfânt. Ioan 6:27.

Expresia „Duhul făgăduinţei”, asemenea altor termeni folosiţi în legătură cu influenţa sfântă a lui Dumnezeu, cum sunt, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul Adevărului”, este descriptivă: arată că există o legătură între această pecetluire şi făgăduinţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este o dovadă avansată sau o atestare a legământului lui Dumnezeu cu cel „pecetluit”, că „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” ale „lucrurilor pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc îîn grad supremş” sunt adevărate; şi că el va moşteni acele binecuvântări făgăduite după ce a îndurat cu credincioşie probele iubirii şi devotării sale pe care Dumnezeu le va aplica.

Apostolul se referă la această pecetluire mai târziu în aceeaşi epistolă, şi acolo identifică „făgăduinţa” cu „ziua răscumpărării îeliberării — n. e.ş” (Efes. 4:30). Cu alte cuvinte deci, pecetea Spiritului făgăduinţei pentru ziua eliberării este numai o altă formă de a exprima ideea — noi (Biserica) „avem cele dintâi roade” ale Duhului — am primit plata, cum s-ar zice, făcând obligatoriu contractul sau legământul între Domnul şi noi şi asigurându-ne că dacă nu cădem de oboseală vom moşteni deplin făgăduinţa.

Această pecete sau relaţie de legământ a calităţii de fiu şi moştenitor nu este un semn exterior pe frunţile noastre; nici nu este un semn sau o manifestare a favorii lui Dumnezeu în afacerile pământeşti, în prosperitatea lumească; nici nu este acum şi nici n-a fost vreodată „darurile” vindecării sau ale vorbirii în limbi etc., pentru că multora din cei care au posedat acele „daruri” miraculoase le-a lipsit pecetea sau mărturia Spiritului. Fapt. 8:13-23; 1 Cor. 13:1-3.

Pecetea sau garanţia Spiritului sfânt este în inima celui pecetluit, şi de aceea nimeni n-o ştie în afara celui care o primeşte (Apoc. 2:17), decât că alţii pot vedea roadele ei în viaţa sa zilnică. „Cel care ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimi arvuna Duhului.” 2 Cor. 1:21, 22.

Această arvună sau pecete a calităţii de fiu este Spiritul iubirii care este una cu Tatăl şi cu toate aranjamentele Sale sfinte, strigând: Ava, Tată; Îmi place să fac voia Ta, O, Dumnezeul meu. Cel care are această pecete sau semn al stării de fiu este cel care nu numai caută să facă voia Tatălui, dar şi află că a o face „nu este greu”, ci plăcut. 1 Ioan 5:3.

Spiritul înfierii sau pecetluirea ca fii, posesia primelor roade sau arvuna moştenirii viitoare, este deci una din cele mai avansate „mărturii” ale Spiritului — însăşi crema experienţelor creştine în viaţa prezentă. Înainte de a ajunge la acest stadiu al experienţei, noi trebuie să primim partea noastră de ungere prin intrarea în corpul uns al lui Cristos, Biserica, prin aceea că suntem concepuţi de Spiritul Adevărului spre sfinţirea spiritelor noastre, ca să cunoaştem şi să facem voia Domnului. Această experienţă vine după ce am fost însufleţiţi de Spirit pentru serviciul dreptăţii; este o dovadă, ca să spunem aşa, că am trecut din starea de embrion într-una în care Dumnezeu ne poate considera fii şi ne poate pecetlui în această calitate.

După cum toţi care cred ar trebui să caute să vină sub influenţa de ungere şi concepere a Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, a Spiritului Adevărului, tot aşa, toţi care au fost astfel concepuţi de Spirit la starea de fii ar trebui să caute să ajungă la acea poziţie a plinătăţii armoniei cu Tatăl pe care El o poate recunoaşte şi pecetlui. Şi după ce au ajuns la acea poziţie, toţi să aibă grijă să nu strice sau să nu întunece pecetea — să nu înăbuşe sau să nu stingă această comoară preţioasă — să nu schimbe acest spirit al iubirii şi bucuriei în Spiritul sfânt al părtăşiei şi comuniunii, într-un spirit de apăsare, întunecime, tristeţe. Efortul constant al tuturor celor care o primesc trebuie să fie spre a nu strica această pecete, ci a o păstra întotdeauna strălucitoare şi proaspătă.

 

R 2225, col. 1, par. 3, până la col. 2, par. 1:

Cum spune apostolul Ioan, oricine a primit spiritul Iubirii, spiritul sau dispoziţia sfântă, spiritul Adevărului, are o ungere, învestire, lubrifiere de la Cel Sfânt; căci aceasta nu are alt autor: este Spiritul lui Dumnezeu, care a ieşit şi a venit de la El, acordat credincioşilor Lui. După cum declară apostolul mai departe: „Voi ... îcare aţi primit-oş ştiţi.”

Posesia spiritului Iubirii, spiritului Adevărului, este o dovadă că posesorul a fost conceput de Dumnezeu şi este un copil al lui Dumnezeu; şi dacă este credincios Domnului şi Capului său, chiar până la moarte, va fi făcut curând comoştenitor în Împărăţia Sa. Posesia acestui spirit din partea celor care cred în Domnul Isus ca Răscumpărătorul lor constituie, prin urmare, cum zice apostolul, pecetea adoptării lor în familia lui Dumnezeu — „prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării îeliberăriiş” (Efes. 4:30). Absenţa acestei ungeri sau învestiri, chiar dacă este însoţită de ceva cunoştinţă a adevărului, este o dovadă că inima n-a fost pe deplin consacrată Domnului; voinţa n-a fost supusă complet voinţei şi Cuvântului lui Dumnezeu.

La începutul Veacului Evanghelic a fost potrivit ca manifestarea favorii divine să nu fie numai prin roadele spiritului, credinţa, speranţa şi iubirea, ci să se manifeste şi prin semne exterioare, sau „daruri” ale spiritului — limbi, minuni, profeţii etc. Şi ca atare, binecuvântarea Cincizecimii nu numai că a pecetluit poporul Domnului cu spiritul Său de iubire, ci a şi dat „daruri” miraculoase fizice Bisericii; acestea însă au trecut repede — puterea de a transmite aceste daruri fiind limitată la apostoli.

Spiritul veacului Legii a fost un spirit de Dreptate. În acea epocă Dumnezeu Şi-a manifestat elementul caracterului Său pe care noi îl numim Dreptate, şi Legea Sa „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” a fost aceea potrivit căreia au fost formulate ideile iudaice. Dar când la împlinirea timpului Dumnezeu Şi-a manifestat alt element al caracterului, şi anume Iubirea, atunci acesta a devenit modelul — lecţia care a urmat pentru toţi care vreau să fie învăţaţi de El. „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că El a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre.” 1 Ioan 4:9, 10.

În consecinţă, Îl găsim pe Răscumpărătorul nostru, care a fost umplut cu Spiritul sfânt al iubirii, vorbind ca purtător de cuvânt al Tatălui şi declarând: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unul pe altul”. Îl găsim de asemenea explicând Legea şi arătând că deşi ea însemna dreptate, totuşi putea fi împlinită numai prin iubire. „Dragostea este împlinirea legii.” Îl auzim făcând un rezumat al semnificaţiei tuturor învăţăturilor date lui Israel, zicând: (1) „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată gândirea ta”; şi (2) „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! De aceste două porunci depind toată Legea şi Prorocii”. Apostolul Ioan şi alţi ucenici ai Domnului au auzit aceste învăţături minunate şi au fost martori la dovedirea acestui Spirit sfânt al iubirii şi s-au minunat; dar n-au avut privilegiul să posede acel spirit până la Cincizecime. Înainte de aceasta ei L-au primit şi I-au devenit urmaşi, ucenici, şi au primit unele instrucţiuni privind calea vieţii; dar a fost necesar ca El să plece — să plătească preţul de răscumpărare, să fie înviat din morţi prin puterea Tatălui şi să Se înalţe la cer pentru a Se înfăţişa ca marele lor preot şi a face ispăşire pentru păcatele lor — altfel nu putea veni Mângâietorul, ei nu puteau primi şi nu puteau fi concepuţi de spiritul adevărului, spiritul iubirii, Spiritul sfânt (Ioan 14:16, 17; 15:26, 16:7). Şi aceasta este declaraţia apostolului Ioan: „Dar tuturor celor care L-au primit [pe Isus], adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat dreptul [privilegiul] să fie copii ai lui Dumnezeu iîncepând de la Cincizecime], care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. Ioan 1:12, 13.

 

15. De ce iubirea este numită „ţinta”?

 

R 2753, col. 1, par. 5, până la pag. 2754, col. 1, par. 3. Vezi fragmentul la pag. 381.

 

16. Care sunt cele patru „ţinte” ale alergării creştinului?

 

Vol. VI, pag. 187, par. 2, până la pag. 189, par. 1. Vezi fragmentul la pag. 382.

 

Vol. VI, pag. 369, par. 2, până la pag. 373 — Alergarea spre ţintă şi rămânerea cu fermitate la ea. Vezi fragmentul la pag. 383.

17. Cum se deosebesc experienţele Bisericii de cele ale „Înaintemergă-torului” ei?

 

Vol. VI, pag. 187, par. 1:

Intrarea noastră în alergare corespunde cu consacrarea. Acesta a fost începutul. Noi ne-am consacrat Domnului — ca să fim stăpâniţi de spiritul Său de iubire; totuşi noi ne-am dat seama că datorită căderii eram grozav de deficitari în acele elemente de caracter pe care Tatăl le-ar aproba. Totuşi, alergăm şi perseverăm în dobândirea acestei asemănări de caracter cu Fiul Său — care este voinţa Sa în privinţa noastră şi a condiţiei de părtăşie a noastră cu El. În privinţa aceasta noi ne deosebim de Domnul nostru, deoarece El fiind perfect nu putea ajunge făcând un pas după altul sau trecând de la un grad la altul în dezvoltarea iubirii. El a fost umplut de spirit de la început — El a fost la ţintă de la început; probarea Sa a fost ca să se constate dacă va sta sau nu va sta credincios la acea ţintă a iubirii perfecte faţă de Dumnezeu, faţă de poporul Său şi faţă de vrăjmaşii Săi. Noi însă trebuie să alergăm, să ne străduim să ajungem la ţinta aceea.

 

18. Care este semnificaţia iubirii ca „cingătoare”?

 Col. 3:14 „Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.”

 

R 2481, col. 2 par. 4:

Dar apostolul, ca purtător de cuvânt al Spiritului sfânt, este un instructor desăvârşit: nu numai că ne spune ce fapte ruşinoase să dezbrăcăm şi ce haruri să îmbrăcăm, dar văzând corpul Domnului îmbrăcat cu aceste calităţi glorioase ale inimii — compătimirea, amabilitatea, smerenia, blândeţea, îndurarea răbdătoare, îngăduinţa şi iertarea — el adaugă: „Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”. Iubirea este astfel ilustrată ca o „cingătoare” care leagă şi ţine la un loc faldurile hainei dreptăţii lui Cristos, cu diferitele ei haruri. Cu alte cuvinte, apostolul vrea să vedem că îngăduinţa, blândeţea, răbdarea etc. nu trebuie să fie numai chestiuni de diplomaţie, ci oricât de mult ar avea parte de aceste calităţi la început, purtătorii lor nu vor fi desăvârşiţi în inimă, nu vor fi potriviţi pentru Împărăţie, până când au ajuns la locul unde aceste diferite haruri ale voinţei, ale intenţiei lor să fie legate de ei prin corzile iubirii — iubirea pentru Domnul, iubirea pentru dreptate, iubirea pentru „fraţi” şi iubirea compătimitoare pentru toată creaţia gemândă. Iubirea este într-adevăr legătura desăvârşirii, însuşi Spiritul Domnului.

 

19. Cum este iubirea „scopul poruncii”?

1 Tim. 1:5 „Scopul poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă neprefăcută.”

 

R 2734, col. 2, par. 6, până la pag. 2735, col. 1, par. 1:

Din partea cărnii şi a minţii ei va fi o tendinţă să ne înşele în privinţa acestei porunci a Iubirii. Mintea cărnii va căuta să intre în parteneriat cu mintea cea nouă, şi va fi repede gata să recunoască iubirea ca regulă şi lege a vieţii, în anumite condiţii. Mintea cărnii va recunoaşte iubirea în cuvinte, în declaraţii, în maniere — o formă de evalvie fără puterea ei. Manierele blânde, aşa cum ar cere iubirea, pot fi practicate de o inimă egoistă, înşelându-se pe sine şi căutând să înşele pe alţii; pe buze poate fi un zâmbet, un cuvânt de laudă, de amabilitate, de gentileţe, în timp ce în inimă pot fi sentimente de egoism, de ranchiună, de amărăciune, de animozitate, care, în condiţii favorabile, se pot manifesta prin defăimare în cuvinte exprimate cu mai multă sau mai puţină grijă, sau prin bârfă sau prin reproşuri. Or, acestea continuând în inimă şi otrăvind-o, pot, în condiţii favorabile, să producă mânie, ură, răutate, ceartă şi alte fapte rele ale cărnii şi ale diavolului, cu totul contrare căii potrivite unei inimi curate şi cu totul deosebite de porunca legii Noului Legământ — Iubirea.

Trebuie, prin urmare, să avem clar în minte faptul că obiectivul final al tuturor procedurilor divine cu noi şi pentru noi şi semnificaţia finală a tuturor făgăduinţelor divine făcute nouă, este dezvoltarea iubirii, care este asemănare cu Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire. Şi pentru a avea această iubire dezvoltată în noi, în sensul şi gradul intenţionate de Domnul, este necesar ca aceasta să vină dintr-o inimă curată, în deplină armonie cu Domnul şi cu legea Lui de iubire, şi cu totul antagonistă Adversarului şi legii lui de egoism. Pentru a avea această formă de iubire în dezvoltarea ei cuvenită se cere şi o conştiinţă bună: căci să ne amintim că există şi o conştiinţă rea — conştiinţa noastră cere să fie reglată, cum au nevoie toate celelalte aspecte ale naturii noastre căzute. Dacă conştiinţa noastră trebuie reglată, noi trebuie să avem un standard după care s-o fixăm şi s-o reglăm. Conştiinţa este ca un ceas pe cadranul căruia sunt marcate corect orele, dar a cărui corectitudine, ca indicator al timpului, depinde de reglarea corectă a resortului, astfel încât să poată indica adevărat orele. Tot aşa şi conştiinţa noastră, este gata să ne indice binele şi răul, dar ne putem baza pe ea că ne arată cu adevărat ce este bine şi ce este rău, numai după ce a fost reglată în legătură cu resortul nou, inima nouă, voinţa curată, adusă în deplină armonie cu legea iubirii, aşa cum ne este prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu. 

 

20. Cum este dragostea „împlinirea legii”?

Rom. 13:10 „Dragostea nu face rău aproapelui; dragostea este deci împlinirea legii.”

 

R 3180, col. 2, par. 1, 2:

Apostolul atrage atenţia asupra declaraţiei cuprinzătoare a Legii, prezentată de Domnul nostru, şi anume, că iubirea este împlinirea legii, şi că, prin urmare, iubirea pentru aproapele înseamnă că legea lui Dumnezeu este împlinită faţă de aproapele nostru. Ne vom aminti însă că legea iubirii este împărţită în două părţi; întâi, iubirea de Dumnezeu, apoi iubirea de semeni; şi iubirea de aproapele, prin urmare, ar fi numai o parte a împlinirii întregii iubiri de Dumnezeu. După iubirea aproapelui şi chiar darea vieţii pentru el, va trebui să căutăm să nu neglijăm primul aspect al acestei legi, şi anume, să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât pe aproapele şi mai mult decât pe noi înşine, aşa încât orice interes şi chestiune umană să fie sacrificate cu bucurie ca răspuns la convingerea noastră cu privire la voinţa divină.

Mergând mai departe şi vorbind despre împlinirea acestei a doua părţi a Legii Iubirii — datoria faţă de aproapele — apostolul enumeră esenţa unora dintre poruncile în privinţa uciderii, adulterului, mărturiei mincinoase, furtului, râvnirii, şi a tuturor celorlalte porunci care se referă la semenii noştri — toate acestea sunt satisfăcute de legea Iubirii faţă de aproapele. Poruncile din decalog au avut toate un caracter negativ: „Să nu” faci aceasta sau aceea, care ar fi dăunătoare aproapelui. Dar noua Lege a Iubirii este pozitivă şi declară, asupra celeilalte laturi a problemei: „Să iubeşti” pe aproapele tău. Iubirea, de aceea, satisface toate cerinţele celor Zece Porunci „să nu”, şi mult mai mult. Căci oricine caută să facă bine aproapelui, în ascultare de această Lege a Iubirii, desigur nu-l va defăima, nu-l va ucide, nu va fura de la el, nu va râvni la bunurile lui, nici altfel nu va face sau nu va vrea să-i facă daună, sau chiar să se gândească la el cu răutate.

 

21. Cum este iubirea „legea Noii Creaţii”?

 

Vol. VI, pag. 364, par. 1, până la pag. 367, par. 2: Vezi fragmentul la pag. 385.

22. De ce este numită iubirea „legea desăvârşită a libertăţii”?

Iac. 1:25: „Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, cea a libertăţii, şi va stărui în ea nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.”

 

Vol. VI, pag. 377-378:

Dacă cineva a fost dispus la început să gândească despre Noua Creaţie că este lăsată prea liberă de către Domnul, fără restricţii şi reguli cuvenite, acesta fără îndoială şi-a schimbat părerea ajungând să vadă lungimea, lăţimea şi caracterul cuprinzător al acestei Legi a lui Dumnezeu, rezumată pe scurt în acest singur cuvânt, Iubire. Apostolul o numeşte, „legea libertăţii” (Iac. 1:25); dar Dumnezeu face ca această lege a libertăţii să se aplice numai la Noua Creaţie concepută de Spiritul Său. Ea nu s-ar putea aplica la nimeni altcineva. Alţii sunt încă fie sub Legea Mozaică, servitori nepotriviţi pentru „libertatea cu care Hristos eliberează” pe fii, fie sub condamnarea legii originare — condamnarea la moarte, iar ca păcătoşi condamnaţi sunt încă trataţi ca străini, înstrăinaţi, fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume — ei nu ştiu nici măcar despre harul lui Dumnezeu care în cele din urmă aduce mântuire lumii în general, dar care în prezent a fost manifestat numai faţă de relativ puţini, marea masă fiind împiedicaţi de Adversar să audă mesajul iubirii şi răscumpărării divine. El orbeşte mintea şi închide urechile majorităţii omenirii cu doctrinele diavolilor etc. 2 Cor. 4:4; 1 Tim. 4:1.

Libertatea nu este pentru cei înclinaţi spre rău, după cum şi societatea mărturiseşte când îi întemniţează; şi astfel Legea desăvârşită a Libertăţii nu este potrivită pentru cei înclinaţi spre rău, ci pentru cei înclinaţi spre bine — pentru cei perfecţi. Lumea nu va fi lăsată pe seama unei Legi a Iubirii în timpul Mileniului, ci va fi condusă cu Dreptate şi Milă sub o lege a supunerii faţă de Împărăţie. Numai la sfârşitul Împărăţiei (când răufăcătorii cu voia vor fi fost îndepărtaţi în Moartea a Doua) rasa — dovedită desăvârşită şi în acord deplin cu standardul divin — va fi pusă sub Legea Libertăţii — Iubirea, şi sub Regula ei de Aur. Atâta vreme cât vor fi minori, ei vor fi trataţi în mare măsură ca servitori (Evr. 13:17). Noua Creaţie, care este acum sub Legea Libertăţii, este tratată astfel fiindcă pentru ei „cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” — ei acum urăsc păcatul, iubesc dreptatea şi-şi folosesc libertatea, nu ca o ocazie de a-şi satisface carnea, ci s-o omoare — nu să se desfăteze în păcat, ci să-şi sacrifice interesele pământeşti în cooperare cu Domnul pentru îndepărtarea păcatului şi pentru eliberarea lumii de el şi de plata lui, moartea. Cei concepuţi din nou la acest spirit sau dispoziţie nouă — Spiritul lui Dumnezeu — şi care au devenit elevi în şcoala lui Cristos ca să înveţe de la El şi să umble în urmele Lui — aceştia, şi numai aceştia, pot fi puşi fără risc sub Legea Libertăţii. Şi dacă îşi pierd spiritul înfierii, ei încetează a mai fi fii, încetează a mai fi sub această Lege a Libertăţii.

Cei care învaţă acum să folosească libertatea cu care Cristos ne face liberi — cei care prin consacrare vin sub această Lege desăvârşită a Iubirii şi care sub ea îşi pun viaţa pentru fraţi, pentru adevăr şi pentru dreptate — aceşti credincioşi vor fi socotiţi vrednici să fie agenţii Domnului şi moştenitori împreună cu Iubitul Său Fiu în marea lucrare de binecuvântare a lumii. Şi cât este de necesară această calificare pentru lucrarea lor — cât de evidentă este necesitatea ca aceia care vor fi învăţători şi ajutoare, judecători şi conducători ai lumii — binecuvântând astfel toate familiile pământului în timpul Veacului Milenar — să dezvolte pe deplin şi să fie încercaţi în această calitate a Iubirii, pentru a fi Preoţi Împărăteşti milostivi şi credincioşi!

 

R 2440, col. 1, par. 2-5:

Efectul general al luminii adevărului, a cărui candelă este Cuvântul lui Dumnezeu, este să rupă cătuşele superstiţiei şi să-i facă pe oameni independenţi, dar aceste efecte au un folos discutabil pentru cei care nu sunt ucenici în şcoala lui Cristos. Pentru alţii, libertatea şi lumina cunoştinţei pot aduce aproape tot atâta daună câtă binecuvântare, ducând adesea la aroganţă, îngâmfare, răutate, lăudăroşenie, combativitate, nemulţumire şi nefericire generală. Aceste rezultate rele vin pentru cei care sunt eliberaţi numai în anumite privinţe şi rămân legaţi în alte privinţe: şi aceasta este starea ge-nerală şi crescândă a lumii civilizate de astăzi, inclusiv a majorităţii Bisericii nominale.

Dar adevăraţii ucenici, care dau atenţie Cuvântului marelui Învăţător şi în toate lucrurile continuă să fie ucenicii Săi, sunt eliberaţi nu numai de superstiţie şi ignoranţă, ci şi de serviciul Păcatului; şi primesc în schimb o apreciere corectă a propriilor slăbiciuni şi neajunsuri naturale, şi a gândului divin — Adevărul. În consecinţă, libertatea lor este una care îi binecuvântă, în loc să le dăuneze; una care aduce smerenie în loc de mândrie şi lăudăroşenie; una care aduce răbdare în loc de mânie, una care aduce generozitate şi bunăvoinţă în loc de egoism şi duşmănie; una care aduce bucurie şi pace în loc de nemulţumire şi amărăciune a spiritului. Cu adevărat, numai Fiul ne poate face de fapt liberi.

Şi totuşi, să nu uităm, libertatea noastră nu este o libertate a cărnii, ci o libertate a inimii, a minţii, a voinţei, a noii naturi. Şi această libertate este în mod necesar incompletă atâta vreme cât avem această comoară într-un vas de lut — atâta vreme cât Noua Creatură trebuie să folosească corpul imperfect de carne ca instrument şi exponent al său. Aceşti „fraţi” ai lui Cristos, „fii ai Celui- Prea-Înalt”, vor fi liberi în sens absolut numai când vor obţine partea lor în întâia înviere — „Când mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău”.

Domnul nostru arată că acei care comit păcat sunt servitorii Păcatului şi nu sunt liberi. Apostolul declară: „Cine practică păcatul este de la Diavolul”, şi totuşi spune că „dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 3:8; 1:8). Cum dar să împăcăm aceste două declaraţii opuse şi să înţelegem scriptura care spune: „Şi prin chiar faptul că aţi fost eliberaţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii”? Rom. 6:18.

 

R 3145, col. 2, par. 2 până la sfârşit. Vezi fragmentul la pag. 387.

 

23. Cum sunt „roadele Duhului” manifestări diferite ale iubirii?

 

Vol. VI, pag. 186, par. 1, 2:

Am văzut deja că aceste condiţii şi limitări sunt, pe scurt, asemănarea în inimă cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu; dar, analizând această asemănare mai în amănunt, aflăm că înseamnă, aşa cum arată aici apostolul Petru, că noi trebuie să avem roadele spiritului sfinţeniei. Dumnezeu este sfânt, iar cei aleşi trebuie să aibă spiritul Său, dispoziţia Sa de iubire faţă de dreptate şi de opoziţie faţă de nelegiuire. În scriptura de mai sus apostolul arată diferitele elemente ale acestui Spirit sfânt al lui Dumnezeu şi indică faptul că noi nu ajungem la această asemănare perfectă (perfecţiunea iubirii) la începutul căii noastre, ci mai degrabă ea este ţinta sau standardul care indică sfârşitul căii. Iubirea ca expresie generală cuprinde toate aceste elemente ale caracterului, care de fapt sunt părţi ale iubirii. Smerenia, blândeţea, dragostea frăţească, evlavia, toate sunt elemente ale iubirii.

Cineva a sugerat că aceste roade ale Spiritului lui Dumnezeu ar putea fi definite după cum sunt arătate mai jos, şi noi suntem cu totul de acord:

(1) Bucuria — iubire exuberantă

(2) Pacea — iubire în linişte

(3) Îndelunga răbdare — iubire care îndură

(4) Blândeţea — iubire în societate

(5) Bunătatea — iubire în acţiune

(6) Credinţa — iubire pe câmpul de luptă al vieţii

(7) Smerenia — iubire în resemnare

(8) Înfrânarea poftelor (moderaţia) — iubire în antrenament.

 

24. Cum putem discerne adevăratele roade ale Spiritului sfânt? 

 

R 3545, col. 2, par. 5, până la pag. 3546, col. 1, par. 2:

Roadele Spiritului sunt uneori luate a fi activităţile în serviciul Adevărului, ca, de exemplu, răspândirea Adevărului, vorbirea Adevărului, aducerea unora în lumina şi cunoştinţa Adevărului, cheltuirea banilor pentru publicarea Adevărului — toate acestea sunt considerate roadele pe care Domnul le aşteaptă de la mlădiţe. Nu este aşa! Roadele sunt ceva mai nobil şi mai mare decât aceste lucruri şi sunt descrise de apostol ca roade ale Spiritului. Spiritul Viţei trebuie să pătrundă toate mlădiţele şi roada Viţei trebuie să fie în fiecare mlădiţă. Aceste roade ale Spiritului sunt enumerate: smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea; dacă aceste lucruri sunt în noi şi prisosesc, spune apostolul, ele nu ne vor lăsa să fim nici leneşi nici neroditori în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru.

Aceste roade sunt toate una în anumite privinţe, esenţa răbdării creştine cuvenite este iubirea; esenţa speranţei, credinţei şi bucuriei este iubirea pentru Tatăl nostru, şi încrederea noastră în iubirea Sa, aşa cum este exprimată în făgăduinţele Sale pentru noi. Aşa că numele tuturor acestor roade şi haruri ale Spiritului este exprimat într-un cuvânt, Iubire. Acestea sunt roadele care trebuie să se găsească în fiecare mlădiţă dacă vrea să-şi păstreze locul ca mlădiţă şi curând să facă parte din Viţa glorificată. Să nu ne înşelăm cu gândul că alte lucruri vor fi de ajuns şi că noi putem trece la inspecţia divină fără acestea. Celelalte lucruri, faptele bune, căutarea Adevărului, distribuirea literaturii etc. vor fi acceptabile pentru Tatăl în măsura în care ele vor fi rezultatele acestor roade în inimile noastre. Apostolul exprimă aceasta în mod convingător când zice: Chiar dacă mi-aş da corpul să fie ars şi toată averea pentru hrana săracilor, şi n-aş avea dragoste, nu mi-ar folosi la nimic.

Aceeaşi idee este adevărată şi în privinţa serviciului Domnului: dacă am petrece fiecare zi şi fiecare ceas în lucrarea secerişului, dacă ne-am da toţi banii pentru tipărirea broşurilor şi cărţilor, sau ne-am osteni în alt mod pentru serviciul cauzei Domnului, nu ne-ar folosi la nimic dacă n-ar fi rezultatul iubirii din inimile noastre. Vedem deci că ideea este că trebuie să cultivăm în inimile noastre harurile Spiritului sfânt, smerenia, blândeţea, răbdarea, iubirea, şi trebuie să le avem pe acestea în măsură abundentă pentru a fi plăcuţi Domnului, să aducem „multă roadă”. Expresia acestor roade, prin urmare, va fi fără îndoială prin diferite canale, poate a da bunuri săracilor, poate a prezenta cu atâta credincioşie Adevărul încât să ne ducă la martiriu, ca trupurile noastre să fie arse. Dacă arderea trupului nostru sau pierderea tuturor bunurilor noastre vin pe astfel de cale, prin credincioşia noastră faţă de principiile dreptăţii, prin iubirea şi loialitatea noastră faţă de Domnul, atunci suntem într-adevăr fericiţi.

 

25. Cum este zelul „măsura Iubirii”?

Luca 7:41-43 „„Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi: care din ei îl va iubi mai mult?” Şi răspunzând, Simon I-a zis: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Şi Isus i-a zis: „Drept ai judecat”.”

 

R 2201, col. 1, par. 4-7:

Ce gând întăritor ar trebui să fie pentru toţi aceia care sunt în atitudinea de minte a Mariei, că este încă posibil să spele şi să ungă picioarele Domnului. Buzele Sale au spus că orice se face pentru cel mai mic dintre urmaşii Săi consacraţi, este acceptat de El ca făcut Lui. O, binecuvântat gând! Domnul este încă în trup, în mod reprezentativ; credincioşii Lui trebuie să fie socotiţi ca „mădulare ale trupului Său”, ca Noi Creaturi. Şi în timp ce aceştia sunt încă în trup, suferinţele lui Cristos în trup sunt încă în desfăşurare şi nu vor fi terminate până când ultimul membru va fi glorificat. Col. 1:24.

Mai mult, ilustraţia scripturală se menţine: Cristos este Capul acestui trup care este Biserica Sa şi care de o mie opt sute de ani este în proces de dezvoltare; şi acum ultimii membri ai trupului sunt aici — „Picioarele Lui”. Ca membri ai clasei picioare mulţi sunt osteniţi, descurajaţi, având nevoie de odihnă, împrospătare şi mângâiere, aşa cum le-au fost acordate picioarelor literale ale Învăţătorului.

Aici este o probă în privinţa picioarelor simbolice ale lui Cristos, asemănătoare celei în privinţa picioarelor naturale, care a dovedit marea iubire a Mariei şi indiferenţa iubirii lui Simon. Membrii clasei picioare sunt nepopulari astăzi, aşa cum a fost Învăţătorul în zilele Lui, pentru o clasă corespunzătoare cărturarilor, fariseilor şi învăţaţilor Legii. Numai cei care iubesc mult pe Învăţătorul şi apreciază mult iertarea lor vor iubi în prezent pe „membrele picioare” ale Sale, până la măsura că vor fi dispuşi să le servească şi să aibă părtăşie cu ele; în timp ce alţii, ca Nicodim şi Simon, deşi bine intenţionaţi şi interesaţi în măsură considerabilă, vor fi ruşinaţi în prezent de Evanghelia Nazarineanului şi de picioarele Lui, care vestesc Sionului vestea bună zicând: „Dumnezeul tău împărăţeşte” — Veacul Milenar răsare şi domnia lui Cristos a început deja (Isa. 52:7). Dar cei care se ruşinează de evanghelie sau de slujitorii ei, se ruşinează de Învăţătorul şi de Tatăl; şi aceştia nu pot fi recunoscuţi ca „biruitori” ai lumii, fiindcă ei sunt biruiţi de lume şi de spiritul ei. Aceştia nu vor fi socotiţi vrednici să înainteze în cunoştinţa deplină şi în privilegiile uceniciei.

Ce puţini sunt cei care par să aibă o măsură mare din spiritul Mariei Magdalena! Ce puţini sunt, de fapt, de foarte mare ajutor unul pentru altul. Ce puţini toarnă unul peste altul uleiul parfumat al cuvintelor mângâietoare, al sugestiilor de ajutor şi încurajare. Cei care astfel sunt de ajutor vor fi găsiţi plini de iubire veritabilă faţă de „cap”, faţă de „trup” în general şi chiar faţă de „picioare”. Iar secretul iubirii lor, ca şi în cazul Mariei, se va găsi a fi o mare recunoaştere a imperfecţiunilor proprii şi a îndurării şi harului Domnului faţă de ei, în iertarea păcatelor lor. Apostolul exprimă sentimentele acestor membri folositori şi iubitori ai corpului, singurii care îşi asigură chemarea şi alegerea, zicând: „Socotim că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei”.

 

R 3561, col. 2, par. 1:

Să iubim mai mult şi să ne arătăm iubirea prin zelul nostru în purtarea crucii; şi dacă vreodată acel zel se răceşte, să ne amintim cuvintele: „Fără cruce nu este coroană”; să ne amintim cuvintele apostolului: „Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”. Dar nici frica de moarte, nici aprecierea coroanei nu trebuie să fie motivul care să ne stăpânească. Resortul principal al devotării noastre Domnului trebuie să fie aprecierea pentru ceea ce a făcut El pentru noi, iubirea noastră pentru El şi dorinţa noastră de a face ceea ce I-ar plăcea Lui, şi astfel să-I arătăm o iubire care să răspundă la a Sa. Să ne amintim că în timp ce Domnul Isus, Capul Bisericii, a fost glorificat cu mult timp în urmă, se află încă în jurul nostru în lume din aceia pe care El îi recunoaşte ca fraţii Săi, „mădulare ale trupului Său”, şi că orice facem pentru unul dintre aceştia micuţi, şi orice ajutor le dăm acestora pentru purtarea crucii, El va socoti că ne manifestăm iubirea faţă de El, că Îi facem Lui.

 

26. Care este importanţa zelului iubitor şi cum îl putem cultiva?

 

R 2289, col. 1, par. 4:

Aici se află o lecţie pentru noi, în sensul că dacă vrem să fim cel mai aproape de Învăţătorul şi să fim cel mai des privilegiaţi să avem părtăşie cu El, trebuie şi noi să avem şi să cultivăm acest spirit serios, zelos. Oamenii reci, calculaţi, pot avea alte însuşiri bune, dar a fi rece sau chiar căldicel sunt trăsături care nu au loc la creştinii care au gustat odată că Domnul este bun. Iubirea aprinsă în ei trebuie să-i conducă la un zel mistuitor. Aşa a fost şi cu Domnul nostru Isus şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care a fost preaiubit de Tatăl. Vorbind pentru El, profetul a spus: „Râvna casei Tale m-a mistuit”. Toţi cei care doresc să fie plăcuţi înaintea Domnului să devină atât de plini de acelaşi spirit al zelului pentru dreptate şi adevăr, încât acesta să-i mistuie ca jertfe pe altarul Domnului. Astfel, ei vor fi cei mai plăcuţi şi mai acceptabili lui Dumnezeu, prin Isus Domnul nostru. De regulă numai cei calzi şi zeloşi se eliberează de Babilon. Ceilalţi, cu răceală calculează şi cântăresc lucrurile aşa de mult, încât spiritul lumii, carnea şi diavolul pun noi pretexte, chiar după ce au ajuns la lumină şi văd în măsură considerabilă.

 

R 3199, col. 2, par. 4, 5:

Ce îngustă este calea aceasta! zic unii dispreţuitor despre cei care, asemenea lui Pavel, îşi devotează energiile acelui singur lucru — serviciul adevărului. Da, acela va fi verdictul împotriva voastră, din partea tuturor cu excepţia unora care, asemenea vouă, au ales cu grijă această „cale îngustă” şi care sunt hotărâţi să umble pe ea, indiferent de insultele pe care ea le aduce. Calea spre ţinta premiului chemării de sus nu este destul de largă ca să admită toate filosofiile deşarte şi întrebările şi vorbăriile nechibzuite şi speculaţiile ştiinţei, pe nedrept numită astfel. Este numai suficient de largă să admită planul Domnului şi pe aceia care sunt dispuşi să înlăture toate celelalte planuri, proiecte şi întrebări, şi să se devoteze pe deplin şi complet serviciului acestuia, şi care sunt dispuşi să suporte orice insultă pe care acesta ar aduce-o.

Gândiţi-vă la chemarea voastră, fraţilor, căci voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţime împărătească, să aduceţi sacrificii plăcute lui Dumnezeu: un neam sfânt, un popor deosebit, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Însuşi scopul chemării noastre în această lumină este s-o lăsăm să strălucească. Dacă nu lăsăm lumina să strălucească, suntem nevrednici de ea şi comoara va fi luată de la noi şi vom fi lăsaţi în întuneric. Dacă într-adevăr am primit lumina şi ne-am consacrat cu totul lui Dumnezeu, să ne întrebăm fiecare: Ce fac eu pentru a vesti virtuţile Celui ce m-a chemat din întuneric? Merg eu cu vestea bună la vecinii de aproape şi de departe? Mă ocup eu zi de zi să caut să arăt justeţea caracterului divin şi să fac cunoscute căile drepte ale lui Dumnezeu? Economisesc eu timp şi mijloace şi astfel îmi aranjez afacerile vremelnice încât să acord timp cât se poate de mult lucrării? Apoi, studiez eu cu sârguinţă ca să fiu familiar cu adevărul, aşa încât să pot fi înr-adevăr o epistolă vie cunoscută şi citită de toţi oamenii care sunt în cercul meu de influenţă? — un lucrător care într-adevăr nu trebuie să se ruşineze. Pot eu afirma cu adevărat că sunt

„Toate numai pentru Isus

A Lui e fiinţa răscumpărată a mea;

Tot gândul, cuvântul şi fapta

Şi ceasul şi ziua mea”?

 

R 2808, col. 2, par. 3 — „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu.”

Aceste cuvinte ale Domnului nostru în privinţa lui Ioan par să fi ridicat în mintea ucenicilor sugestia că Ioan nu va muri — că în timp ce ceilalţi vor muri, el va rămâne până la a doua venire a lui Cristos. Dar Ioan însuşi ne spune că Isus n-a spus nimic de felul acesta; a fost numai o concluzie din partea ucenicilor. Putem vedea în Ioan o ilustraţie a unora din Biserică ce trăiesc la sfârşitul Veacului Evanghelic — la a doua prezenţă a Domnului. Ioan nu este în viaţă, dar o clasă pe care El a reprezentat-o a continuat să rămână şi încă rămâne, şi atunci va fi „schimbată” etc. Noi, care avem privilegiul să trăim în acest timp al îndurării, binecuvântării şi luminării, să dăm cinste Domnului şi să ne străduim ca dispoziţia iubitoare, zelul şi energia lui Ioan să se manifeste şi în noi. În timp ce pe de o parte el este numit ucenicul iubit, pe de altă parte trebuie să ne amintim că pentru zelul său năvalnic a fost numit, împreună cu fratele său, „Boanerges", adică „fiul tunetului". Să fim şi noi plini de energie, de sacrificiile la care ne îndeamnă dragostea, ca să putem preamări pe Domnul în trupurile şi spiritele noastre, care sunt ale Lui. În acest scop este bine să ne amintim cuvintele Domnului, care s-au aplicat la toţi cei şapte ca şi lui Petru, deşi el a fost purtătorul de cuvânt al tuturor: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Aceeaşi întrebare se ridică pentru toţi din poporul Domnului de astăzi. Este necesar să avem mai mult sau mai puţin contact cu lumea, cu afacerile, cu datoriile casei, cu obligaţiile sociale etc., şi întrebarea este: Cum ne vom achita de datorii, echilibrându-le cu datoriile faţă de Domnul ca „noi creaţii”, „preoţimea împărătească”? Va vedea Domnul că noi iubim mai mult lucrurile pământeşti decât pe El? Dacă da, atunci El declară că nu suntem vrednici de El şi nu ne va recunoaşte ca membri ai Miresei Sale. El va alege în acea turmă mică deosebită numai pe aceia care-L iubesc în grad suprem — mai mult decât casele, pământurile, soţii sau soţiile sau copiii sau orice lucru pământesc. Mat. 10:37.

 

R 2888, col. 2, par. 3:

Mintea lui Iosif nu s-a clintit în prosperitatea la care a ajuns; el s-a dovedit vrednic de ea — că profitase de experienţele anterioare, aşa încât să ştie cum să folosească prosperitatea cu înţelepciune. El n-a fost leneş în afaceri, ci fierbinte în spirit; şi văzând că Domnul a deschis calea înaintea lui, îl găsim făcând imediat paşii ca să-şi îndeplinească misiunea. Prima mişcare a lui a fost să călătorească în lungul şi latul Egiptului, ca să determine cele mai potrivite locuri pentru construirea grânarelor sau magaziilor; şi binecuvântarea Domnului a continuat cu el şi l-a făcut să prospere în lucrarea dată astfel lui. Aşa să fie şi cu noi; în oricare parte a serviciului Său i-ar plăcea Domnului să deschidă pentru noi uşa posibilităţilor, să intrăm imediat şi cu energie — cu zel pentru El şi pentru cauza la care El ne-a chemat. Aceasta este o condiţie a primirii noastre de către El. Dacă suntem leneşi, neatenţi la ocazii, fără îndoială ele vor fi luate de la noi şi date altora, pentru că Domnul este în stare din belşug să ridice pe unul sau pe altul pentru a-I servi cauza, fără să intervină sau să ne forţeze libertatea de voinţă. Tot mai mult, deci, să apreciem privilegiul de care ne bucurăm de a fi conlucrători cu Dumnezeu, mai ales în ce priveşte acest mare serviciu pe care-l exercită Domnul şi Învăţătorul Isus, cu care am fost chemaţi la părtăşie, ca mireasă şi împreună moştenitori cu El.

 

R 2006, col. 1, par. 4, ultima treime:

Dacă nu ai zel arzător de a vesti veştile bune de mare bucurie, roagă-te serios, credincios şi stăruitor, străduieşte-te şi în curând îl vei dobândi. Dacă ai zel şi iubire pentru Evanghelie, dar nu ai capacitate s-o poţi prezenta, roagă-te pentru aceasta, folosind din plin ceea ce deja ai. Dacă ai zel şi capacitate, dar îţi lipseşte ocazia favorabilă, du şi această plângere cât vei putea mai degrabă înaintea Domnului în rugăciunile tale, spunându-I că tu te-ai folosit cu credincioşie de toate ocaziile pe care le-ai avut. Apoi veghează pentru mai multe posibilităţi, fără ca mâna ta să lenevească în a folosi cele mai modeste, cele mai neînsemnate ocazii ce-ţi sunt la îndemână.

 

R 1944, col. 2, par. 1, 2:

În şcoala experienţei învăţăm cele mai valoroase lecţii; şi cei mai maturi sfinţi, în care găsim cea mai adâncă compătimire, cea mai răbdătoare îngăduinţă şi cel mai tandru spirit de ajutorare şi consideraţie, sunt cei care au trecut prin focul necazului şi care au fost bine pregătiţi prin el. Când crucea a devenit mai grea şi norii mai întunecoşi, şi când furtuna a fost mai intensă, atunci prezenţa Învăţătorului a fost simţită mai apreciabil, şi lecţiile binecuvântate ale credinţei şi încrederii şi ale iubirii tandre, personale a Domnului au fost pecetluite în inimile ucenicilor. Sub astfel de disciplinare sufletul se coace pentru o supunere iubitoare, care spune liniştit: toate le pot face, toate le pot duce, prin Cristos care mă întăreşte. Treptat, după cum zgura vechii naturi se arde şi aurul devine din ce în ce mai evident, aceste suflete preţioase devin tot mai dragi Domnului lor iubitor. Atât de dragi îi sunt, încât în toate necazurile El este aproape prin harul Său ca să-i susţină şi prin prezenţa Sa ca să-i înveselească, şi cele mai adânci umbre ale întristării devin cele mai sfinţite locuri de odihnă ale memoriei, unde steaua zilei străluceşte cel mai tare. Ori de câte ori vine o încercare pentru creştin, dacă doar şi-ar aminti acest precept al Domnului, „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc”, aceasta i-ar stimula curajul, l-ar oţeli pentru îndurare răbdătoare şi l-ar însufleţi la sacrificiu de sine. „Aur curăţit prin foc!” Cum poate fi acesta încercat fără creuzet şi fără flacără? Cum poate fi eliminată altfel zgura? Nu este alt mod. De aceea „Nu vă miraţi”: lăsaţi să ardă focul; lăsaţi să se mistuie zgura; şi vedeţi, preaiubiţilor, ca în căldura focului să nu îndepărtaţi „jertfa vie” de pe altar. Amintiţi-vă că ochiul marelui Rafinator este asupra voastră; şi cum rafinatorul aurului urmăreşte metalul din creuzet să-şi vadă chipul reflectat în el, tot aşa Domnul, marele Rafinator, Se uită la voi. El veghează să vadă cum metalul preţios al caracterului vostru reflectă chipul Său. Sau, vorbind limpede, la fiecare încercare El veghează să vadă ce influenţe controlează acţiunile noastre: dacă ele sunt influenţate de avantaje actuale, politică lumească, prietenii personale, iubiri pământeşti — de soţ, de soţie, de copii, iubirea de comoditate sau de pace cu orice preţ, sau, pe de altă parte, dacă ne călăuzesc principiile curate ale adevărului şi dreptăţii; şi dacă cu orice preţ de lucru şi de suferinţe apărăm aceste principii, cu zel şi energie, şi astfel luptăm lupta bună a credinţei până la cel mai amar capăt — chiar până la moarte.

 

R 2412, col. 2, par. 6, până la pag. 2413, col. 1, par. 1:

Eşti ispitit să te plângi, să te simţi dezamăgit de soarta ta în viaţă sau de experienţele tale pe cale? Acela este timpul să-ţi aminteşti că toate acestea, plângerea, nemulţumirea şi dezamăgirile, arată că voinţa din tine nu este moartă cum ai sperat. Căci acela care şi-a îngropat voinţa complet în voinţa Domnului nu cunoaşte nici o dezamăgire; ci în fiecare afacere a vieţii sale vede prin credinţă aranjamentul sau supravegherea divină şi aude Cuvântul Domnului în toate afacerile vieţii asigurându-l: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său” (Rom. 8:28). Aceasta este una dintre dovezile ajungerii la starea calificată a inimii, când putem lua împotrivirile marelui Adversar, ale lumii şi ale cărnii noastre, cu răbdare, fără să ne plângem, fără să murmurăm, „cu bucurie” — ca parte din experienţa dată nouă pentru disciplinare de către atotînţeleptul şi atotiubitorul Domn.

Aşa este „lupta cea bună”. Prima luptă este cea mai severă, şi fiecare victorie ulterioară este mai uşoară; căci cu fiecare victorie voinţa nouă (voinţa Domnului din noi) se întăreşte, şi vederea Speranţei asupra lucrurilor pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei credincioşi devine mai pătrunzătoare, şi puterea şi îndurarea credinţei este mai mare. Şi cu prima victorie vin binecuvântările, care se înmulţesc după fiecare victorie: binecuvântări de odihnă, pace, bucurie în Spiritul sfânt şi deplină asigurare a credinţei, cum ne-a promis Învăţătorul nostru: „Ferice va fi de voi când, din cauza Mea, oamenii vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie.”

Din acest punct de vedere şi nu din altul, este posibil să acceptăm cu tărie şi resemnare orice probe de răbdare, perseverenţă, credinţă, speranţă şi iubire ar vedea Domnul că este potrivit să le permită să vină asupra voastră. În această condiţie, toate experienţele noastre vor avea ca urmare binecuvântări, oricât de nefavorabile ar părea la suprafaţă.

 

R 3060, col. 2, par. 5:

Aşa este şi cu israeliţii spirituali: după ce Domnul ne-a dat anumite lecţii şi experienţe, dintre care unele au ajuns la noi în împrejurări paşnice şi liniştite, ordinea procedurii se poate schimba şi manifestarea providenţelor Domnului poate duce la întreruperea acestor împrejurări care au fost favorabile şi nefavorabile în unele privinţe — ducând la împrejurări şi condiţii noi. Nu se cuvine pentru adevăratul israelit spiritual să murmure, să se plângă sau chiar să-şi exprime alegerea, ci să caute conducerea Domnului. Dacă poate distinge conducerea providenţei divine, chiar dacă ar fi într-o stare de pustiu mai aspră şi mai puţin de dorit decât cea în care se afla mai înainte, el trebuie să urmeze conducerea Domnului fără să se îndoiască şi cântând cântecele credinţei şi ale încrederii. Noi mergem spre Canaan şi ştim că ni se cuvin şi alte experienţe şi trebuie să trecem prin ele înainte de a putea moşteni făgăduinţele. Lecţia pentru noi este cea a ascultării prompte şi amănunţite faţă de conducerile Domnului, fără murmurare — cu bucurie; şi aceasta se poate aştepta numai din partea celor care au învăţat lecţiile date lor înainte, şi mai presus de toate lecţia credinţei — a încrederii în puterea, bunătatea şi credincioşia Domnului.

 

28. Trebuie iubirea să-i includă pe păcătoşi şi pe duşmani, şi cum putem şti că urâm păcatul şi nu pe păcătos?

Luca 6:27, 28 „Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc.”

 

R 2412, col. 2, par 4, 5:

Acesta este timpul să „luptăm lupta bună a credinţei” — şi triumfând complet asupra eului, să acceptăm loviturile, defăimările şi denaturările intenţiilor bune şi ale faptelor bune cu smerenie şi răbdare. Acesta este timpul când spiritul de iubire al Domnului, locuind din belşug în noi, se va manifesta în stăpânirea nu numai a cuvintelor şi a acţiunilor noastre, ci şi a celor mai ascunse gânduri ale noastre. Dacă se ridică chiar şi un simţământ amar împotriva celor care ne-au ponegrit şi ne-au vorbit de rău, trebuie respins şi trebuie câştigată o victorie atât de completă asupra lui, încât fiecare fibră a fiinţei noastre să fie în dulce armonie cu instrucţiunile Marelui nostru Învăţător: „Iubiţi pe cei care vă prigonesc, binecuvântaţi şi nu răniţi” (în limba engleză, n. t.). Definiţia mai timpurie a expresiei „nu răniţi” a fost probabil aceea de a nu omorî sau de a nu răni fizic pe vrăjmaşi; dar privind la Învăţătorul şi dând atenţie Cuvântului Său, Îl vom auzi spunând: „Învăţaţi de la Mine”, şi vom observa împreună cu apostolul că deşi El n-a păcătuit şi în gura Sa nu s-a găsit viclenie, totuşi, „Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept” (1 Pet. 2:22, 23). Dacă eşti un elev credincios, nu va dura mult până când vei vedea că legea perfectă a libertăţii, legea lui Cristos, va deosebi chiar şi gândurile şi intenţiile inimii, şi că în timp ce trebuie să urăşti orice păcat, nu poţi urî pe nici un păcătos şi totuşi iubirea de Dumnezeu să fie desăvârşită în inima ta. Vei vedea că aceasta înseamnă nu numai că nu trebuie să răspunzi şi să insulţi pe vrăjmaşii tăi, dar nu trebuie nici măcar să doreşti să faci astfel. Dorinţa rea trebuie cucerită şi condiţiile egoiste care i-au dat naştere trebuie complet distruse şi înlocuite cu iubire — Spiritul lui Cristos. Compară 1 Cor. 4:12 cu 1 Cor. 6:10.

 

R 2896, col. 1, par. 1, 2:

Ce mare binecuvântare ar fi pentru toţi israeliţii spirituali să înveţe bine această lecţie, şi anume, că dacă noi acceptăm rezultatele oricărui lucru ca fiind bune şi ne dăm seama că providenţa divină ne-a condus spre acele rezultate, ar trebui să gândim şi să simţim în modul cel mai generos, cel mai amabil faţă de cei pe care providenţa i-a folosit ca instrumente, indiferent de faptul că poate au făcut-o fără voia lor, sau, ca fraţii lui Iosif, au avut scopuri opuse. Cei ce sunt capabili să vadă astfel lucrurile şi forţele care acţionează în viaţa lor zilnică sunt în stare să fie „totdeauna biruitori în Hristos", cum spune apostolul. Unii ca aceştia nu găsesc loc pentru amărăciune sau pentru cuvinte jignitoare nici împotriva lui Satan, nici împotriva slugilor sale. 2 Cor. 2:14; Iuda 9.

Aceasta nu înseamnă că vor numi bună calea rea; nici că vor avea sau ar trebui să aibă vreo simpatie faţă de calea rea; nici faţă de motivele rele care o inspiră, nici faţă de persoanele rele, atâta vreme cât acestea sunt în armonie cu motivele şi calea rea. Ci înseamnă că mintea lor va fi atât de plină de gândul supravegherii divine în afacerile lor, şi cum tot timpul au fost în siguranţă sub grija protectoare, sub umbra Celui Atotputernic, şi că toate lucrurile lucrează spre binele lor, oricum ar părea ele la exterior, încât ei nu vor avea nici o amărăciune, nici în cuvânt nici în inimă, faţă de cei care au încercat, şi la exterior le-au făcut rău, dar ale căror intenţii şi conduită rea au fost ţinute în stăpânire de Atotputernicul. În măsura în care poporul Domnului ajunge la un loc larg unde poate avea o vedere largă asupra situaţiei, în aceeaşi măsură ei se vor găsi nu numai eliberaţi de mânie, răutate, ură şi ceartă faţă de împotrivitorii lor, ci, în loc de acestea, vor avea „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”, care va stăpâni în inimile lor, care-i va păstra în siguranţă în mijlocul furtunilor şi vicisitudinilor vieţii — fiindcă ancora lor este fixată înăuntru vălului. Ei „au pus pecetea că Dumnezeu este adevărat” şi ca atare se pot bucura întotdeauna.

 

Mana 21 martie:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc." Mat. 5:44.

Iată o cale de a-ţi cerceta starea adevărată a inimii tale faţă de unii ca aceştia. Oare bucuros îţi arăţi dragostea faţă de ei şi le ajuţi după cea mai bună putinţă a ta să vadă că drumul lor este greşit şi să se întoarcă? Poţi tu să te rogi cu simţire pentru ei şi să suferi cu răbdare slăbiciunile, nepriceperea şi lipsa lor de dezvoltare? Poţi tu, prin exemplu nobil, să le arăţi o cale mai bună? Dacă da, atunci păcatul îl dispreţuieşti şi nu pe păcătos. Păcatul să-l urăşti, pe păcătos niciodată! Până când judecata fără greşeală a lui Dumnezeu nu declară că păcatul şi păcătosul sunt inseparabil legaţi unul de altul, până atunci iubirea să nu se despartă de fratele om.

 

29. Care este relaţia între iubire şi dreptate?

 

R 3070 — Pretenţiile iubirii şi ale dreptăţii. Vezi articolul la pag. 389.

 

R 3323, col. 1, par. 1, 2 — „Ţinta” trebuie atinsă, altfel premiul nu va fi al nostru:

Nu există staţionare pentru Noua Creatură. Ea trebuie să continue şi să ajungă la un anumit standard al perfecţiunii, altfel nu poate fi socotită ca unul din clasa Împărăţiei. Apostolul spune într-adevăr că Noile Creaturi sunt la început prunci în Cristos, dar Împărăţia nu va fi formată din prunci în Cristos, ci din biruitori, şi biruinţa nu este, după cum ştim, o chestiune de vârstă sau de statură fizică, ci o chestiune de dezvoltare spirituală, de creştere în har, cunoştinţă şi iubire. Noi trebuie să creştem în iubire şi iubirea este lucrul principal. Dar înainte de a putea face mari progrese în cultivarea iubirii, trebuie să învăţăm să fim echitabili, corecţi, drepţi. Lucrul acesta este bine prezentat în proverbul care spune că omul trebuie să fie drept înainte de a fi generos. Prin urmare, este de datoria poporului Domnului, a Noii Creaţii, să studieze continuu acest subiect al dreptăţii şi să pună zilnic în practică lecţiile conţinute în Cuvântul divin. Toţi sfinţii trebuie să fie vrăjmaşii păcatului. Ori unde se află păcat, ei trebuie să lupte împotriva lui şi să caute ca cel puţin în inima lor să fie fără păcat, ca inima lor să nu conţină păcat, ci să i se împotrivească, pentru ca păcatul să nu găsească în inima lor un loc de adăpost sau slăbiciunea de a fi armonie cu el. Aceasta îi va face radicali în privinţa cuvintelor gurii lor, a conduitei vieţii şi a meditaţiilor inimii lor, că toate acestea vor fi în acord absolut cu Cuvântul divin şi cu spiritul lui de dreptate, sfinţenie, adevăr etc. Aceştia care pun temelia potrivită a caracterului înainte de a începe să zidească iubirea vor găsi că fac progres cuvenit. Orice iubire care este fondată pe nedreptate sau pe idei greşite de dreptate este înşelătoare, nu este iubirea pe care o cere Domnul ca probă a uceniciei. 

 

R 3020, col. 2, par. 2:

Iubirea va însemna în mod necesar a face potrivit dreptăţii; fiindcă legea sau cerinţele Domnului sunt bazate pe dreptate, „temelia scaunului Său de domnie”. Prin urmare, din acest punct de vedere trebuie să privim poruncile Domnului, şi să căutăm ca iubirea noastră faţă de Dumnezeu să fie mai întâi dreaptă — trebuie să recunoaştem că Îi datorăm iubire, devotare, apreciere, pentru ceea ce a făcut şi promite încă să facă pentru noi. Dreptatea cere ascultarea noastră iubitoare, reverenţioasă faţă de Domnul. Aşa este şi în privinţa iubirii faţă de semeni. Dreptatea, precum şi respectul faţă de reglementările Tatălui nostru ceresc, ne cer să fim drepţi faţă de aproapele, să-i facem cum ne-ar plăcea să ne facă el. Aceasta nu este mai mult decât dreptate absolută, şi totuşi este însăşi esenţa şi spiritul legii divine a iubirii. Dar, deşi dreptatea este prima trăsătură a poruncii iubirii, totuşi ea nu este sfârşitul cerinţelor iubirii. Se cere ca, trecând peste stricta dreptate, iubirea noastră să ne împingă spre exercitarea milei şi iertării. Şi astfel exercitând mila, noi numai imităm iubirea divină; căci Tatăl nostru ceresc nu numai că procedează cu toate creaturile Sale potrivit dreptăţii, ci trecând de liniile dreptăţii, în mare compasiune şi milă, El a dat în Isus Cristos un Răscumpărător pentru păcătoşi. Adevărat, El n-a dat aceasta în încălcarea dreptăţii Sale; totuşi în ceea ce ne priveşte este exact ca şi cum, din iubire şi compasiune, El a trecut peste dreptate pentru a ne ajuta. Prin urmare, în purtarea cu alţii, care sunt decăzuţi şi imperfecţi ca şi noi, să ne amintim de această trăsătură şi să fim nu numai drepţi faţă de ei, ci şi miloşi, generoşi, amabili, chiar şi faţă de cei nemulţumitori, ca astfel să putem fi copii ai Tatălui nostru din cer.

 

R 3635, col. 2, par. 2, 3:

Întrebare: În Proverbe 16:11 citim: „Cântarul şi cumpăna dreaptă vin de la Domnul”. Nu trebuie oare să dezvoltăm caracteristica iubirii mai degrabă decât a dreptăţii, lăsând chestiunea dreptăţii până când vom fi desăvârşiţi şi aşezaţi pe tron, şi astfel vom putea să procedăm după principiul dreptăţii, temelia tronului lui Dumnezeu?

Răspuns: Noi trebuie să învăţăm principiul dreptăţii acum, fără să aşteptăm până când vom fi făcuţi desăvârşiţi. Trebuie să căutăm să observăm funcţionarea dreptăţii divine şi funcţionarea dreptăţii şi nedreptăţii la omenire, şi în mod special să ne observăm şi să ne criticăm pe noi înşine. Cel care nu apreciază dreptatea, cu necesitate nu va aprecia mila, căci mila este numai diferenţa între iubire şi dreptate. Noi trebuie să căutăm să observăm principiul dreptăţii în procedurile noastre cu alţii, şi să „păzim ce este drept şi să facem ce este bine”, aşa cum îndrumă Domnul, dar trebuie să compensăm pentru imperfecţiunile noastre şi ale altora, permiţând iubirii să guverneze, şi să acoperim toată mulţimea de greşeli la aceia cu care avem de-a face. Totuşi, trebuie să căutăm să privim conduita noastră în lumina dreptăţii şi cu îngăduinţe cât se poate de puţine pentru imperfecţiunile proprii.

 

30. Care este relaţia între iubire şi bunăvoinţă?

 

R 2853, col. 1, par. 3, ultima frază:

Mare parte din necazul care predomină în lume este rezultatul direct sau indirect al egoismului, şi tot poporul Domnului ar trebui să fie vigilent să practice şi să ilustreze spiritul opus, al bunăvoinţei în lucrurile mici şi în lucrurile mari ale vieţii; şi să-şi amintească faptul că egoismul este o depravare care trebuie să fie combătută şi în măsura posibilului să fie biruită de către natura nouă.

 

R 2856 — „Rugăciunea fierbinte a lui Avraam”, primele două paragrafe:

La timpul despre care se vorbeşte în această lecţie Avraam avea nouăzeci şi nouă de ani. Era aşezat la Mamre cu familia şi casa sa, servitorii, păstorii etc., peste o mie de persoane. Credinţa lui se baza încă pe făgăduinţa Domnului, care în mod evident el credea că va fi împlinită prin fiul său Ismael, care avea treisprezece ani pe vremea aceea. Pe când se odihnea la uşa cortului său, s-au apropiat de el trei oameni, şi după obiceiul şeicilor de astăzi din acea ţară, s-a ridicat să-i întâmpine cu ospitalitate şi s-a îngrijit de primirea lor, deşi erau străini pentru el. În final şi-a dat seama că vizitatorii erau fiinţe cereşti, care luaseră formă umană pentru acea ocazie — unul dintre ei fiind un reprezentant special al lui Iehova, fie unul dintre îngerii principali, fie mai probabil, gândim noi, Domnul Isus în starea Sa preumană. Ce bucuros trebuie să fi fost Avraam când a aflat cine erau vizitatorii săi, pe care-i primise atât de amabil şi de ospitalier. Apostolul aduce în atenţia Bisericii acest lucru şi îndeamnă ca poporul Domnului să fie întotdeauna atent şi să arate ospitalitate, şi citând acest caz zice: „Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii prin ea au găzduit, fără să ştie, pe îngeri”. Evr. 13:2.

Este adevărat, astăzi împrejurările sunt în multe privinţe diferite faţă de timpurile vechi, în aceea că acum avem hoteluri şi pensiuni pentru adăpostirea călătorilor, ca atare responsabilităţile noastre au scăzut; însă chiar acest fapt înclină, ne temem, să ne facă mai egoişti, mai puţin ospitalieri, decât ar fi spre folosul nostru. Poporul consacrat al Domnului face bine dacă cultivă ospitalitatea, şi aceea de felul celei arătate de Avraam — fără să aştepte să i se ceară. O declaraţie scripturală este: „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; şi altul, care reţine mai mult decât trebuie, nu face decât să sărăcească (Prov. 11:24). Alta este: „Sufletul binefăcător va fi săturat şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el” (Prov. 11:25). Practicând generozitatea, dezvoltăm asemănarea cu Dumnezeu, căci nu este Dumnezeu binevoitor, nu dă El continuu creaturilor Sale? Cel mai mare dintre toate darurile a fost darul Fiului Său Isus să moară pentru noi — să ne răscumpere. Este adevărat, nu toţi pot exercita aceeaşi generozitate — cei care sunt îndatoraţi sau săraci pe bună dreptate se pot considera împiedicaţi, limitaţi în această direcţie prin dreptate faţă de creditorii lor, familiile lor etc. Totuşi, spiritul bunăvoinţei şi al ospitalităţii trebuie să prisosească întotdeauna în inimile noastre, fie că ocaziile de a-l arăta sunt multe sau puţine; şi cei care se deprind în această privinţă arareori nu beneficiază de acest mod de  a proceda, chiar şi în chestiuni vremelnice. Unde nu putem da tot sprijinul necesar, putem da cel puţin cuvinte de mângâiere şi încurajare, care se pot dovedi de mult mai mare valoare decât banii. Mulţi au nevoie de sfat şi încurajare spirituală, pe care fiecare creştin adevărat ar trebui să le poată da, cu mult mai mult decât au nevoie de ajutor vremelnic. A avea asemănarea lui Cristos implică nu numai dorinţa de a fi de ajutor creaţiei care suspină şi „mai ales celor din casa credinţei”, ci înseamnă mai mult — înseamnă efortul de a-i ajuta, chiar cu preţul confortului şi plăcerilor noastre pământeşti.

 

31. Care este relaţia între iubire şi frică?

1 Ioan 4:18 „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme n-a fost făcut desăvârşit în dragoste.”

 

R 2289, col. 2, par. 2-5:

Frica de Domnul este valoroasă nu numai ca un început al adevăratei înţelepciuni, ci şi pentru toată călătoria. Tendinţa printre cei care au primit lumina adevărului actual şi care pierd prin aceasta îngrozitoarea şi înrobitoarea frică inspirată de denaturările caracterului şi planului divin, este să piardă orice frică. Şi, potrivit Scripturilor, aceasta este o stare foarte periculoasă, o libertate extremă care poate duce la libertinaj, în condiţiile actuale imperfecte.

Este adevărat că „dragostea desăvârşită izgoneşte frica”, dar este adevărat şi că dragostea desăvârşită este o marfă foarte rară pe pământ chiar şi printre sfinţi. Ca atare apostolul îndeamnă: „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă (Evr. 4:1). Frica pe care trebuie să o pierdem în întregime este „frica de om care este o cursă”. Cel care pierde frica de Dumnezeu şi frica de a pierde marele premiu pe care Dumnezeu l-a pus în faţa noastră, este într-o poziţie foarte periculoasă: este posibil să devină conştient de sine şi mulţumit de sine, şi repede cade într-o stare în care nu crede nici chiar în pedeapsa dreaptă împotriva păcătoşilor, moartea a doua, şi în care, în acea măsură, este neglijent în privinţa ţinerii cuvintelor, gândurilor şi faptelor sale în cea mai strictă aliniere la pricipiile aşezate în Cuvântul Domnului. Pierzându-şi frica de Domnul, îşi pierde repede atenţia în privinţa Cuvântului Domnului, şi înclină tot mai mult să „se sprijine pe înţelepciunea sa” şi devine orb faţă de greşelile sale.

Să observăm cu atenţie şi alte încurajări la frică arătate în Scripturi. Unele dintre acestea sunt: „Temeţi-vă de Domnul, voi, sfinţii Săi”. „Voi, cei care vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L.” „Să zică cei ce se tem de Domnul: „Căci în veac ţine îndurarea Lui”.” „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei care se tem de El.” „Dar bunătatea Domnului ţine din veci şi în veci pentru cei care se tem de El.” „El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El.” „Domnului Îi place de cei ce se tem de El”. (Ps. 34:9; 22:23; 118:4; 103:13, 17; 145:19; 147:11.) Domnul nostru spune: „Am să vă arăt de cine să ve temeţi” (Luca 12:5). Apostolul Pavel zice: „Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!” „Să ne temem.” (Rom. 11:20; Evr. 4:1). Apostolul Petru spune: „Cinstiţi pe toţi oamenii ... temeţi-vă de Dumnezeu”; şi „Cine se teme de El şi practică dreptatea este primit de El.” (1 Pet. 2:17; Fapte 10:35). Dumnezeu spune prin profet că cei care se tem de numele Lui sunt cei care vorbesc adesea unul cu altul şi despre care se scrie o carte de aducere aminte. Şi iarăşi promite: „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele dreptăţii, şi vindecarea va fi sub aripile Lui” (Mal. 3:16; 4:2). Despre Răscumpărătorul nostru este relatat că Cristos „a fost ascultat din pricina evlaviei îfricii, în trad.  englezăş Lui. Evr. 5:7.

Lecţia din aceste diferite scripturi este că, a pierde frica de Dumnezeu, în sensul de a pierde frica de a nu-I fi plăcuţi sau frica de a nu ajunge la marile posibilităţi pe care atât de îndurător le-a pus la îndemâna noastră, ar fi o pierdere foarte serioasă, căci ne-ar costa probabil viaţa veşnică; fiindcă acei care au pierdut această frică sunt ca locomotivele cu abur care şi-au pierdut mecanicii şi aleargă cu prea mare libertate spre autodistrugere şi o stare nepotrivită de vreun serviciu. Prin urmare, după cum iarăşi zice apostolul către peregrinii care caută patria cerească: „Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre” (1 Pet. 1:17); nu în neglijenţă, nu în neseriozitate lumească, nu în senzualitate, nu în acaparare de pământ sau bani, nici măcar neglijent sau indolent, ci în veghere serioasă asupra fiecărui cuvânt şi faptă, să-I plăceţi Domnului şi să-I copiaţi caracterul şi astfel să vă întăriţi chemarea şi alegerea pentru un loc în Împărăţia Sa, când va fi stabilită în putere şi mare slavă.

 

32. Care este relaţia între iubire şi cunoştinţă?

1 Cor. 8:1 „În ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Dar cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte.”

 

Vol. V, pag. 239, par. 2:

Fiecare să se întrebe pe sine dacă are sau nu această mărturie a Spiritului, această mărturie a creşterii sale ca nouă creatură în Cristos Isus, şi dacă dezvoltă şi duce la coacere sau nu, felul de roade specificate aici. Să ne amintim de asemenea că creşterea noastră în iubire şi în toate roadele Spiritului depinde în mare măsură de creşterea noastră în cunoştinţă; iar creşterea în cunoaşterea lucrurilor divine depinde de asemenea de creşterea în roadele Spiritului. Fiecare pas de cunoştinţă aduce un pas corespunzător de datorie şi ascultare, şi fiecare pas de datorie şi ascultare făcut, va fi urmat de încă un pas în cunoştinţă, pentru că astfel, după cum mărturiseşte Spiritul,va fi experienţa tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu în şcoala lui Cristos. Dacă avem această mărturie a Spiritului, de creştere atât în har cât şi în cunoştinţă, să ne bucurăm de ea şi să urmăm în aceeaşi cărare până când ea ne va duce, sub îndrumarea divină, la ceea ce este perfect, atât în cunoştinţă cât şi în har.

 

R 2649, col. 2, par. 1, 2:

Cunoştinţa este valoroasă, dar numai legată de altele; apostolul ne asigură că numai cunoştinţa singură va avea tendinţa să ne umfle de mândrie, să ne facă înfumuraţi şi lăudăroşi şi astfel cu totul în dezacord cu Spiritul lui Dumnezeu, spiritul iubirii, supunerii şi blândeţii. Cunoştinţa ne-ar putea face doar nişte chimvale răsunătoare care să scoată un sunet, însă neavând nici un merit real în faţa Domnului. Dar cunoştinţa, când serveşte scopul ei cuvenit, ne duce la aprecierea „dragostei lui îcare este de laş Dumnezeu” şi la o înţelegere a înţelepciunii de a copia caracterul Lui, că trebuie să căutăm în măsura în care este posibil să fim ca Tatăl nostru care este în ceruri, asemănări ale Fiului Său iubit, Domnul nostru. Apostolul ne aduce aceasta în mod clar în atenţie când spune: „Fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi îapreciaţiş dragostea lui Hristos ... ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Efes. 3:17-19.

Fără îndoială dragostea este lucrul principal care trebuie studiat, apreciat, copiat şi practicat în vieţile noastre. Suntem încredinţaţi că o mare parte din cititorii Turnului de Veghere au devenit deja părtaşi la această „dragoste a lui Dumnezeu”, şi că toţi aceştia caută s-o desăvârşească în ei şi să fie înrădăcinaţi şi întemeiaţi în ea. Avem asigurarea apostolului că numai cei care iau această poziţie pot face progres permanent şi amănunţit în har şi cunoştinţă. Cei care au intrat în şcoala lui Cristos şi care refuză să facă progres spre desăvârşire, se pot aştepta cu siguranţă ca mai devreme sau mai târziu să-şi piardă cunoştinţa despre planul divin; pe când cei care fac progres în această direcţie cuvenită se pot aştepta ca lungimile şi lărgimile planului divin să continue să se deschidă înaintea lor şi creşterea lor în cunoştinţă să ţină pasul cu creşterea lor în dragoste. 

 

R 3145, col. 1, par. 2:

Apostolul sugerează că majoritatea celor din Biserică au avut astfel de cunoştinţă care le-a ajutat să discearnă că un chip de lemn sau de piatră, nefiind un dumnezeu, nu putea nici să facă bine nici să dăuneze mâncării în nici un sens sau grad; dar că această cunoştinţă n-a însemnat în mod necesar o mare creştere în spiritualitate. O foarte mică părticică de săpun va face un balon mare de aer; şi tot aşa, o cunoştinţă comparativ mică ar putea face pe cineva tare mândru, fără vreo soliditate a caracterului. El arată, prin urmare,  avantajul de a ne măsura prin creşterea în iubire, mai degrabă decât prin creşterea numai în cunoştinţă — deşi, desigur, a fi mare atât în cunoştinţă cât şi în iubire ar fi starea ideală. Aceeaşi lecţie o învaţă apostolul mai departe (1 Cor. 13:2) spunând: „Chiar dacă aş avea ... toată ştiinţa  ... şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic”. Cunoştinţa fără iubire ar fi o daună, şi a considera altfel ar implica faptul că n-a fost câştigată cunoştinţa adevărată; căci apostolul spune: „Dacă cineva iubeşte pe Dumnezeu, este cunoscut de El” — este familiar cu El. Am putea avea multă cunoştinţă şi totuşi să nu-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să nu fim cunoscuţi sau recunoscuţi de El; dar nimeni nu poate avea o mare dezvoltare a iubirii adevărate în caracterul său fără să-L cunoască pe Domnul personal şi fără să obţină spiritul iubirii prin părtăşie cu El. De aceea, obţinerea iubirii sigur ne va zidi în mod substanţial (evitând umflarea de mândrie) în toate diferitele haruri ale spiritului, care cuprind: smerenia, blândeţea, răbdarea, îndelunga răbdare, cunoştinţa, înţelepciunea, amabilitatea frăţească, cunoştinţa, înţelepciunea de sus şi spiritul unei minţi sănătoase.

 

33. Care este cea mai bună dovadă că suntem acceptaţi de Domnul?

 

R 2330, col. 1, par. 2:

Cel  care găseşte că inima nu îi este în armonie cu această lege a Noului Legământ — iubire, milă, amabilitate, blândeţe, bunătate — aceluia îi lipseşte dovada că este în vreun înţeles al cuvântului acceptat ca fiu al lui Dumnezeu şi comoştenitor cu Cristos. Dacă unul ca acesta nu are spiritul iubirii, îi va fi cu neputinţă să meargă mult pe urmele Învăţătorului, căci sacrificiul lui Cristos n-a fost din slavă deşartă, nu pentru formă exterioară, nu pentru onoarea oamenilor, ci îndemnat de iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Tot aşa este şi cu noi, dacă în inimile noastre nu avem iubire de fraţi, iubire sub formă de blândeţe şi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii, şi chiar faţă de creaţia animală, nu avem spiritul care ne va susţine până la capăt în săvârşirea sacrificiilor necesare în condiţiile actuale. Pentru unii ca aceştia va fi numai o chestiune de timp până când puterea mândriei sau a slavei deşarte care îi menţine pe calea sacrificiului se va frânge, şi egoismul îi va lua în stăpânire pe deplin. Cel care doreşte să fie credincios până la moarte, umblând în urmele Învăţătorului, trebuie să primească spiritul de iubire al Învăţătorului, înainte de a-I putea urma astfel. Aşa cum declară apostolul: „Dacă cineva zice: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” Aşadar, Scripturile pun iubirea de fraţi ca una dintre dovezile că am fost concepuţi de spirit şi că avem legătură cu Învăţătorul.

 

R 3150, col. 1, par. 6:

Printre daruri, profeţia sau oratoria este unul pe care l-a recomandat Apostolul. Cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu de asemenea este recomandată, şi o credinţă mare este socotită printre cerinţele principale ale creştinului; totuşi, apostolul declară că dacă ar poseda toate acestea în măsura cea mai deplină, şi ar lipsi dragostea, el n-ar fi nimic — doar un nimic — şi nu un membru al Noii Creaţii, pentru că dragostea este însuşi spiritul de concepere la noua natură. Ce probă minunată este aceasta! Fiecare dintre noi să şi-o aplice sieşi. Dacă sunt ceva sau nu sunt nimic în aprecierea lui Dumnezeu se va măsura prin iubirea mea pentru El, pentru fraţii Lui, pentru cauza Lui, pentru lume în general şi chiar pentru duşmanii mei — mai degrabă decât prin cunoştinţa, faima sau oratoria mea. Totuşi, nu trebuie să înţelegem că cineva poate avea o cunoştinţă a tainelor adânci ale lui Dumnezeu fără a fi conceput de Spiritul sfânt al iubirii; pentru că nimeni nu cunoaşte lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, decât prin Spiritul lui Dumnezeu; însă cineva poate pierde Spiritul înainte de a pierde cunoştinţa care i l-a adus. În măsurarea caracterului, prin urmare, trebuie să punem dragostea mai întâi şi s-o socotim ca proba principală a apropierii şi acceptării noastre de Domnul.

 

34. Cum putem deveni asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu?

 

R 2330, col. 2, par. 1, 2:

Obiectivul chemării actuale a Bisericii înainte de chemarea lumii, să aibă parte de beneficiile şi privilegiile acestui Nou Legământ, este să aleagă înainte, nu pe acei care sunt perfecţi, nu pe acei care sunt asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu, ci pe acei care caută să devină asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu, „asemenea chipului Fiului Său”. Acel chip este însăşi iubirea, căci după cum Dumnezeu este iubire, tot aşa caracterul lui Cristos este iubire, reprezentarea exactă a Tatălui. Acesta este modelul în care trebuie să fim formaţi. Dar Dumnezeu nu ne va forţa să intrăm în acest model; nu va forţa asupra noastră aceste linii ale caracterului: ci, singurele influenţe pe care le exercită El în acest scop sunt „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să ne facem părtaşi firii dumnezeieşti”, şi întipăreşte în noi caracterul divin al iubirii, şi astfel scăpăm de stricăciunea care este în lume prin egoism; sau, mai degrabă, trebuie să ne ţinem în iubirea lui Dumnezeu în timp ce El face ca presiunea tuturor lucrurilor să îl întipărească în noi. Iuda 21.

Chestiunea este lăsată deschisă pentru noi; noi putem fie să ne folosim de aceste făgăduinţe şi să le permitem să ne formeze şi modeleze potrivit modelului, puţin câte puţin, zi de zi şi ceas de ceas, în gând, în cuvânt şi în faptă, sau ne putem împotrivi influenţei lor bune şi putem ţine adevărul în nedreptate. Cei care aleg calea din urmă câştigă o amarnică dezamăgire; căci aceştia nu sunt de felul celor cărora Domnul le va zice, „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri”. Prin urmare, gradul devotării noastre Domnului va fi indicat prin gradul iubirii noastre faţă de El şi ai Lui; şi gradul iubirii şi devotării noastre va fi manifestat prin activitatea noastră în cucerirea eului şi a egoismului acestuia, în toate ramificaţiile lui din toate afacerile vieţii, şi în aducerea gândurilor şi talentelor noastre, mari şi mici, în serviciu activ, îndemnat de iubirea faţă de Dumnezeu şi de poporul Său. Şi aceştia vor aprecia gândurile apostolului când zice: „Noi îcare am primit conceperea Spiritului sfânt al Învăţătorului nostru, spiritul iubirii, şi care am crescut într-o anumită măsură în cunoştinţa de El — noiş trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”.

 

R 3020, col. 2, par. 3, până la pag. 3021, col. 1, par. 3:

Domnul exprimă prin profet acest gând, cum legea iubirii este divizibilă şi cuprinde toate cerinţele caracterului creştin; el spune: „Ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8). Că acestea sunt cerinţe foarte rezonabile, toţi vor încuviinţa; că Dumnezeu n-ar putea cere mai puţin de la cei pe care El îi educă pentru judecata viitoare a lumii, este evident: şi totuşi, toate aceste trei calităţi specificate prin profet sunt cuprinse într-un cuvânt, iubire. Iubirea cere să ne purtăm just cu aproapele nostru, cu fraţii, cu familia noastră şi cu noi înşine. Să căutăm a cultiva aprecierea noastră pentru drepturile şi libertăţile altora — cele fizice, morale şi intelectuale — şi apreciindu-le să nu încercăm sub nici o formă să le reducem sau să le refuzăm.

A iubi mila este a trece chiar dincolo de iubirea dreptăţii, şi înseamnă a-ţi plăcea să cedezi drepturile şi privilegiile personale în interesul altora, unde nu este implicat nici un principiu. Aceasta implică a fi gata să ierţi greşelile altora — a nu fi înclinat să pretinzi prea mult în privinţa altora, precum şi a avea dorinţa de a pretinde mult în privinţa felului în care îi tratezi tu pe alţii. Mersul smerit cu Dumnezeu este de asemenea inclus în porunca iubirii; fiindcă, oricine iubeşte pe Creatorul său şi apreciază pregătirile făcute pentru creaturile Sale, în lucruri naturale şi spirituale, va iubi şi va aprecia pe Dumnezeu în schimb. Şi având o concepţie atât de potrivită despre măreţia Atotputernicului şi despre propria sa micime şi insuficienţă, dacă n-ar fi harul divin, acesta va fi dispus într-adevăr să umble smerit cu Domnul — nu va căuta cărările sale  proprii, ci va căuta încrezător să umble pe cărarea pe care Domnul a marcat-o pentru el — în urmele lui Isus.

Acelaşi apostol Ioan care a consemnat cuvintele Domnului nostru din textul nostru, a comentat mai departe asupra acestui subiect al iubirii de Dumnezeu şi de Cristos zicând: „Căci aceasta este dragostea de Dumnezeu îadică dovedeşte sau demonstrează dragostea noastră pentru Dumnezeuş, să păzim poruncile Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Aceasta ne dă sugestia că Domnul aşteaptă nu numai să ţinem poruncile Lui de iubire pentru El şi pentru fraţi, ci şi în ţinerea acestor porunci să fim atât de umpluţi de aprecierea poruncilor şi a principiilor care stau la baza lor, încât să ne delectăm în ele; nu numai fiindcă sunt poruncile lui Dumnezeu, ci pe lângă aceasta, fiindcă ele sunt drepte, bune, potrivite. Apostolul exprimă acest gând prin cuvintele: „Şi poruncile Lui nu sunt grele”. Un lucru este să ţii poruncile divine sau să cauţi să le ţii, tot timpul simţind mai multă sau mai puţină constrângere, lipsă de libertate, obligaţie, datorie etc., şi alt lucru este să asculţi cu bucurie.

Este nepotrivit să aşteptăm ceva de spiritul acesta la începutul experienţei noastre ca popor al Domnului, căutând să ţinem poruncile Lui; dar trebuie să aşteptăm ca pe măsură ce creştem în har, în cunoştinţă şi în iubire, toate aceste sentimente de constrângere, datorie etc., să dispară, aşa încât, în schimb, să ne placă să facem voia Domnului, să ne placă să ţinem poruncile Sale de iubire, să ne placă să ne purtăm drept, să iubim mila, să umblăm smerit cu Dumnezeu — şi să fie o absenţă totală a sentimentului că poruncile Domnului sunt grele, apăsătoare, plictisitoare. Aceasta este dezvoltare creştină înaltă şi poate fi găsită numai unde individul a devenit cu adevărat „asemenea chipului Fiului Său” iubit, unde Spiritul Tatălui s-a dezvoltat şi a produs roadele coapte ale Spiritului în măsură abundentă — smerenie, răbdare, blândeţe, amabilitate frăţească, iubire. 

 

35. Cum trebuie să ne ţinem în dragostea lui Dumnezeu?

Iuda 21 „Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică.”

 

R 2649, col. 2, par. 3:

În final, în armonie cu textul nostru, să ne amintim că aceasta nu este o chestiune de care Se ocupă Dumnezeu, ci o chestiune care cere atenţia noastră. Dumnezeu a făcut toate pregătirile prin care Îi putem cunoaşte iubirea, şi putem fi constrânşi de ea şi putem fi acceptaţi în ea, dar ne revine nouă să ne ţinem în dragostea lui Dumnezeu: şi ne putem ţine în dragostea Lui numai căutând să practicăm principiile iubirii Lui în afacerile zilnice ale vieţii, permiţând iubirii lui Dumnezeu să ne constrângă zilnic să ne sacrificăm în serviciul Domnului, pentru onoarea Sa şi pentru răspândirea adevărului Său, permiţând iubirii de fraţi să ne umple inimile aşa încât să putem fi bucuroşi „să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16); permiţând ca o iubire compătimitoare pentru lume în general, „creaţia care suspină”, în toate încercările şi dificultăţile ei, să ne deprindă inimile aşa încât să fim tot mai blânzi şi mai generoşi faţă de toţi cei cu care venim în legătură, şi să le fim de ajutor când avem ocazie; permiţând acestei iubiri să se extindă chiar şi la creaţia animală care este sub grija noastră, aşa încât să nu fim neglijenţi faţă de interesele ei; toate acestea par esenţiale pentru păstrarea noastră în iubirea lui Dumnezeu. Să practicăm tot mai mult această iubire şi astfel să devenim tot mai desăvârşiţi în această iubire, care este Spiritul Tatălui nostru, Spiritul Domnului nostru şi Spiritul tuturor celor care sunt cu adevărat  membri ai corpului lui Cristos.

 

R 3021 — „Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu” — Iuda 21:

Care este deci esenţa celor aflate din ceea ce mai sus s-a menţionat a fi instrucţiunea divină asupra acestui subiect? Este aceasta:

(1) Chiar de la început inimile noastre trebuie să-şi dea seama de imperfecţiunile propriei cărni şi să privească la Domnul pentru ajutorul necesar ca să rămână în iubirea Sa.

(2) Trebuie să fie studiate serios făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, pentru ca ele să constituie în noi „puterea lui Dumnezeu” pentru totdeauna — păstrându-ne în cunoştinţa Domnului, şi prin ascultare în iubirea Lui.

(3) Această cunoştinţă ne va folosi numai pe măsură ce o punem în practică şi căutăm să ne reglăm mintea, gândurile, cuvintele, şi pe cât posibil acţiunile vieţii, potrivit acestui standard pe care Dumnezeu l-a stabilit prin Cuvântul Său ca ideal în faţa noastră. Să nu uităm că dacă am avea toată cunoştinţa dar n-am avea dragoste, nu ne-ar folosi la nimic, dar să ne amintim şi că în aranjamentul divin pare imposibil să progreseze cunoştinţa noastră mult înaintea ascultării de ceea ce deja ştim.

(4) Trebuie să apreciem fiecare dovadă pe care o găsim în noi şi în alţii, de astfel de creştere în ascultarea de legea lui Dumnezeu  — legea iubirii cu legăturile ei de dreptate, milă şi reverenţă.

(5) Nu trebuie să aşteptăm rezultatele depline ale bucuriei în înfăptuirea voinţei Tatălui la începutul experienţelor noastre, nici să fim descurajaţi dacă la început motivul este în măsură considerabilă iubirea din datorie în loc să fie iubirea pentru principii. Trebuie să căutăm în mâna Domnului binecuvântare în continuare şi umplere în continuare cu spiritul Său de iubire. Trebuie să căutăm şi să apreciem principiile de bază ale guvernării Domnului în Univers, şi trebuie să căutăm să ne aducem inimile în armonie de simţire cu legea şi cu principiul şi spiritul dreptăţii. Să nu uităm că mare parte din lipsa de apreciere a principiilor dreptăţii este din cauza ignoranţei; şi trebuie să ne aşteptăm că, ajungând să-L cunoaştem pe Domnul şi să înţelegem mai bine planul Său, ochii înţelegerii noastre să se vor deschide mai larg, aşa încât va fi posibil nu numai „să înţelegem pe deplin împreună cu toţi sfinţii”, ci şi să apreciem împreună cu toţi sfinţii principiile care stau la baza şi constituie legea divină a iubirii.

Astfel ne putem ţine zi de zi şi ceas de ceas în iubirea Domnului prin ascultare de principiile dreptăţii şi iubire crescândă faţă de ele. Şi trebuie să ne bucurăm în fiecare experienţă a vieţii — în încercările, dificultăţile, necazurile, dezamăgirile ei etc., nu mai puţin decât în plăcerile ei, dacă prin vreunul sau prin toate aceste mijloace Domnul ne va instrui şi ne va da o înţelegere mai clară a deficienţelor noastre şi o înţelegere mai clară a acelei legi desăvârşite a libertăţii şi a iubirii pe care El a stabilit-o, şi la care cere supunerea noastră de inimă deplină şi loială.

 

R 3553, col. 2, par. 4:

Ce minunată este această iubire a lui Dumnezeu şi această iubire a lui Cristos! Cât de imposibil ni se pare să-i măsurăm lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea! Cei care L-au acceptat pe Domnul ca Răscumpărătorul lor şi au intrat în relaţie de legământ cu El, dându-I tot ce au, oricât de puţin ar fi acesta, şi acceptând de la El o participare în toate aceste binecuvântări ale prevederii Sale, dacă vreodată sunt aruncaţi la pământ din cauza slăbiciunii sau împotrivirii, sau câte altele, să-şi amintească această mare iubire pe care o are Tatăl pentru noi şi pe care o împărtăşeşte şi Fiul, iubirea care nu numai ne-a răscumpărat pe când noi eram încă păcătoşi, ci care de atunci ne-a chemat la astfel de binecuvântări şi privilegii minunate, făcându-ne comoştenitori cu Cristos Domnul nostru, dacă suferim cu El — această iubire nu va fi cu uşurinţă refuzată, această iubire ne va pedepsi mai degrabă decât să ne permită să cădem în moartea a doua; această iubire va pune în final, fie în turma mică, fie în mulţimea cea mare, pe toţi aceia care continuă să se încreadă în Isus şi continuă să ţină la Cuvântul cel credincios. Dar în măsura în care această iubire locuieşte în noi cu bogăţie, în măsura în care Cristos este întronat în inimile noastre, vom răspunde cu o iubire căreia îi va plăcea să facă lucrurile care sunt plăcute în ochii Tatălui şi acceptabile pentru Domnul, şi în aceeaşi măsură nu ne va plăcea să facem ceva ce ar aduce un nor între Domnul şi sufletele noastre. Să avem deci curaj proaspăt, văzând lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile divine, şi iubirea aceasta a lui Dumnezeu să ne constrângă la mai mare zel şi devotare Lui şi cauzei Lui.

 

R 3546, col. 2, par. 4, 5:

Al treilea rod sau dovadă a acestei calităţi de membru în Viţă şi a creşterii noastre neîncetate ca mlădiţe este declarată în versetul 9 (Ioan 15), şi anume, că aşa cum Tatăl L-a iubit pe Domnul Isus, Viţa, tot aşa Răscumpărătorul nostru ne iubeşte pe noi, mlădiţele Sale sau membrii Săi. Ce idee minunată este aceasta, că Învăţătorul nostru are faţă de noi acelaşi fel de iubire cum are Tatăl faţă de El! Dacă ar putea credinţa noastră să pătrundă întotdeauna acest gând şi să-l reţină, n-am avea într-adevăr ce să dorim sau de ce să ne temem — vara noastră ar dura tot anul. Gândul următor sugerat este că după ce am ajuns, după ce am obţinut această poziţie înaltă în favoarea Domnului, dacă suntem ucenicii Săi şi apreciem cu adevărat ceea ce a făcut El pentru noi în această privinţă, vom dori să continuăm în iubirea Lui. Apoi vin la rând termenii şi condiţiile în care putem continua în acea iubire, şi anume, să ţinem poruncile Lui.

Arătându-ne că aceasta nu este o propunere neraţională, Domnul nostru a declarat că aceştia sunt aceiaşi termeni în care Tatăl lucrează cu El, şi anume, „După cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui”. Noi nu putem aştepta să rămânem în iubirea Domnului şi să fim neglijenţi în privinţa îndemnurilor Lui. Măsura credincioşiei noastre faţă de El va fi indicată de ascultarea noastră de El, după cum măsura iubirii Lui pentru Tatăl a fost indicată de ascultarea Lui de Tatăl. Apostolul sugerează acelaşi gând şi mai adaugă ceva la el zicând: „Căci aceasta este dragostea de Dumnezeu, să păzim poruncile Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Nu este destul să păzim poruncile, ci să le păzim iubitor şi loial, din bună plăcere, să nu le considerăm grele, ci mai degrabă să fim bucuroşi să fim în linie, în armonie cu toate prevederile şi aranjamentele drepte ale Domnului. Să căutăm tot mai mult acest spirit al deplinei armonii de inimă cu toate principiile dreptăţii aşezate de Domnul nostru Isus — poruncile Sale.

 

36. Cum trebuie să ne examinăm pe noi înşine şi să biruim spiritul neplăcut al criticii şi al judecăţii aspre?

 

Vol. VI, pag. 402, par. 2, până la pag. 409 — „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” (Mat. 7:1, 2). Vezi fragmentul la pag. 390.

R 2589, col. 1, par. 6, până la col. 2, par. 2 — Bârne în ochii lor:

Accentuând această lecţie, Domnul nostru sugerează că acei care întotdeauna găsesc greşeli la „fraţii” care asemenea lor caută să umble pe calea îngustă — care niciodată nu văd eforturile nobile ale „fraţilor” de a copia pe Învăţătorul, ci continuu se agaţă de ei, sunt chiar cei care au cele mai mari greşeli — lipsă de iubire. Exagerarea din cuvintele Domnului nostru, de mustrare a acestei clase, pare să implice o undă de sarcasm, căci literal El spune: De ce vă uitaţi aşa la semenul vostru care este tulburat de un fir de praf din ochiul său, în timp ce voi aveţi o bârnă întreagă în ochiul vostru? Toţi „fraţii” sunt tulburaţi mai mult sau mai puţin de greutăţi de un fel sau altul, de slăbiciuni ale cărnii — fiindcă toţi au comoara naturii noi în vase de pământ imperfecte — desfigurate de păcatul originar. „Nu este nici un om drept, nici unul” absolut perfect. Totuşi fraţii, ale căror inimi sunt pline de iubire, chiar dacă au praf în ochiul credinţei lor, sau în discernământul intelectual sau spiritual, şi poate au şi atele la mâini, care le afectează toate faptele vieţii şi fac lucrarea lor imperfectă, şi chiar dacă unii au atele şi la picioare, aşa încât mersul lor în nici un caz nu este perfect, aşa cum ar dori ei — totuşi dacă au spiritul credinţei, al iubirii şi al simpatiei, Spiritul lui Cristos, ei sunt ai Lui şi cu mult mai plăcuţi Lui decât ar putea fi alţii care sunt lipsiţi de spiritul iubirii şi simpatiei, şi care, prin urmare, în această pildă sunt reprezentaţi cu totul pervertiţi în judecata lor faţă de alţii, fiindcă au atât de puţin din Spiritul Domnului şi atât de mult din spiritul Adversarului — „marele acuzator al fraţilor”.

Pe această clasă neiubitoare, găsitoare de greşeli, acuzatoare de fraţi, Domnul îi numeşte făţarnici. De ce? Fiindcă în găsirea de greşeli la alţii, ei vreau, în mod evident, să sugereze că ei înşişi nu sunt atinşi de aceeaşi boală a păcatului; evident ei doresc să dea impresia că sunt sfinţi, şi deoarece în inima lor ştiu că nu este adevărat şi că au multe eşecuri, multe imperfecţiuni — de aceea cursul lor este făţarnic, fals, înşelător, neplăcut lui Dumnezeu. Pretenţia lor că găsirea de greşeli este determinată de iubire faţă de cel care greşeşte şi ură faţă de păcat, este înşelătoare şi făţarnică, după cum arată clar cuvintele Domnului nostru. Altfel ei ar găsi mult de făcut în a urî, a condamna şi a se război cu propriile lor păcate şi slăbiciuni — scoţându-şi bârnele lor de îngâmfare şi făţărnicie. Experienţele astfel câştigate îi fac foarte sensibili, îndurători şi iubitori în ajutorul pe care-l dau altora.

Toţi „fraţii” trebuie să privească atent această imagine înfăţişată de Domnul, şi să observe bine dacă au sau nu vreuna din aceste dispoziţii rele în inimă — găsire de greşeli, sâcâială, critică aspră şi învinuire — diferite grade ale aceleiaşi greşeli. Dacă află vreo urmă a unei astfel de „bârne” a lipsei de iubire şi îngâmfare în ochiul lor spiritual, să meargă imediat la marele Medic şi s-o stârpească de tot, pentru ca astfel să poată deveni repede ajutoare blânde, compătimitoare pentru „fraţi”, şi să fie pregătiţi ca medici şi chirurgi de succes pentru marea lucrare a Veacului Milenar — pentru deschiderea blândă şi compătimitoare a ochilor orbi ai omenirii şi pentru vindecarea tuturor rănilor păcatului.

 

R 2590, col. 1, par. 2, 3 — Cum să biruim îngâmfarea neiubitoare:

Întorcându-ne la lecţiile pe care trebuie să le înveţe „fraţii” şi având în minte în mod special corectarea tendinţei de a se judeca unul pe altul, Domnul nostru dă instrucţiuni cum pot fi eradicate aceste caracteristici rele. Noi trebuie să cerem de la Domnul măsura necesară de iubire şi compătimire care ne va împiedica să judecăm pe alţii şi care ne va ajuta să corectăm defectele noastre. Dacă cerem sincer, cu adevărat, vom primi ajutorul şi harul Său în această direcţie. Şi în timp ce cerem, avem datoria să căutăm lucrurile care ne lipsesc, Spiritul sfânt al iubirii să ne umple inimile; şi dacă îl căutăm îl vom găsi. Trebuie să batem la uşa magaziei de har şi de binecuvântare a Domnului prin eforturi necontenite, precum şi rugăciune neîncetată, şi ca rezultat ni se va deschide în mod sigur. Cererea, căutarea, baterea, vor implica credinţă în Domnul, care va fi plăcută în ochii Lui, şi de asemenea vor implica credincioşie din partea noastră şi dorinţa de a ne conforma pe deplin voinţei Domnului. Şi aceste dorinţe bune ale inimilor noastre vor fi răsplătite, căci după cum un părinte pământesc va răspunde cererii copilului său după hrană pământească, tot aşa va răspunde şi Domnul, şi va da har la orice timp de lipsă copiilor Săi. El nu ne va înşela nici nu ne va da lucruri rele, când noi le dorim pe cele bune, ci va face pentru noi peste măsură mai mult decât am putea noi cere sau gândi; căci, nu este oare Tatăl nostru ceresc cu mult mai bun decât ar putea fi orice tată pământesc?

Referirea lui Luca la acest discurs (11:13) declară că lucrul bun pe care Dumnezeu binevoieşte să-l dea celor care cer, caută, bat, este Spiritul sfânt. Şi acesta este exact lucrul necesar, ca o contracarare a spiritului nesfânt, neiubitor, egoist, de judecare şi de găsire de greşeli al cărnii, care trebuie scos afară. Antidotul pentru otravă este să fim umpluţi cu Spiritul sfânt, spiritul iubirii, căci „dragostea nu face rău aproapelui”; „dragostea este îndelung răbdătoare şi este plină de bunătate”; „dragostea ... nu se umflă de mândrie”, să vadă greşelile altora şi să fie oarbă faţă de ale sale; „nu se laudă”, să fie critic general, găsitor de greşeli şi „acuzator al fraţilor”. Dragostea este compătimitoare, de ajutor, Spiritul lui Dumnezeu. 1 Cor. 13:4; Rom. 13:10.

 

R 3316, col. 2, par. 1, 2 — Spiritul cerinţei lui Dumnezeu este mila:

Această dispoziţie de găsire de greşeli, care este gata să acuze şi să condamne pe fiecare, indică o stare greşită a inimii — una împotriva căreia trebuie să fie în gardă tot poporul Domnului. Acesta nu este spiritul milei şi al bunătăţii şi iubirii care nu se gândeşte la rău, după cum spune apostolul. Este un spirit lipsit de armonie cu dispoziţia lui Dumnezeu, căci, aşa cum explică Domnul nostru, Dumnezeu doreşte milă şi nu măcel; şi cei care sunt gata să condamne pe alţii dau dovadă că le lipseşte spiritul de milă şi iertare al Domnului.

Aceasta a fost greşeala de care i-a acuzat Domnul pe cei doi din cei mai nobili ucenici ai Săi în partea timpurie a uceniciei lor. Când oamenii din Samaria au refuzat să vândă hrană ucenicilor, fiindcă Domnul nu S-a oprit să facă minuni printre ei, cum făcea printre evrei, ucenicii, Iacov şi Ioan, au fost indignaţi şi I-au zis Domnului: „Vrei să spunem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?”, dar Isus le-a răspuns: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiului Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască”. Aşa este cu toţi ucenicii Domnului: studiul lor continuu să fie ca să evite acea dispoziţie hipercritică de a condamna şi a distruge pe alţii în timp ce doresc milă pentru ei. Regula pe care o stabileşte Domnul este că trebuie să aşteptăm milă de la El numai în măsura în care vom exercita acest har faţă de alţii.

 

37. Cum să procedeze iubirea cu presupunerile de rău?

 

R 3594, col. 1, par. III-IV. Vezi fragmentul la pag. 393.

 

38. Cum să împlinim porunca „să vă iubiţi unii pe alţii”?

 

R 2453, col. 2, par. 2-5:

Una dintre ultimele şi cele mai grele probe ale acestor „fraţi" şi sub care, probabil, cei mai mulţi din cei odată treziţi şi înarmaţi vor cădea, va fi iubirea de fraţi. După cum se pare, mulţi vor cădea la acest punct şi din această cauză vor fi socotiţi nevrednici de o intrare îmbelşugată în Împărăţie. De la oricine are spiritul iubirii potrivit modelului (Rom. 8:29), se aşteaptă să fie de acord cu declaraţia apostolului: „El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”. 1 Ioan 3:14, 16; 1 Pet. 1:22; 3:8.

Aceasta, ca toate celelalte probe, va fi cea mai critică şi mai vădită în acest timp de privilegiu special şi de încercare specială de la sfârşitul veacului (Apoc. 3:10). Să ne gândim cum va veni, pentru ca să fim mai bine pregătiţi să o întâmpinăm cu reuşită. (a) Ea nu va recunoaşte calitatea de frate nici în privinţa canalelor înguste ale sectarismului, nici pe planul nelimitat al dispreţului lumesc faţă de Cuvântul divin, care se declară pentru „fraternitatea omului”. Ea va recunoaşte pe copiii Celui Rău şi pe copiii lui Dumnezeu: şi toţi aceştia din urmă vor fi preţuiţi şi iubiţi şi serviţi ca „fraţi” — toţi care se încred în sângele scump al Lui Cristos pentru iertare, şi care sunt pe deplin consacraţi serviciului Domnului.

(b) Dacă unii ca aceştia sunt văzuţi undeva, în „Babilon” sau în afara lui, adormiţi, încătuşaţi şi orbiţi de învăţături false şi superstiţii, pentru un soldat al crucii care s-a trezit şi a îmbrăcat armătura, este datoria sa, aşa cum ar trebui să fie şi plăcerea sa, să se grăbească să meargă în ajutorul lui în modul cel mai înţelept, mai bun şi mai rapid. Nici confortul personal, nici reputaţia proprie, nici vreun alt spirit egoist nu trebuie să-l împiedice; spiritul iubirii trebuie să-l însufleţească pe acesta ca să facă tot ce-i stă în putere — chiar până la a-şi da viaţa — pentru fraţi. Toţi cei care au acest spirit trebuie să dorească arzător să-i ajute pe cei care sunt în primejdie de a-şi pierde reazemul pe Domnul, aşa cum sunt cei care îi conduc acum orbeşte spre necredinţă.

(c) Acelaşi spirit al „Căpeteniei” (Evr. 2:10) îl va face să iubească astfel nu numai pe fraţii care sunt încă adormiţi, ci dacă este cu putinţă încă şi mai dispus să-şi dea viaţa pentru fraţii care, asemenea lui, s-au trezit şi acum îmbracă armătura. El va compătimi cu ei în încercările lor de pe cale şi îi va ajuta să încalţe sandalele păcii şi să-şi potrivească fiecare parte a armăturii. Dacă cineva ar fi în mod deosebit slab şi expus poticnirii, acesta nu-l va dispreţui, nici nu-l va ocărî, tot aşa cum n-ar face-o nici fratele mai mare, Căpetenia. Dimpotrivă, el va fi cu atât mai veghetor şi mai de ajutor celor care sunt mai slabi, chiar dacă se bucură mai mult de tovărăşia celor tari. Nu este acum timpul ca cei tari să se adune la un loc pentru a se admira şi bucura reciproc; acest timp va veni mai târziu pentru toţi cei care iubesc pe fraţi atât de mult încât să-şi dea viaţa pentru binele lor. Aceştia Îl vor auzi pe Stăpânul spunând: „Bine, rob bun şi credincios ... intră în bucuria stăpânului Tău”.

 

R 3180, col. 1, par. 2:

Există un lucru însă pe care apostolul sugerează că-l datorăm continuu semenilor noştri, nu numai membrilor propriilor familii şi a celor din vecinătatea noastră, ci tuturor oamenilor, şi anume, iubirea. Le datorăm aceasta sub legea divină, şi face parte din datoria creştină să ne achităm de această obligaţie zilnic. Un părinte sau un membru al familiei trebuie să caute să-şi facă partea în sprijinirea casei şi a comodităţilor, privilegiilor, liniştii şi armoniei ei, ca influenţa sa în zona sa printre prieteni şi cunoştinţe să fie spre bine şi nu spre rău, spre pace şi nu spre ceartă. Şi după cum remarcă apostolul în altă parte, dacă el trebuie să facă bine tuturor oamenilor, cum are ocazie, şi fiindcă îi iubeşte pe toţi şi le doreşte binele, cu mult mai mult el trebuie să aibă asemenea sentimente şi conduită în special faţă de cei din casa credinţei (Gal. 6:10). El trebuie să fie gata să facă bine pe socoteala timpului şi comodităţii sale, tuturor oamenilor, dar trebuie să fie gata să-şi dea viaţa pentru fraţi — trebuie să caute ocazii să-şi dea viaţa pentru fraţi zi după zi, în sensul de a-şi da timpul pentru comunicarea adevărului sau pentru ajutorarea fraţilor Domnului în orice fel, să îmbrace armătura lui Dumnezeu şi să stea în picioare în ziua cea rea.

 

R 2330, col. 1, par. 3, 4 — Această lege în funcţionarea ei practică:

Iubirea de fraţi nu înseamnă doar iubirea unei partide sau a unei clici, sau a unor fraţi care au calităţi naturale pe care le iubim. Înseamnă iubirea pentru toţi care au acceptat Noul Legământ şi caută să umble după Regula de Aur a iubirii. Înseamnă că dacă unii au particularităţi specifice de dezvoltare şi de dispoziţie naturală, care sunt discordante faţă de ideile şi sentimentele noastre, totuşi îi vom iubi şi preţui, şi-i vom servi cu bucurie fiindcă se încred în Domnul şi au fost acceptaţi de El şi au adoptat legea Noului Legământ, legea regală a libertăţii şi vieţii ca standard al lor. De acum încolo nu-i mai cunoaştem după carne, cu particularităţile şi neregularităţile şi deformările ei, ci după natura nouă, ca „Noi Creaturi”. Înseamnă de asemenea că fiecare dintre noi, în măsura în care ne descoperim propriile neregularităţi şi deformări, care sunt contrare legii iubirii, vom căuta să ne scăpăm de aceste imperfecţiuni ale cărnii cât se poate de repede şi să le facem cât mai puţin supărătoare şi deranjante pentru alţii.

Din acest punct de vedere, iubirea nu va remarca veşnic diferitele defecte ale diferiţilor membri ai corpului lui Cristos, nici nu le va expune spre ridicolul şi dispreţul altora, ci, pe cât este posibil, fiecare va fi la fel de doritor să acopere defectele altora cum este să le acopere pe ale sale; şi să aibă compătimire faţă de alţii în conflictele cu asalturile lor, aşa cum are compătimire faţă de sine şi doreşte ca Domnul să aibă compătimire faţă de el în conflictele lui cu propriile imperfecţiuni. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Rom. 8:9.

 

R 3547, col. 1, par. 3:

Nu ne miră că Domnul ne îndrumă să ne iubim unul pe altul, ci suntem uimiţi la gândul conţinut în aceste cuvinte: „Cum v-am iubit Eu”. Cum ne putem noi iubi cu aceeaşi dragoste cu care ne-a iubit Domnul, este prima noastră întrebare. Răspundem că la început acest lucru este imposibil, dar pe măsură ce ne umplem tot mai mult de Spiritul Domnului, ne apropiem tot mai mult de acest standard al iubirii perfecte faţă de toţi cei care sunt ai Lui, o iubire care nu numai va refuza să facă daună altuia, ci o iubire care se va delecta să facă bine unui frate, da, să facă bine pe socoteala propriului timp şi comodităţi. Astfel Isus ne-a iubit pe toţi şi ne-a răscumpărat cu sângele Său preţios, şi în măsura în care creştem în har, în cunoştinţă şi în iubire de El, în acea măsură suntem asemenea lui Cristos şi avem iubire asemenea lui Cristos. Această iubire este împlinirea Legii, şi oricine are astfel de iubire pentru fraţi, va avea o iubire deplină, compătimitoare pentru toată creaţia care suspină şi va fi bucuros să facă acum puţinul pe care-l poate face pentru ei, şi îndoit de bucuroasă că Domnul la timpul şi la buna Sa plăcere are o binecuvântare mare şi minunată pentru fiecare membru al rasei lui Adam.

 

R 3639, col. 2, par. 4, 5:

Flatarea şi vanitatea sunt de multe ori uneltele Adversarului pentru lezarea poporului şi a cauzei Domnului, şi toţi cei care recunosc acest fapt trebuie să fie ca atare în mod special în gardă. Adevărat, este puţin probabil ca vreunul dintre consacraţii Domnului să fie plasat pe o culme de faimă sau de putere cum a fost Darius, şi este de asemenea puţin probabil să li se ofere închinare literală; totuşi există mici lumi, mici imperii, cum s-ar zice, mici cercuri de cunoştinţe, în care pot funcţiona mai mult sau mai puţin aceleaşi principii.

În fiecare mic de grup de popor al Domnului pot fi unul sau mai mulţi care, datorită talentelor sau altor împrejurări providenţiale, pot avea pe bună dreptate un loc proeminent în iubirea şi aprecierea grupului, şi Cuvântul Domnului arată că aceasta nu este numai raţional, ci şi just. Dacă sunt adminstratori credincioşi, ei trebuie să fie iubiţi şi onoraţi pentru faptele lor. Dar trebuie să ne amintim că ei sunt totuşi fraţi şi că în nici un sens nu trebuie să li se dea onoarea sau reverenţa care aparţine numai Domnului. Nici o confederaţie a Bisericii sau a statului nu poate interveni în acest principiu, că Dumnezeu trebuie să fie recunoscut ca Principalul în toate modurile, singurul vrednic de închinare. Fraţii şi surorile din Biserică, în timp ce apreciază foarte mult pe conducătorii credincioşi, să caute să nu flateze sau să nu ridice în slăvi sau în vreun alt mod să stârnească vanitatea şi astfel să ducă la stricarea celor pe care ei îi apreciază în mod cuvenit ca servitori ai Domnului şi ai turmei Sale. La fel fiecare conducător, orice rol ar avea în familia lui Dumnezeu, trebuie să fie în gardă împotriva influenţelor ascunse, de mândrie şi dorinţe şi ambiţii îndrăgite, şi împotriva însuşirii meritului care este datorat lui Dumnezeu pentru adevăr şi cunoştinţa lui, şi pentru ceva capacitate în prezentarea lui altora. Smerenia este fără îndoială una din cele mai importante lecţii ale noastre — cei care o neglijează în vreun grad, vor avea necaz ca rezultat.

 

Vol. VI, pag. 489, par. 2, până la pag. 491 — Asocierea nepotrivită nu este implicată aici:

Domnul ne învaţă clar prin apostol că preferinţele şi favorurile Sale sunt la fel pentru toate Creaturile Noi — conform zelului lor, conform iubirii lor faţă de El şi faţă de principiile reprezentate în El; iar condiţiile de sex, rasă, culoare etc. ale corpului muritor n-au nici o importanţă pentru El în judecarea poporului Său, în aprecierea lor şi în distribuirea răsplăţilor finale. Cunoscând felul cum priveşte Tatăl această problemă, întreaga Creaţie Nouă trebuie s-o privească similar, trebuie să aprecieze pe toate Creaturile Noi în Cristos Isus ca „fraţi”, trebuie să aibă o afecţiune blândă faţă de toţi, trebuie să caute să servească pe toţi, nu trebuie să cunoască nici o părtinire printre fraţi, decât aceea pe care Însuşi Domnul a arătat-o — prin aceea că a favorizat şi onorat pe cei care au arătat cea mai mare măsură de zel pentru cauza Sa. Dar toată această imparţialitate, această ignorare a sexului, culorii, rasei etc. este pentru noi ca şi Creaturi Noi, şi numai parţial afectează corpurile noastre muritoare şi relaţia lor unele cu altele şi cu lumea. Ca atare, decenţa conduitei şi a relaţiilor între sexe trebuie să fie menţinută de către Noua Creaţie.

Aceştia trebuie să aibă într-adevăr o măsură mai mare de înţelepciune şi prudenţă decât lumea, fiindcă sunt concepuţi pentru spiritul unei minţi sănătoase. În consecinţă, ar trebui să-şi dea seama că în calitate de Nouă Creaţie, care caută să umble nu potrivit cărnii ci potrivit Spiritului, ar fi cuvenit ca ei să fie încă şi mai atenţi decât cei lumeşti, oamenii naturali, în privinţa slăbiciunii cărnii lor şi în privinţa cuviinţei anumitor limite de conduită potrivită, modestie, rezervă etc. între sexe. În măsura în care Noile Creaturi caută viaţa spirituală şi în măsura în care îşi dau seama că apetitul sexual se războieşte cu interesele Noii Creaţii, în aceeaşi măsură ar trebui să se străduiască, chiar mai mult decât lumea în general, să facă pentru picioarele lor cărări drepte şi să ridice bariere cât se poate de multe şi de mari între ei şi ispite.

Acelaşi argument se aplică şi la deosebirile rasiale. Există o legătură a Spiritului şi o unitate a Spiritului care este complet diferită de legătura şi unitatea în trup. Noi credem că interesele Noii Creaţii vor fi în general conservate prin menţinerea unei măsuri de separare în trup, din cauză că idealurile, gusturile, poftele, dispoziţiile etc. unei rase sunt din necesitate mai mult sau mai puţin în conflict cu idealurile etc. alteia; ca atare, cele câteva rase ale omenirii vor găsi că interesele spirituale ale Noilor Creaturi sunt cel mai bine păstrate printr-o măsură de separare. În această privinţă nu va exista nici o dificultate dacă se va vedea clar distincţia între Noile Creaturi şi trupurile de carne. După cum cuvintele apostolului, de la începutul acestui capitol, n-ar scuza convieţuirea fără discernământ a bărbaţilor cu femeile, pe motivul că ei sunt „toţi una", o frăţie în Cristos Isus, tot aşa ele n-ar trebui înţelese nici că implică amestec nepotrivit între diferitele rase. Ni se prezintă însă standardul aprecierii şi legăturii spirituale, precum şi al obligaţiei faţă de toţi în chestiuni atât spirituale cât şi materiale.

 

R 3034, col. 1, par. 3, 4:

Dar acum ajungem la un alt punct. Iubirea noastră pentru fraţi nu poate fi exact în aceeaşi măsură şi exact de aceeaşi intensitate sau căldură faţă de toţi. Există ceva ce o măsoară sau o reglează. Ce anume? Este faptul că iubim pe Dumnezeu şi principiile glorioase ale dreptăţii, care sunt reprezentate în caracterul Său; şi iubim pe Domnul nostru Isus din acelaşi punct de vedere, Ei fiind înseşi exemplificările a tot ce este bun, nobil, adevărat, drept, generos, iubitor; şi iubirea noastră faţă de fraţi trebuie, din necesitate, să fie în măsura în care găsim că fraţii sunt asemănări ale Domnului nostru. Nu vrem să spunem asemănări în carne, ci privite din punctul de vedere al Domnului; asemănări în spirit, asemănări în inimă, asemănări în motive, asemănări în intenţie, asemănări în zel iubitor pentru dreptate, adevăr etc. Astfel, pe măsură ce creştem în iubirea lui Dumnezeu şi în iubirea lui Cristos şi în iubirea principiilor pe care Ei le reprezintă, creştem şi în iubire faţă de toţi oamenii şi faţă de fraţi, dar mai ales faţă de cei care cresc cel mai mult în asemănarea Domnului. Aceasta nu este părtinire; aceasta nu este a face altora diferit de ceea ce noi am dori să ne facă ei. Este a urma exemplul Domnului Isus; căci găsim că până şi printre apostolii Săi, toţi aceştia fiind aleşi, au fost trei pe care i-a iubit în mod special, şi dintre aceştia trei, unul este marcat în mod special ca „ucenicul pe care-l iubea Isus”. El a fost iubit în mod special fiindcă a fost vrednic de iubit în mod special; şi aşa este şi în cazul nostru şi al fraţilor. Trebuie să-i iubim pe toţi cu căldură, intens, dar în mod necesar în diferite grade de intensitate, şi intensitatea să crească în cazul fiecăruia în măsura în care-i observăm creşterea în asemănarea inimii cu Domnul nostru.

Şi dacă este aşa, ce vom spune despre cei care, după ce au ajuns la o cunoştinţă a adevărului şi după ce i-au gustat şi i-au apreciat bunătatea, cad înapoi în păcat — despre cei care încetează să umble potrivit spiritului şi încep să umble potrivit trupului? Poate iubirea noastră faţă de ei să ardă cu aceeaşi intensitate ca înainte? În nici un caz, nu trebuie să ardă. Cum spune apostolul în textul nostru, trebuie să facem o deosebire. Făcând aceasta, urmăm exemplul Tatălui nostru ceresc; fiindcă tocmai am observat că numai umblând potrivit spiritului putem să ne ţinem în dragostea lui Dumnezeu. Numai urmând aceeaşi cale, prin urmare, poate cineva să se ţină în iubire de fraţi. Orice deviere trebuie să aducă pierdere corespunzătoare de iubire şi părtăşie frăţească.

Facerea acestei deosebiri este într-adevăr esenţială pentru puritatea şi progresul Bisericii. Dacă nu facem nici o deosebire între fraţii care umblă potrivit spiritului şi cei care umblă în neorânduială, sau potrivit cărnii, luăm chiar premiul şi binecuvântarea pe care Domnul intenţionează să le dea celor care umblă potrivit spiritului; şi dăm noi un premiu, pe care Domnul nu a intenţionat să-l dea, celor care umblă contrar Cuvântului Său, potrivit cărnii. Este tot aşa o datorie să retragem părtăşia de la cei care sunt nevrednici de ea, cum este datoria noastră să acordăm părtăşie, şi aceasta fierbinte, celor pe care-i vedem că umblă în urmele lui Isus. Nu trebuie să gândim că iubirea este aceea care ne îndeamnă să apucăm pe calea greşită de a încuraja pe răufăcători — nu este iubirea, ci ignoranţa; şi remediul pentru ignoranţă este să învăţăm de la Domnul, din Cuvântul Său şi din exemplul Său.

 

R 3529, col. 1, par. 4:

Faptul că Isus l-a iubit pe Lazăr spune mult în privinţa caracterului acestuia. Ne amintim că în relatarea despre tânărul bogat este scris că după ce I-a spus Domnului că respectase cel puţin la exterior toate poruncile din tinereţea sa, Isus privindu-l, l-a iubit — chiar dacă nu era în starea inimii să facă o consacrare deplină şi astfel să devină ucenic adevărat. Astfel noi suntem obligaţi să-i iubim pe toţi cei în care vedem frumuseţile unui caracter nobil, fie că sunt dintre consacraţi fie că nu — dar iubirea şi aprecierea noastră pentru ei creşte când îi vedem că îşi recunosc „slujirea înţeleaptă” şi îşi prezintă corpurile ca jertfe vii Celui care ne-a răscumpărat.

 

40. Cum putem să „veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste”?

Evrei 10:24 „Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.”

 

Vol. VI, pag. 308 — „Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”:

Ce gând frumos şi iubitor este exprimat aici! În timp ce alţii îşi observă semenii ca să le găsească greşeli, să-i descurajeze sau să profite în mod egoist de slăbiciunile lor, Noua Creaţie trebuie să facă contrariul — să-şi studieze unii altora cu grijă dispoziţia, cu scopul evitării de a spune sau a face unele lucruri care ar răni inutil, ar stârni mânia etc., ci pentru a se îndemna la iubire şi la conduită bună.

Şi de ce nu? Nu este oare toată atitudinea lumii, a cărnii şi a diavolului provocatoare de invidie, egoism, gelozie, şi plină de ispite rele spre păcat în gând, cuvânt şi faptă? De ce atunci, Noile Creaturi din corpul lui Cristos să nu se abţină de la asemenea provocări la adresa lor şi a altora, şi nu numai atât, dar şi să se angajeze în provocarea sau îndemnarea în direcţie inversă — spre iubire şi fapte bune? Sigur că acest sfat, ca toate sfaturile şi îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu, este raţional şi folositor.

 

41. Cum să aplicăm Regula de Aur?

Mat. 22:39 „Iar a doua, asemenea ei: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!””

 

R 2445, col. 1, par. 2:

Dar unii vor obiecta că această libertate trebuie limitată la cazurile de cunoştinţă clară, şi vor pretinde că o cunoştinţă absolută fiind în general redusă, nu prea multe lucruri se pot spune. Răspundem că aceasta este în acord cu legea divină — „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.  Tu n-ai vrea ca aproapele tău să-şi folosească mintea şi limba în presupuneri de rău şi calomnii împotriva ta, şi tu să nu-i faci aşa. Legea ţării nu cere să spui nici cu un cuvânt mai mult decât ştii (din cunoştinţă personală) împotriva aproapelui tău — nu cere să spui suspiciunile şi presupunerile tale de rău. Şi dimpotrivă, legea Domnului porunceşte ca toţi cei care sunt sub Noul Legământ să nu rostească nici o singură suspiciune împotriva aproapelui: şi dacă suspiciunea fără cunoştinţă este forţată asupra minţii prin circumstanţe asociate, mintea cea nouă, cu bunăvoinţa ei înnăscută, va contrabalansa suspiciunea prin sugestii de posibiltate de informare sau interpretare greşită, şi întotdeauna va acorda celui aparent vinovat beneficiul îndoielii.

 

Vol. VI, pag. 375, până la pag. 377 — Regula de Aur:

Aurul, după cum am văzut deja, este un simbol al lucrurilor divine; de aceea Regula de Aur este regula divină. Aceasta este de fapt o regulă de Dreptate mai degrabă decât de Iubire. Cea mai apropiată asemănare cu această Lege a Dreptăţii pe care omul natural o poate aprecia acum — cel mai înalt standard cunoscut omului natural este: „Să nu-i faci aproapelui tău ceea ce n-ai vrea ca aproapele tău să-ţi facă ţie”. Aceasta este bunătate negativă, cel mult; dar Regula de Aur, pe care nimeni în afară de Noua Creaţie n-o poate aprecia în prezent, sau nici chiar înţelege, este pozitivă — „Fă altora ceea ce ai vrea ca alţii să-ţi facă ţie”. Aceasta este bunătate pozitivă, dar este numai Dreptate. Dacă membrii Noii Creaţii nu reuşesc uneori să se supună fiecărei trăsături a acestei Reguli de Aur, simplei legi a Dreptăţii, trebuie să fie spre marele lor regret şi spre marea lor amărăciune, dacă nu sunt decât doar „prunci” pe calea cea nouă. Şi dacă vreo încălcare a acestei reguli produce durere şi regret, este un semn sigur că încălcarea n-a fost voită, n-a fost din inimă, n-a fost încălcarea principiului de către Noua Creaţie, ci a fost cel mult o încălcare la care a consimţit sau în care a intrat din cauza cărnii, contrar dorinţelor spiritului sau intenţiei. Totuşi, în măsura în care mintea cea nouă este vie faţă de Dumnezeu şi zeloasă să facă voia Lui, în acea măsură ea va fi promptă, trează şi energică în păzirea „vasului de lut” în care locuieşte. Ea va îmbrăca armătura lui Dumnezeu ca să poată lupta o luptă bună împotriva slăbiciunilor cărnii. Ea va insista ca în cazul în care s-a comis vreo eroare, în cuvânt sau faptă, să se facă repede dacă se poate o restabilire, cu dobândă bună: ca astfel „vasul de pământ”, întâmpinând împotrivire şi fiind făcut de ruşine, să devină mai puţin activ în opoziţia lui faţă de mintea cea nouă.

Această lege divină afectează relaţia Noii Creaturi cu Dumnezeu. Ea recunoaşte sensul expresiei: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, toată gândirea ta şi cu toată puterea ta”. Ea nu găseşte aici loc pentru sine, decât dacă eul va fi pe deplin în armonie cu Dumnezeu. Aceasta îi afectează relaţia cu fraţii, deoarece, cum ar putea iubi pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut (decât cu ochiul credinţei), dacă nu iubeşte pe fraţi care au Spiritul lui Dumnezeu şi pe care i-a văzut cu vederea naturală? (1 Ioan 4:20, 21). Pe măsură ce învaţă să gândească atent în procedurile sale cu fraţii, să facă pentru ei şi faţă de ei aşa cum ar vrea să facă ei pentru el şi faţă de el, află că aceasta produce o mare transformare în viaţă; că aceasta nu este deloc regula sau legea sub care el însuşi şi alţii au fost obişnuiţi să trăiască, să gândească, să acţioneze, să vorbească.

El află că aşa cum lui i-ar plăcea ca fraţii să se poarte amabil cu el, să vorbească blând cu el, tot aşa trebuie şi el să vorbească blând şi să se poarte amabil cu ei. Aşa cum lui i-ar plăcea ca ei să fie răbdători faţă de imperfecţiunile şi slăbiciunile lui, şi să acopere cu mantaua carităţii aceste defecte umane, tot aşa trebuie să facă şi el faţă de ei. El află că aşa cum lui nu i-ar plăcea ca fraţii să-l vorbească de rău, chiar dacă răul ar fi adevărat, tot aşa trebuie şi el să aibă o afecţiune binevoitoare faţă de ei şi să „nu vorbească de rău pe nimeni”, ci „să facă bine la toţi” oamenii, în special casei credinţei. Aşa cum lui nu i-ar plăcea ca alţii să aştepte de la el mai mult decât ar putea el face în mod rezonabil, tot aşa el să nu aştepte de la alţii mai mult decât ar putea ei face în mod rezonabil. Acelaşi principiu ar acţiona şi în privinţa lumii şi a afacerilor ei. Astfel întregul curs al vieţii este schimbat treptat; şi după cum sugerează apostolul, această schimbare se face pe măsură ce „privim slava Domnului” — pe măsură ce ajungem să apreciem şi să învăţăm să copiem grandoarea caracterului divin condus de această Regulă de Aur a Dreptăţii desăvârşite, asociată cu Iubire abundentă.

După cum mintea noastră nouă, voinţa nouă concepută de Spiritul sfânt se dezvoltă, ea este treptat transformată „din slavă în slavă" în calitatea inimii; şi astfel schimbaţi în inima noastră, în mintea noastră, în voinţa noastră, în intenţiile noastre (şi pe cât posibil şi în exterior), noi devenim potriviţi sau „pregătiţi", conform făgăduinţei divine, pentru schimbarea mare şi finală a învierii, când ceea ce este semănat în slăbiciune şi putrezire va fi înviat în putere şi glorie, o Nouă Creaţie spirituală — Cristosul lui Dumnezeu. Diferite sfaturi bune şi folositoare, îndemnuri şi sugestii, ne sunt date de către apostoli şi sunt repetate şi susţinute de către diferiţi fraţi, ca fiind de folos pentru mustrare, pentru corectare etc., dar Legea, Legea binecuvântată sub care este pusă Noua Creaţie este o Lege a Iubirii, care depăşeşte Regula de Aur. Apreciată în mod corect, ar însemna că multe lucruri făcute acum de către Noua Creaţie n-ar mai fi făcute, şi multe lucruri neglijate acum, ar fi făcute cu zel şi asiduitate.

 

R 2329, col. 1, par. 3-5:

Mulţi care cred că au intrat în relaţia Noului Legământ cu Domnul în mod evident greşesc. Poate ei cred în Isus şi în jertfa Lui pentru păcate şi doresc binecuvântările Lui şi libertate de blestemul morţii, dar ei nu recunosc şi nu acceptă obligaţiile care le revin în aceasta. Ei n-au stat în faţa Domnului să-I jure supunere Lui şi legii legământului Său, şi să fie pecetluiţi cu sângele care pecetluieşte acel legământ. Ei se înşală singuri, gândind că sunt sub termenii Noului Legământ când nu sunt — nefăcând al doilea pas necesar ca să-i facă beneficiarii acelui aranjament. Ei au auzit de „legea regală a iubirii”, ştiu despre ea ca Regula de Aur a Noului Legământ, totuşi nu s-au plasat niciodată sub acea lege prin consacrare. N-au recunoscut-o niciodată ca fiind legea care este peste ei, după care trebuie să fie controlaţi şi prin care în cele din urmă trebuie să fie judecaţi. Este un fapt de amabilitate faţă de aceştia să li se arate clar şi distinct că se înşală singuri, şi că acei care nu acceptă şi nu vin sub legea regală a Noului Legământ, n-au nici parte nici soartă în binecuvântările care decurg din acel legământ.  

Este timpul ca toţi care declară credinţă şi loialitate faţă de Domnul şi de Noul Legământ să se recunoască drept semnatari ai legământului — care au făcut un acord, un legământ cu Domnul prin Cristos Isus, şi care sunt obligaţi de legea acelui legământ. Şi dacă au făcut aceasta în mod inteligent, este timpul să-şi măsoare fiecare faptă, fiecare cuvânt şi fiecare gând al vieţii după Regula de Aur a acestui legământ, pe care Domnul nostru Isus o exprimă foarte succint, zicând: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel”. Luca 6:31.

Domnul nostru şi apostolii, în toate învăţăturile şi scrierile lor, au învăţat această lege regală a Noului Legământ. În această privinţă Domnul nostru le-a spus ucenicilor: „Nu judecaţi îaspru, nemilos, fără generozitateş şi nu veţi fi judecaţi îaşaş”; căci cu ce măsură de dreptate rece şi nemiloasă măsuraţi altora, cu aceeaşi vi se va măsura. Apostolul Iacov în textul nostru repetă aceeaşi idee, zicând: „Căci judecata îcondamnarea justăş este fără milă pentru cel care n-a arătat milă”. Adică, dacă am intrat sub prevederile binecuvântate ale Noului Legământ, înseamnă nu numai că am acceptat mila lui Dumnezeu prin Cristos în iertarea păcatelor, ci şi că o condiţie pe baza căreia primim mila divină a fost ca noi să fim guvernaţi de aceeaşi regulă a iubirii şi milei faţă de semenii noştri. Dacă, prin urmare, nu urmăm Regula de Aur, noi înşine ne marcăm drept aceia care resping legământul harului, care dispreţuiesc favoarea divină şi care calcă în picioare şi iau cu uşurinţă marele sacrificiu prin care a fost pusă la îndemâna noastră această favoare a Noului Legământ.

 

R 2330, col. 1, par. 1, până la col. 2, par. 1:

Şi toate acestea care se aplică la animale, la cercul căminului şi al familiei, se aplică cu egală sau cu mai mare forţă şi la familia lui Dumnezeu, Biserica; ca atare apostolul îndeamnă ca vorbirea de rău, amărăciunea, furia, mânia, răutatea, ura, certurile, invidiile, care sunt toate părţi ale naturii vechi, natura lumii şi a diavolului, să fie îndepărtate de la noi. Acestea trebuie înlocuite cu spiritul nou al lui Cristos, în armonie cu legea Noului Legământ — Iubirea — cu blândeţea ei, smerenia, răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească. „Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe şi a uitat curăţirea de vechile lui păcate. De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult îsă cultivaţi aceste haruriş să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 2 Pet. 1:8-11.

Cel  care găseşte că inima nu îi este în armonie cu această lege a Noului Legământ, — iubire, milă, amabilitate, blândeţe, bunătate — aceluia îi lipseşte dovada că este în vreun înţeles al cuvântului acceptat ca fiu al lui Dumnezeu şi comoştenitor cu Cristos. Dacă unul ca acesta nu are spiritul iubirii, îi va fi cu neputinţă să meargă mult pe urmele Învăţătorului, căci sacrificiul lui Cristos n-a fost din slavă deşartă, nu pentru expunere exterioară, nu pentru onoarea oamenilor, ci îndemnat de iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Tot aşa este şi cu noi, dacă în inimile noastre nu avem iubire de fraţi, iubire sub formă de blândeţe şi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii, şi chiar faţă de creaţia animală, nu avem spiritul care ne va susţine până la capăt în săvârşirea sacrificiilor necesare în condiţiile actuale. Pentru unii ca aceştia va fi numai o chestiune de timp până când puterea mândriei sau a slavei deşarte care îi menţine pe calea sacrificiului se va rupe, şi egoismul va pune stăpânire pe ei cu totul. Cel care doreşte să fie credincios până la moarte, umblând în urmele Învăţătorului, trebuie să primească spiritul de iubire al Învăţătorului, înainte de a-I putea urma astfel. Aşa cum declară apostolul: „Dacă cineva zice: „Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” Aşadar, Scripturile pun iubirea de fraţi ca una dintre dovezile că am fost concepuţi de spirit şi că suntem în legătură cu Învăţătorul.

Iubirea de fraţi nu înseamnă doar iubirea unei partide sau a unei clici, sau a unor fraţi care au calităţi naturale pe care le iubim. Înseamnă iubire pentru toţi care au acceptat Noul Legământ şi caută să umble după Regula de Aur a iubirii. Înseamnă că dacă unii au particularităţi specifice de dezvoltare şi de dispoziţie naturală, care nu sunt în armonie cu ideile şi sentimentele noastre, totuşi îi vom iubi şi preţui, şi-i vom servi cu bucurie fiindcă se încred în Domnul şi au fost acceptaţi de El şi au adoptat legea Noului Legământ, legea regală a libertăţii şi vieţii ca standard al lor. De acum încolo nu-i mai cunoaştem după carne, cu particularităţile şi neregularităţile şi deformările ei, ci după natura nouă, ca „Noi Creaturi”. Înseamnă de asemenea că fiecare dintre noi, în măsura în care ne descoperim propriile neregularităţi şi deformări, care sunt contrare legii iubirii, vom căuta să ne scăpăm de aceste imperfecţiuni ale cărnii cât se poate de repede şi să le facem cât mai puţin supărătoare şi deranjante pentru alţii.

Din acest punct de vedere, iubirea nu va remarca veşnic diferitele defecte ale diferiţilor membri ai corpului lui Cristos, nici nu le va expune spre ridicolul şi dispreţul altora, ci, pe cât este posibil, fiecare va fi la fel de doritor să acopere defectele altora cum este să le acopere pe ale sale; şi să aibă compătimire faţă de alţii în conflictele cu asalturile lor, aşa cum are compătimire faţă de sine şi doreşte ca Domnul să aibă compătimire faţă de el în conflictele lui cu propriile imperfecţiuni. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Rom. 8:9.

Obiectivul chemării actuale a Bisericii, înainte de chemarea lumii, să aibă parte de beneficiile şi privilegiile acestui Nou Legământ, este să aleagă înainte, nu pe acei care sunt perfecţi, nu pe acei care sunt asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu, ci pe acei care caută să devină asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu, „asemenea chipului Fiului Său”. Acel chip este însăşi iubirea, căci după cum Dumnezeu este iubire, tot aşa caracterul lui Cristos este iubire, reprezentarea exactă a Tatălui. Acesta este tiparul în care trebuie să fim modelaţi. Dar Dumnezeu nu ne va forţa să intrăm în acest tipar; nu va forţa asupra noastră aceste linii ale caracterului: ci, singurele influenţe pe care le exercită El în acest scop sunt „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să ne facem părtaşi firii dumnezeieşti” şi să întipărească în noi caracterul divin al iubirii, şi astfel să scăpăm de stricăciunea care este în lume prin egoism; sau mai degrabă, noi trebuie să ne ţinem în iubirea lui Dumnezeu în timp ce El face ca presiunea tuturor lucrurilor să îl întipărească în noi. Iuda 21.

 

42. Cum poate iubirea să exercite combativitate?

 

R 3595, col. 2, ultimul par., până la pag. 3596, col. 2, par. 1:

Dacă prin harul lui Dumnezeu am fost folosiţi de El într-un oarecare grad să servim altora adevărurile actuale ale secerişului, ne bucurăm de serviciu şi vom continua să ne străduim să fim credincioşi administrării noastre: dar în privinţa vanităţii datorită acestui fapt, nu vedem loc sau motiv pentru ea. Suntem foarte conştienţi că Învăţătorul nostru ar fi putut găsi imediat pe mulţi alţii potriviţi şi vrednici de serviciu, şi mai mulţi capabili în mod natural; putem numai presupune, prin urmare, că aici ca şi înainte, „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari ... pe cele dispreţuite ... ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”. 1 Cor. 1:27-29.

De aceea prevenim pe toţi care prin harul lui Dumnezeu au fost mutaţi din întuneric în lumina minunată a lui Dumnezeu, să umble proporţional cu atât mai smerit înaintea Domnului; fiindcă, dacă lumina primită va deveni întuneric, ce mare va fi întunericul şi ce fără speranţă va fi starea! Pentru aceştia ar fi mai bine, cum spune apostolul, să nu fi cunoscut calea vieţii. Dacă sarea îşi pierde gustul, nu este mai bună ca nisipul.

„Ferice de cei cu inima curată.”

îRegulaş VII. Fiţi curaţi: menţineţi o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Începeţi cu inima — cu gândurile; nu întreţineţi nici un gând care în vreun sens al cuvântului ar fi rău. Ca să vă asiguraţi de aceasta, Cristos Isus să vă fie modelul, bine şi mult în faţa voastră. Când se impune răul asupra voastră, fie din exterior fie din interior, ridicaţi-vă inima spre El în rugăciune, pentru harul promis de ajutor în orice timp de lipsă. Ţineţi constant aproape de voi gândul şi rugăciunea, „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

îRegulaş VIII. În timp ce adunăm şi căutăm să urmăm diferitele porunci specifice ale Scripturilor, să căutăm tot mai mult să înţelegem şi să venim în armonie cu principiile care stau la baza legii divine: aceasta ne va ajuta să judecăm ce este corect şi greşit în acele cuvinte, gânduri şi fapte de-ale noastre care nu sunt anume specificate în Cuvântul Domnului. Într-adevăr, pe măsură ce ajungem să înţelegem şi să fim în armonie cu principiile legii divine, în acea măsură ajungem la spiritul Cuvântului divin. Vezi Ps. 119:97-105.

îRegulaş IX. Feriţi-vă de o dispoziţie de ceartă şi găsire de greşeli, care este contrară spiritului sau dispoziţiei lui Cristos — contrară iubirii.

Se cere o anumită măsură de curaj combativ pentru învingerea lumii, a cărnii şi a diavolului cu diferitele lui capcane, şi această dispoziţie de luptă poate deveni un ajutor valoros pentru noi şi pentru cauza Învăţătorului dacă este îndrumată corect şi înţelept — împotriva păcatului, mai întâi din noi înşine şi apoi din alţii; dacă este folosită pentru Domnul şi pentru poporul Său, şi împotriva lui Satan şi a puterilor lui de întuneric şi superstiţie. În Scripturi aceasta se numeşte a lupta lupta bună; şi cu toţii trebuie să fim soldaţi îndrăzneţi în această bătălie pentru drept şi adevăr, apărând iubitor onoarea Căpitanului nostru şi libertăţile poporului Său.

Dar o astfel de folosire bună a combativităţii noastre nu este plăcută Prinţului acestei lumi şi el va căuta să strice ceea ce nu poate folosi direct. În consecinţă el caută să facă la unii combativitatea să pară o virtute principală: El îi încurajază să lupte cu oricine şi cu orice — cu fraţii mai mult decât cu puterile întunericului — cu oamenii bisericii nominale mai mult decât cu erorile şi ignoranţa care-i orbeşte şi-i face aşa cum sunt. De fapt, dorinţa lui este să ne facă să „luptăm împotriva lui Dumnezeu”.

Să fim în gardă la acest punct. Întâi să ne judecăm pe noi înşine, ca nu cumva să aruncăm o piatră de poticnire în faţa altora: să distrugem în inima noastră spiritul rău care caută să facă munţi din mărunţişuri şi să ne facă să fim greu de mulţumit şi certăreţi pentru lucruri mici şi neesenţiale. „Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate.” Să ne păzim ca apărarea adevărului de către noi să nu fie din motive de mărire personală, ci din iubire pentru adevăr, iubire pentru Domnul şi iubire pentru poporul Său, fraţii. Dacă iubirea este spiritul sau motivul îmbolditor, ea se va arăta în consecinţă, prin eforturi iubitoare, blânde, răbdătoare, smerite, faţă de confraţii servitori; şi să fim „răbdători faţă de toţi”. Să lăsăm ca „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” să facă toată tăierea.

 

43. Cum trebuie spiritul iubirii să stăpânească limba?

 

Vol. VI, pag. 291, par. 1, 2:

O, de ar locui Spiritul sfânt, spiritul iubirii, în fiecare membru al Ecclesiei atât de abundent încât să producă durere când aude o poveste defăimătoare despre cineva, şi în special despre un membru-tovarăş! Acest lucru ar elimina imediat jumătate din frecuşuri sau chiar mai mult. Şi nici urmarea procedurii de mai sus, schiţată de Domnul nostru, n-ar duce la judecăţi frecvente în Biserică: mai degrabă, în timp ce s-ar îndepărta motivul animozităţilor, s-ar insufla un respect pentru judecata Bisericii ca fiind judecata Domnului, iar vocea Bisericii ar fi auzită şi ar fi în consecinţă respectată. Mai mult, dacă ordinea şi iubirea ar predomina astfel, putem fi siguri că fiecare ar căuta pe cât posibil „să-şi vadă de treburile sale” şi să nu încerce să-şi mustre fratele sau să-l corecteze, sau să ducă problema în faţa unui comitet sau în faţa Bisericii, decât dacă problema ar avea destulă importanţă în ceea ce-l priveşte pe el, Biserica sau Adevărul.

Fără îndoială, majoritatea tulburărilor în Biserică (precum şi în societate şi în familie) apar nu dintr-o dorinţă de a face rău, nici chiar dintr-un rău comis neintenţionat, ci din neînţelegeri şi din interpretări cel puţin parţial greşite ale intenţiilor şi motivelor. Limba este făcătorul-de-rele general, şi de aceea face parte din spiritul minţii sănătoase a pune pază atât buzelor cât şi inimii, din care ies sentimentele lipsite de generozitate care, fiind exprimate de buze, aprind focul patimilor rele şi adesea rănesc pe mulţi. Noua Creaţie — Biserica — are instrucţiuni stricte de la Domnul şi Capul lor asupra acestui subiect important. Spiritul Lui de iubire trebuie să-i umple atunci când merg singuri, în particular, la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau să discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe el (sau pe ea) să se ruşineze de conduita lui, nici să-l dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obţină o încetare a răului şi dacă este posibil o reparare pentru lezarea deja făcută. A le spune altora despre rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor — contrar Cuvântului şi Spiritului Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar pentru a cere sfat: noi avem sfatul Domnului şi trebuie să-l urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înţelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să nu se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.

 

R 2928, col. 1, par. 1, până la sfârşit:

Darul miraculos al limbilor nu mai este cu noi, totuşi acelaşi spirit, primit de noi, rămânând în noi cu bogăţie şi prisosind tot mai mult, ne dă glas, de asemenea, în privinţa faptelor minunate ale lui Dumnezeu. Acest lucru este încă adevărat despre toată Preoţimea Împărătească, consacraţii. Cum a spus apostolul în zilele sale: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4:19, 20). Luminarea înţelegerii noastre ne-a arătat pe Isus ca Răscumpărătorul lumii şi partea noastră în lucrarea răscumpărătoare; şi de asemenea acceptarea noastră de către Tatăl, prin El, să fim împreună moştenitori cu El în Împărăţie, şi să fim împreună servitori cu El în timpul actual, în suportarea insultelor adevăratei Evanghelii în acest timp, când marele Adversar înşală lumea în privinţa acestor lucruri, punând lumina în locul întunericului şi întunericul în locul luminii.

Tot mai mult, şi noi, vorbim în alte limbi. Cei ale căror limbi au hulit numele cel sfânt, acum dau mulţumire şi laudă; cei care din ignoranţă au denaturat caracterul şi planul divin, se întrec unul pe altul în a vesti virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Influenţa Spiritului sfânt transformă sentimentele şi expresiile noastre în privinţa fraţilor şi în privinţa lumii, aşa încât în loc de ură, mânie şi răutate, avem iubire, blândeţe şi răbdare; şi în loc ca limbile noastre să arate invidie, amărăciune, mândrie şi ambiţii lumeşti etc., ele arată mintea nouă în blândeţe şi înţelepciune, în ajutorare şi iubire — faţă de toţi oamenii şi mai ales faţă de casa credinţei. Aceste limbi noi ale noastre, şi noile epistole vii pe care ele le reprezintă în faţa familiilor noastre, a vecinilor şi a lumii, profetul exprimă frumos că sunt „cântarea” noastră — lauda noastră, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu pentru harul şi adevărul Său; cum este scris: „Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru”.

 

Vol. VI, pag. 587, par. 1, 2:

Cu toţii ştim ce problemă grea este să ne controlăm limba, chiar şi după ce ne dăm seama de dispoziţia ei vicioasă din natura noastră decăzută. De aceea, atragem atenţia asupra singurei metode potrivite de a restrânge şi înfrâna limba, anume, prin intermediul inimii. Cuvântul inspirat declară că „din plinătatea inimii vorbeşte gura”. Acest lucru fiind adevărat, înseamnă că atunci când avem mare greutate în privinţa limbii noastre, există mult ce nu este cu totul bun în privinţa inimii noastre; şi că, în măsura în care ne vom îndrepta inima, vom avea mai puţină greutate în a ne controla limba. Buzele care continuu vorbesc dispreţuitor despre alţii indică o stare de inimă mândră, îngâmfată, dominatoare, conştientă de sine. Buzele care continuu vorbesc rău despre alţii, fie direct fie prin insinuări, arată că în spatele lor inima nu este curată, nu este umplută cu spiritul de iubire al Domnului — căci „dragostea nu face rău aproapelui”, nici chiar în gând. Ea „nu se gândeşte la rău”. Nu-şi va permite să presupună răul în ceea ce-l priveşte. Se va îndoi de vinovăţia lui şi va presupune mai degrabă favorabilul decât nefavorabilul.

Iubirea de sine este destul de puternică la toţi oamenii ca să împiedice limba să vorbească ceva în dauna sa proprie; şi iubirea cuvenită, neegoistă, care va iubi pe aproapele său ca pe sine, va urî să vorbească în detrimentul aproapelui sau fratelui, sau chiar să arunce o umbră asupra conduitei lui, tot aşa cum nu va fi dispusă nici să ia o astfel de cale împotriva sa însăşi. Deci, vedem că din oricare direcţie am privi subiectul, chestiunea de primă importanţă pentru Noua Creaţie este ajungerea la iubirea desăvârşită în inima noastră. Faţă de Dumnezeu, aceasta ne va stimula la mai mult zel, energie şi jertfire de sine în cooperarea la serviciul divin, serviciul Adevărului, iar faţă de oameni ne va stimula nu numai să acţionăm just şi iubitor, dar şi să gândim, să vorbim frumos despre toţi pe cât este posibil. Acesta este Spiritul sfânt, pentru care Răscumpărătorul nostru ne-a învăţat că trebuie să ne rugăm, şi în privinţa căruia El a spus că Tatăl nostru ceresc este mai dispus să ni-l dea, decât sunt dispuşi părinţii pământeşti să dea daruri bune pământeşti copiilor lor; iar sinceritatea în rugăciune pentru acest spirit al sfinţeniei, al iubirii, implică dorinţă şi străduinţă serioasă ca iubirea să fie revărsată larg prin toate căile fiinţei noastre, în gând, cuvânt şi faptă. Aşa vom fi copii ai Tatălui nostru care este în ceruri şi vom fi socotiţi vrednici de iubirea Sa şi de toate lucrurile preţioase pe care le-a promis şi pe care le are în păstrare pentru cei care-L iubesc.

 

44. Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de toţi semenii noştri?

Rom. 13:8 „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii; căci cine iubeşte pe alţii a împlinit legea.”

 

R 3180, col. 1, par. 2:

Există un lucru însă pe care apostolul sugerează că-l datorăm continuu semenilor noştri, nu numai membrilor propriilor familii şi a celor din vecinătatea noastră, ci tuturor oamenilor, şi anume, iubirea. Le datorăm aceasta sub legea divină, şi face parte din datoria creştină să ne achităm de această obligaţie zilnic. Un părinte sau un membru al familiei trebuie să caute să-şi facă partea în sprijinirea casei şi a comodităţilor, privilegiilor, liniştii şi armoniei ei, ca influenţa sa în zona sa printre prieteni şi cunoştinţe să fie spre bine şi nu spre rău, spre pace şi nu spre ceartă. Şi după cum remarcă apostolul în altă parte, dacă el trebuie să facă bine tuturor oamenilor, cum are ocazie, şi fiindcă îi iubeşte pe toţi şi le doreşte binele, cu mult mai mult trebuie să aibă asemenea sentimente şi conduită în special faţă de cei din casa credinţei (Gal. 6:10). El trebuie să fie gata să facă bine pe socoteala timpului şi comodităţii sale, tuturor oamenilor, dar trebuie să fie gata să-şi dea viaţa pentru fraţi — trebuie să caute ocazii să-şi dea viaţa pentru fraţi zi după zi, în sensul de a-şi da timpul pentru comunicarea adevărului sau pentru ajutorarea fraţilor Domnului în orice fel, să îmbrace armătura lui Dumnezeu şi să stea în picioare în ziua cea rea.

 

R 1789, col. 1. par. 2:

Versetele 8-10, din Romani 13, nu au nevoie de comentariu. Adevărul declaraţiei „Dragostea nu face rău aproapelui; dragostea deci este împlinirea legii”, este evident pentru toţi. Dragostea se delectează să binecuvânteze, şi împotriva instinctelor ei pure şi binevoitoare nu există lege. Ea recunoaşte drepturile şi libertăţile fiecărui individ şi relaţia cuvenită cu Dumnezeu şi cu semenii săi, şi în nici un sens nu intervine în acele privilegii inalienabile ale vreuneia din creaturile inteligente ale lui Dumnezeu; ci mai degrabă se delectează în cea mai mare dezvoltare şi cel mai rapid progres al fiecărui individ. Este nobilă, generoasă, liberă, deschisă, neegoistă, blândă, sensibilă, miloasă, de ajutor şi adevărată.

Această bunăvoinţă nobilă, spune Pavel, o datorăm fiecărui om. „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii.” Aceasta o datorăm nu numai fraţilor în Cristos, ci şi fraţilor din familia umană. Iniţial Dumnezeu l-a creat pe om în chipul Său, şi deşi acel chip a fost mult şters în toţi, El a plănuit să-l restabilească, şi atât de mult a iubit lumea, chiar pe când ei erau încă păcătoşi, încât i-a răscumpărat cu mare preţ. Şi dacă Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, atunci şi noi trebuie s-o iubim, cu aceeaşi bunăvoinţă, blândeţe şi compasiune tandră; şi dacă Îl iubim pe Dumnezeu şi inimile ne sunt pline de Spiritul Său, ne va plăcea să facem aceasta.

 

R 3029, col. 1, par. 6, până la col. 2, par. 5:

Apostolul declară că el era dator atât faţă de evrei cât şi faţă de greci; şi privind lucrurile dintr-un punct de vedere asemănător, şi noi putem spune că avem multe obligaţii faţă de mulţi oameni. Avem o datorie reală faţă de părinţi, prin care, în providenţa lui Dumnezeu, am venit în lume, avem datorie faţă de comunitatea şi statul în care trăim pentru măsura de pace, ordine, comoditate şi avantaje sociale în toate felurile, de care noi avem parte împreună cu alţii; avem datorie faţă de naţiunea noastră în general, când ne gândim la multele binecuvântări, libertăţi, avantaje etc., care ne vin prin ea în providenţa divină. Şi mai presus de toate aceste datorii faţă de semenii noştri, recunoaştem o datorie şi o obligaţie faţă de Creatorul nostru — nu numai pentru viaţa pământească, pentru binecuvântările, privilegiile, oportunităţile, libertăţile de care ne bucurăm, ci încă mai mult, pentru răscumpărarea noastră cu sângele preţios, pentru cunoştinţa noastră de lucrul acesta, pentru chemarea la comoştenire cu Domnul nostru, pentru conceperea Spiritului sfânt, pentru ajutorul şi încurajarea Cuvântului şi a făgăduinţelor lui nespus de mari şi scumpe, care ne întăresc, ne încurajază şi ne îndrumă pe calea vieţii veşnice.

Este adevărat, se pot aduce argumente pentru cealaltă latură a chestiunii, dar acestea nu sunt pentru noi; noi n-am avut pretenţii, n-am avut bogăţii, n-am avut nimic până când am avut o fiinţă. Poate am dori ca părinţii noştri să fi fost mai înţelepţi, şi ca atare să fi fost născuţi cu o înzestrare mai largă din punct de vedere mental, moral şi fizic; am dori, poate, ca statul şi comunitatea noastră să fie mai avansate, mai benefice, mai liberale decât sunt; am dori, poate, ca naţiunea noastră să aibă legi şi reglementări mai bune decât are; am dori, poate, ca Creatorul să ne fi favorizat mai mult decât ne-a favorizat cu lucruri naturale şi pământeşti. Dar, aşa cum s-a spus mai înainte, suntem datori pentru tot ce avem; de aceea, este potrivit să fim recunoscători pentru tot ce posedăm şi de ce ne bucurăm, natural şi spiritual; şi să ne dăm seama că în timp ce avem privilegiul să facem pentru alţii şi să-i ajutăm, să-i încurajăm şi să-i binecuvântăm, totuşi, fiind îndatoraţi pentru tot ce avem, nu avem nici un temei pe care să pretindem mai mult.

O înţelegere a acestui subiect, din acest punct de vedere, trebuie să-i facă pe toţi din poporul Domnului, toate „creaţiile noi în Hristos” Isus, foarte mulţumiţi, cu multă apreciere, foarte recunoscători pentru îndurări, atât naturale cât şi spirituale. Văzând că în toate aceste privinţe suntem datornici, să căutăm să ne achităm de datorie faţă de toţi binefăcătorii noştri: faţă de Dumnezeu, fântâna fiecărui dar bun şi desăvârşit, faţă de naţiunea noastră, faţă de statul şi comunitatea noastră, faţă de părinţii noştri. Să căutăm nu numai ca nici unul dintre aceştia să nu fie lezaţi prin faptul că trăim în lume, ci şi ca viaţa noastră să dovedească într-o anumită măsură şi grad aprecierea tuturor acestora, şi direct sau indirect să fim un sprijin, un ajutor faţă de cele mai bune interese ale tuturor cu care avem de-a face. Aceasta nu este decât simplă dreptate — dreptatea cere să ne plătim datoriile, să nu datorăm nimănui nimic.

Dar noi trebuie să mergem dincolo de această simplă achitare de obligaţii, şi să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri — să căutăm nu numai să ne facem datoria, să ne plătim taxele şi să ne achităm de poverile şi responsabilităţile vieţii şi ordinii sociale şi ale protecţiei şi confortului părintesc, ci iubirea trebuie să ne îndemne, potrivit celei mai bune judecăţi ale noastre, conduse de mintea cea nouă, Spiritul Domnului, să facem mai mult decât ar putea cere doar simpla datorie — să sacrificăm ceva în interesele serviciului Domnului şi în binecuvântarea şi mângâierea semenilor, cum ne-ar îndruma Spiritul Domnului prin Cuvântul Său inspirat.

Cel care-i iubeşte pe toţi ceilalţi, aşa încât caută constant să le facă bine, urmează legea sfântă, voinţa perfectă a lui Dumnezeu. Este mai puţin o chestiune de purtare exterioară decât de intenţia inimii, deşi fără îndoială intenţia inimii va găsi în general o expresie potrivită prin buze şi prin acţiunile vieţii. Domnul însă cunoaşte imperfecţiunile judecăţii noastre şi slăbiciunile cărnii, şi de aceea foarte îndurător, sub Noul Legământ, acceptă perfecţiunea intenţiilor noastre, a voinţelor noastre, în locul absolutei perfecţiuni a fiecărui cuvânt şi faptă. „Pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului” — şi cât se poate de aproape de spirit.

 

45. Care este semnificaţia prevenirii „nu iubiţi lumea”?

1 Ioan 2:15, 16 „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.”

 

R 1955 — „Nu iubiţi lumea”:

Cu greu cineva poate citi acest sfat al apostolului fără să-i vină în minte o altă scriptură, care la prima vedere poate părea contradictorie; şi anume, „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Acestea două însă nu sunt antagoniste, ci în deplină armonie când sunt înţelese corect. Dacă Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, chiar pe când era încă păcătoasă (Rom. 5:8), încât să sacrifice comoara inimii Sale pentru a o răscumpăra şi a o mântui, atunci astfel de iubire şi astfel de bunăvoinţă faţă de lume din partea noastră nu poate fi lipsită de armonie cu voinţa Lui. Într-adevăr, aşa este învăţătura directă a Cuvântului: „Cât avem ocazie, să facem bine la toţi”; „Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă salutaţi numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit.” Mat. 5:44-48.

A iubi lumea cum o iubeşte Dumnezeu nu este sentimentul împotriva căruia este prevenită Biserica, după cum arată clar contextul. Aceea este o iubire mare şi nobilă — o iubire care stă pe planul înalt al purităţii şi nu are nici cea mai mică părtăşie cu cei impuri, are totuşi milă de cei căzuţi şi este activă în eforturile de a-i salva din degradarea lor. Această iubire divină, atât de vrednică de a fi imitată de noi, este cea care binevoitor ignoră antagonismele şi animozităţile personale, şi, trecând peste toate consideraţiile egoiste şi sentimentele răzbunătoare, se gândeşte numai la posibilităţile, căile şi mijloacele pentru pace, reformare şi mântuire.

Dar iubirea lumii la care se referă Ioan, cum arată contextul, este iubirea părtăşiei, care implică participarea la spiritul ei — la scopurile, ambiţiile, speranţele ei şi la metodele de a le urmări. Dacă cineva iubeşte lumea în acest sens, sigur iubirea Tatălui nu este în el; „Căci tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume îadică, potrivit spiritului acestei lumi releş. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”.

În calitate de copii ai lui Dumnezeu, am fost chemaţi la o poziţie de mare favoare şi avantaj. Tatăl nostru ceresc ne-a descoperit planurile şi scopurile Sale şi a binevoit să ne accepte în părtăşia şi cooperarea Sa activă; şi atât de mare şi de extinsă este perspectiva viitorului pentru noi, încât putem vedea viaţa actuală într-o lumină foarte diferită de cea pe care o vede lumea. Lumea merge înainte în întuneric, fără lumina vieţii, şi prin urmare, lucrurile acestei vieţi, pe care noi am învăţat să le socotim ca gunoaie, pentru ei sunt de mare valoare şi se străduiesc să alerge şi să lupte pentru premiile înşelătoare care aduc cu ele numai trudă şi necaz şi trec repede.

Apostolul a rezumat foarte pe scurt comorile lumii, ca pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii. Pofta cărnii include toate poftele şi patimile trupeşti, instinctele pur animalice. Mii sacrifică pentru acestea toate interesele mai înalte. Plăcerea lor este să trăiască somptuos, mâncând şi bând şi veselindu-se şi gustând plăcerea. Pofta ochilor cere lux în îmbrăcăminte şi în amenajările casei, şi strângerea a tot ce este admirat şi dorit pentru mulţumirea de sine. Şi mândria vieţii se laudă în ruşinea acelui egosim care a ignorat nevoile şi vaiurile celor nevoiaşi şi suferinzi, şi satisfăcut şi-a zis: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te”. Şi merge mai departe: dispreţuieşte pe cei săraci şi nevoiaşi şi-i asupreşte.

Aşa este spiritul lumii. Este chiar opusul Spiritului lui Dumnezeu şi al lui Cristos; şi cei care sunt conduşi de Spiritul lui Dumnezeu să se ţină cât se poate de departe de el. Purtarea lor, îmbrăcămintea lor, viaţa din casă şi amenajările casei, toate trebuie să vorbească altă limbă. Noi nu trebuie să ne preocupăm de lucruri înalte, ci să fim binevoitori faţă de cei de o stare joasă; să nu arătăm preferinţă unui om care poartă îmbrăcăminte fină sau inel de aur, ci, asemenea Învăţătorului, să privim cu cea mai mare stimă şi iubire creştină pe toţi cei care fac voia Tatălui nostru ceresc. Rom. 12:16; Iac. 2:1-5.

„Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. În felul acesta a fost desăvârşită dragostea faţă de noi, ca să avem deplină siguranţă în ziua judecăţii, căci aşa cum este El îDumnezeuş, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.” După cum Dumnezeu este iubire, şi aşa este manifestată faţă de toate creaturile Sale, aşa trebuie să fim şi noi iubire, şi aşa să strălucim ca lumini în lume. Şi dacă în această lume devenim întruchipări vii şi reprezentanţi ai iubirii, putem fi siguri că la sfârşitul căii noastre vom fi aprobaţi înaintea Celui care caută mai presus de toate să vadă în noi această asemănare cu El. 1 Ioan 4:16-18.

Părtăşia lumii înseamnă a umbla în armonie cu ideile ei şi a te conforma căilor ei. În acest sens nu putem să o iubim, ci trebuie să fim separaţi de ea, în opoziţie cu ea. Calea arătată nouă astfel este, în unele privinţe cel puţin, o cale grea şi o cale singuratică, dar este singura cale de pace şi fericire. Această lume cu pofta ei trece repede: este goală şi nesatisfăcătoare şi în cele din urmă duce la dezastru şi ruină; dar cei care se desfătează în calea Domnului au comuniune şi părtăşie binecuvântată cu El. Bucuriile lor vin dintr-o sursă pe care lumea n-o poate înţelege. Ei trăiesc pe un plan mai înalt, respiră un aer mai curat şi se bucură de o părtăşie mai sfântă, mai dulce decât ar putea oferi lumea vreodată.

Dar dacă cineva în Cristos coboară de la aceste privilegii înalte ca să se împărtăşească de înlocuitorii slabi pe care îi are de oferit lumea, prin aceasta el dovedeşte lipsa lui de apreciere şi ca atare nevrednicia lui de lucrurile cereşti: iubirea Tatălui nu este în el şi se poate foarte bine teme de verdictul din ziua deciziei.

 

Vol. VI, pag. 604, par. 2, până la pag. 606, par. 2 — Lumea ca vrăjmaş al Noii Creaţii:

Tot ce aparţine acestei lumi rele este mai mult sau mai puţin lipsit de armonie cu dreptatea şi, ca atare, mai mult sau mai puţin împotriva Noii Creaţii şi a standardului ei drept. Legea lumii ar putea fi rezumată în mod general prin Egoism, în ciuda faptului că lumea ridică pretenţii, şi în mare parte potrivit, la o mare recunoaştere a dreptăţii. Noi nu suntem din aceia care cred că toate legile şi reglementările lumii civilizate sunt rele; dimpotrivă, adeseori am fost uimiţi să observăm ce mari sunt legile creştinătăţii — ce înţelepte, ce drepte, ce nobile — evident multe dintre ele făcute în vederea protejării intereselor celor slabi împotriva celor tari şi a înfăptuirii dreptăţii pentru toţi. Cu toate acestea, având în vedere egoismul întregii lumi întreţesut în fiecare gând, cuvânt şi faptă, nu este surprinzător că cele mai înalte concepţii de dreptate ale ei sunt uneori strâmbe, deformate, distorsionate.

Dimpotrivă, putem fi surprinşi că sărmana omenire decăzută a ajuns la un atât de mare sistem de legi cum se găseşte în cărţile legii Marii Britanii, ale Statelor Unite şi ale altor ţări. Nu ne putem îndoi că legea dată prin Moise şi exemplificată, lărgită, făcută vrednică de cinste şi expusă de Domnul nostru Isus şi de apostolii Săi are mult de-a face cu aceste legi omeneşti — de fapt a fost baza lor. Cu toate acestea, după cum toţi vor fi de acord, egoismul omului se luptă continuu cu propriile definiţii ale omului date dreptăţii şi caută să le înlăture în parte sau cu totul; şi aceasta, care neîncetat progresează pe scară largă în lume, este una din greutăţile şi bătăliile principale ale Noii Creaţii.

Lumea şi spiritul ei de mândrie şi egoism etc. trebuie să fie recunoscute ca unul din vrăjmaşii principali ai Noii Creaţii. Toată omenirea, lucrând sub acest „duh al lumii” general, merge într-o direcţie comună, ca un râu mare, în unele părţi ale lui având repeziciune mai mare, în altele încetineală mai mare, toţi urmând însă aceeaşi direcţie generală egoistă. Noua Creatură, prin consacrarea sa, prin spiritul minţii sale noi, este obligată la un curs contrar şi de aceea are împotrivire din partea întregului curent al sentimentului, teoriei, tradiţiei etc. populare, şi este marcată ca ciudată. Are frecuşuri cu care să se lupte. În mod necesar este în antagonism cu cei care merg în direcţie opusă şi care vin în legătură cu ea. Această ciocnire nu poate fi evitată. Ea înseamnă, nu pace exterioară, ci conflict exterior; însă acest conflict exterior poate însemna pace şi bucurie interioară, fiindcă aprobarea divină este realizată.

Scopurile, obiectivele şi metodele lumii nu sunt totdeauna josnice şi nedrepte; dar până şi cele mai nobile scopuri şi obiective ale ei sunt în general contrare celor ale Noii Creaţii, deoarece lumea acţionează sub impulsurile înţelepciunii umane, pe când Noua Creaţie este însufleţită de înţelepciunea de sus. Înţelepciunea lumească are propriile ei concepţii despre religie ca mijloc de ţinere în frâu a oamenilor răi. Ea are propriile ei idei despre morală, bunăvoinţă, credinţă, speranţă, iubire — nu poate înţelege punctul de vedere diferit al Noii Creaţii şi este gata să considere vederile ei extreme, iraţionale etc., neînţelegând planul divin, neapreciind din punct de vedere divin lipsa de însemnătate a vieţii prezente comparativ cu cea viitoare. Înţelepciunea lumească nu apreciază nici neputinţa tuturor eforturilor umane legate de adevărata ridicare umană, când aceasta este comparată cu marile şi importantele aranjamente pe care le are Dumnezeu în păstrare şi care vor fi aduse complet la lumină şi puse cu succes în aplicare în Împărăţie, imediat ce se va completa lucrarea Sa din veacul prezent — imediat ce Biserica aleasă va fi fost selecţionată, şlefuită, aprobată, glorificată.

Noua Creaţie nu trebuie, prin urmare, să fie surprinsă dacă lumea o urăşte — chiar şi aceia din lume care sunt înclinaţi spre religie şi morală. Iar această ură şi opoziţie a lumii, uneori atât de supărătoare şi grea pentru credincioşie şi răbdare, trebuie primită cu blândeţe, cu gândul că lumea este încă orbită de către „dumnezeul veacului acestuia” şi nu vede „lucrurile nespus de mari şi scumpe”, „lucrurile adânci ale Spiritului”, în a căror lumină, prin harul lui Dumnezeu, noi suntem făcuţi în stare să socotim toate lucrurile — pierderi, încercări etc. — doar ca „pierdere şi gunoaie”, ca să putem câştiga minunatele lucruri promise nouă în Cuvânt. A ceda spiritului lumii, a permite sentimentelor ei să ne domine de dragul păcii cu ea, ar da dovadă de o apreciere inferioară a Domnului, a Adevărului Său şi a privilegiilor serviciului Său. Rezultatul ar fi că, dacă n-am pierde totul intrând complet în cele lumeşti, am putea, cel puţin, să pierdem premiul, să avem parte cu „mulţimea cea mare” şi să ajungem prin mare strâmtorare pe un loc inferior în privinţa gloriilor care vor urma.

Îndemnul strict al apostolului este: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). De aceea trebuie să fim atenţi împotriva oricărui indiciu de armonie sau afiliere cu spiritul lumii. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim în dezarmonie cu prietenii pe care-i numim lumeşti — nu înseamnă că trebuie să fim neglijenţi faţă de interesele lor etc., ci înseamnă că în timp ce suntem atenţi să ne achităm de obligaţiile faţă de cei lumeşti şi să dăm cinste cui i se cuvine cinste, omagiu cui i se cuvine omagiu, sprijin cui i se cuvine sprijin, amabilitate cui i se cuvine amabilitate, compătimire cui i se cuvine compătimire, trebuie totuşi să facem distincţie între prietenii şi vecinii noştri, care sunt încă sub influenţa Adversarului, şi spiritul sau dispoziţia care-i însufleţeşte şi care-i înşală.

Nu trebuie să simpatizăm cu nici una din instituţiile prezente, care sunt bazate pe egoism şi în grad mai mare sau mai mic sunt în opoziţie cu legea divină, Regula de Aur. Ar putea fi necesar să ne conducem afacerile în măsură considerabilă pe linia egoismului predominant în lume; dar fără să ne oprim să combatem continuu această chestiune, inima noastră ar trebui ţinută în acea atitudine în care să nu simpatizăm cu principiile egoiste şi în care să dorim domnia Regulii de Aur în mod absolut în toate afacerile vieţii, şi, pe cât este posibil, în legăturile noastre cu lumea.

 

46. Cum să ne examinăm pe noi înşine ca nu cumva să ne înşele „inima”?

 

Vol. VI, pag. 600, par. 2, până la pag. 602, par. 2:

Cuvântul inspirat spune că „inima înaturalăş este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ier. 17:9) — nu organul numit inimă, ci mai degrabă ceea ce în Scriptură reprezintă inima, adică, sentimentele naturale. Creatura Nouă primeşte o inimă nouă, o voinţă nouă, un standard nou al sentimentelor, în care vin întâi Dumnezeu, dreptatea Sa, adevărul Său, planul Său, voinţa Sa şi în care toate celelalte lucruri ocupă un loc de onoare şi iubire în măsura armoniei lor cu Domnul şi cu dreptatea Sa. Pentru cei care posedă această inimă nouă, toţi membrii Noii Creaţii sunt în mod necesar primii şi cei mai apropiaţi: de aceea, după cum spune apostolul, iubirea de fraţi este una din cele mai bune probe ale legăturii lor cu Domnul ca Noi Creaturi. Dar aceasta, după cum s-a arătat deja, nu trebuie să stea în calea unei recunoaşteri juste a obligaţiilor faţă de alţii.

Creatura Nouă, inima nouă, cu sentimentele ei noi, este continuu asaltată de inamicii ei, inima veche, sentimentele vechi, dispoziţia egoistă; iar aceasta din urmă, aflând că Noua Creatură este obligată de porunca divină să fie atentă şi generoasă faţă de alţii, adesea practică înşelări asupra inimii noi şi zice în esenţă: Acum mă socoteşti moartă; m-ai scos afară şi sunt moartă în privinţa a ceea ce am fost. Nu sunt aceeaşi veche inimă care am fost înainte, dar trebuie să-mi dai ceva atenţie. Nu trebuie să mă tratezi prea aspru, trebuie să recunoşti că am făcut progres considerabil şi nu trebuie să pui asupra mea o povară prea grea; n-ar fi drept. Ar trebui să fii egoistă într-o anumită măsură. Ar trebui să te îngrijeşti de subsemnatul şi de familia lui; nu numai de necesităţile lor, ci de mult mai mult — şi ar trebui să te străduieşti să le dai bogăţie şi avantaje sociale. Ar trebui să te sacrifici pentru ei.

Cât de înşelătoare este această inimă veche! Cât de amăgitoare sunt raţionamentele ei false! Câţi au dovedit acest lucru spre regretul lor! Câţi au fost ademeniţi şi mintea cea nouă le-a fost captivată de cea veche! Câţi s-au pomenit duşi în robie de înşelăciunea inimii vechi! Unul din argumentele favorite este că Noua Creaţie are porunca: „Cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii”. Ea caută să ridice acest sfat gene-ral al apostolului cu mult deasupra intenţiei avute de el şi să-l pună mai presus de porunca divină (1) să iubim şi să servim, să onorăm şi să ne supunem Domnului, cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea noastră; şi (2) să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Aceasta nu permite pacea cu orice preţ. Dacă inima cea veche, mintea cea veche, voinţa cea veche, ar putea-o face pe cea nouă să compromită adevărul sau datoria de dragul păcii, ea n-ar avea nici o limită în privinţa cererilor pe care le-ar face, iar rezultatul ar fi că Noua Creatură ar încălca curând, în interesul păcii, însăşi esenţa legământului său cu Domnul şi s-ar supune deplin voinţei vechi, chiar dacă ea n-ar dori să facă astfel — de fapt străduindu-se împotriva voinţei vechi, dar luată în robie de ea prin înşelăciune şi prin răstălmăcirea abilă a Cuvântului divin.

Când este astfel atacată, voinţa nouă trebuie să declare deschis că în timp ce pacea este de dorit în casă şi peste tot, totuşi pacea nu este prima condiţie, conform promisiunii Domnului. Într-adevăr Domnul a prevenit pe acei din Creaţia Nouă că dacă vor trăi evlavios, în mod sigur vor trebui să sufere persecuţie — iar persecuţia nu înseamnă pace cu toţi, ci tocmai contrariul. El i-a asigurat că dacă vor lăsa lumina să strălucească, în mod sigur întunericul va urî lumina şi o va combate, şi, dacă este posibil, va îndemna pe proprietarul luminii s-o pună sub baniţă, s-o ascundă; şi pentru a pricinui această ascundere a luminii, întunericul va duce o luptă care va însemna orice altceva în afară de pace. Dar Domnul ne asigură că acestea sunt probe pentru Noua Creatură — că ea trebuie să decidă că pacea de cea mai mare importanţă pentru ea este, nu pacea cărnii, ci pacea inimii, „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”.

Noua Creatură trebuie să înveţe că această pace a lui Dumnezeu care întrece orice pricepere poate domni în inima sa chiar şi atunci când condiţiile exterioare sunt reversul celor paşnice; dar că starea deplinei armonii cu Domnul este o răsplată pentru credincioşia faţă de El, oricare ar fi preţul, oricare ar fi sacrificiul. Ca atare, când se recurge la ea prin dorinţele cărnii şi prin argumentele celor apropiaţi şi dragi prin legături pământeşti, Noua Creatură trebuie mai întâi să ia în considerare prima obligaţie, adică, ea va iubi şi va servi pe Domnul cu toată inima, mintea, fiinţa şi puterea, şi toate relaţiile cu familia sau cu carnea sau cu aproapele trebuie să fie supuse acestei prime legi de ascultare faţă de Dumnezeu.

 

47. După ce am ajuns la „ţintă” mai este esenţială activitatea?

 

R 2755, col. 2, par. 3:

Pentru cei care au ajuns la ţinta iubirii desăvârşite este indispensabil să se menţină activ angajaţi în serviciul Domnului, dându-şi viaţa pentru fraţi; fiindcă cel care nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, ce asigurare are că iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut? (1 Ioan 4:20). Aceştia trebuie să fie priviţi nu numai ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu şi ai principiilor dreptăţii, ci şi ca reprezentanţi ai celor tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, şi în credinţa Cuvântului Său — gata, dispuşi şi eficienţi în încurajarea altor alergători în alergare, pentru ca şi ei să poată ajunge la „ţintă”. După cum spune apostolul: „Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi câţi suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă gândiţi altfel, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile la care am ajuns de aceeaşi părere să umblăm la fel. Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei care se poartă după modelul pe care îl aveţi în noi”. Filip. 3:15-17.

 

Vol. VI, pag. 190, par. 1, 2:

Trebuie să ajungem la această culme a iubirii înainte de a putea fi socotiţi vrednici de un loc în Noua Creaţie şi nu trebuie să aşteptăm ca fiecare din urmaşii Domnului să ajungă la această ţintă doar la momentul stingerii în moarte. Chiar dimpotrivă. Trebuie să aşteptăm să ajungem la ea cât se poate de devreme în experienţa noastră creştină şi apoi să ne amintim cuvintele apostolului: „să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13). Avem nevoie de încercări ale iubirii după ce am ajuns la ţintă; şi antrenarea noastră când suntem la ţintă — străduinţa noastră pentru a menţine acea ţintă sau standard în viaţa noastră — va fi foarte întăritoare pentru caracterul nostru. În aceasta, în mod special, experienţele noastre vor corespunde cu cele ale Domnului nostru, căci El, deşi n-a trebuit să alerge ca să ajungă la ţintă, a trebuit să lupte o luptă bună a credinţei fiind la ţintă — ca să nu fie mişcat de la ea, să nu fie biruit de diferitele atacuri ale lumii şi ale Adversarului. „Alerg spre ţintă", spune apostolul; şi tot astfel, fiecare dintre noi trebuie să stăm neclintiţi la acea ţintă după ce am ajuns la ea şi să avem grijă ca în toate încercările pe care Domnul le permite să vină asupra noastră să fim socotiţi de El ca biruitori — nu prin putere proprie, ci prin puterea ajutorului Răscumpărătorului nostru.

Împotriva noastră vor fi atacuri ca să ne abată de la iubirea perfectă faţă de Tatăl, ca să ne facă să consimţim a da mai puţin decât omagiul şi ascultarea deplină datorate Lui. Vor fi atacuri şi în privinţa fraţilor, ca să ne sugereze să nu permitem ca iubirea de fraţi să acopere o mulţime de greşeli — sugestii să ne supărăm pe aceia pe care am învăţat să-i iubim şi să-i apreciem şi să-i compătimim pentru slăbiciunile lor. Vor fi atacuri împotriva noastră în privinţa vrăjmaşilor noştri, după ce am învăţat să-i iubim — sugerându-ne că sunt cazuri excepţionale şi că mărinimia noastră faţă de ei trebuie să aibă limite. Binecuvântaţi suntem dacă în aceste ispite stăm neclintiţi, aruncându-ne înainte spre ţintă, străduindu-ne să păstrăm poziţia la care deja am ajuns — luptând lupta bună a credinţei — ţinându-ne cu tărie de viaţa eternă care ne este socotită prin Isus.

 

Vol. VI, pag. 373, par. 2, 3:

După cum Domnul nostru a fost încercat la „ţinta” Iubirii desăvârşite, la fel şi noi trebuie să fim toţi încercaţi după ce am ajuns la ea. De aceea nu trebuie să ne aşteptăm să ajungem la acea „ţintă" doar la ultima suflare a vieţii, ci cât se poate de repede. Vom indica Lui Dumnezeu şi fraţilor măsura zelului şi iubirii noastre prin repeziciunea cu care vom ajunge la această „ţintă".

Cuvintele apostolului, „Rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13), sugerează că după ce am ajuns la „ţinta” Iubirii desăvârşite vor fi încă multe încercări pentru noi — încercări ale credinţei, încercări ale răbdării, încercări ale tuturor diferitelor elemente ale Iubirii. Lumea nu este un prieten care să ne favorizeze, să ne ajute să mergem înainte în direcţia bună; Satan este încă Adversarul nostru şi va fi în stare să stârnească multă opoziţie — ca să ne forţeze să ne retragem de la poziţia la care am ajuns. Aceasta este încercarea noastră. Trebuie să ţinem ferm toate la câte am ajuns; trebuie să „alergăm spre ţintă" până când ne va costa viaţa pământească — dându-ne viaţa în serviciul lui Dumnezeu pentru fraţi şi făcând bine la toţi oamenii când avem ocazia. „Cel care ne-a chemat este credincios”, care promite sprijin şi orice ajutor necesar pe această cale. Harul Lui ne este de ajuns. 1 Tes. 5:24; 2 Cor. 12:9.

 

48. Care trebuie să fie caracteristicile principale ale unui Bătrân?

Tit 1:7, 8 „Căci supraveghetorul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără vină, să nu fie încăpăţânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig urât, ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat.”

 

R 2446, col. 2, par. 3:

Este bine ca poporul Domnului să ia notă deosebită de aceste instrucţiuni divine venite din partea a doi dintre cei mai importanţi apostoli, şi să nu uite că, oricât de valoroase sunt, nici oratoria nici cunoştinţa nu trebuie să fie printre fraţi dovezi sigure că sunt pe calea cea bună, nici că influenţa lor n-ar putea fi dăunătoare în loc să fie folositoare. Caracteristica principală care trebuie căutată la toţi cei care sunt acceptaţi ca servitori ai Bisericii, ca să slujească în lucrurile sfinte, trebuie să fie mai întâi de toate spiritul iubirii. Nu vrem să spunem că cunoştinţa şi capacitatea trebuie să fie complet ignorate, ci vrem să spunem că acestea trebuie considerate de importanţă secundară, nu primară, cum este tendinţa întotdeauna. Căutaţi printre voi oameni sfinţi, plini de Spirit sfânt, ca să poată fi însărcinaţi cu interesele spirituale ale diferitelor grupe de popor al Domnului. Şi pentru o explicaţie divină a felului în care se va manifesta acest Spirit sfânt, prin urmare a calităţilor care trebuie căutate la servitorii Bisericii, vedeţi 1 Cor. 13:4-8; apoi 1 Petru 1:22, 23; 2 Petru 1:1-13. Pentru binele lor, precum şi pentru binele Bisericii, toţi cei care, având alte calităţi, dau dovadă că se umflă de mândrie şi că doresc să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu, Biserica, sau care manifestă invidie, ceartă, amărăciune, vorbire de rău — aceia nu trebuie aleşi, fiindcă dau dovadă de un spirit greşit, care nu vine de sus, ci este pământesc, trupesc, drăcesc. Aceştia sunt învăţători nesiguri şi este posibil să facă mai mult rău decât bine, oricâtă cunoştinţă ar avea.

 

Vol. VI, pag. 251, par. 2:

Citim: „Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură" (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru toţi bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială, printre fraţi. O astfel de definiţie a „conducerii” este contrară cu toate prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată" etc. „Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi". Nimic, desigur, n-ar aproba aici o conducere auto-crată sau o purtare dictatorială — smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, trebuie să fie calităţile proeminente ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple pentru turmă în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriţi, îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi învăţării.

 

49. Cum ne ajută iubirea să fim „mângâietori în Sion”?

 

R 3434, col. 2, par. 1-3:

După câte arată mărturia, Domnul nostru nu i-a menţionat niciodată lui Petru nici caracterul profan, nici lipsa loialităţii. Petru ştia despre acestea fără să i se spună; plânsese deja pentru ele; un simplu cuvânt din partea Domnului, de ceartă, reproş, l-ar fi putut descuraja — poate fără speranţă. Lucrul cel mai apropiat de un reproş din conduita şi cuvintele Domnului a fost întrebarea: „Mă iubeşti?” Toţi cei care vreau să fie fii şi fiice ale mângâierii în Sion să înveţe această lecţie de la marele Învăţător — să nu încerce să pedepsească şi să corecteze şi să reproşeze şi să mustre, ci pe cât posibil să le evite pe acestea, şi să întrebe nu atât de mult despre trecut, cât despre prezent — care este atitudinea actuală a ofensatorului faţă de Domnul şi faţă de turma Sa?

Cu deplina apreciere a faptului că Biserica va avea nevoie de mângâiere mai degrabă decât de ceartă şi mustrare, Domnul nostru a spus: „Dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul îDuhul sfântş nu va veni la voi”. Răscumpărarea trebuia plătită, trebuia prezentată Tatălui ceresc, în „Sfânta Sfintelor”, înainte ca binecuvântarea Lui să poată fi acordată. Acea binecuvântare a dat mângâierea conceperii Spiritului şi mângâierea făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe pentru cei care L-au acceptat pe Isus — şi pentru cei care vor crede în El prin cuvântul lor. Este adevărat, Domnul nostru a spus că Spiritul sfânt mustră — dar nu că mustră Biserica; El a spus: „El va dovedi (mustra, în trad. engleză, n. t.) lumea vinovată în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata” viitoare. Cea mai apropiată sugestie în privinţa mustrării referitoare la procedurile Spiritului sfânt cu Biserica este dată de către apostol când spune: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”. Apoi iarăşi zice: „Nu stingeţi Duhul”. Efes. 4:30; 1 Tes. 5:19.

Marea pregătire făcută pentru mângâierea poporului Domnului indică în mod clar necesitatea acestei mângâieri; şi această necesitate nu este greu de găsit. Poporul Domnului este asaltat din toate părţile de condiţii adverse — lumea, carnea, Adversarul — căutând să intimideze sau să descurajeze sau să prindă în capcană Noua Creatură, aşa încât să-i împiedice dezvoltarea în har, cunoştinţă şi iubire, şi în cele din urmă să o împiedice să atingă perfecţiunea şi slava care urmează, pe care Dumnezeu le-a promis numai celor credincioşi. De ceea ce avem noi nevoie ca să ne facă fiii şi fiicele mângâierii în Biserică, este o măsură mare de iubire şi compătimire în inimile noastre. Pe măsură ce compătimirea şi iubirea intră în inimă, acestea vor scoate afară spiritul de conflict, de ceartă, de judecare şi de găsire de greşeli; întocmai cum au scos afară la început spiritul cărnii — mânia, răutatea, ura, cearta, slava deşartă.

R 3436, col. 2, par. 3:

Despre această eliberare vorbeşte apostolul, zicând că poporul Domnului nu trebuie să se întristeze ca alţii care n-au nădejde, fiindcă, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, să credem şi mărturia Scripturilor, că moartea Lui a fost sacrificiu pentru noi şi pentru păcatele întregii lumi — aşa încât pe acei care dorm în Isus, Dumnezeu îi va aduce din morţi prin El (1 Tes. 4:13, 14). Ce gând binecuvântat, mângâietor este că toată omenirea care a mers în moarte în Adam a fost răscumpărată, aşa încât pedeapsa morţii va fi anulată şi astfel moartea lor va fi schimbată în somn, din care toţi vor fi treziţi în dimineaţa milenară, pentru a avea o ocazie să înveţe despre bunătatea lui Dumnezeu, şi, dacă vor vrea, să accepte favoarea Lui spre viaţă veşnică, prin ascultare.

 

R 3553, col. 1, par. 5:

„Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit.” Acesta trebuie să fie standardul. Oricât ne-ar lipsi nouă până la acest standard, nu putem avea unul mai jos decât acesta; şi în măsura în care ne străduim după acel standard şi ne dăm seama de slăbiciuni şi de imperfecţiuni, în aceeaşi măsură trebuie să avem compasiune pentru semenii noştri şi pentru neajunsurile lor faţă de noi. Aceasta este iubire, simpatie, compasiune — şi oricine nu ajunge la acest grad de iubire care să aibă compasiune pentru alţii şi pentru slăbiciunile lor, şi care să fie gata să-i ierte, şi oricine nu reuşeşte în această chestiune până la măsura de a putea să-şi iubească vrăjmaşii, aşa încât chiar să se roage pentru ei, acea persoană nu ajunge la ţinta caracterului pe care-l cere Domnul şi poate fi sigură că devierile sale de la dreptatea perfectă nu vor fi trecute cu vederea, fiindcă îi lipseşte acea calitate importantă a iubirii, care acoperă o mulţime de păcate de toate felurile. Nici unul, desigur, nu va câştiga un loc în clasa Împărăţiei, în clasa Miresei, decât dacă are această calitate a iertării, această calitate a iubirii.

 

R 3646, col. 2, ultimul par., şi 3647, col. 1, par. 4 până la sfârşit:

Printre instrucţiunile pentru copiii lui Dumnezeu este una citată mai sus: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos”. Am văzut că legea lui Cristos este legea iubirii; şi iubirea spune: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora”. Sunt ocazii în experienţa aproape a fiecăruia când valurile necazului se ridică mult şi sufletul timid, temător, este aproape biruit de ele. Şi atunci ce liniştitoare sunt compătimirea şi sfatul unui confrate membru al corpului lui Cristos! Prietenii lumeşti pot compătimi, dar sfatul lor aproape sigur va fi greşit. De aceea este necesitatea părtăşiei în corpul lui Cristos şi a lipsei de părtăşie cu lumea.

În corpul lui Cristos, diferiţii membri au diferitele lor slăbiciuni moştenite, împotriva cărora trebuie să ducă o luptă de-o viaţă; şi aceste slăbiciuni sunt uneori de aşa natură încât să stea într-o anumită măsură în calea drepturilor şi comodităţilor altora, precum şi ale lor. Şi chiar aici apostolul oferă un cuvânt de sfat: „Noi care suntem tari suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu ne plăcem nouă înşine” (Rom. 15:1, 2). Aceasta nu implică faptul că nu trebuie să mustrăm pe unul ca acesta şi să nu ne străduim să-l ajutăm să scape de neputinţa sa. Trebuie să facem aceasta, în spiritul blândeţii şi amabilităţii, în timp ce suportăm cu răbdare încercarea credinţei noastre, necăutând să ne plăcem nouă înşine, ci mai degrabă să ajutăm pe un frate sau o soră mai slabi. „Fiecare dintre noi să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii” — adică, nu ignorând pur şi simplu greşeala lui ca şi cum am considera că nu-i nimic, ci, în timp ce-l îndemnăm amabil să se străduiască împotriva ei, totuşi smerit şi răbdător supunându-ne la discomfortul pe care aceasta ni-l aduce.

Dacă acest spirit predomină, arată apostolul mai departe (1 Cor. 12:24-26), nu va fi nici o dezbinare în trup; fiindcă toţi membrii vor avea grijă reciprocă şi iubire reciprocă unul pentru altul — o grijă care caută să încurajeze şi să întărească tot ce este bine şi să descurajeze tot ce este necuviincios, şi o iubire care îşi aruncă mantaua peste diformitate şi se străduieşte să ascundă o greşeală, mai degrabă decât să expună pe fratele mai slab reproşului altora. Astfel, în adevăratul corp al lui Cristos, care este unit împreună în dragoste, dacă un membru suferă, toţi membrii suferă cu el, în măsura în care sunt mai mult sau mai puţin direct asociaţi cu el; sau, dacă un membru este onorat, toţi membrii se bucură cu el şi într-o anumită măsură îi împărtăşesc onoarea; întocmai cum atunci când într-o familie pământească un membru se ridică la distincţie de onoare, toţi membrii participă la onoare şi la bucurie.

Pentru astfel de iubire sacrificatoare, cât de necesar este spiritul smereniei, al blândeţii, al răbdării şi al credinţei! Ce pline de forţă sunt cuvintele Învăţătorului: „Dacă nu vă veţi întoarce îde la spiritul lumii la Spiritul lui Cristosş şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi îîn smerenie şi în spirit de învăţăcelş, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Mat. 18:1-6.

Şi iarăşi zice Învăţătorul: „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta îun astfel de copil al lui Dumnezeu, smerit, cu spirit de învăţăcelş în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine”. De aceea, să ne grăbim să primim şi să avem părtăşie de inimă cu fiecare din aceştia.

Şi El adaugă o prevenire, la care toţi ar face bine să ia aminte, zicând: „Dar pentru oricine va fi o pricină de cădere pentru unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie înecat în adâncul mării”. Cu câtă grijă deci ar trebui să ne privim noi unul pe altul.

Preaiubiţilor, purtaţi-vă sarcinile unul altuia şi împliniţi astfel legea lui Cristos — legea iubirii; şi legaţi astfel corpul lui Cristos ca să nu fie nici o dezbinare în corp, ci să fie tot mai strâns unit în iubire. Fie ca această lege a lui Cristos să stăpânească mai deplin în toţi cei care au luat numele lui Cristos, prin consacrare; şi fie ca influenţa ei sfinţitoare să strălucească asupra lumii, arătându-i cum ea aduce pace şi armonie şi fericire — cum face ea soţii mai tandre şi mai devotate, soţi mai nobili, mai buni şi mai amabili, copii mai loiali şi mai iubitori, vecini mai amabili şi mai buni; şi cum pune ulei pe apele tulburi ale experienţei actuale şi pregăteşte inima pentru a se bucura de toate roadele dreptăţii.

 

50. De ce este iubirea una din „probele secerişului”?

 

R 3437, col. 2, par. 2:

Probele acestui „seceriş” trebuie să fie ca acelea ale „secerişului” iudeu sau tipic. Una din ele este crucea, alta este prezenţa lui Cristos, alta umilinţa, alta iubirea. Evreii au fost mustraţi pentru că n-au „cunoscut timpul cercetării" lor (Luca 19:44). Este îndoit de întristătoare problema acelora care după ce au văzut o dată lumina Adevărului Prezent ajung din nou în „întunericul de afară" al lumii. Aceasta implică necredincioşie. „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile!” Mat. 6:23.

 

51. Va fi iubirea noastră probată şi încercată până la extremă?

Deut. 13:3 „Să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.”

 

R 2258, col. 1, par. 2:

În armonie cu acest gând sunt cuvintele Domnului nostru către Israelul trupesc, poporul tipic: „Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru” (Deut. 13:3). Aceasta explică obiectivul şi intenţia purtării divine cu noi, Israelul adevărat, de-a lungul Veacului Evanghelic: El Şi-a probat poporul, l-a încercat, să vadă gradul şi puterea iubirii pentru El. El ne spune că „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor”: că mulţi care fac legământ de consacrare deplină nu-l ţin, nu ascultă de cerinţele lui, şi eşecul lor va indica un deficit de iubire pentru El, şi că iubirea de sine încă domneşte în inimile lor, dându-I lui Dumnezeu numai locul secundar. Şi Împărăţia este intenţionată numai pentru aceia care vor deveni în inimă asemenea Domnului Isus, prin aceea că vor iubi pe Domnul cu toată inima lor, cu tot sufletul lor, şi vor putea spune: „Facă-se, nu voia mea, ci a Ta!” Nici o altă stare în afară de această stare a supunerii depline Domnului nu ne poate face acceptabili pentru Împărăţie; căci nici o altă stare nu reprezintă supunerea deplină şi iubirea deplină faţă de Dumnezeu. Şi să nu uităm că toate lucrurile cereşti „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”, Dumnezeu le-a păstrat pentru cei care-L iubesc în grad suprem.

 

Vol. VI, pag. 369, par. 1:

Deşi Legea Iubirii a stat la baza Legământului nostru cu Domnul, sub care am devenit Noi Creaturi, totuşi la început noi n-am înţeles pe deplin această Lege. Începând de atunci am fost în şcoala lui Cristos, învăţând sensul adevărat al Iubirii în plinătatea ei, în integritatea ei, crescând în har şi în cunoştinţă, adăugând la credinţa noastră diferitele elemente şi calităţi ale iubirii — blândeţe, răbdare, iubire frăţească etc. Suntem încercaţi pe linia Iubirii şi examenul nostru de absolvire va fi în mod special în legătură cu acest punct. Numai cei care ajung la Iubirea desăvârşită, Iubirea sacrificatoare de sine, vor fi socotiţi vrednici să fie din Noua Creaţie, membri ai corpului lui Cristos.

 

52. De ce pune apostolul îndurarea răbdătoare mai presus de iubire?

 

R 2791, col. 2, par. 1, până la 2792, col. 1, par. 1:

În mod cuvenit aici se ridică întrebarea: De ce este aşa? În ce sens este necesară o astfel de îndurare? Răspundem că aceasta este una dintre condiţiile pe care Dumnezeu le-a asociat cu chemarea la comoştenire în Împărăţie, şi înţelepciunea acesteia este vizibilă când ne gândim la lucrarea pentru care suntem chemaţi — lucrarea de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, ca Împărăţie Milenară a lui Dumnezeu, subordonaţi şi în comoştenire cu Domnul nostru. Aceea va fi o lucrare mare, şi este cât se poate de potrivit ca Domnul să ceară ca aceia pe care îi va socoti vrednici de ea nu numai să aprecieze bunătatea şi caracterul Său şi să le prefere pe acestea în locul păcatului şi nelegiuirii, ci şi să-şi demonstreze loialitatea deplină faţă de aceste principii până la măsura unei dispoziţii bucuroase de a suferi pentru ce este drept, de a îndura cu răbdare. O îndurare trecătoare a unei, două sau trei încercări scurte n-ar dovedi că persoana are un caracter stabilit pentru dreptate; dar o îndurare răbdătoare, voioasă chiar până la moarte, ar dovedi şi demonstra un astfel de caracter.

Am putea ilustra acest lucru cu un diamant. Să presupunem că am putea fabrica diamante dintr-un material plastic, aşa încât să aibă măsura deplină a strălucirii unui diamant; şi să presupunem că s-au făcut tari, dar nu atât de tari ca diamantul; ar avea ele valoarea diamantului? Nicidecum. La fel este şi cu creştinul; dacă am presupune că posedă toate harurile caracterului care ar putea aparţine fiilor lui Dumnezeu, cu excepţia acestuia al tăriei, al îndurării, el n-ar fi potrivit să se numere printre giuvaierele Domnului. De aceea cerinţa Domnului este ca această calitate a tăriei, a îndurării voioase indiferent ce ar permite providenţa Sa, să fie o caracteristică a tuturor acelora care vor fi potriviţi pentru Împărăţie.

Această importanţă a îndurării în caracterul creştin este pe deplin scoasă în relief de felul în care apostolul Pavel foloseşte cuvântul; căci de mai multe ori el o plasează deasupra Iubirii, care după cum am văzut este „ţinta” caracterului pentru care trebuie să alergăm — ţinta premiului. De exemplu, scriindu-i lui Tit (2:2), unde enumeră caracteristicile creştinului avansat, apostolul foloseşte următoarea ordine: „treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste îcaritateş, în răbdare îîndurare răbdătoare, bucuroasăş”. Chiar dacă avem toate celelalte calităţi, această probă finală a răbdării, a îndurării răbdătoare, trebuie să fie trecută înainte de a putea fi acceptaţi de Domnul ca membri ai chiar „celor aleşi”.

Şi, scriindu-i lui Timotei (2 Tim. 3:10) în privinţa sa, apostolul pune iarăşi această calitate a îndurării răbdătoare pe un loc mai sus de iubire: „Tu însă mi-ai urmărit de aproape învăţătura, purtarea, năzuinţa, credinţa, îndelunga răbdare, dragostea, stăruinţa”.

Cineva ar putea întreba: Cum poate fi pusă această calitate mai presus de iubire, dacă iubirea este împlinirea Legii şi ţinta premiului chemării noastre cereşti? Răspundem că îndurarea răbdătoare nu vine numai la sfârşitul alergării noastre, ci este o cerinţă tot timpul alergării. Noi avem nevoie de această îndurare voioasă a primelor încercări în calea creştină, şi pe măsură ce înaintăm în alergarea spre ţintă, spiritul îndurării voioase trebuie să se întărească tot mai mult cu fiecare pas al călătoriei. Este cu noi la ţinta de la prima pătrime, de la a doua, de la a treia şi de la a patra pătrime, ţinta premiului, iubirea perfectă. Şi când ajungem la această ţintă a alergării, la care iubim nu numai pe prietenii noştri ci şi pe vrăjmaşi, ni se cere ca să stăm în picioare la ţintă cu credincioşie, voioşie, îndurând cu răbdare încercările pe care Domnul chiar atunci le va vedea potrivite să vină asupra noastră. De aceea apostolul ne îndeamnă: „După ce aţi biruit toate, staţi” — înduraţi. Ajungând la „ţintă”, „Răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea” sau „să-şi desăvârşească lucrarea”. Îndurarea răbdătoare să demonstreze nu numai că aveţi caracterul, caracteristicile iubirii, cerut în alergarea pentru premiu, dar să demonstreze şi că acest element al caracterului este bine înrădăcinat, neclintit, aşa încât puteţi îndura împotrivirea cu bucurie. 

O, da! Putem vedea acum un motiv pentru aranjamentul Domnului ca încercarea noastră să fie aşa cum a fost a Domnului, în împrejurări rele — nu numai să putem avea caracteristicile caracterului, ci şi să le avem înrădăcinate, întemeiate, stabilite, şi toate acestea să fie de-monstrate şi dovedite prin îndurarea voioasă a orice providenţa divină ar vedea de bine să permită să vină asupra noastră.

 

53. Cum va funcţiona legea iubirii în Veacul Milenar?

 

R 2330, col. 2, par. 3, până la sfârşit — Legea Regală în timpul Mileniului:

Aceleaşi principii se pot aplica într-o anumită măsură şi în Veacul Milenar: să observăm unele deosebiri între atunci şi acum, în privinţa funcţionării acestui Nou Legământ. 

Întâi, Mijlocitorul va atrage sau va chema atunci pe toţi oamenii la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu acordată lor prin prevederile acestui Nou Legământ, în timp ce acum nu toţi sunt chemaţi, ci numai aceia pe care „îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”, căci nimeni nu vine la Fiul dacă nu-l atrage Tatăl care L-a trimis pe Fiul (Ioan 6:44). Nu mulţi mari sau înţelepţi sau învăţaţi sau bogaţi sunt chemaţi.

Apoi, acceptarea Noului Legământ atunci va fi mai puţin o chestiune de credinţă şi mai mult o chestiune de cunoştinţă decât acum; fiindcă Domnul va îndepărta vălul ignoranţei care acum este întins peste tot pământul, şi ochii orbi vor vedea din întuneric. Isa. 25:7; 29:18.

În al treilea rând, va fi totuşi la fel de necesar ca fiecare, folosindu-se atunci de prevederile binecuvântate ale Noului Legământ, să intre într-un legământ hotărât cu Mijlocitorul, că se va supune legii Noului Legământ, Iubirea. Iubirea este vocea sau porunca marelui Învăţător, care atunci se va ridica plin de autoritate şi va face ca toată omenirea să audă acest mesaj. „Şi oricine nu va asculta înu se va supuneş de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Toţi cei care nu se vor conforma legii iubirii, legii Împărăţiei Milenare, vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua.

În al patrulea rând, nici chiar în Veacul Milenar Dumnezeu nu va obliga omenirea să se conformeze acestei legi. El îi va obliga să se aplece în faţa regulii iubirii şi să o recunoască, după cum este scris: „Orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi”; deoarece atunci când împărăţia va fi stabilită şi din judecată se va face o linie iar din dreptate un fir cu plumb, fiecare încălcare a legii acelei Împărăţii, a Regulii de Aur, va avea o pedeapsă imediată; cu scopul ca răufăcătorii să se teamă şi cei drepţi să înflorească. Dar Dumnezeu nu va întipări totuşi legea iubirii în inima nimănui; El va lăsa aceasta pentru fiecare să o facă singur, întocmai ca în prezent. Fiecare atunci, ca şi acum, va trebui să „scoată” din inima sa egoismul şi toţi însoţitorii răului care rezultă din păcat. Fiecare atunci, ca şi acum, va trebui să „se curăţească de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la căpat sfinţirea în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1); deoarece Dumnezeu nu caută pe aceia care sunt forţaţi să asculte — El caută astfel de adoratori „care vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr” — pe aceia care iubesc legea lui Dumnezeu cu toată inima lor şi care sunt în război cu egoismul şi cu păcatul, în special din ei înşişi.

Prin urmare, vedem că la sfârşitul Veacului Milenar, după ce lumii i-a fost acordată ocazie deplină să aibă îndoită experienţă — acum cu păcatul şi egoismul, şi cu stăpânirea lor rea şi cu relele care rezultă din ea, iar atunci cu dreptatea şi iubirea, şi cu stăpânirea lor binecuvântată, de pace şi bucurie — când toţi vor fi avut cea mai deplină ocazie să dezvolte în inima lor spiritul iubirii, atunci va veni o probă, o încercare, la încheierea Veacului Milenar, care va proba şi va arăta pe aceia a căror iubire şi a căror fidelitate pentru Domnul sunt din inimă, faţă de cei a căror ascultare a fost din motive de avantaj. Această încercare, putem presupune, nu va fi să se vadă dacă vor comite vreun rău deschis, flagrant, ci mai degrabă ca încercarea tatălui Adam în perfecţiunea sa, o încercare pe linia ascultării şi neascultării, şi dacă iubirea a fost îngăduită să conducă şi să ia deplina stăpânire a inimii, cu rezultatul ei de credincioşie faţă de Dumnezeu şi faţă de fiecare principiu al dreptăţii care s-ar încrede în Domnul şi ar urma strict în calea Sa.

Rezultatul va fi că toţi cei care nu vor avea atunci spiritul iubirii dezvoltat cum se cuvine, vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua, ca nepotriviţi de viaţă veşnică, sau de a trece de Mileniu în condiţiile generoase — în care Dumnezeu a promis că acolo nu va mai fi moarte, suspin, plâns, durere; fiindcă toate lucrurile dintâi vor fi trecut — toate lucrurile păcatului şi toţi care vor avea simpatie sau iubire faţă de păcat. Apoc. 21:4.

Victoria în această alergare nu este pentru cel care vrea, nici pentru cel care aleargă perfect, ci este numai pentru cel care vrea şi aleargă aşa — prin Cristos. Astfel Mila se bucură în pofida Dreptăţii, totuşi cel care nu arată milă şi care astfel se arată a fi lipsit de iubire nu va primi nici o milă. Cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, şi pentru aceştia sunt toate bogăţiile milei şi harului divin.       

 

R 2607, col. 2, par, 2, 3:

Deoarece nu toată omenirea va fi înviată deodată, ci treptat, în timpul miei de ani, fiecare nouă ceată va găsi o armată de ajutoare în cei care o va fi precedat. Iubirea şi bunăvoinţa pe care oamenii le vor arăta unii faţă de alţii (fraţii lui Cristos), Împăratul le va socoti ca arătate Lui. Onorurile sau favorurile conferite celor drepţi nu vor fi pe baza unor fapte mari: ei doar vor veni în armonie cu legea lui Dumnezeu şi o vor dovedi prin faptele lor. „Dragostea deci este împlinirea legii” (Rom. 13:10), şi „Dumnezeu este dragoste”. Aşa că atunci când omul va fi restabilit la chipul lui Dumnezeu — „foarte bun” — şi el va fi o expresie vie a iubirii.

„Moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeirea lumii”, nu înseamnă o regulă independentă de legea şi supremaţia divină; căci, deşi Dumnezeu a dat la început omului stăpânirea pământului şi intenţionează să i-o redea când el va fi pregătit pentru marea încredere, nu trebuie să presupunem că Dumnezeu intenţionează ca omul să-l stăpânească altfel decât sub, sau în armonie cu legea Sa supremă. „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” trebuie să fie pentru totdeauna principiul guvernării. Mai departe omul îşi va stăpâni domeniul în armonie cu legea cerului — delectându-se continuu să facă voia Celui în favoarea căruia este viaţa, şi „desfătări veşnice la dreapta îstarea de favoareş” Lui (Ps. 16:11). O! cine nu va zice: „Veniţi în grabă, veacuri de slavă!” şi nu va da slavă şi cinste Celui ale cărui planuri înfloresc în astfel de plinătate a binecuvântării?

 

54. Care este legătura unităţii în Familia Divină?

 

Vol. VI, pag. 467, par. 2, până la pag. 469:

Pe măsură ce aceştia cresc în har, cunoştinţă şi zel, sunt în stare să cântărească şi să judece lucrurile din punctul de vedere al apostolului, când a spus cu privire la avantajele şi favorurile pământeşti: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere ... şi le socotesc ca gunoaie”. „Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.” Filip. 3:8; Rom. 8:18.

Un alt gând este cu privire la iubirea reciprocă, simpatia şi interesul care trebuie să predomine printre toţi membrii acestui „singur trup” al Domnului. Pe măsură ce Spiritul Domnului ajunge să stăpânească tot mai mult în inimile noastre, acesta ne va face să ne bucurăm de fiecare ocazie de a face bine oamenilor după cum avem posibilitate, dar în special casei credinţei. Pe măsură ce simpatia noastră creşte şi merge către toată omenirea, ea trebuie să crească în special faţă de Domnul, şi, prin urmare, de asemenea în special faţă de cei pe care El îi recunoaşte, care au Spiritul Său şi caută să umble pe urmele Sale. Apostolul arată că măsura iubirii noastre faţă de Domnul va fi dovedită prin iubirea faţă de fraţi, faţă de ceilalţi membri ai corpului Său. Dacă iubirea noastră trebuie să fie astfel încât să rabde şi să suporte totul în privinţa altora, cu cât mai mult va fi adevărat acest lucru în privinţa celorlalţi membri ai aceluiaşi corp, atât de strâns uniţi cu noi prin Capul nostru! Nu este de mirare că apostolul Ioan spune că una dintre dovezile proeminente că am trecut din moarte la viaţă este că iubim pe fraţi (1 Ioan 3:14). Într-adevăr, ne amintim că atunci când vorbeşte despre faptul că împlinim ce lipseşte necazurilor lui Cristos, apostolul Pavel adaugă: „pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.

Acelaşi cuget este exprimat iarăşi în cuvintele: „Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16). Ce frăţie implică aceasta! Unde mai putem spera să găsim o astfel de iubire de fraţi care să-şi dea viaţa pentru ei? Noi nu vorbim acum despre felul în care I-ar plăcea Domnului să folosească sacrificiul Bisericii, reprezentată prin „ţapul pentru Domnul” ca o parte a sacrificiilor Zilei Ispăşirii. Remarcăm doar împreună cu apostolul că în ceea ce ne priveşte pe noi, sacrificiul, punerea vieţii, trebuie să se facă în principal pentru fraţi — în serviciul lor; serviciul pentru lume aparţine în primul rând veacului viitor, Mileniul. În condiţiile prezente, timpul, talentele, influenţa şi mijloacele noastre sunt mai mult sau mai puţin ipotecate pentru alţii (soţie, copii sau părinţi bătrâni, sau alţii care depind de noi), şi suntem obligaţi de asemenea să asigurăm pentru noi înşine „cele necesare”, „cuviincioase” şi „ce este bine înaintea tuturor oamenilor”. Astfel ne rămâne relativ puţin la dispoziţie pentru sacrificiu, relativ puţin de sacrificat pentru fraţi, iar lumea, carnea şi diavolul încearcă în mod continuu să ia acest puţin de la noi şi să-l abată de la jertfirea pentru care l-am consacrat.

Alegerea Bisericii de către Domnul în acest timp când răul predomină este cu scopul ca împrejurările în care suntem să poată dovedi măsura iubirii şi loialităţii fiecăruia faţă de El şi faţă de ai Lui. Dacă iubirea noastră este rece, atunci pretenţiile lumii, ale cărnii şi ale Adversarului vor fi mai mult decât putem rezista şi ne vor absorbi timpul, influenţa, banii. Pe de altă parte, în măsura în care iubirea noastră pentru Domnul este puternică şi caldă, în aceeaşi măsură ne va face plăcere să jertfim pentru El aceste lucruri — nu numai să dăm surplusul nostru de energie, influenţă şi mijloace, jertfindu-le după cum găsim ocazie în serviciul fraţilor, ci în plus, acest spirit de devotare faţă de Domnul ne va determina să reducem la limite rezonabile şi economice cerinţele căminului şi familiei, şi în special ale noastre proprii, ca să avem mai mult de sacrificat pe altarul Domnului. După cum Domnul nostru Şi-a frânt trupul şi Şi-a vărsat sângele, viaţa, trei ani şi jumătate, sfârşind aceste jertfe doar la Calvar, tot aşa şi noi: jertfirea vieţilor noastre pentru fraţi se face în lucrurile mici, materiale sau spirituale, cele spirituale fiind mai înalte şi de aceea mai importante, totuşi cel ce şi-ar reţine compasiunea faţă de un frate care ar avea nevoi materiale ar da dovadă că Spiritul Domnului nu stăpâneşte în inima sa în gradul cuvenit.

 

R 3160 — „Unitatea Familiei Divine”. Vezi articolul întreg la pag. 394.

 

R 3553, col. 1, par. 3, până la sfârşit —  „Pentru ca toţi să fie una”:

Spiritul trusturilor şi combinaţiilor care este peste tot în lume şi care pătrunde toate lucrurile are efect de combinare a adunărilor, denominaţiilor, şi în general duce rapid la formarea marilor trusturi religioase, a căror dezvoltare va fi o ameninţare serioasă a libertăţilor poporului cu adevărat consacrat al Domnului, dar nu o daună pentru interesele lor spirituale. Dimpotrivă, se va dovedi o binecuvântare pentru mica turmă a Domnului prin aceea că-i va diferenţia mai bine şi le va confirma învăţăturile Scripturii, separându-i mai complet de sistemele nominale şi de legarea în snopi a neghinei, dându-le în acest timp confirmarea Scripturilor, care prezic în mod clar această stare la sfârşitul veacului, care precedă căderea marelui Babilon. Apoc. 18:21.

Rugăciunea Domnului nostru, „ca toţi să fie una”, a fost împlinită de-a lungul veacului. Toţi cei care au fost cu adevărat ai Lui au avut unitate de inimă, unitate de scop, unitate de spirit cu Tatăl şi cu Fiul — o părtăşie divină care nu poate fi produsă de crezurile şi cătuşele pământeşti. Aşa este acum şi aşa este întotdeauna între cei care sunt cu adevărat ai Domnului. Ei se cunosc unul pe altul nu prin parole sau prin ceva ce să atragă privirea, sau prin semne exterioare, ci prin influenţa credinţei şi prin iubirea pe care aceasta o dă şi pe care fiecare o recunoaşte. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.” „Ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi.” Este adevărat, iubim pe toţi oamenii şi căutăm să-i servim pe toţi când avem ocazie, dar, cum arată apostolul, „mai ales celor din casa credinţei”, în special pe aceia care iubesc pe Domnul şi se încred în sângele preţios şi sunt deplin consacraţi Lui, şi, în măsura în care sunt capabili, fac voia Lui şi caută în continuare să cunoască acea voie zi de zi.

Această unire între cei care sunt poporul Domnului, evident nu este o unire în persoană. Urmaşii Domnului nu sunt una în persoană, ci în spirit. Şi aceasta este ilustraţia pe care o dă Domnul despre unitatea care există între El şi Tatăl — că Ei nu sunt una în persoană, ci una în spirit, în scop, în voinţă; căci Domnul nostru declară că El întotdeauna face voia Tatălui, acele lucruri care sunt plăcute în ochii Tatălui. Astfel noi rămânem în iubirea Lui şi în El, făcând voia Lui care este voia Tatălui, şi astfel Tatăl şi Fiul şi biserica sunt toţi una — în spirit şi în adevăr.

Cuvintele Domnului nostru (Ioan 17:24) sunt: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu”. Aceasta nu este o cerere, ci o declaraţie a voinţei Domnului, ca şi cum ar zice: Tată, înţeleg că aceasta este voinţa Ta în privinţa acestor urmaşi ai Mei, şi voiesc şi Eu, şi consimt şi Eu la acest mare şi generos aranjament pe care l-ai făcut. Voi fi bucuros ca urmaşii Mei să fie în cele din urmă pe acelaşi plan de slavă cu Mine, şi să fie binecuvântaţi văzând şi împărtăşind gloriile pe care Mi le-ai acordat Mie, pe care M-ai iubit întotdeauna, chiar înainte de întemeierea lumii — chiar înainte de a fi făcute aranjamentele pentru aceşti ucenici ai Mei.

Cuvintele de încheiere ale rugăciunii sunt frumoase şi ne dau o înţelegere a încrederii Domnului în Tatăl şi a părtăşiei cu El. El Îl cunoştea pe Tatăl şi aşa a declarat în privinţa noastră, că aceasta ar putea fi cea mai mare dovadă care ne-ar putea fi acordată, de acceptare din partea Tatălui şi de participare a noastră la viaţa veşnică pe care El a dat-o, şi anume, „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. Domnul nostru spune: „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis”. Şi Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, caracterul Tău, măreţia Ta, bunătatea Ta, iubirea Ta, binefacerile Tale, şi le voi face cunoscute încă mai departe, când le vor putea purta, pe măsură ce vor creşte în cunoştinţa adevărului, pentru ca iubirea cu care M-ai iubit să fie în ei şi Eu în ei.

Ce minunată este această iubire a lui Dumnezeu şi această iubire a lui Cristos! Ce imposibil ni se pare să-i măsurăm lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea! Cei care L-au acceptat pe Domnul ca Răscumpărătorul lor şi au intrat în relaţie de legământ cu El, dându-I puţinul lor tot şi acceptând de la El o participare în toate aceste binecuvântări ale prevederii Sale, dacă vreodată sunt aruncaţi la pământ din cauza slăbiciunii sau împotrivirii, sau câte altele, să-şi amintească această mare iubire pe care o are Tatăl pentru noi şi pe care o împărtăşeşte şi Fiul, iubirea care nu numai ne-a răscumpărat pe când noi eram încă păcătoşi, ci care de atunci ne-a chemat la astfel de binecuvântări şi privilegii minunate, făcându-ne comoştenitori cu Cristos Domnul nostru, dacă suferim cu El — această iubire nu va fi cu uşurinţă respinsă, această iubire ne va pedepsi mai degrabă decât să ne permită să cădem în moartea a doua; această iubire va pune în final, fie în turma mică, fie în mulţimea cea mare, pe toţi aceia care continuă să se încreadă în Isus şi continuă să ţină la Cuvântul cel credincios. Dar în măsura în care această iubire locuieşte în noi cu bogăţie, în măsura în care Cristos este întronat în inimile noastre, vom răspunde cu o iubire căreia îi va plăcea să facă lucrurile care sunt plăcute în ochii Tatălui şi acceptabile pentru Domnul, şi în aceeaşi măsură nu ne va plăcea să facem ceva ce ar aduce un nor între Domnul şi sufletele noastre. Să avem deci curaj proaspăt, văzând lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile divine, şi iubirea aceasta a lui Dumnezeu să ne constrângă la mai mare zel şi devotare Lui şi cauzei Lui.

 

55. Care a fost cea mai mare manifestare a iubirii faţă de om din partea Celui care „este iubire”?

1 Ioan 4:9 „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.”

Ioan 3:16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

 

R 2713, col. 2, par. 3:

Întorcându-ne la mărturia profetului în privinţa mesajului, care arată onoarea şi maiestatea Domnului, găsim în versetul 7 (Ps. 145) o minunată mărturie pentru aspectul central şi manifestarea cea mai mare a caracterului şi planului divin. Psalmistul spune: „Ei vor face să răsune aducerea aminte a nemărginitei Tale bunătăţi şi vor cânta tare dreptatea Ta”. Ce aducere aminte a bunătăţii Sale abundente ne-a dat Dumnezeu? Care din toate lucrările Sale mari şi minunate ar putea fi numite aducerea aminte a favorii divine? Răspundem că această aducere aminte, acest mare act, a fost nimic altceva decât dăruirea Fiului Său, să fie preţul răscumpărării noastre, cum spune apostolul: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Înainte nu s-a arătat dragostea lui Dumnezeu; timp de peste patru mii de ani s-a arătat numai severitatea, dreptatea caracterului divin, deşi o aluzie i-a fost dată lui Avraam şi apoi prin profeţi, că Dumnezeu avea sentimente bune faţă de rasa căzută şi pătată, care la timpul cuvenit vor aduce binecuvântări tuturor familiilor pământului.

 

Vol. V, pag. 451, par. 1, până la pag. 452, par. 1:

De îndată ce omul a călcat legea divină, Dreptatea a păşit înainte, declarându-l un răzvrătit care venise sub sentinţa morţii, şi l-a izgonit din Eden, de la sursa existenţei care fusese înainte aranjată pentru el, şi l-a predat lui Satan ca să fie lovit de împrejurări rele, şi cu scopul ca pedeapsa deplină a călcării legii să poată fi aplicată — „vei muri negreşit”. În timp ce acest element al caracterului divin (Dreptatea) se ocupa de om, elementul Iubire n-a fost indiferent, dar a fost fără putere, din două motive: primul, nu se putea opune Dreptăţii, nu putea opri executarea sentinţei, nu putea elibera pe om din puterea Dreptăţii, pentru că aceasta este însăşi temelia guvernării divine; al doilea, Iubirea nu putea interveni atunci ca să ajute omul prin plătirea jertfei de răscumpărare pentru păcat, pentru că aceasta ar fi fost în opoziţie cu planul deja trasat de către Înţelepciunea infinită. Astfel Iubirea şi Puterea divină au fost ţinute pentru un timp, incapabile să ajute neamul omenesc, şi silite să consimtă la Dreptatea executării lui şi la Înţelepciunea care a permis-o să continue de-a lungul a şase mii de ani de gemete, necaz — moarte. În armonie cu aceasta, Iubirea n-a acţionat pentru eliberarea omului, decât doar să-l încurajeze şi să-l instruiască prin promisiuni şi jertfe tipice, preumbrind metoda prin care Iubirea, în cele din urmă, la timpul potrivit al Înţelepciunii, va îndeplini salvarea omului. Astfel Iubirea a aşteptat cu răbdare momentul favorabil când, sub conducerea Înţelepciunii, să poată acţiona şi mai târziu să poată chema în ajutorul ei Puterea divină.

Momentul ca Iubirea să acţioneze a venit în sfârşit, când a fost ceea ce Scripturile numesc „împlinirea timpului” (Gal. 4:4), „timpul cuvenit” (Rom. 5:6) când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca „Omul Hristos Isus” care „prin harul îfavoarea, bunăvoinţa, îndurareaş lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” (1 Tim. 2:5; Evr. 2:9). Numai atunci s-a manifestat Iubirea divină faţă de omenire, deşi ea a existat tot timpul; după cum citim: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arÂtat prin faptul că" „pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. 1 Ioan 4:9; Rom. 5:8.

Lucrând în armonie cu legea lui Dumnezeu şi îndeplinind cerinţele acelei legi, Iubirea divină n-a venit în conflict cu Dreptatea divină. Metoda Iubirii n-a fost o încercare de a trece peste sentinţă şi de a i se opune, nici de a interveni în executarea ei deplină, ci de a da un înlocuitor, o răscumpărare pentru om. Plătind pentru om pedeapsa morţii aplicată de către Dreptate, Iubirea a adus omenirii eliberare din blestemul adamic (moartea), pe care Dreptatea divină îl aplicase. Acesta a fost triumful Iubirii divine, precum şi triumful Dreptăţii divine. Iubirea a triumfat oferind jertfa de răscumpărare, pe Isus, Dreptăţii — elementul caracterului lui Dumnezeu care pune în vigoare decretele Sale drepte şi pedepsele lor.

56. Cum ne ajută meditarea la viaţa lui Isus să „rămânem în „dragostea Tatălui””?

 

R 3021, col. 1, par. 5:

Când privim în urmă la caracterul frumos al Domnului nostru Isus şi vedem dragostea Lui pentru dreptate, pentru adevăr, şi voinţa Lui de a fi ascultător de aranjamentele Tatălui — chiar până la moarte — putem uşor înţelege că dragul nostru Învăţător a iubit principiile care stau la baza poruncilor Tatălui. El a ascultat de Tatăl, nu din constrângere, nu de frică, ci dintr-o iubire perfectă. Recunoscând poruncile Tatălui, dar nu ca fiind grele, folosind cuvintele puse de profet în gura Sa, sentimentele Sale au fost: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps. 40:8). Înţelegem că Domnul a vrut prin urmare să spună că pentru a rămâne în iubirea Sa, noi trebuie să ajungem la o stare de inimă cum a avut El — iubire pentru căile Tatălui, pentru principiile dreptăţii şi adevărului. Noi putem rămâne în iubirea Lui la început în alte condiţii, simţind prin iubirea noastră constrângerile poruncii Sale de iubire, dar pe măsură ce creştem în cunoştinţă, trebuie să creştem în har şi să depăşim aceste sentimente, şi să creştem în spiritul şi sentimentul Domnului în această chestiune; aşa încât ascultarea de Domnul va fi plăcerea inimilor noastre, şi orice eşec în a-I face voia va produce o durere, o umbră, un nor pământesc, ce ne va ascunde de zâmbetul Tatălui.

 

57. Ce experienţe şi practici personale v-au ajutat în mod considerabil să dezvoltaţi mai mult din spiritul iubirii?  

 

Urmează citatele mai lungi.

 

R 2517, col. 1, par. 6, până la sfârşit (vezi întrebarea nr. 13):

Ce cale trebuie să urmeze aceia care constată că sunt stăpâniţi de o minte necurată, înclinată să presupună de rău, mai degrabă decât de bine, o minte invidioasă, egoistă, plină de resentimente, amarnică, neiertătoare, o minte care iubeşte numai pe aceia care-i iubeşte şi-i flatează pe ei: Este vreo speranţă pentru aceştia? Nu-i va respinge Dumnezeu complet?

Dumnezeu este foarte milos; şi aceasta pe când toţi eram „plini de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii”, El ne-a pregătit răscumpărarea. Există speranţă pentru toţi cei care îşi văd întinarea şi doresc să fie curăţiţi.

„Chiar şi pe cel mai rău îl poate curăţi Sângele Său;

Pentru mine de mare folos este Sângele Său.”

Dar adevărata căinţă înseamnă atât căinţă cât şi reformare: şi pentru ajutor în cea de-a doua trebuie să mergem la marele Medic, singurul care poate vindeca astfel de boală morală şi despre care este scris: „El îţi vindecă toate bolile tale”. Toţi cei sfinţiţi ai Săi, putem spune fără să greşim, au fost cândva bolnavi astfel, şi în aceeaşi măsură „nevrednici” pentru serviciul Său. Adevărat, este mai rău pentru cei care au fost odată curăţiţi, dacă ei „ca scroafa spălată se întorc să se tăvălească iarăşi în mocirla” păcatului — dar chiar şi acolo este speranţă, dacă medicamentul Medicului Bun este luat cu stăruinţă ca la început. Pericolul este că, fiind întinaţi, conştiinţa va strica judecata în aşa măsură încât amărăciunea va fi socotită ca dulceaţă, şi invidia şi răutatea ca dreptate şi datorie, iar mocirla păcatului ca frumuseţea sfinţeniei. Numai atunci cazul este unul fără speranţă.

Unele antidoturi ale Medicului Bun pentru necurăţia inimii 

Medicul Bun a arătat antidoturi pentru otrava sufletului — medicamente care, dacă sunt luate în mod cuvenit, potrivit prescripţiilor, vor îndulci amărăciunea sufletului. În locul invidiei vor produce iubire; în locul răutăţii, urii şi certei, iubire şi armonie; în locul vorbirii de rău şi bârfei şi defăimării vor produce iubirea care nu se gândeşte la rău şi care nu face rău aproapelui; care suferă îndelung şi este blândă, care nu se laudă, care nu se umflă de mândrie, care nu piere şi care este spiritul Domnului şi legea spiritului vieţii în Cristos Isus. Să luăm toţi aceste medicamente, pentru că ele sunt bune nu numai pentru cei grav bolnavi, ci şi pentru convalescenţi şi pentru cei care sunt bine. Unele dintre prescripţii sunt următoarele:

(1) „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El îDomnulş este curat.” 1 Ioan 3:3.

Speranţa menţionată este că noi am fost adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu, cu făgăduinţa că dacă vom fi credincioşi vom fi ca El, Îl vom vedea cum este şi-I vom împărtăşi slava. Pe măsură ce inimile noastre se lărgesc în această speranţă şi începem să-i măsurăm lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile, desigur că ea pune în faţa noastră iubirea Tatălui ceresc şi iubirea Răscumpărătorului în culori de curcubeu, şi iubim tot mai mult pe Tatăl ceresc şi pe Fiul, fiindcă Ei ne-au iubit întâi. Forma divină a iubirii devine tot mai mult idealul nostru; şi pe măsură ce căutăm să răspundem la ea şi să o copiem, urmează curăţirea şi purificarea inimii noastre: căci privind în legea perfectă a libertăţii — Iubirea — ne ruşinăm tot mai mult de josnicia şi egoismul pe care le-a adus căderea. Şi, odată văzute în adevărata lor lumină ca fapte ale cărnii şi ale diavolului, toată mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, vorbirea de rău, presupunerea de rău, bârfa, calomnia, devin tot mai respingătoare pentru noi. Şi în final când vedem că aceia care în vreun grad sunt în armonie cu aceste caracteristici rele sunt nepotriviţi pentru Împărăţie şi nevrednici pentru orice lucrare bună, fugim de aceste rele ale sufletului ca de o molimă mortală. Inimile noastre (voinţele, intenţiile) devin pure imediat şi punem străjă nu numai buzelor noastre, ci şi gândurilor noastre — pentru ca acele cuvinte ale gurii noastre şi meditaţii ale inimilor noastre să poată fi acceptabile pentru Domnul.

(2) „El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru lucrări bune.” Tit 2:14.

Am putea teoretiza mult şi foarte corect despre modul în care şi timpul când şi prin cine am fost răscumpăraţi; dar toate acestea ar fi de puţin folos dacă am uita de ce am fost răscumpăraţi. Răscumpărarea n-a fost numai o răscumpărare din puterea mormântului — a fost în principal din „orice fărădelege”. Şi Domnul caută un popor nu numai deosebit, ci un popor în mod deosebit curăţit, purificat. Acest medicament desigur ne va servi să ne cureţe de orice fărădelege dacă suntem doritori să ne întărim chemarea şi alegerea.

(3) „Urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” 2 Tim. 2:22.

Avem nevoie nu numai să pornim drept, ci şi să urmăm o cale dreaptă. Noi nu putem urma nedreptatea nici măcar o clipă; orice ne-ar costa, echitatea şi dreptatea trebuie urmate. Dar aici se ridică o dificultate pentru unii: ei nu ştiu cum să judece cu o judecată dreaptă. Sunt prea dispuşi să judece potrivit zvonurilor sau aparenţelor, sau să accepte judecata cărturarilor şi a fariseilor, cum a făcut mulţimea care a strigat: „Răstigneşte-L! Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”. Dacă ei ar fi urmat dreptatea, ar fi văzut caracterul Domnului atât în faptele Lui bune cât şi în minunatele Lui cuvinte ale vieţii; ar fi văzut că, departe de a fi un hulitor, El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”; ar fi văzut că acuzatorii Lui au fost mişcaţi de invidie şi ură.

Şi este la fel de necesar ca întotdeauna să urmăm porunca Domnului, „Judecaţi după dreptate”, şi oricine o neglijază îşi aduce „sânge” asupra capului său şi se face părtaş la pedeapsa cuvenită acuzatorilor mincinoşi. Căci aşa cum a fost tratat Domnul vor fi trataţi şi „fraţii” Săi. Şi cu cât inimile noastre vor fi mai curate cu atât vor fi mai puţin afectate de defăimări, bârfe şi vorbiri de rău, şi cu atât îşi vor da seama mai mult că acei care au inimi amare din care ies cuvinte amare sunt fântâni necurate în care este fierea amărăciunii şi nu dulceaţa iubirii.

Apoi vine fidelitatea, adică credincioşia. Domnul declară propria Sa fidelitate sau credincioşie şi Se declară prietenul care este mai aproape ca un frate. Chiar şi lumea recunoaşte fidelitatea ca un har; şi unii ca aceştia îi dau primul loc, căci mulţi ar comite furt sau ar face mărturie mincinoasă din fidelitate faţă de un prieten. Dar să observăm că acest Cuvânt al lui Dumnezeu pune mai întâi dreptatea. Fidelitatea, iubirea şi pacea pot fi exercitate numai în armonie cu dreptatea; dar nedreptatea nefiind dovedită împotriva unui frate, fidelitatea şi iubirea şi pacea noastră faţă de el trebuie să continue, şi de fapt trebuie să crească în măsura în care invidia şi defăimarea şi toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău îl asaltează „fără temei”. Această prescripţie valoroasă va păstra inima noastră liberă de otrava şi amărăciunea rădăcinilor de amărăciune pe care Adversarul continuă să le semene tot timpul.

Echitatea este puritatea inimii — libertate de inechitate.

Dreptatea este puritatea inimii — libertate de nedreptate.

Iubirea este puritatea inimii — libertate de egoism.   

(4) „Deci, ca unii care prin ascultarea de adevăr v-aţi curăţit sufletele ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, dintr-o inimă curată.” 1 Pet. 1:22.

Acest medicament este pentru cei care au folosit cealaltă prescripţie şi s-au curăţit. Arată că această curăţire n-a venit numai prin auzirea adevărului, nici numai prin încrederea în el, ci prin ascultarea de el. Şi nu numai o ascultare formală, ca ceremonie exterioară, obicei şi manieră politicoasă, ci prin ascultare de spiritul adevărului — de semnificaţia lui reală. Toate acestea v-au adus la punctul unde iubirea de „fraţii” lui Cristos a fost neprefăcută, veritabilă. La început i-aţi tratat pe toţi cu amabilitate, sau cel puţin fără lipsă de politeţe; dar de mulţi dintre ei nu v-a plăcut, cu mult mai puţin i-aţi iubit: erau săraci, neîngrijiţi, sau ignoranţi, sau ciudaţi. Dar ascultând de spiritul adevărului, aţi recunoscut că toţi care se încred în sângele preţios şi sunt consacraţi iubitului Răscumpărător şi caută să urmeze îndrumările Lui sunt „fraţi”, indiferent de rasă sau culoare sau educaţie sau sărăcie sau aspect. Aţi ajuns la punctul unde inima este atât de lipsită de invidie, mândrie şi egoism, şi atât de plină de Spiritul Învăţătorului, încât cu onestitate puteţi spune: Iubesc pe toţi „fraţii” cu o iubire sinceră şi neprefăcută.

Acum, după ce am ajuns până aici pe calea cea bună, Domnul ne spune prin apostol ce urmează — să ne putem păstra inima curată: „Iubiţi-vă cu căldură îintensş unii pe alţii, dintr-o inimă curată”. O, da, să nu fie uitată inima curată, altfel ar putea fi numai un pas de la iubirea curată la o capcană a Adversarului, iubirea carnală. Dar iubirea curată nu trebuie să fie rece şi indiferentă: trebuie să fie caldă şi atât de puternică încât să fie dispusă să-şi „dea viaţa pentru fraţi”. 1 Ioan 3:16.

Cu o astfel de iubire ca aceasta, arzând ca tămâia pentru Dumnezeu pe altarul inimilor noastre, nu va fi loc de nici un gând, cuvânt sau faptă egoistă, invidioasă. O, ce binecuvântate ar fi toate adunările „fraţilor” dacă pe toţi i-ar pătrunde un astfel de spirit! Ne putem îndoi că, dacă acesta ar stăpâni peste o jumătate, sau peste o treime sau chiar o pătrime, el ar exercita grabnic o influenţă graţioasă asupra tuturor — pentru dreptate, fidelitate, iubire şi pace, şi împotriva invidiei, a conflictului, a răutăţii, a calomniei şi a vorbirii de rău?

Toţi „fraţii” să ia tot mai mult aceste medicamente care lucrează spre sfinţirea şi pregătirea noastră pentru serviciul Stăpânului, acum şi mai târziu.

 

R 2753, col. 1, par. 5, până la 2754, col. 1, par. 3 (vezi întrebarea nr. 15):

Gândul că este necesar un anumit standard sau ţintă a caracterului pentru toţi care vor trece la aprobarea divină ca „biruitori” şi vor auzi din partea Domnului „Bine rob bun”, este uimitor pentru mulţi. Mulţi s-au gândit la alergarea creştină numai ca la o evitare a păcatului vizibil; alţii au inclus şi greşelile ascunse; alţii au mers încă mai departe şi au inclus o dispoziţie generală de a sacrifica multe interese ale vieţii actuale; alţii au mers chiar mai departe şi au înţeles că proba uceniciei este o predare deplină Domnului, un sacrificiu deplin al vieţii pământeşti şi al tuturor intereselor ei, faţă de voinţa Capului nostru, Domnul — dar aproape nici unul nu s-a gândit că toate sacrificiile şi experienţele şi lepădările de sine ale noastre trebuie să ne conducă şi în cele din urmă să ne aducă la „ţinta” caracterului pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru „aleşi” — altfel nu vor primi premiul moştenirii împreună cu Cristos în Împărăţia Milenară. Nimic, probabil, n-a contribuit atât de mult la această trecere cu vederea a „ţintei” sau a standardului fixat pentru caracter, decât interpretarea falsă dată conversaţiei Domnului nostru cu tâlharul muribund pe Calvar.

Este fără discuţie rezonabil faptul că Dumnezeu are un standard sau probă după care va hotărî care sunt vrednici să primească marile binecuvântări şi onoruri oferite celor aleşi — care sunt vrednici să fie membri ai corpului lui Cristos şi să aibă parte de Împărăţia Sa Milenară — ce va constitui credincioşie la aceia care „caută slavă, cinste şi neputrezire” şi care sunt „chemaţi, aleşi şi credincioşi”. Apostolul, în textul nostru, fără îndoială declară că există astfel de ţintă, şi că toţi cei care aleargă cu speranţa de a ajunge la premiul dorit trebuie să alerge spre ţintă şi să ajungă la ea, sau să piardă premiul. Şi vedem de asemenea că apostolul se judecă potrivit acestui standard, şi declară că la timpul când scria nu ajunsese încă la ţinta sau la standardul dezvoltării caracterului. Astfel de meditaţii nu pot decât să trezească în inimile tuturor celor ce sunt în această alergare dorinţe serioase de a vedea clar ţinta spre care trebuie să alergăm; şi aceasta să ne stimuleze pe toţi să alergăm cu atât mai răbdător şi mai perseverent, şi să urmărim zi de zi măsura progresului nostru spre marea ţintă pe care Domnul Dumnezeul nostru ne-a pus-o în faţă.

Observăm că apostolul avea în minte alergările şi vedem caracterul plin de forţă al ilustraţiei: (1) După cum alergătorii trebuie să intre în cursă în mod legitim, tot aşa şi noi, trebuie să intrăm în mod legitim în cursa noastră, prin singura uşă — credinţa în sângele preţios care ne-a răscumpărat şi ne-a îndreptăţit în faţa lui Dumnezeu. (2) Cei care intră în cursă trebuie înscrişi sau înregistraţi după regulă ca alergători; ei trebuie să-şi declare în mod clar intenţia, altfel nu vor fi în cursă. Aşa este şi cu noi: după ce am fost „îndrepăţiţi prin credinţă” şi după ce am fost informaţi despre privilegiile noastre legate de această alergare şi de ajungerea la premiul ei, nouă ne-a revenit obligaţia să ne declarăm intenţia — să facem un legământ cu Domnul şi astfel să intrăm după regulă — numele noastre fiind scrise, nu în registrele bisericii pământeşti, ci în cartea vieţii Mielului — „scrise în cer”. Evr. 12:23.

Alergătorilor de asemenea li se oferă un premiu, dar nu premiul este atârnat în faţa lor în timpul alergării; nu spre premiu aleargă ei, ci spre ţintă. Este o ţintă la un sfert din alergare, altă ţintă la jumătatea alergării, la trei sferturi şi ţinta de la sfârşitul alergării; şi fiecare alergător urmăreşte şi se încurajază când trece de aceste ţinte pe cale, până când în final ajunge la ultima, ţinta pentru premiu. Şi această urmărire a ţintelor şi socotire cât mai este până la standard este un mare imbold pentru el — o încurajare în alergare, îi aminteşte dacă aleargă încet. Aşa este şi cu alergătorul creştin pe calea îngustă spre ţinta marelui premiu pe care l-a promis Dumnezeu — moştenire împreună cu Fiul Său, Domnul slavei. Va fi o încurajare pentru noi dacă vom observa ţintele de pe calea noastră şi dacă vom vedea progresul nostru — dacă ne apropiem tot mai mult, tot mai mult de „ţinta pentru premiu” — ţinta care câştigă premiul. Şi dacă cineva este neglijent, indiferent, încet în alergarea lui, nimic n-ar putea fi mai mare stimulent pentru el decât cunoştinţa că numai neglijenţa sau încetineala sa îi poate aduce pierderea premiului.

Care este această mare „ţintă”

a caracterului pusă în faţa noastră

de Dumnezeul nostru?

Răspundem că este declarată sub diferite nume; ca, de exemplu, Domnul nostru a menţionat-o când a zis: „Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48). Aceeaşi ţintă este menţionată şi de apostolul Pavel când spune că Dumnezeu a hotărât mai dinainte ca toţi aceia care vor fi dintre aleşi „să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8:29). Aceste două declaraţii diferă ca formă, dar sunt la fel în esenţă. Aceeaşi ţintă este menţionată iarăşi de către apostol când zice: „Pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Şi iarăşi ne spune că „Dragostea ... este împlinirea legii” (Rom. 8:4; 13:10). Aici deci avem o definiţie combinată a ceea ce constituie „ţinta” caracterului creştin la cei aleşi: este asemănare cu Dumnezeu, asemănare cu Cristos, Iubire. Cerinţa deci ar părea să fie că poporul Domnului, sfânt şi ales, trebuie să ajungă la acelaşi caracter sau dispoziţie de iubire pe care o posedă Dumnezeu şi care a fost manifestată şi de către Domnul nostru Isus.

Dar cineva ar putea spune: noi, care suntem „din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”, cum putem spera să ajungem la un standard sau la o ţintă aşa de înaltă a caracterului ca aceasta, să iubim cum iubeşte Dumnezeu, cum iubeşte Cristos? Răspundem că nu trebuie să sperăm niciodată să ajungem la acest standard înalt în privinţa cărnii, căci atâta vreme cât suntem în aceste corpuri muritoare şi suntem obligaţi să folosim creierul lor, în mod necesar vom avea mai multă sau mai puţină împotrivire din partea egoismului care prin cădere a ajuns să aibă aşa de completă stăpânire pe rasa noastră, prin deranjamentele mintale, morale şi fizice din cei şase mii de ani de degradare.

Ajungerea la această ţintă a iubirii perfecte trebuie să fie o realizare a inimii, a voinţei — a voinţei noi, „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”, prin Spiritul sfânt. Şi nu găsim, şi nici nu trebuie să aşteptăm ca mintea nouă să ajungă la acest standard la începutul experienţei noastre creştine. Mintea nouă, chiar dacă este inspirată de Dumnezeu prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului Său, este totuşi voinţa noastră şi este mai mult sau mai puţin limitată de canalul şi instrumentul ei, creierul uman. De aceea apostolul ne informează că mintea cea nouă trebuie să lupte constant o luptă împotriva cărnii, şi că biruinţa ei înseamnă moartea cărnii — că ea nu poate fi în realitate perfectă până va veni „schimbarea”, prin care acest nou-conceput va primi corpul său spiritual la întâia înviere. Dar deoarece primirea corpului spiritual la întâia înviere va fi primirea premiului, vedem că alergarea spre ţintă şi ajungerea la ţintă trebuie să fie efectuate de mintea cea nouă în timp ce aceasta este în corpul muritor sau în „vasul de lut”. 2 Cor. 5:2-4.

 

Vol. VI, pag. 187, par. 2, până la pag. 189, par. 1 (vezi întrebarea nr. 16):

Am putea împărţi alergarea în patru părţi egale şi să spunem că în prima pătrime recunoaştem iubirea ca o cerinţă divină şi căutăm s-o avem, deşi nu suntem în stare s-o înţelegem decât din punctul de vedere al datoriei. Noi simţim o iubire-datorie faţă de Dumnezeu pentru că El, ca şi Creator al nostru, are dreptul să ne ceară ascultarea, iubirea, devotamentul; de asemenea o iubire-datorie faţă de Domnul nostru Isus pentru că El ne-a iubit, şi noi ar trebui, în dreptate, să-I răspundem cu iubire; şi o iubire-datorie faţă de tovarăşii noştri pentru că ne dăm seama că aceasta este voia lui Dumnezeu.

A doua pătrime a alergării ne duce puţin mai încolo, puţin mai aproape de „ţintă", aşa încât acele lucruri pe care la început am căutat să le facem dintr-o iubire-datorie, le-am privit treptat într-o manieră apreciativă şi nu doar ca o datorie. De atunci încolo am văzut că lucrurile pe care Dumnezeu le porunceşte ca fiind drepte şi datoare, sunt lucruri bune; că principiile cele mai nobile pe care le putem concepe sunt identificate cu Dreptatea, Iubirea şi Înţelepciunea pe care Domnul le porunceşte şi le pune în faţa noastră şi pe care de atunci încolo începem să le apreciem. Noi am început să-L iubim pe Dumnezeu nu numai pentru că era datoria noastră faţă de Creator, ci, pe lângă aceasta şi în mod special, pentru că am văzut că El posedă acele elemente mari de caracter pe care ni le cere nouă — personificarea oricărui har şi a oricărei bunătăţi. Cei care ajung la această ţintă de la a doua pătrime iubesc pe Domnul nu numai fiindcă El ne-a iubit întâi şi fiindcă este datoria noastră să-L iubim la rândul nostru, ci fiindcă acum ochii înţelegerii noastre au fost deschişi destul de mult pentru a le permite să vadă ceva din maiestatea glorioasă a caracterului Său, ceva din lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii Creatorului nostru.

Ţinta de la a treia pătrime a acestei alergări o numim — iubire de fraţi. De la început noi recunoaştem o iubire-datorie faţă de fraţi întocmai cum recunoaştem faţă de Tatăl, dar într-un grad mai mic, fiindcă fraţii au făcut mai puţin pentru noi; şi noi îi recunoaştem mai cu seamă fiindcă aşa este voinţa Tatălui. Dar ajungând să vedem principiile dreptăţii, să apreciem pe Tatăl şi să vedem că Însuşi Tatăl ne iubeşte în ciuda lipsurilor noastre neintenţionate, inimile noastre au început să se lărgească şi să se adâncească faţă de fraţi, şi am fost în stare tot mai mult să le trecem cu vederea imperfecţiunile, lipsurile şi greşelile neintenţionate, când am putut vedea în ei dovezi ale dorinţei inimii de a merge în urmele lui Isus şi în armonie cu principiile caracterului divin. Iubirea de fraţi a devenit clar marcată în experienţele noastre. Vai! se pare că mulţi din poporul iubit al Domnului n-au ajuns încă la această ţintă de la a treia pătrime a alergării către premiul chemării noastre de sus. Există mare nevoie de a dezvolta iubirea frăţească, îndelunga răbdare, răbdarea pe care Scripturile o învaţă — şi care sunt în mod necesar încercate şi probate mai mult în legătura noastră cu fraţii decât în legătura noastră cu Tatăl şi cu Domnul nostru. Noi putem vedea perfecţiunea Tatălui şi a Fiului, şi că Ei n-au nici o imperfecţiune; ne putem da seama de mărinimia Lor în comparaţie cu noi şi de neajunsurile noastre în comparaţie cu Ei; dar când privim către fraţi, vedem la unul o slăbiciune şi la altul altă slăbiciune; iar ispita este, vai, prea obişnuit, să-i spunem unui frate: „Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochiul tău” — în loc să ne dăm seama că o asemenea dispoziţie de scotocire, zgândărire şi găsire de greşeli la fraţi este o dovadă că noi avem totuşi bârna noastră mare de nerăbdare şi de lipsă de iubire cu care să ne luptăm. Apropiindu-ne de această ţintă de la a treia pătrime, ne scoatem treptat bârna din propriii ochi — ajungem să ne vedem propriile neajunsuri şi să apreciem tot mai mult bogăţiile harului Domnului nostru faţă de noi; şi influenţa asupra inimii noastre este să producă în noi un grad mai mare din spiritul smereniei, răbdării şi blândeţii faţă de toţi — iar aceasta iarăşi ne permite să trecem cu vederea sau să acoperim o mulţime de păcate, o mulţime de imperfecţiuni care se află la fraţi, atâta vreme cât ne dăm seama că ei sunt în mod sigur fraţi — atâta vreme cât ei se încred în sângele preţios şi caută să alerge aceeaşi alergare pentru acelaşi premiu.

A patra pătrime sau ţinta finală a alergării noastre este Iubirea Perfectă — faţă de Dumnezeu, faţă de fraţii noştri, faţă de toţi oamenii — şi este cea pe care în mod serios trebuie să căutăm cu toţii s-o atingem, şi aceasta cât se poate de repede. Nu trebuie să zăbovim la fiecare ţintă, ci să alergăm cu răbdare, cu perseverenţă, cu energie. Există un sens în care nu trebuie să „iubim lumea, nici lucrurile din lume”; dar există un sens în care trebuie să iubim pe toţi oamenii şi „cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei” (Gal. 6:10) — o iubire care include chiar şi pe vrăjmaşii noştri. Această iubire nu anulează sau nu diminuează iubirea noastră faţă de Tatăl, faţă de principiile caracterului Său şi faţă de fraţi, ci o intensifică; şi în acea intensificare ea face posibil ca noi să includem în iubirea bunăvoinţei şi simpatiei toată creaţia care geme în durerile naşterii şi aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc", este porunca Învăţătorului; şi până când n-am ajuns la acest grad de iubire — iubirea chiar de vrăjmaşi — să nu ne gândim nici măcar o clipă că am ajuns la ţinta pe care Domnul a fixat-o pentru noi ca urmaşi ai Săi. Până când n-am ajuns la acea poziţie, nu suntem asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu.

 

Vol. VI, pag. 369, par. 2, până la pag. 374 — Alergarea spre ţintă şi rămânerea cu fermitate la ea (vezi întrebarea nr. 16):

În altă ilustraţie apostolul reprezintă experienţele noastre prezente ca o alergare şi ne îndeamnă să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, orice slăbiciune a cărnii şi orice ambiţie omenească, pentru a putea alerga cu răbdare alergarea pusă în faţa noastră în Evanghelie — pentru a putea ajunge la ţinta premiului; şi după ce am făcut totul să stăm la acea ţintă — credincioşi, compleţi în Cristos (Filip. 3:13, 14; Evr. 12:1; Efes. 6:13). Aceasta ne duce cu gândul la o alergare cu marcajele ei: primul, al doilea, al treilea şi al patrulea, cu atacurile, dificultăţile, împotrivirile şi amăgirile de pe cale, şi la intrarea noastră în această alergare, dorind să ajungem la ţinta Iubirii desăvârşite — ştiind că dacă nu ajungem la acea ţintă nu vom fi asemenea Fiului Iubit al lui Dumnezeu şi prin urmare nu vom putea fi plăcuţi lui Dumnezeu în sensul cel mai larg, şi ca atare nu vom putea fi moştenitori împreună cu Isus în Împărăţie. Întreaga alergare este Iubirea, de la poartă până la sfârşit. Când intrăm pe poartă, o facem cu Iubire recunoscătoare faţă de Dumnezeu pentru favoarea Sa faţă de noi în Cristos, în iertarea păcatelor noastre. Această iubire-datorie este cea care la început ne conduce spre a ne prezenta corpurile ca jertfe vii. Ne spunem nouă înşine că dacă Dumnezeu a făcut atât de mult pentru noi, ar trebui să ne arătăm aprecierea: Cristos Şi-a dat viaţa pentru noi şi noi ar trebui să ne dăm viaţa pentru fraţi.

Acest ar trebui sau această iubire-datorie este cu totul cuvenită, raţională, adevărată, dar nu este suficientă. Ea trebuie la rândul ei să ne conducă spre un fel de Iubire mai înaltă, şi atâta timp cât am alergat până la primul marcaj avem tot iubire-datorie, dar dincolo de el am ajuns la o iubire-apreciere. Învăţăm mai bine să apreciem Iubirea divină — să vedem că Iubirea lui Dumnezeu n-a fost egoistă în nici un sens al cuvântului, ci a fost rezultatul caracterului Său grandios, nobil. Ajungem să apreciem ceva din dreptatea divină, înţelepciunea divină, puterea divină, iubirea divină; şi privind aceste calităţi ale Creatorului nostru, ajungem să le iubim şi de atunci încolo practicăm dreptatea, nu numai fiindcă este de datoria noastră, ci fiindcă iubim dreptatea.

Insistând mai departe în alergare, ajungem la al doilea marcaj şi aflăm că până la punctul acela am învăţat nu numai să iubim dreptatea, dar acum învăţăm proporţional şi să urâm păcatul şi găsim în inima noastră o simpatie crescândă faţă de programul divin de a îndepărta marele val al păcatului în care s-a scufundat lumea şi a adus cu el plata lui, moartea. Acest al doilea marcaj concepe în noi o energie, o „însufleţire”, o activitate pentru dreptate şi împotriva păcatului.

Iubirea noastră creşte, iar noi alergăm mai departe spre al treilea marcaj. Când ajungem la el, iubirea-datorie, plus iubirea principiilor dreptăţii, s-a extins nu numai asupra caracterului divin şi a inclus neplăcerea faţă de orice lucru rău care lezează omenirea şi contravine caracterului şi planului divin, dar la acest marcaj noi am ajuns într-o stare de simpatie mai largă faţă de alţii — începem să împărtăşim sentimentul lui Dumnezeu, nu numai de împotrivire la păcat, ci şi de iubire şi simpatie faţă de toţi care caută calea dreptăţii şi sfinţeniei. Acum suntem în stare să-i recunoaştem pe fraţi într-o lumină cumva diferită de cea dinainte. Îi putem vedea acum ca Noi Creaturi şi putem face deosebire între ei şi corpurile lor muritoare, ale căror imperfecţiuni ne sunt evidente. Învăţăm să iubim pe fraţi ca Noi Creaturi şi să compătimim cu ei în diferitele slăbiciuni, judecăţi greşite etc., ale cărnii lor. Atât de adâncă devine Iubirea noastră pentru ei încât ne face plăcere să ne dăm viaţa pentru ei — zi de zi, ceas de ceas, sacrificându-ne propriile interese, plăceri sau comodităţi pământeşti, dând din timpul nostru, influenţa noastră şi câte altele, pentru a-i ajuta sau servi.

Dar alergăm încă spre „ţintă", căci mai este încă o Iubire şi mai înaltă decât aceasta, la care trebuie să ajungem — al patrulea şi ultimul marcaj — „ţinta premiului”. Ce Iubire este aceasta? Cum poate fi ea mai mare decât iubirea sacrificatoare pentru fraţi, în devotare deplină faţă de Dumnezeu şi faţă de principiile dreptăţii şi Iubirii? Răspunsul nostru este că Iubirea încă şi mai mare este felul de iubire pe care l-a avut în vedere Domnul când a spus că noi trebuie să iubim chiar şi pe vrăjmaşii noştri. Pe când noi eram încă vrăjmaşi, străini, înstrăinaţi de Dumnezeu prin fapte rele, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”; în timp ce noi eram încă păcătoşi, El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput pentru noi. Acesta este standardul iubirii desăvârşite şi nu trebuie să ne oprim până ce nu-l atingem. Oricine va fi acceptat de Domnul ca membru al Noii Creaţii în glorie trebuie să ajungă la această iubire de vrăjmaşi.

Nu înseamnă că îşi va iubi vrăjmaşii cum îi iubeşte pe fraţi, căci nu acesta este modelul pus pentru noi — Dumnezeu nu-Şi iubeşte vrăjmaşii cum Îşi iubeşte fiii, prietenii; iar Isus nu Şi-a iubit vrăjmaşii cum Şi-a iubit ucenicii. Dar Dumnezeu i-a iubit pe vrăjmaşii Săi aşa încât a fost gata şi dispus să facă pentru ei orice se putea face în mod just; iar Isus i-a iubit pe vrăjmaşii Săi aşa încât din inimă a fost dispus să le facă bine — El nu le poartă duşmănie sau pică drept răspuns la ura lor, ci este gata să reverse asupra lor la timpul cuvenit binecuvântările Sale Milenare, ca ei să poată veni cu toţii la cunoştinţa adevărului, şi chiar şi cei care L-au străpuns să-L poată privi şi să plângă atunci când Dumnezeu va turna peste ei spiritul rugăciunii şi cererii, la timpul cuvenit (Zah. 12:10). Noi trebuie să avem iubirea de vrăjmaşi pe care Domnul nostru o descrie zicând: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc” (Mat. 5:44). Nu trebuie să lăsăm ca vreo amărăciune, animozitate sau răutate de vreun fel să locuiască în inimile noastre. Ele trebuie să fie atât de pline de Iubire, încât nici măcar un vrăjmaş să nu poată stârni în inimile noastre vreun sentiment rău sau răzbunător.

O, ce amabiliate îndelung răbdătoare şi frăţească este implicată în astfel de împlinire a caracterului care nu va găsi, nici chiar într-un vrăjmaş, nimic ce să-l stârnească la răutate, ură sau ceartă! Şi aceasta este „ţinta” spre care trebuie să alergăm ca Noi Creaturi. Noi am declarat aprecierea acestui spirit de Iubire; am declarat devotare faţă de acesta; ne-am consacrat viaţa în acord cu principiile lui; şi acum suntem încercaţi ca să se vadă în ce măsură declaraţiile noastre au fost sincere. Domnul foarte îndurător ne dă timp să alergăm această alergare, să dezvoltăm acest caracter. „El ştie din ce suntem întocmiţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” Totuşi, este esenţial să ne conformăm acestor aranjamente dacă vrem să fim moştenitori împreună cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu, ca membri ai Noii Creaţii.

Domnul nostru Isus, Căpetenia mântuirii noastre, n-a trebuit să alerge această alergare; n-a trebuit să dezvolte aceste diferite aspecte ale iubirii, căci fiind perfect El le-a avut pe acestea în perfecţiunea lor la începutul căii Sale. Încercarea Sa a fost să se vadă dacă va sta ferm sau nu va sta lângă aceste principii, caracteristici, dacă va continua să iubească pe Dumnezeu şi dreptatea în grad suprem, dacă va continua să-i iubească pe fraţi aşa încât să-Şi dea viaţa pentru ei şi va continua să-Şi iubească vrăjmaşii aşa încât să-I placă să le facă bine; să se vadă dacă va sta ferm la standardul iubirii desăvârşite. Ştim cum Şi-a demonstrat El loialitatea Iubirii în toate gradele ei, prin aceea că Şi-a dat viaţa, nu numai pentru prietenii Săi, dar şi pentru duşmanii Săi, care L-au răstignit. Şi noi trebuie să avem această experienţă. Trebuie să ajungem la standardul Iubirii desăvârşite în inima noastră chiar dacă în trup s-ar putea să nu fim totdeauna în stare să exprimăm deplin sentimentele inimii noastre.

Unii ar putea alerga foarte repede alergarea — trecând marcajele unul după altul, ar putea ajunge repede la starea Iubirii desăvârşite. Alţii, animaţi de mai puţin zel, sau privind cu mai puţină concentrare la Autorul credinţei noastre, fac înaintare mai lentă în alergare şi ani de zile se mulţumesc cu iubirea-datorie, sau poate merg puţin mai departe până la iubirea caracterului divin şi a principiilor dreptăţii. Remarcabil de puţini au trecut de aceasta, ca să ajungă mai departe, la iubirea de fraţi, care să-i facă să se bucure în negările de sine, dacă prin acestea ar putea servi casa credinţei; şi încă mai puţini au ajuns până la punctul Iubirii desăvârşite — iubirea pentru vrăjmaşii lor, care nu numai că ar evita să-i lezeze, prin cuvânt sau faptă, ci, pe lângă aceasta, s-ar bucura de binecuvântarea lor. Dacă Domnul a fost foarte răbdător cu noi, dându-ne ocazii abundente de a ajunge la „ţintă", noi să ne bucurăm în compasiunea Sa şi să fim cu atât mai energici acum ca să ajungem la „ţinta premiului”, aducându-ne aminte că timpul este scurt şi că numai acest caracter de Iubire perfectă va fi acceptat de Tatăl în Noua Creaţie.

După cum Domnul nostru a fost încercat la „ţinta” Iubirii desăvârşite, la fel şi noi trebuie să fim toţi încercaţi după ce am ajuns la ea. De aceea nu trebuie să ne aşteptăm să ajungem la acea „ţintă" doar la ultima suflare a vieţii, ci cât se poate de repede. Vom indica Lui Dumnezeu şi fraţilor măsura zelului şi iubirii noastre prin repeziciunea cu care vom ajunge la această „ţintă".

Cuvintele apostolului, „Rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13), sugerează că după ce am ajuns la „ţinta” Iubirii desăvârşite vor fi încă multe încercări pentru noi — încercări ale credinţei, încercări ale răbdării, încercări ale tuturor diferitelor elemente ale Iubirii. Lumea nu este un prieten care să ne favorizeze, să ne ajute să mergem înainte în direcţia bună; Satan este încă Adversarul nostru şi va fi în stare să stârnească multă opoziţie — ca să ne forţeze să ne retragem de la poziţia la care am ajuns. Aceasta este încercarea noastră. Trebuie să ţinem ferm toate la câte am ajuns; trebuie să „alergăm spre ţintă" până când ne va costa viaţa pământească — dându-ne viaţa în serviciul lui Dumnezeu pentru fraţi şi făcând bine la toţi oamenii când avem ocazia. „Cel care ne-a chemat este credincios”, care promite sprijin şi orice ajutor necesar pe această cale. Harul Lui ne este de ajuns. 1 Tes. 5:24; 2 Cor. 12:9.

 

Vol. VI, pag. 364, par. 1, până la pag. 367, par. 2 (vezi întrebarea nr. 21):

Poziţia acestei Creaţii Noi în faţa lui Dumnezeu, în faţa Legii Sale etc., este separată şi distinctă de a altora. Ei au o stare nouă şi socotită în faţa lui Dumnezeu — prin credinţă — o stare de îndreptăţire sau corectitudine socotită, după cum am văzut deja. Această corectitudine socotită, acordată lor prin meritul sacrificiului lui Cristos, nu numai că acoperă imperfecţiunile din trecut, ci ea continuă pentru ei ca o haină a dreptăţii care acoperă şi îndreptăţeşte, prin al cărei merit este acoperit fiecare defect fără voie, neajuns în cuvânt, faptă şi gând. Ca Noi Creaturi, toţi sunt îmbrăcaţi în mod figurativ cu haină albă — dreptatea sfinţilor, dreptatea atribuită a Răscumpărătorului, Capul lor. Aceste Creaturi Noi sunt acceptate în starea şi relaţia lor ca membre ale Corpului lui Cristos pe baza declaraţiei lor de Iubire. Declaraţia lor de consacrare este că ei astfel apreciază îndurarea şi harul lui Dumnezeu, manifestate prin moartea Fiului Său, şi îndreptăţirea lor prin El, şi astfel Îl iubesc pe Dătătorul tuturor favorurilor lor, încât le face plăcere să-şi prezinte corpurile ca jertfe vii în armonie cu invitaţia divină.

Această consacrare sau jertfire a intereselor, speranţelor, scopurilor şi ambiţiilor pământeşti este determinată nu de frică, nici de o iubire egoistă pentru răsplată, ci de o iubire curată — de aprecierea iubirii divine şi de o iubire sensibilă, care doreşte să se manifeste faţă de Dumnezeu şi în cooperare cu tot planul Său minunat. Aceste mărturisiri de iubire şi devotare fiind acceptate de Domnul, acestora le este împărtăşit Spiritul Său şi ei sunt socotiţi ca fii ai lui Dumnezeu, concepuţi de Spiritul sfânt. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă îce schimbare mare vom suferi când vom primi la înviere corpurile noi pe care Domnul ni le-a promisş. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este îşi acest gând este satisfăcător pentru noiş.” 1 Ioan 3:2.

A pus oare Tatăl ceresc pe fiii Săi îngereşti sub Legea Sinaitică? I-a avertizat oare să nu aibă alţi dumnezei, să nu-şi facă chipuri ca să li se închine, să nu râvnească ce-i al altuia, să nu fure, să nu pună mărturie mincinoasă, să nu ucidă etc.? Noi răspundem, nu; în mod sigur El n-a fixat astfel de lege pentru fiii Săi îngereşti. Atunci de ce am aştepta ca astfel de lege să-i fie dată Noii Creaţii? N-a acceptat oare Tatăl ceresc aceste Noi Creaturi ca fii ai Săi şi nu le-a dat oare din Spiritul Său? Şi ar putea fi oare necesar să le dea astfel de legi celor care au primit Spiritul sfânt în locul propriei lor dispoziţii sau voinţe naturale egoiste? Putem vedea că este potrivit a pune servitorii sub legi, deoarece ei nu sunt în mod vital interesaţi de binele general şi ar putea să nu aibă în întregime spiritul sau dispoziţia stăpânului lor; dar dacă presupunem un stăpân perfect şi fii perfecţi, cu totul pătrunşi de spiritul Său, plăcându-le să-I facă voia şi bucurându-se să fie conlucrători cu El în toate planurile Sale îndurătoare, cum ar putea fi necesar ca un astfel de tată să pună astfel de fii sub astfel de legi?

„Moise, într-adevăr, a fost „credincios în toată casa Lui”, ca servitor”, iar acea casă a servitorilor a fost în mod cuvenit sub Legea Mozaică, „adăugată din cauza fărădelegilor, până când avea să vină „Sămânţa””. Isus, după trup, S-a lipsit de un nume bun şi a devenit rob, servitor sub Lege, pentru ca să poată demonstra nu numai că Legea era dreaptă, ci şi că El a fost perfect după trup, precum şi să poată răscumpăra lumea. Când a înviat din morţi şi a devenit „întâiul-născut dintre cei morţi”, El a ajuns să fie întâiul-născut dintre mulţi fraţi — Capul Noii Creaţii. După trup El era sub Lege, dar Noua Creatură, Domnul înviat, nu este sub Lege, şi El este cel care a devenit Capul casei noi a fiilor; „Hristos este credincios ca Fiu peste casa Lui îa fiilorş. Şi casa Lui suntem noi dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită” etc. Şi chiar dacă suntem încă în carne, ca Noi Creaturi nu suntem din carne şi nu suntem trataţi ca şi cum am fi carne — nu suntem trataţi de Dumnezeu cum este tratat restul omenirii, ci, ca şi Creaturi Noi, care deocamdată locuim în trup ca într-un tabernacol sau cort, aşteptând adopţia, adică eliberarea corpului nostru întreg, ca să fim împreună cu Capul nostru deja glorificat şi asemenea Lui. „Voi însă nu sunteţi îconsideraţi de Dumnezeu ca fiindş în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.” Rom. 8:8, 9.

Nimeni nu poate înţelege clar acest subiect decât dacă-l priveşte din punct de vedere divin. Aceste Creaturi Noi, toate concepute de Spiritul sfânt, nu s-ar putea gândi să aibă decât un singur Dumnezeu; nu s-ar putea gândi să-şi făcă chipuri sau să li se închine; nu s-ar putea gândi să hulească numele lui Dumnezeu; nu s-ar putea gândi să fure de la alţii — foarte mult ar prefera să dea; nu s-ar putea gândi să aducă mărturie mincinoasă împotriva altuia — mai degrabă iubirea care este în ei ar căuta să acopere şi să ascundă neajunsurile, nu numai ale fraţilor, ci şi ale lumii în general; nu s-ar putea gândi să ucidă un semen — mai degrabă şi-ar da viaţa pentru alţii şi aceasta cu prisosinţă — da, spiritul lor sfânt i-ar îndemna să-şi dea viaţa pentru fraţi, după cum acelaşi Spirit sfânt L-a îndemnat pe Căpetenia mântuirii noastre să Se dea pe Sine ca răscumpărare pentru toţi. Nu vedem noi, deci, că dacă Dumnezeu i-ar fi dat o lege Noii Creaţii, casei fiilor, asemenea celei date casei servitorilor, ar fi fost ceva cu totul nepotrivit — ceva cu totul necorespunzător? Membrii acestei „case a fiilor” n-ar putea fi răspunzători în faţa unei astfel de legi fără să-şi piardă Spiritul sfânt, fără să înceteze a fi din Noua Creaţie; căci „dacă n-are cineva Duhul îmintea, dispoziţiaş lui Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.

Dar cum pot fi aceste Noi Creaturi fără o lege — fără ceva reglementări? Răspundem că cea mai înaltă declaraţie a Legii divine este Iubirea. Poruncile lui Dumnezeu sunt aşa de cuprinzătoare, aşa de pătrunzătoare, aşa despart încheieturile şi măduva, încât ele nu pot fi împlinite în sensul absolut, complet, decât prin Iubire. Dacă am putea presupune că fiecare punct din Lege ar fi împlinit cu stricteţe şi totuşi spiritul devotării iubitoare faţă de Dumnezeu să fie absent, Legea divină n-ar fi satisfăcută. Dimpotrivă, Iubirea este împlinirea Legii, iar unde domneşte Iubirea, fiecare punct şi fiecare aspect al aranjamentului divin va fi urmărit şi ascultat cu zel după capacitatea cea mai bună a fiinţei; nu din constrângere, ci cu bucurie, din iubire.

Astfel de iubire pentru Dumnezeu şi pentru dreptatea Sa a declarat Noua Creaţie la consacrare; şi atunci Iubirea a devenit Legea ei şi ea este strâns legată de această Lege a Iubirii — chiar până la moarte. Orice eşec în supunerea la această Lege este în acea măsură o încălcare a relaţiei de Legământ. După cum ascultarea de acea lege a Iubirii, în măsura cunoştinţei şi capacităţii, înseamnă sacrificiu de sine şi biruinţă asupra spiritului lumii, asupra slăbiciunilor cărnii şi asupra împotrivirii Adversarului — harul Domnului compensând pentru greşelile neintenţionate şi scoţându-i pe aceştia biruitori prin numele şi meritul Său — tot aşa, pe de altă parte, neascultarea voită faţă de ea, încălcarea deliberată şi persistentă a acestei Legi a Iubirii ar însemna pierderea spiritului înfierii — ar însemna stingerea Spiritului sfânt, ar însemna că Noua Creatură a murit, a încetat să mai existe.

 

R 3145, col. 2, par. 2, până la sfârşit (vezi întrebarea nr. 22):

Este adevărat, „pe cine Fiul îl face liber este cu adevărat liber”, şi noi toţi trebuie să „rămânem tari în libertatea cu care ne-a eliberat Hristos”, dar este adevărat şi aceea că trebuie să fim în gardă ca nu cumva să ne folosim libertatea aşa încât să poticnim pe alţii mai slabi decât noi — nu atât de capabili să-şi folosească libertatea lui Cristos în mod discriminatoriu. Libertatea cu care Cristos face liber poate fi privită din două puncte de vedere: dacă ne dă libertate să mâncăm fără reţinere, într-un mod în care evreii nu aveau libertatea să mănânce, ea ne dă libertatea şi să ne abţinem; şi oricine are Spiritul lui Cristos şi caută să urmeze în urmele Lui, s-a angajat în faţa Domnului să-şi folosească libertatea, nu în promovarea dorinţelor, ambiţiilor şi poftelor cărnii, ci în sacrificiu de sine, urmând în urmele Învăţătorului, căutând să-şi dea chiar viaţa pentru fraţi — pentru ajutorul lor. Ce diferite sunt aceste moduri de a folosi libertatea! Folosirea ei egoistă va însemna mulţumire de sine, indiferent de interesele altora, folosirea ei iubitoare va îndemna la sacrifciu de sine în interesele altora.

Dar de ce? Ce principiu este implicat, care să oblige pe cineva a cărui conştiinţă este limpede, să se gândească la conştiinţa altuia? De ce să nu lase persoana cu o conştiinţă slabă să se îngrijească de propria sa conştiinţă, şi să mănânce sau să se abţină de a mânca aşa cum se simte înclinat? Apostolul explică faptul că aceasta ar fi bine dacă ar fi posibil; dar că persoana cu o minte mai slabă, cu puteri de gândire mai slabe, este posibil să fie mai slabă în toate privinţele şi ca atare poate fi mai uşor condusă de alţii — în căi pe care conştiinţa sa nu le-ar aproba, din cauza puterilor de judecată mai slabe sau a cunoştinţei inferioare. Unul ar putea, fără a-şi încălca conştiinţa, să mănânce carne care a fost jertfită idolilor, sau chiar să stea la masă într-un templu de idoli, fără a-şi dăuna conştiinţei; dar altul, simţind că un astfel de lucru ar fi greşit, s-ar strădui să urmeze exemplul fratelui său mai tare şi astfel ar putea să-şi încalce conştiinţa, ceea ce ar fi un păcat pentru el. Orice încălcare a conştiinţei, fie că lucrul în sine ar fi corect sau greşit, este un pas în direcţia păcatului voit — este un curs coborâtor, care duce tot mai departe de la comuniunea şi părtăşia cu Domnul, şi la încălcarea tot mai mare a conştiinţei, şi, ca atare, posibil să ducă la Moartea a Doua. Astfel prezintă apostolul chestiunea: „Şi astfel, el, care este mai slab, va pieri din cauza acestei cunoştinţe a ta, el, fratele pentru care a murit Hristos”.

Întrebarea nu este dacă ar fi păcat să mâncăm din carnea jertfită idolilor, ci dacă ar fi păcat împotriva spiritului iubirii, a legii noii creaţii, să facem ceva ce în mod raţional s-ar dovedi o cauză de poticnire pentru fratele nostru — nu numai pentru fraţii în Cristos, Biserica, ci chiar pentru unul dintre semenii noştri după trup — căci Cristos a murit pentru păcatele întregii lumi. Este o crimă foarte serioasă împotriva legii iubirii şi împotriva poruncii Domnului să facem ca unul dintre fraţii Lui să se poticnească (Rom. 14:13, 21; Mat. 18:6), dar ar fi de asemenea o crimă în ochii Lui dacă am poticni pe alţii — dacă i-am împiedica să ne devină fraţi şi să fie în casa credinţei. Ca atare, este clar că deşi cunoştinţa ar putea îndepărta toate interdicţiile din conştiinţa noastră şi toate restrângerile libertăţii noastre, totuşi iubirea trebuie să vină şi să aprobe libertatea, înainte de a o putea exercita. Iubirea pune o poruncă fermă asupra noastră, zicând: Să iubeşti pe Domnul cu toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Prin urmare iubirea, nu cunoştinţa, nu libertatea, trebuie să decidă în final fiecare chestiune.

Să luăm poziţie alături de Domnul şi să hotărâm că, departe de a ne folosi libertăţile în vreun mod care ar putea dăuna altora, vom refuza să le folosim; şi mai degrabă le vom sacrifica pentru beneficiul altora — întocmai cum Învăţătorul nostru, ca Răscumpărător al nostru, a dat tot ce a avut. Să adoptăm cuvintele apostolului, din ultimul verset al acestei lecţii, şi să hotărâm o dată pentru totdeauna că n-am face nimic ce ar dăuna unui frate — n-am exercita nici o libertate a noastră, oricât de raţională în ea însăşi, care ar produce daună fratelui nostru; vom renunţa la ea în folosul lui; o vom sacrifica; în acea măsură, de dragul lui, ne vom da viaţa pentru el.

Ocazional există poate un pericol de aplicare greşită a acestui principiu; ca de pildă, duhoborii (o sectă creştină disidentă care şi-a avut începutul în Rusia în sec. 18 — n. t.) ne-ar putea spune: Noi vedem că este greşit să mâncăm carne de orice fel şi este greşit să folosim piei de animale pentru a face pantofi, şi voi trebuie să aveţi grijă de conştiinţa noastră slabă în această chestiune şi să nu mâncaţi carne sau să nu purtaţi pantofi. Noi răspundem că aceasta nu este o chestiune asemănătoare cu aceea pe care a explicat-o apotolul, în care noi să renunţăm la libertăţile noastre. Dimpotrivă, Cuvântul Domnului şi obiceiurile din societate sunt opuse acestor oameni dezorientaţi, şi a ceda la dezechilibrul lor mental în această chestiune ar însemna să-i ajutăm în direcţia greşită. Faptul că noi ne-am abţine de la a consuma carne sau a purta pantofi de piele, în nici un sens al cuvântului nu i-ar ajuta să obţină vederi mai bune; nici faptul că noi mâncăm carne sau purtăm articole din piele nu ar avea nimic de-a face cu conştiinţa lor, în nici un sens al cuvântului. Alţi fraţi au antipatie faţă de folosirea instrumentelor muzicale în adorarea lui Dumnezeu, tot aşa cum au fost unii care au obiectat la locurile de adunare încălzite şi echipate cu scaune confortabile. Aceştia ar putea uneori abuza de argumentul apostolului, pretinzând că libertăţile fraţilor le-ar leza conştiinţa şi că astfel de libertăţi să fie limitate în interesul lor. Răspunsul nostru pentru ei trebuie de asemenea să fie acela că ei aplică greşit argumentul apostolului: el nu vrea să spună că poporul Domnului trebuie să-şi  favorizeze unii altora mofturile, în aşa mod încât să fie spre dauna generală a Bisericii. Superstiţiile nu trebuie să fie încurajate în Biserică, nici avantajele şi libertăţile spirituale nu trebuie să fie sacrificate pentru ei. Totuşi, iubirea trebuie să aibă întotdeauna voce în toate afacerile poporului Domnului; şi chiar cele care ar fi impuse în mod greşit asupra fraţilor datorită slăbiciunii, să fie tratate cu iubire şi obiecţiile lor etc. să fie discutate. Ei trebuie să vadă că au deplină libertate să facă orice le cere Domnul, reţinându-se de la orice pare a fi rău, şi că fraţilor lor trebuie să li se acorde aceleaşi privilegii. Dacă ei nu pot cânta, în bună conştiinţă, cu instrumente muzicale sau cu vocea, să stea în tăcere, sau să cânte acasă. A lăuda pe Domnul cu instrumente este o chestiune foarte diferită de aceea de a mânca într-un templu de idoli.

O chestiune cumva asemănătoare acesteia, asupra căreia a hotărât apostolul, se poate ridica astăzi în privinţa frecventării adorării publice în bisericile nominale, protestante şi catolice — inclusiv a caracterului potrivit al împărtăşirii din „sacrament” sau „liturghie”. În această chestiune fiecare are libertate personală; fiecare să fie pe deplin convins în mintea sa şi să urmeze îndrumarea propriei sale conştiinţe. După judecata noastră, ar fi o ofensă mult mai serioasă a te împărtăşi din liturghie în serviciile Bisericilor Romano-catolică, Greco-catolică sau Sacerdotală Episcopală, decât să stai într-un templu de idoli şi să te împărtăşeşti din mâncarea jertfită idolilor; fiindcă Liturghia este în mod special o urâciune înaintea Domnului (Evr. 7:25; 10:14). În privinţa participării la Cina Domnului, cum este respectată de majoritatea protestanţilor: noi n-am putea vedea nici un rău în aceasta — cei care participă ar putea să respecte şi să adore pe Dumnezeu în mod inteligent, chiar dacă îşi dau seama de caracterul nepotrivit, după Scripturi, al unei asemenea celebrări. Gândim că o participare regulată la serviciile Babilonului şi la interpretarea lui greşită a Cinei Domnului ar fi neplăcută Domnului — dăunătoare progresului nostru spiritual, şi de asemenea periculoasă pentru poticnirea unora mai slabi în discernământul lor. De aceea, sfatul nostru ar fi ca, pe de o parte să nu simţim astfel de restricţie încât să ne fie teamă să intrăm într-o clădire a bisericii nominale ca să ascultăm un serviciu acolo, iar pe de altă parte să nu părem că ne dăm consimţământul la erorile lor prin frecventare şi participare regulată — cu excepţia acelor adunări care ne-ar permite o ocazie deplină pentru prezentarea adevărului.

Altă ilustraţie a acestui principiu în timpurile noastre se află în chestiunea băuturilor spirtoase. Nu este nici o discuţie că e greşit ca cineva să se îmbete — să-şi piardă simţirea, şi pe lângă aceasta să se pună în situaţia de a putea dăuna altora şi desigur să dezonoreze pe Creatorul său. Problema libertăţii vine numai în privinţa folosirii băuturilor în astfel de mod încât să nu aducă dezonoare lui Dumnezeu şi nici daună pentru noi sau pentru aproapele nostru. Toţi recunosc faptul că băuturile îmbătătoare sunt o ispită pentru lume în general, şi sugestia noastră pentru fraţii care simt că ei au putere deplină de a se înfrâna în folosirea băuturilor, este ca ei să aplice argumentul apostolului din această lecţie, şi să hotărască dacă n-ar putea onora mai bine pe Domnul şi ajuta pe cei care sunt mai slabi decât ei, folosindu-şi libertatea în direcţia abţinerii totale — a sacrificării drepturilor — mai degrabă decât a o folosi în direcţia moderaţiei în băutură.

În măsura în care putem noi discerne, beţia este unul din cele mai groaznice rele care biciuiesc rasa noastră în prezent. Mulţi sunt atât de slabi prin cădere, prin ereditate, încât sunt cu totul incapabili să se împotrivească stăpânirii băuturilor îmbătătoare, dacă odată au cedat la ele. Este oare prea mult să se ceară de la cei care şi-au consacrat viaţa Domnului, dreptăţii şi binecuvântării altora, să se lepede de sine în această chestiune, şi astfel să-şi depună unele libertăţi şi privilegii în interesul fraţilor şi în interesul lumii în general?

Argumente asemănătoare ar putea fi aduse şi în privinţa folosirii tutunului, a cărţilor de joc şi a diferitelor mijloace pe care le foloseşte Adversarul să ademenească omenirea la păcat. Argumentul sănătos, să observăm, este cel al iubirii. În măsura în care creştem în harurile Domnului, în spiritul Său de iubire, vom fi bucuroşi, nu numai să îndepărtăm orice murdărie a cărnii pentru noi înşine şi să fim mai mult asemenea Domnului, ci şi, la îndemnul iubirii, vom dori să îndepărtăm de la noi orice ar putea avea o influenţă rea asupra altora, oricare am putea noi considera că sunt libertăţile noastre în privinţa lor.

 

R 3070 — Pretenţiile Iubirii şi ale Dreptăţii (vezi întrebarea nr. 29):

Nimic nu este mai necesar pentru pacea şi prosperitatea Bisericii lui Dumnezeu decât ca membrii ei să aibă o înţelegere şi o apreciere  clară a principiilor morale, cu o hotărâre deplină de a fi stăpâniţi de ele. Chiar printre creştini sunt adesea deosebiri în privinţa principiilor de acţiune, care intervin mult în creşterea şi prosperitatea spirituală. Astfel de dificultăţi se iscă în mod frecvent din cauza eşecului de a face deosebire în mod corect între pretenţiile relative ale iubirii şi ale dreptăţii. De aceea considerăm că este de folos să analizăm pe scurt aceste principii şi funcţionarea lor printre copiii lui Dumnezeu.

Dreptatea este uneori reprezentată printr-o balanţă echilibrată, iar alteori printr-un pătrat şi o busolă, ambele fiind un simbol potrivit al caracterului ei. Dreptatea nu cunoaşte nici un compromis şi nici o deviere de la regula ei fixă de acţiune. Este matematic precisă. Ea nu renunţă la nimic pentru „greutate bună” sau „măsură bună”. În ea nu este har, inimă, iubire, simpatie, favoare de vreun fel. Este măsura rece şi calculată a adevărului şi a justiţiei. Când se face dreptate, celui care o face nu i se cuvin mulţumiri: acesta şi-a făcut numai datoria, a cărei neglijare ar fi fost culpabilă şi a cărei înfăptuire nu merită favoare sau laudă. Şi totuşi, rece, ferm şi neîndurat cum este acest principiu, se spune că este însăşi temelia tronului lui Dumnezeu. Este principiul care stă la baza tuturor procedurilor Sale cu toate creaturile Sale: este principiul Său neschimbător de afaceri. Şi ce ferm ţine El la acesta, este vizibil pentru fiecare persoană care este familiară cu planul de mântuire, plan al cărui prim pas a fost să satisfacă pretenţiile dreptăţii împotriva rasei noastre. Deşi costul înfăptuirii acestui lucru a fost viaţa singurului Său Fiu conceput şi preaiubit, atât de important a fost acest principiu, încât L-a dat fără plată pentru noi toţi — ca să satisfacă pretenţiile lui legale împotriva noastră.

Principiul iubirii, spre deosebire de cel al dreptăţii, se revarsă de tandreţe şi doreşte să binecuvânteze. Este plin de har şi se desfătează în acordarea favorii. Este evident însă că nici o acţiune nu poate fi privită ca o favoare sau o manifestare a iubirii, dacă nu are la baza ei temelia substanţială a dreptăţii. Astfel, de exemplu, dacă cineva vine la tine cu un dar şi în acelaşi timp nesocoteşte o datorie justă pe care o are la tine, darul este departe de a fi apreciat ca o expresie a iubirii şi vei zice: trebuie să fim drepţi, înainte de a încerca să fim generoşi.

Şi acest lucru este corect: dacă dreptatea este principiul de temelie în toate procedurile lui Dumnezeu, acesta trebuie să fie şi în ale noastre; şi nu mai puţin printre fraţii în Cristos decât printre aceia din lume. Ca fraţi în Cristos nu avem nici un drept să abuzăm de favoarea altora. Orice drept pe care-l avem de a pretinde unul de la altul este simpla dreptate — dreptate în plătirea datoriilor oneste altora, dreptate în judecarea altora (care trebuie să aibă îngăduinţă pentru slăbiciuni etc., fiindcă ne dăm seama că şi în noi este o măsură de asemenea imperfecţiune), şi dreptate în tratarea corectă şi prietenoasă a altora. Pe acestea avem dreptul să le pretindem; şi de asemenea trebuie să avem în minte că în timp ce avem acest drept pe care-l putem pretinde pentru noi înşine de la alţii, suntem exact la fel de obligaţi să-l acordăm şi noi lor.

Dar în timp ce putem pretinde dreptate — deşi nu este obligatoriu s-o cerem pentru noi, şi putem, dacă vrem, chiar să suferim nedreptate fără să ne plângem — noi trebuie să o facem, dacă suntem ai lui Cristos. Cu alte cuvinte, noi nu suntem răspunzători pentru acţiunile altora în aceste privinţe, dar suntem răspunzători pentru ale noastre. Şi, de aceea, trebuie să căutăm ca toate acţiunile noastre să fie conformate după regula exactă a dreptăţii, înainte de a face chiar şi o singură faptă ca expresie a iubirii.

Principiul iubirii nu este un principiu exact, care să poată fi măsurat şi cântărit ca acela al dreptăţii. El are un caracter întreit, fiind milos, simţitor cu alţii şi reverenţios, potrivit obiectului asupra căruia se concentrează. Iubirea din milă este cea mai joasă formă de iubire: aceasta ia cunoştinţă chiar şi de cei josnici şi degradaţi şi este activă în măsuri de ajutor. Iubirea din simpatie se ridică mai sus şi acordă părtăşie. Dar iubirea din reverenţă se ridică mai sus de toate acestea şi se desfătează în a contempla ce este bine, curat şi frumos. În acest sens din urmă putem într-adevăr iubi pe Dumnezeu în grad suprem, ca fiind personificarea a tot ceea ce este cu adevărat vrednic de admiraţie şi reverenţă, şi pe semenii noştri în măsura în care ei au această asemănare.

Deşi datorăm fiecărui om iubire într-unul din aceste sensuri, noi nu o putem cere unul de la altul, cum putem cere principiul dreptăţii; căci iubirea trece peste dreptate. Dreptatea umple măsura, dar iubirea o scutură, o apasă, o vârfuieşte şi întrece dreptatea. Prin urmare, iubirea este un lucru pe care nu trebuie să-l pretinzi, de lipsa lui nu trebuie să te plângi, ci trebuie să-l apreciezi cu recunoştinţă, ca pe o favoare, şi să-l întorci mărinimos. Oricine doreşte iubirea să o dorească în cel mai înalt sens, în sensul de admiraţie şi respect. Dar acest fel de iubire este cea mai preţioasă, şi singura cale de a o câştiga este să manifestăm acea nobleţe de caracter care o provoacă la alţii care sunt cu adevărat nobili.

Iubirea din simpatie şi părtăşie este de asemenea foarte preţioasă; dar, dacă vine numai ca răspuns la o cerere, vine lipsită de parfumul ei cel mai ales: de aceea n-o cereţi niciodată, ci mai degrabă prin manifestarea ei faţă de alţii faceţi să vi se răspundă la ea.

Iubirea din milă nu este provocată de nobleţea subiectului, ci de nobleţea celui care o acordă, care este atât de plin de principiul iubirii încât ea se revarsă în impulsurile ei generoase chiar şi către cei nevrednici. Nu toţi subiecţii iubirii sunt însă vrednici de iubire în sensurile cele mai înalte; dar unii ca aceştia atrag iubirea noastră în toate sensurile.

A cere revărsarea de binecuvântare a iubirii — care este în afara pretenţiilor dreptăţii — este numai o manifestare a spiritului de acaparare. Noi putem acţiona după acest principiu al iubirii, dar nu-l putem pretinde de la alţii. Inversul acesteia arată o lipsă a iubirii şi o considerabilă măsură de egoism.

Astfel, de exemplu, doi copii ai Domnului împărţeau odată o cameră, şi, nevăzând corect pretenţiile dreptăţii şi ale iubirii, unul a abuzat de iubirea frăţească a celuilalt până acolo încât a aşteptat ca el să plătească toată chiria; şi când celălalt i-a menţionat pretenţiile dreptăţii, el a venit cu pretenţia iubirii frăţeşti, şi cel dintâi cu reţinere a cedat, gândind totuşi că unii creştini au mai puţine principii decât mulţi oameni din lume. Ce straniu este ca unii copii ai lui Dumnezeu să aibă o vedere atât de îngustă şi unilaterală! Nu pot toţi vedea că iubirea şi dreptatea trebuie să lucreze în ambele moduri şi că treaba fiecăruia este să nu supravegheze pe alţii în aceste privinţe, ci să se uite bine la propria sa cale, şi, dacă vrea să înveţe pe alţii, să fie mai degrabă prin exemplu decât prin sfat?

Să ne ferim de o dispoziţie de acaparare, şi fiecare să ţină minte că este un administrator peste bunurile sale şi nu peste ale aproapelui, şi că fiecare este răspunzător în faţa Domnului, şi nu în faţa fratelui său, pentru folosirea corectă a ceea ce Stăpânul i-a încredinţat lui. Nu există nimic mai neplăcut şi mai respingător pentru copiii lui Dumnezeu decât o dispoziţie de critică meschină a treburilor individuale ale altuia. Este un lucru prea mic pentru sfinţi şi arată o tristă lipsă a acelei iubiri frăţeşti care ar trebui să fie în mod special vizibilă prin amabilitate largă şi generoasă, care mai degrabă ar acoperi o mulţime de păcate decât să exagereze unul.  

 

Vol. VI, pag. 402, par. 2, până la pag. 409 — „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” (vezi întrebarea nr. 36):

Judecătorii competenţi ai Bisericii sunt Tatăl şi Fiul — Fiul fiind reprezentantul Tatălui, căruia El I-a încredinţat toată judecata (Ioan 5:22, 27). Noile Creaturi nu sunt competente să se judece unii pe alţii din două motive: (1) Puţini dintre ei înţeleg pe deplin şi apreciază Legea divină a Iubirii care guvernează totul. (2) Evident, puţini îşi pot citi propriile inimi fără să greşească; mulţi se judecă fie prea aspru fie prea îngăduitor şi ca atare ar trebui să decline a sta să judece inima altuia, ale cărui motive ar putea fi departe de a fi apreciate. Din cauza incompetenţei noastre de a judeca, Domnul — în timp ce ne asigură că aceasta va fi una dintre funcţiile noastre viitoare în Împărăţie, după ce ne vom califica prin participare în Întâia Înviere — interzice acum orice judecată individuală printre urmaşii Săi, şi îi ameninţă că dacă persistă în a se judeca unul pe altul nu trebuie să se aştepte la mai multă milă şi îngăduinţă decât arată ei faţă de alţii (Mat. 7:2; Luca 6:38). Acelaşi gând este întărit şi în rugăciunea dată nouă ca exemplu: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”. Mat. 6:12.

Aceasta nu este o regulă arbitrară prin care Domnul ne va trata nedrept şi fără generozitate, dacă noi îi tratăm pe alţii în felul acesta: dimpotrivă, aici este implicat un principiu corect. Noi suntem prin natură „copii ai mâniei”, „vase ... pregătite pentru pieire”; şi chiar dacă Domnul Îşi propune cu îndurare să ne binecuvânteze şi să ne elibereze de păcatele şi slăbiciunile noastre şi să ne desăvârşească prin Răscumpărătorul nostru, El va face acest lucru numai cu condiţia acceptării Legii Sale de Iubire şi a conformării inimii noastre cu ea. El nu-Şi propune să accepte pe cei neregeneraţi şi să aibă „copii ai mâniei” în familia Sa. Ca să fie potriviţi pentru un loc în casa Tatălui formată din multe locaşuri (planuri de existenţă) (Ioan 14:2), toţi trebuie să înceteze a fi copii ai mâniei şi să devină copii ai Iubirii — fiind schimbaţi din slavă în slavă de Spiritul Domnului nostru, spiritul Iubirii. De aceea, oricine refuză să dezvolte spiritul Iubirii şi insistă, contrar acestuia, să judece necaritabil pe ceilalţi ucenici, dovedeşte că nu creşte în cunoştinţă şi har, că nu este schimbat din slavă în slavă în asemănarea inimii cu Domnul, că nu este un adevărat urmaş al Domnului, şi, prin urmare, nu trebuie să i se acorde mai multă milă decât acordă el însuşi în încercarea sa de a copia pe Domnul său. Gradul asemănării cu Domnul (în iubire) va fi demonstrat prin mila şi generozitatea sa faţă de semeni în gând, cuvânt şi faptă.

O, dacă toţi cei concepuţi de Spirit, „Noua Creaţie”, şi-ar putea da seama că acest spirit al judecării (condamnării), vai! atât de obişnuit (într-adevăr, aproape „păcatul care înfăşoară" poporul Domnului), măsoară lipsa lor de spirit al Iubirii — lipsa lor de Spirit al lui Cristos — care, fiind total absent, ne-ar dovedi că „nu suntem ai Lui” (Rom. 8:9). Suntem convinşi că, cu cât acest fapt va fi înţeles mai repede, cu atât va progresa mai repede marea transformare „din slavă în slavă", atât de esenţială pentru acceptarea noastră finală ca membri ai Noii Creaţii.

Dar puţini din poporul Domnului îşi dau seama în ce măsură îi judecă pe alţii, şi aceasta cu o asprime care, dacă Domnul ar aplica-o faţă de ei, în mod sigur i-ar exclude de la Împărăţie. Sub făgăduinţa generoasă a Domnului nostru că vom fi judecaţi tot atât de îngăduitor cum îi judecăm noi pe alţii, ne-am fi putut teme că tendinţa ar fi spre prea mare bunăvoinţă, prea mare îndurare, şi că cuvintele „nu se gândeşte la rău” ar putea fi duse la extremă. Dar nu este aşa! Toate forţele naturii decăzute sunt ferm fixate în direcţie opusă. Au trecut mai bine de optsprezece secole de când Domnul nostru a făcut această propunere generoasă, să ne judece tot atât de îngăduitor cum îi judecăm noi pe alţii, şi totuşi ce puţini ar putea pretinde multă milă sub această promisiune! Ar fi folositor să ne examinăm aplecarea de a-i judeca pe alţii. Să facem acest lucru, cu rugăciune.

Mintea carnală sau decăzută este egoistă; şi în măsura în care ea este pentru sine, este împotriva altora — dispusă să se aprobe sau să se scuze pe sine şi să dezaprobe şi să condamne pe alţii. Acest lucru este atât de bine înrădăcinat, încât este un obicei inconştient, cum am clipi sau am respira. Acest obicei este mai pronunţat unde educaţia este mai avansată. Mintea recunoaşte idealurile şi standardele mai înalte şi imediat măsoară pe fiecare după ele, găsind desigur ceva greşit la toţi. Ea îşi găseşte plăcerea în a repeta greşelile şi slăbiciunile altora, în timp ce pe ale sale de acelaşi fel sau de alt fel le ignoră — şi uneori cu ipocrizie chiar denunţă slăbiciunile altuia, tocmai cu scopul de a şi le ascunde pe ale sale sau de a lăsa impresia că are caracter superior în privinţa chestiunii în discuţie. Astfel este dispoziţia josnică, vrednică de dispreţ a vechii naturi decăzute. Mintea nouă, concepută de Spiritul Domnului, Spiritul sfânt al Iubirii, este de la început în conflict cu această minte veche egoistă, sub îndrumarea Cuvântului Domnului — sub Legea Iubirii şi sub Regula de Aur, şi ajunge tot mai mult în conflict pe măsură ce creştem în har şi cunoştinţă. La început toate Creaturile Noi sunt numai „prunci în Hristos” şi apreciază noua Lege numai vag; dar dacă nu ajung la creştere şi nu apreciază Legea Iubirii şi nu se ridică la înălţimea ei, marele premiu nu va fi câştigat.

Legea Iubirii spune: este ruşine ca slăbiciunile şi neajunsurile fraţilor sau ale altora să fie expuse în faţa lumii; este ruşine că mila şi simpatia nu iese în faţă să spună un cuvânt în apărarea lor, dacă este prea târziu să întindă mantia carităţii peste greşelile lor ca să le ascundă cu totul! După cum nobilul, iubitorul nostru Învăţător a spus într-o împrejurare, când I s-a cerut să condamne o păcătoasă: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra”. Persoana fără slăbiciuni proprii ar putea fi scuzabilă într-o măsură pentru asumarea poziţiei de executor al Dreptăţii, fără a fi poftită de Domnul — răzbunându-se pe cei care au greşit, expunându-i în faţa lumii etc., dar noi aflăm că Învăţătorul nostru, care n-a cunoscut deloc păcat, a avut atât de multă Iubire în inimă încât a fost dispus să scuze şi să ierte mai degrabă decât să pedepsească, să expună greşelile şi să mustre cu asprime. Şi fără îndoială tot aşa va fi cu toţi cei concepuţi de Spiritul Său: în măsura în care cresc în asemănarea Sa, ei vor fi ultimii care să se roage pentru răzbunare — ultimii care să execute pedepse prin intermediul limbii sau altfel, până când Marele Judecător va porunci astfel. Acum El, dimpotrivă, ne instruieşte: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”, şi spune: „Răzbunarea este a Mea”.

Bine a descris apostolul spiritul Iubirii, zicând: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate” — faţă de cel care greşeşte. „Dragostea nu este invidioasă" pentru succesul altora, nu caută să diminueze cinstea lor, nici să-i tragă de la ea. „Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”, şi, prin urmare, nu caută niciodată să micşoreze strălucirea altora ca să se facă pe sine să strălucească prin contrast. „Nu se poartă necuviincios”, fără moderaţie — nu are dorinţe extreme şi egoiste, şi evită metodele extreme. Dragostea „nu caută folosul său” — nu tânjeşte după onorurile, bogăţiile sau faima altora, ci se delectează văzându-i binecuvântaţi şi mai curând ar adăuga la binecuvântările lor decât să le micşoreze. Dragostea „nu se aprinde de mânie”, nici chiar ca să dea răsplăţi juste: aducându-şi aminte de necazul prezent al întregii omeniri, venit prin cădere, este compătimitoare mai degrabă decât mânioasă. Dragostea „nu se gândeşte la rău”; ea nu numai că nu va inventa şi nu-şi va imagina răul, dar va fi atât de dispusă să acorde beneficiul îndoielii, încât „bănuielile rele” îi vor fi străine. (Compară cu 1 Tim. 6:4.) Dragostea „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr îdreptateş”; ca atare se va delecta în a descoperi şi a face cunoscute cuvinte şi fapte nobile, dar nu-i va face plăcere, ci va evita expunerea cuvintelor sau faptelor ruşinoase. Dragostea „acoperă toate” (vers. 7, subsol — n. e.) ca şi cu o mantie a simpatiei — deoarece nimic şi nimeni nu este perfect, aşa încât să reziste la o inspecţie amănunţită. Dragostea anticipează şi are totdeauna pregătită mantia bunăvoinţei. Dragostea „crede toate” — nu este dispusă să conteste pretenţiile de bune intenţii, ci mai degrabă să le accepte. Dragostea „nădăjduieşte toate”, contestând cât poate de mult ideea degradării totale. Dragostea „rabdă toate”; este imposibil să fixeze o limită la care să-l refuze pe cel ce are remuşcări cu adevărat. „Dragostea nu piere niciodată.” Alte haruri şi daruri şi-ar putea servi scopul şi apoi să treacă, dar Dragostea este atât de esenţială, încât, odată obţinută, va fi totdeauna a noastră — toată eternitatea. Dragostea este lucrul principal. 1 Cor. 13:4-13.

Dar, dacă a spune adevărul în mod supărător înseamnă a încălca Legea Iubirii şi Regula de Aur, ce vom zice despre obiceiul încă şi mai necuviincios, încă şi mai urât, încă şi mai criminal, atât de obişnuit nu numai printre cei lumeşti şi printre creştinii nominali, ci şi printre creştinii adevăraţi — acela de a spune despre alţii lucruri necuviincioase, despre care nu se ştie sigur că sunt adevărate. O, ruşine! ruşine! ca cineva din poporul Domnului să treacă cu vederea în aşa măsură instrucţiunea Domnului, „nu vorbiţi de rău pe nimeni”, şi ca cineva, în afară de cei mai mici copii şi novici în Legea Iubirii, să-i înţeleagă atât de greşit mesajul — încât fără cele mai neîndoielnice dovezi din gura a doi sau trei martori, şi încă fără reţineri, până să şi creadă răul despre un frate sau un semen, dar mi-te să-l mai şi repete altora — să-l defăimeze pe bază de suspiciune sau zvon!

Noi trebuie să ne judecăm pe noi înşine

„Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi îpedepsiţi, corectaţi de Domnulş.” 1 Cor. 11:31.

Regula de Aur va rezolva desigur această dispoziţie de „a pălăvrăgi” despre alţii şi despre afacerile lor. Care bârfitor vrea să fie bârfit? Care palavragiu vrea să i se discute problemele, necazurile şi slăbiciunile, fie în public fie confidenţial? „Lumea” nu prea are de vorbit altceva decât bârfe şi scandal, dar Noua Creaţie ar trebui să fie de preferinţă mută până când iubirea şi planul lui Dumnezeu îi va fi dat marea temă despre care au cântat îngerii — „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Atunci „cuvintele gurii lor şi cugetarea inimii lor” vor fi plăcute Domnului şi o binecuvântare pentru cei cu care vin în legătură.

Apostolul, comentând despre limbă, arată că acest mădular mic al corpului nostru are mare influenţă. Ea ar putea răspândi cuvinte blânde care să nu moară niciodată, ci să continue mereu şi mereu, binecuvântând pe cei vii, iar prin ei pe cei încă nenăscuţi. Sau, „plină de otravă de moarte”, ea poate răspândi seminţele otrăvitoare ale gândului ca să amărască viaţa unora şi să strice şi să zdrobească viaţa altora. Apostolul spune — „Cu ea binecuvântăm îonorămş pe Domnul şi pe Tatăl, şi tot cu ea blestemăm îrănimş pe oameni ... Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaşi deschidere a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară?” Iac. 3:8-11.

„Din plinătatea inimii vorbeşte gura”; aşa că atunci când pălăvrăgim despre alţii, „ne amestecăm” în treburile lor, dovedeşte că un colţ mare din inima noastră, dacă nu mai mult, este gol în privinţa iubirii şi harului lui Dumnezeu. Acest gând ar trebui să ne ducă imediat la tronul harului şi la Cuvânt pentru umplerea cu Spirit aşa cum a promis Domnul celor care înfometează şi însetează după el. Dacă, mai rău decât pălăvrăgeala goală şi amestecul în treburile altora, ne place să auzim şi să vorbim de rău pe alţii, starea inimii este încă şi mai rea: se revarsă de amărăciune — invidie, răutate, ură, ceartă. Iar aceste caracteristici, după cum spune apostolul, sunt „fapte ale cărnii şi diavolului” (Gal. 5:19-21). De-am putea lua „Creaţia Nouă” prin surprindere şi de-am trezi-o complet asupra acestui subiect; căci, dacă faceţi aceste lucruri, veţi cădea negreşit, şi unora ca aceştia nu li se va da nici o intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Pregătirea pentru Împărăţie ne conduce tocmai în direcţia opusă, după cum spune apostolul: „Să uniţi cu credinţa voastră ... răbdarea ... dragostea de fraţi, iubirea ... Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; căci ... vi se va da din belşug intrare în Împărăţie” (2 Pet. 1:5-11). Apostolul Iacov este foarte clar asupra acestui subiect şi spune: „Dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus ci este pământească, sufletească, demonică" (Iac. 3:14, 15). Oricine are astfel de spirit defăimător şi amar, are tocmai contrariul Spiritului lui Cristos, Spiritului sfânt, spiritului Iubirii: acesta să nu se mintă nici pe sine nici pe alţii — să nu se laude cu ruşinea sa — să nu pună astfel întunericul în locul luminii, spiritul lui Satan în locul Spiritului Celui Uns.

Continuând, apostolul arată că secretul confuziei şi neliniştii care a tulburat poporul Domnului din toate timpurile este starea necurată, numai parţial sfinţită a inimii, zicând: „Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine înelinişte, tulburareş şi orice lucru rău” (Iac. 3:16). Dacă acestor buruieni ale naturii vechi decăzute li se permite să crească, ele nu numai că vor fi vătămătoare, dar treptat ele se vor îngrămădi şi vor ucide toate florile şi darurile dulci şi frumoase ale Spiritului.

 

R 3594, col. 1, par. II-IV (vezi întrebarea nr. 37):

III. Nu fiţi prea sensibili şi uşor de ofensat. Priviţi amabil şi caritabil cuvintele şi faptele altora. O mică desconsiderare sau un refuz ar putea uşor trece neobservate — acoperite cu haina generozităţii şi iubirii. O ofensă serioasă trebuie privită ca neintenţionată, şi întrebările despre ea trebuie puse cu blândeţe, în cuvinte care să nu stârnească mânie, în „cuvinte cu har, drese cu sare”. În majoritatea cazurilor se va dovedi că nu s-a intenţionat nici o ofensă.

Această regulă din Scripturi vine sub instrucţiunea să nu ne complăcem în „bănuieli rele” — imaginându-ne intenţii şi motive rele în spatele cuvintelor şi faptelor altora. „Bănuielile rele” sunt clasificate de către apostol ca fiind contrare cuvintelor Domnului nostru Isus, contrare evlaviei şi de acelaşi spirit cu invidia şi cearta — dintr-o minte stricată, fapte ale cărnii şi ale diavolului. 1 Tim. 6:3-5; Gal. 5:19-21.

Iubirea, legea Spiritului

Cealaltă latură a acestui subiect este arătată prin îndemnul apostolului în privinţa elementelor spiritului iubirii, de care este conceput poporul Domnului şi pe care trebuie să-l cultive zilnic, a cărui dezvoltare este una din dovezile principale că sunt „biruitori”. El zice: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate ... nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău ... suferă toate, crede îîn mod favorabilş toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”.

S-ar putea comenta că astfel de dispoziţie ar putea fi impusă frecvent de către cei înclinaţi spre rău. Răspundem că acei care au acest spirit al iubirii nu sunt neapărat nici mărginiţi nici lipsiţi de tărie: experienţele lor în cultivarea acestui grad de iubire le-au servit să-i dezvolte şi să-i facă să aibă „o înţelegere vie şi frică de Domnul” (după Isa. 11:3, în trad. engleză — n. t.). Ei vor fi precauţi acolo unde există chiar şi o aparenţă a răului, chiar în timp ce evită să atribuie intenţii rele, până când sunt forţaţi să accepte prin dovezi neîndoielnice. În afară de aceasta, ar fi mult mai bine să-şi asume unele riscuri mărunte şi să sufere ceva pierderi uşoare, decât să acuze chiar şi o singură persoană nevinovată. Şi Domnul care a îndrumat acest curs este cu bogăţie în stare să ne compenseze orice pierderi pe care le-am avut prin urmarea sfatului Său. El poate şi vrea să facă toate aceste experienţe să lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc. El pune ascultarea de aranjamentele Sale întâi (chiar înainte de jertfă), zicând: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu”.

Oricine neglijază poruncile Domnului cu privire la „bănuielile rele" îşi ţese o plasă în care se prinde singur, oricât de precaut ar umbla în alte privinţe; căci o inimă plină de îndoieli şi suspiciuni faţă de semenii săi este mai mult de jumătate gata să se îndoiască şi de Dumnezeu. Spiritul de amărăciune şi de acreală este în luptă cu Spiritul Domnului, cu spiritul iubirii; ori unul ori altul trebuie să învingă. Trebuie să ne eliberăm de spiritul rău, altfel el murdăreşte Noua Creatură şi o face „dezaprobată". Dimpotrivă, dacă noua natură învinge ca un „biruitor", va fi pe această linie: dacă presupunerile rele sunt învinse, jumătate din lupta împotriva dificultăţilor şi ispitelor prezente este câştigată. Presupunerile sunt din inimă şi ne duc fie la cuvinte şi fapte bune, fie la cuvinte şi fapte rele.

IV. Dacă ai fost defăimat, poţi explica, public sau privat, pentru a-ţi explica situaţia; dar desigur evită să faci mai mult de atât. Dacă răspunzi cu defăimare, dintr-o greşeală faci două. Nimeni să nu răspundă cu rău la rău — nu, nici chiar dacă ceea ce trebuie să spui tu este adevăr, pe când ceea ce a spus celălalt a fost neadevăr. Şi când contrazici şi explici acuzaţiile false, aminteşte-ţi să nu mergi mai departe de aceasta, ca să faci contra acuzaţii împotriva defăimătorului; căci aşa şi tu vei deveni defăimător.

Regula de Aur

Aceasta este regula scripturală. Noi trebuie să le facem altora cum am vrea să ne facă ei nouă, şi nu cum ne fac ei. Răul făcut nouă nu va justifica niciodată facerea răului de către noi. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu trebuie să aibă nici o simpatie faţă de înşelarea lui Satan, „Fă rău ca să iasă bine”. Dar deşi nici o Scriptură nu interzice explicarea erorilor şi a declaraţiilor false ale defăimătorilor, experienţa dovedeşte că, dacă l-am urma pe Satan şi pe servitorii lui înşelaţi ai nedreptăţii, ca să contrazicem fiecare critică contrară şi fiecare zvon rău, am fi ţinuţi cu prisosinţă ocupaţi. Şi dacă Satan ne-ar găsi dispuşi să facem aşa, fără îndoială ne-ar conduce în aşa alergătură încât ne-ar împiedica să avem timp să spunem veştile bune de mare bucurie; astfel el ar câştiga o victorie, iar noi am pierde una.

Să ne încredinţăm mai degrabă Domnului reputaţia, ca parte din sacrificul pe care l-am pus la picioarele Sale când am predat tot în ascultare de „chemarea” de a alerga alergarea pentru marele premiu al chemării noastre de sus. Dacă astfel suferim ceva pierdere a reputaţiei, prin hotărârea noastră de a nu neglija afacerea Împăratului ca să luptăm pentru propria noastră strălucire, putem fi siguri că va fi socotit de El ca atâta suferinţă pentru Cristos; şi cu atât mai mare va fi răsplata noastră în cer, când bătălia va fi terminată şi biruitorii vor fi încoronaţi.

Între timp însă, se cuvine ca fiecare din poporul Domnului să fie cât se poate de circumspect la fiecare pas al căii. Să nu uităm că în măsura credincioşiei şi zelului în a lăsa lumina să strălucească, vom avea împotrivire rea din partea marelui nostru Adversar, care încearcă să întoarcă, să sucească şi cu răutate să deformeze şi să schimbe culoarea fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte ale noastre — fiindcă acuzatorul fraţilor nu poate găsi nici o acuzaţie adevărată; şi fiindcă el este peste măsură de furios împotriva servitorilor smeriţi ai adevărului, cum a fost şi împotriva Servitorului Principal — Domnul nostru. Să nu uităm, El a fost răstignit ca un călcător al legii, la insistenţa celor proeminenţi din biserică, şi vândut lor de către unul dintre ucenicii Săi.

„Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre”, când sunteţi atacaţi de Adversar — oricine ar fi agenţii lui şi oricare ar fi armele lui. El nu poate face rău, ci numai va creşte reputaţia noastră în ochii Domnului, dacă îndurăm cu credincioşie; şi el nu poate face nici o daună exterioară pe care Dumnezeu să n-o poată conduce spre binele cauzei Sale — chiar dacă acel bine poate însemna uneori „cernerea” plevei şi a neghinei dintre grâu.

 

R 3160 — Unitatea Familiei Divine (vezi întrebarea nr. 54):

Ioan 17:9, 10 „Eu Mă rog ... pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi: tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu, şi Eu sunt preamărit în ei.”

Există o înflăcărare mişcătoare în această rugăciune a Domnului nostru pentru ucenicii Săi pe când era pe cale să plece de la ei, care ne atrage foarte aproape de inima Sa, în special când adaugă: „Şi Mă rog nu numai pentru ei îcei prezenţi atunci cu Elş, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”. Versetele 20-23.

Când ajungem să analizăm această expresie frumoasă a sentimentelor Domnului în legătură cu Biserica, prindem o licărire din slava unităţii binecuvântate a familiei divine. Este o unitate de scop, o unitate de încredere, o unitate de simpatie, o unitate de iubire, o unitate de onoare şi o unitate de posesiune reciprocă. Această unitate descrisă de Domnul nostru exista deja între El şi Tatăl, dar în privinţa ucenicilor era numai în perspectivă încă; şi realizarea ei deplină este scopul ideal la care suntem învăţaţi să aspirăm.

Dar să studiem mai atent această unitate exemplificată, ca să putem intra mai deplin în ea. În primul rând observăm că scopul comun atât pentru Tatăl cât şi pentru Fiul este scopul Tatălui, care I-a fost treptat descoperit Fiului la timpul şi în ordinea cuvenite, care a devenit şi al Lui prin adoptare. Deoarece Isus a spus: „Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Marcu 13:32), este evident că descoperirea acelui plan a fost treptată; şi că El a fost condus spre cunoştinţa diferitelor lui aspecte pe măsură ce le-a venit timpul realizării prin El. Astfel I-a fost permis să crească în cunoştinţă; şi astfel, de asemenea, a fost cruţat de spectacolul trist al necazului ulterior care era pe cărarea planului divin. Astfel, în timp ce cu bucurie realiza marele plan al creaţiei (Ioan 1:3; Prov. 8:22-31), El probabil nu ştia nimic despre scopul lui Dumnezeu pentru permisiunea ulterioară a răului şi pentru necesitatea marii lucrări de răscumpărare. Înainte de a ajunge la acea probă a credinţei în Dumnezeu, încrederea Sa în puterea mare a lui Dumnezeu, în înţelepciunea şi iubirea Lui, fusese ferm stabilită prin experienţele trecutului. De secole văzuse marile Sale lucrări, Îi remarcase minunata înţelepciune şi avusese parte de iubirea Sa tandră. Putea oare să se îndoiască de El, atunci când un alt aspect al planului Său a arătat marea lucrare a răscumpărării şi restabilirii, şi I-a dat privilegiul înţelgerii acestei lucrări, pentru bucuria pe care I-a pus-o Tatăl înainte? Nu; fără îndoială la început El n-a înţeles adâncimile umilirii şi suferinţei prin care trebuia să treacă; dar pas cu pas, de-a lungul căii dureroase a umilirii şi suferinţei, credinţa Sa în Tatăl, fondată pe cunoştinţa trăită anterior, L-a susţinut, după cum este scris: „Prin cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi”. Isa. 53:11.

Observăm apoi între Tatăl şi Fiul o frumoasă unitate de încredere. Fiul S-a încrezut în Tatăl pe deplin — la început fiindcă era uşor şi natural. Creat în asemănarea lui Dumnezeu, încrederea în Fiinţa care L-a adus în existenţă a fost spontană, şi experienţa a servit doar să o dezvolte şi să o stabilească. Şi Tatăl a avut încredere în Fiul pe deplin — întâi, fiindcă a recunoscut în El principiile inerente ale dreptăţii, adevărului şi loialităţii de fiu pe care El Însuşi I le dăduse; şi pe măsură ce timpul şi experienţa au dezvoltat şi au stabilit mai ferm pe Fiul în dreptate, încrederea Lui în El s-a stabilit mai ferm. Şi atât de puternică a fost încrederea Tatălui în fidelitatea ulterioară a iubitului Său Fiu, încât n-a ezitat să declare rezultatele credincioşiei Lui cu mii de ani înainte ca El să înceapă lucrarea de răscumpărare. El a declarat chiar aspectele speciale ale lucrării prin gura sfinţilor Săi proroci, la diferite intervale, timp de patru mii de ani, înainte de a începe El lucrarea. Şi totuşi El declară că lucrarea va fi îndeplinită glorios la timpul cuvenit. Ce uimitoare şi ce frumoasă este această încredere reciprocă!

Observăm mai departe unitatea simpatiei între Tată şi Fiu. Fiul Se bucură de planul Tatălui, zicând: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu”. I-a plăcut fiindcă a descoperit în el caracteristicile vrednice ale caracterului glorios al Tatălui Său; şi deşi credinţa Lui putea să fie încercată prin permisiunea răului, cunoştinţa Sa despre caracterul şi resursele lui Dumnezeu şi adâncimea înţelepciunii Sale nu I-au permis să Se îndoiască, ci L-a menţinut în încredere iubitoare în infinita Sa bunătate şi în infinitul Său har, şi, prin urmare, într-o stare pregătită să consimtă pe deplin la măsurile propuse pentru triumful dreptăţii şi al adevărului.

Şi Tatăl a fost la fel în armonie iubitoare cu Fiul, nepermiţând să fie încercat peste ceea ce putea suporta, şi nelăsându-L să suporte nici o încercare singur, ci întotdeauna acordându-I lumina feţei Sale şi un simţ bucuros al aprobării admirative (Ioan 11:42; Mat. 3:17), cu excepţia împrejurării când, pentru noi, El a permis un moment să simtă că era părăsit; când, în suferinţa sufletului, a strigat în această experienţă neobişnuită: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Acum să observăm unitatea iubirii arătate. Am văzut-o exprimată în fiecare act pe care deja l-am observat. Iubirea reciprocă a fost aceea care s-a delectat să arate şi să exprime încredere reciprocă, aceea care s-a bucurat în aceleaşi scopuri iubitoare şi binevoitoare, care a fost în armonie de gândire şi simţire reciprocă, şi care s-a delectat în relaţia strânsă şi binecuvântată a Tatălui şi a Fiului. Tatăl nu L-a tratat pe Fiul ca servitor şi nu Şi-a ascuns scopurile de El, ci I-a plăcut să-I acorde încrederea Sa în măsura în care I-au dictat înţelepciunea şi prudenţa — adică, pe măsură ce adevărul a devenit hrană la timp pentru El. Şi, la rândul Lui, Fiul nu L-a servit pe Tatăl ca un angajat, ci ca un fiu cu interese comune. Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit”, iar Fiul a spus: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta”.

Ce părtăşie binecuvântată! O părtăşie de bucurie şi o părtăşie de suferinţă — de bucurie în anticiparea comună a gloriei viitoare, şi de suferinţă în participarea reciprocă la încercările preliminare care vor asigura acel scop. Fiul a suferit în umilirea Sa şi în agonia morţii Sale; iar Tatăl a suferit că a dat pe singurul Său Fiu conceput — o intensitate a suferinţei pe care inimile iubitoare, îndurerate ale părinţilor devotaţi şi-o pot cel mai bine imagina şi aprecia.

A mai fost şi o unitate recunoscută a posesiunilor, clar exprimată de Domnul nostru, care a spus: „Tot ce are Tatăl este al Meu” (Ioan 16:15). Şi apostolul zice: Dumnezeu L-a numit pe Fiul „moştenitor al tuturor lucrurilor” şi L-a „aşezat la dreapta Măririi, în locurile preaînalte”, „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor”. Evr. 1:2, 3; Efes. 1:20, 21.

Şi în final observăm unitatea de onoare. În onoare fiecare dădea întâietate celuilalt. Tatăl zice: „Toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:23). Dumnezeu L-a făcut strălucirea slavei Sale şi reprezentarea exactă a Fiinţei Sale şi L-a înălţat la dreapta Sa, în locul principal de putere în împărăţia Sa, dându-I toată puterea în cer şi pe pământ. Evr. 1:2, 3; Mat. 28:18.

În lucrarea creaţiei L-a pus în mare proeminenţă şi slavă zicând: „Nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. În lucrarea răscumpărării şi a restabilirii, Dumnezeu L-a pus atât de proeminent, încât numele Lui este subiectul fiecărei limbi, aproape lăsând în umbră slava Tatălui, care din necesitate este mai mare decât Fiul (1 Cor. 15:27) şi căruia Îi aparţine slava în primul rând, după cum şi Fiul declară: „Tatăl este mai mare decât Mine”, şi: „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”; „Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări”. Ioan 5:30; 14:10, 28.

Preocuparea corespunzătoare a Fiului de a-L slăvi pe Tatăl este îndeosebi marcată în împrejurarea când, dându-Şi seama că se apropia ora îngrozitoare a agoniei Sale de moarte, a exclamat: „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? ... Tată, scapă-Mă din ceasul acesta? ... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, preamăreşte Numele Tău!” — chiar cu preţul acesta pentru Mine (Ioan 12:27, 28). Îl auzim iarăşi zicând: „Tată, a sosit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine” (Ioan 17:1). Şi când marea lucrare a răscumpărării şi restabilirii va fi îndeplinită, Îl vedem predând împărăţia lui Dumnezeu, Tatăl, şi supunându-Se pentru îndrumare mai departe, pentru ca Iehova să fie recunoscut universal ca totul în toţi (1 Cor. 15:24,28). Şi noi, asemenea Lui, ne putem încrede în mod sigur că scopurile Sale pentru veacurile care urmează numai vor exprima şi vor accentua mai departe aceleaşi linii ale caracterului Său glorios — dreptatea Lui, înţelepciunea Lui, iubirea Lui şi puterea Lui.

Glorioasă unitate! Cine ar putea sugera o îmbunătăţire a frumuseţii şi a caracterului ei complet? Dar uimirea şi bucuria cresc când aflăm că şi noi avem privilegiul de a veni în aceeaşi binecuvântată unitate cu Dumnezeu. Cum, întrebăm noi — chiar aceeaşi unitate descrisă mai sus? Da; fără îndoială avem privilegiul să intrăm chiar în aceeaşi relaţie şi privilegii şi binecuvântări. În acest scop gândiţi-vă la făgăduinţele nespus de mari şi scumpe şi vedeţi că putem avea aceeaşi unitate cu Dumnezeu — de scop, de încredere, de simpatie, de iubire, de onoare şi de posesie.

Acelaşi plan al lui Dumnezeu ne este prezentat nouă şi este adoptat de noi, şi noi de asemenea suntem invitaţi să devenim colaboratori ai lui Dumnezeu în realizarea lui (2 Cor. 6:1); şi făcând aceasta, suntem socotiţi împreună cu Cristos Isus pentru completarea a ceea ce lipseşte suferinţelor corpului uns, necesară pentru realizarea acelui plan. Tatăl nostru ceresc Îşi manifestă de asemenea încrederea în noi — în loialitatea inimilor noastre faţă de El şi în sinceritatea consacrării noastre Lui — chiar dacă El recunoaşte slăbiciunile noastre inerente şi incapacitatea de a realiza pe deplin hotărârea noastră. Dar, în pofida acestui lucru, atât de mare este încrederea Lui în sinceritatea şi integritatea inimii noastre, încât, în baza declaraţiei noastre de credinţă şi consacrare, El ne acceptă deplin ca fii şi moştenitori ai Săi, completând pentru slăbiciunile şi neajunsurile noastre cu meritul atotîndestulător al Răscumpărătorului nostru, în care ne încredem smerit. Şi nu numai atât, dar ca fii, onoraţi şi preaiubiţi, El ne face cunoscute, de asemenea, sfaturile Sale tainice, pe care alţii nu le pot cunoaşte (Mat. 13:11), şi ne invită să avem încredere în El în calitate de copii, şi să-I vorbim deschis despre tot ce ne priveşte pe noi, în deplina asigurare de interesul Său iubitor, chiar şi în cele mai mici afaceri (Ps. 103:13, 14). Apoi El ne încredinţează o parte din marea Sa lucrare. Ne dă anumiţi talanţi, anumite părţi din bunurile Sale şi ne spune să le investim pentru El după cea mai bună judecată a noastră în privinţa rentabilităţii rezultatelor, fără să dicteze toate amănuntele administrării ca unor servitori angajaţi, ci supunându-ne doar atenţiei principiile generale care trebuie să ne conducă. Astfel, de exemplu, El ne dă planul Său în privinţa lucrării pe care o avem la îndemână, cu astfel de îndrumări generale cum ar fi: să nu aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor, să fim înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, să dăm hrană la timp potrivit, să facem bine la toţi oamenii când avem ocazie, dar mai ales casei credinţei, şi să observăm timpurile şi perioadele şi caracterul lucrării în fiecare — semănatul primăvara, iar recoltatul la timpul secerişului etc., etc. Astfel, cu îndrumări generale ne trimite — nu ca pe nişte maşini, să facem un serviciu mecanic, monoton, ci ca fiinţe inteligente să ne folosim creierul, precum şi mâinile şi picioarele. Astfel ne sfătuieşte să ne „străduim”  să ne prezentăm ca lucrători aprobaţi, şi să analizăm şi să gândim, nu să fim „ca un cal sau ca un catâr care nu au pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi cu o zăbală” (Ps. 32:9). Apoi, potrivit zelului şi credincioşiei noastre, nu numai în folosirea mâinilor, ci şi a creierului în serviciul Domnului, încrederea Sa în noi va creşte şi ni se va încredinţa tot mai mult din bunurile Sale şi ni se va da un simţ corespunzător de aprobare a Tatălui nostru ceresc. Şi încrederea reciprocă şi părtăşia de scop şi lucrare ne vor atrage tot mai aproape de inima Celui veşnic, şi înţelegerea bucuroasă a stării de fii, interesul reciproc, încrederea şi simpatia ne vor umple inimile.

Suntem de asemenea asiguraţi din partea Tatălui ceresc de aceeaşi iubire pe care o are faţă de Domnul nostru Isus. Declaraţia pare aproape uimitoare, dar să ascultăm rugăciunea Domnului nostru: „Şi Mă rog nu numai pentru ei ... ca toţi să fie una ... ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că ... i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:20-23). Cu uimire întrebăm: Cum se poate aceasta? Domnul nostru Isus a fost întotdeauna în armonie perfectă cu Tatăl; un Fiu care I-a reflectat în chip glorios asemănarea; dar cu noi n-a fost aşa: noi am fost păcătoşi şi n-am avut în noi nimic vrednic de iubit. Da, dar am fost spălaţi şi curăţiţi, şi oricât de imperfect ar putea fi încă vasul nostru de pământ, inima noastră este perfectă în ochii Celui care poate citi inima. Şi când ne vede cu o inimă perfectă — un scop şi o intenţie perfecte — străduindu-ne să biruim slăbiciunile şi neputinţele cărnii noastre imperfecte, şi cu efort dureros dar hotărât de a-I face voia, încrezându-ne cu smerenie în pregătirea pe care a făcut-o pentru răscumpărarea noastră din cădere, Dumnezeu recunoaşte în noi ceea ce este vrednic de iubirea Lui. Astfel că Domnul nostru Isus ne dă clar de înţeles că Tatăl ne iubeşte, întocmai cum L-a iubit pe Fiul.

Şi această egalitate a iubirii Tatălui pentru noi ca pentru Cristos Isus nu numai că este astfel declarată, ci este şi manifestată; căci noi suntem chemaţi să fim moştenitori împreună cu Fiul Său şi părtaşi la slava Sa; şi după cum toate lucrurile sunt ale Lui, se spune că sunt şi ale noastre. Rom. 8:17; 1 Cor. 3:21-23.

În timp ce aşa este unitatea între Tatăl ceresc şi toţi fiii Săi unşi, este un fapt binecuvântat să remarcăm aceeaşi unitate între Cristos Isus şi fraţii Săi unşi. Domnul Isus nu apucă în mod egoist toată slava şi nu caută s-o reţină pentru Sine, ci mai degrabă priveşte cu admiraţie vrednicia pe care au câştigat-o şi spune: „Ce este al Tău este al Meu, şi Eu sunt preamărit în ei” (Ioan 17:10); şi vrea ca ei să fie legaţi cu El în iubirea Tatălui. De asemenea vrea ca ei să fie cu El, privind şi împărtăşind slava pe care I-o dăduse Tatăl de la întemeierea lumii — slava marilor Sale lucrări creatoare, cu toate dovezile iubirii Tatălui. Ioan 17:22-24.

Astfel toată familia divină este legată împreună într-o legătură a iubirii, părtăşiei, încrederii, simpatiei, armoniei şi interesului comun; şi onoarea şi slava unuia sunt onoarea şi slava tuturor. Rugăciunea Domnului abundă în cereri pentru această unitate. Să remarcăm expresia (vers. 21): „Ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine îspiritul sau dispoziţia Ta, şi scopurile şi ţinta fiind comune pentru noi toţiş”. Prin urmare, El vrea ca noi să adoptăm acelaşi spirit, ţintă şi scop ale Tatălui, şi să devotăm toate puterile noastre cu zel şi credincioşie pentru împlinirea voinţei Tatălui. Amin, aşa să fie.