Cristos cel Înviat

Marcu 16:1-8; Matei 28:11-15

„Pentru ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat.” Luca 24:5, 6.

R5578 W. T. 15 noiembrie 1914 (pag. 345-348)

Învierea morţilor este o chestiune uimitoare. Realizarea ei va fi cea mai mare manifestare a Puterii divine făcută vreodată îngerilor şi oamenilor. Trezirea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr prietenul lui Isus, nu sunt nicăieri numite învieri ale morţilor. Ele au fost numai treziri, ultima dintre acestea fiind cea mai uimitoare, fiindcă Lazăr fusese mort de patru zile şi începuse să putrezească.

Învierea morţilor promisă în Biblie va aduce înapoi personalitatea şi conştiinţa miilor de milioane din omenire care au murit, care au mers în ţărână sub sentinţa divină „vei muri negreşit”. „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” N-ar putea fi nici o înviere — nici o scăpare de acea sentinţă divină — decât în modul pe care l-a aranjat Dumnezeu, şi anume, că Isus a luat locul păcătosului iniţial, Adam. Cumpărarea lui de sub sentinţa morţii a însemnat cumpărarea tuturor celor care au murit în el. Astfel citim că Cristos a murit „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. 1 Pet. 3:18.

S-au răspândit idei înşelătoare în sensul că numai corpul va fi înviat — că Dumnezeu va aduna din cele patru vânturi fiecare particulă de ţărână care odată au compus o parte dintr-un corp uman şi va reorganiza rasa din aceleaşi particule de materie care odată au compus-o. Absurditatea acestei afirmaţii sporeşte când ne gândim că trupurile moarte au intrat mai mult sau mai puţin în vegetaţie, şi astfel în alte animale şi în alte fiinţe umane. Acest lucru este bine ilustrat de istoria cu mărul, ale cărui rădăcini au pătruns într-un sicriu şi au luat forma unui corp. Merele au fost mâncate de diferiţi oameni, iar unele de porci, care la rândul lor au fost trimişi în diferite părţi ale ţării.

Această anecdotă ilustrează bine lipsa de raţiune a neînţelegerii obişnuite a învăţăturilor Bibliei. Dificultatatea este că noi am pierdut din vedere faptul că Biblia declară că sufletul moare. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezec. 18:4, 20). Ştiinţa ne spune că corpurile noastre se schimbă şi se reînoiesc la fiecare şapte ani. Corpul în care a păcătuit Adam, prin urmare, a trecut — şi multe alte corpuri au trecut — în timpul celor nouă sute trezeci de ani de experinţă a sa. Dar sufletul lui, personalitatea lui, el însuşi, a murit numai o dată, ((759)) la vârsta de nouă sute treizeci de ani. Sufletul este cel care moare, care a fost răscumpărat şi care va fi înviat. „Ce semeni, semeni nu trupul care va fi.”

Domnul nostru nu mai este om

Cristos, ca Logosul care era cu Tatăl, a fost un suflet viu, sau o fiinţă pe plan spiritual înalt. De dragul omului El S-a umilit şi a devenit rob — „a luat chip de rob şi la înfăţişare a fost găsit ca om” — suflet uman. Ca suflet uman sau fiinţă umană, El a murit — „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”. Şi-a dat „viaţa ca jertfă pentru vină.” „Va vedea rodul îrăsplataş muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit.” Isa. 53:10-12.

Sufletul uman Isus a fost cel care a murit, dar El a fost înviat dintre cei morţi un Suflet de un ordin mai înalt. Atunci, după cum a prezis, El S-a înălţat „unde a fost înainte”, adică pe plan spiritual. El a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh” (1 Pet. 3:18). A luat natura de carne numai pentru marele scop de a da preţul de răscumpărare al omului; şi după ce a predat acel preţ de răscumpărare prin aceea că S-a dat la moarte, Tatăl L-a ridicat la glorie, onoare, natură divină, „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, ... şi de orice nume care se poate numi” (Efes. 1:21). Astfel Cel care S-a înălţat la învierea Sa a fost acelaşi care coborâse înainte de la starea cerească la cea pământească, după cum spune Sf. Pavel.

Fiindcă Isus la învierea Sa a fost atât de diferit, din acest punct de vedere suntem pregătiţi să înţelegem de ce după înviere S-a purtat atât de diferit de cum Se purtase înainte. După înviere apărea şi dispărea, după cum citim. El Se arăta ucenicilor pentru câteva momente deodată, apoi dispărea din ochii lor. Înainte nu făcuse niciodată ceva de felul acesta. După înviere S-a arătat în diferite corpuri, cu diferite forme, în diferite haine. Mariei i S-a arătat ca grădinar. Celor doi care mergeau spre Emaus li S-a arătat ca străin. S-a arătat nu numai ca persoană diferită, ci şi cu haine diferite; căci hainele Sale fuseseră împărţite între soldaţi.

Ce evident este că a fost omorât în trup, dar înviat în spirit! Isus Spiritul a fost Cel care S-a arătat, luând diferite forme umane şi diferite haine, cum era mai potrivit pentru ocazia respectivă. Fiinţa Spirituală a putut veni şi a venit în adunările ucenicilor când uşile erau închise şi zăvorâte de frica iudeilor. El a creat sau a materializat un corp şi îmbrăcăminte în prezenţa lor; iar după câteva momente a dispărut din ochii lor, dizolvând corpul şi îmbrăcămintea, în timp ce El, Fiinţa Spirituală, a rămas invizibil. Astfel a fost cu ucenicii timp de patruzeci de zile înainte de a Se înălţa; totuşi ei nu L-au văzut, decât câteva minute deodată în şapte împrejurări diferite.

Cele patruzeci de zile au fost foarte necesare pentru a-i învăţa pe ucenicii evrei, şi pe toţi urmaşii Domnului de atunci încoace, două lecţii mari:

1) Că El nu mai era mort, ci viu;

2) Că nu mai era om, ci Spirit. „Domnul este Duhul.” 2 Cor. 3:17.

Importanţa Învierii Domnului nostru

Că Domnul nostru n-a mai fost trup, ci Fiinţă Spirituală cu glorie cerească, este clar stabilit de relatarea Sf. Pavel a propriilor sale experienţe. El explică faptul că a fost necesar ca cei doisprezece apostoli să poată duce mărturia faptului că Isus înviase dintre cei morţi. N-ar fi putut fi nici un Mesaj evanghelic de speranţă a favorii divine printr-un Mântuitor mort. Dacă Cristos n-ar fi înviat, atunci cine ar fi fost cel care să poată stabili vreodată Împărăţia Mesianică? Cine ar fi fost cel care să poată da Bisericii o parte în Întâia Înviere şi să-i facă părtaşi gloriei Sale cereşti? Dacă Cristos n-ar fi înviat, cine ar fi fost cel care să poată chema din mormânt miliardele adormite, trezindu-i, prin Glasul care spune pace prin Isus Cristos, la ocaziile vieţii veşnice prin supunere la Împărăţie?

Apostolul ne aminteşte toate acestea convingător, zicând: „Dacă Hristos n-a înviat, credinţa voastră este zadarnică ... şi cei care au adormit în Hristos au pierit” (1 Cor. 15:16-18). Din acestea vedem că Sf. Pavel nu împărtăşeşte în nici un fel ideile celor care pretind nescriptural că Isus în timp ce era mort a fost de fapt viu; şi că învierea morţilor este numai o formalitate, cu totul netrebuincioasă ducerii la îndeplinire a Planului lui Dumnezeu. Învăţătura divină este că morţii nu ştiu nimic şi că învierea morţilor este o necesitate absolută pentru orice viaţă sau speranţă sau binecuvântare viitoare.

Faptul că Cristos a înviat dintre cei morţi este o garanţie a puterii lui Dumnezeu de a învia morţii. Pe lângă aceasta, este o garanţie că Isus a îndeplinit lucrarea pe care a venit în lume s-o facă. Ne dovedeşte că El trebuie să fi ţinut perfect Legea Divină, altfel n-ar fi fost vrednic de o înviere dintre cei morţi. În plus, dovedeşte valoarea morţii Sale — eficienţa ei ca o compensaţie pentru păcatul tatălui Adam şi astfel ca Preţ de Răscumpărare pentru păcatele lumii.

Arătările după înviere

Sf. Pavel ne spune că el L-a văzut pe Isus după învierea Sa. El ne spune că înfăţişarea Domnului nostru a fost ca aceea a unei lumini strălucitoare mai presus de strălucirea soarelui în miezul zilei. Ne spune ce efect a avut asupra caracterului său şi asupra vederii sale — că o privire la Isus Cel glorios i-a distrus vederea, care mai apoi i-a fost redată parţial prin îndurare divină. Aceasta a fost a opta arătare a lui Isus ucenicilor Săi. În şapte dintre ele S-a arătat în trup; într-una S-a arătat în glorie care depăşea strălucirea soarelui. El a fost acelaşi în toate cazurile, dar înfăţişările au fost diferite.

Arătările în trup în cele patruzeci de zile corespund exact arătărilor lui Isus cu mult timp înainte, dintre care una a fost lui Avraam. El a mâncat şi a vorbit cu Avraam; dar Avraam n-a ştiut că a vorbit cu Domnul şi a gândit că era om, fiindcă S-a arătat în formă umană şi cu haine obişnuite. El a dispărut din faţa lui Avraam aşa cum a dispărut din faţa apostolilor şi din a lui Saul. Când i S-a arătat lui Avraam a fost Fiinţă Spirituală; şi a fost Fiinţă Spirituală după învierea Sa când li S-a arătat apostolilor Săi. Între timp a fost făcut trup tocmai cu scopul suferinţei, Cel drept pentru cei nedrepţi.

După ce a împlinit suferinţa, n-a mai existat un scop pentru care Domnul nostru să rămână trup. Domnul Slavei din Cer nu este trup, nu este om. Dacă ar fi, El ar fi „cu puţin mai prejos decât îngerii”. Dar apostolul ne asigură că la înviere El S-a înălţat mult deasupra îngerilor. Filip. 2:9-11; Evr. 1:3, 4.

A fost tot atât de uşor pentru Isus să Se arate într-o formă ca şi în alta, într-un fel de îmbrăcăminte ca şi în altul. S-a arătat în diferite forme, pentru a ((760)) se putea imprima o dublă lecţie, că El nu era mort şi că nu mai era om. A doua arătare cu rănile pentru a-l convinge pe Toma este în mod special vrednică de remarcat. El a fost gata să facă orice demonstraţie care era necesară, fiindcă, dacă ucenicii Lui nu credeau într-adevăr în învierea Lui, ei nu puteau face lucrarea care era în faţa lor, nici chiar nu puteau primi Spiritul sfânt la Cincizecime. Spiritul sfânt na fost dat decât celor care credeau în Isus — care au acceptat faptul morţii Sale ca Sacrificiu pentru păcate şi care aveau încredere în El ca Mântuitorul prin care să vină binecuvântarea divină, concepându-i de Spirit sfânt şi restabilindu-i la părtăşie cu Dumnezeu ca şi copii ai Săi.

Şi alte dovezi scripturale

Dacă sunt necesare şi alte dovezi că Isus nu este o fiinţă de carne — că nu mai este om — acea dovadă poate fi găsită în asigurarea apostolului că sânge şi carne nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, şi că, de aceea, fiecare membru al Bisericii trebuie să fie schimbat înainte de a putea intra şi avea parte în Împărăţia lui Cristos. Schimbarea va fi de la starea sau condiţia sau sufletul pământesc la condiţie sau suflet sau fiinţă spirituală. Apostolul declară că toţi trebuie să fim schimbaţi, ca să putem fi ca Domnul nostru. Dacă trupul nostru de carne trebuie să dea locul unui trup spiritual pentru a putea fi ca Domnul nostru, este evident că El este un trup spiritual, o fiinţă spirituală, un suflet spiritual. Aceasta este în acord şi cu Sf. Pavel, în privinţa învierii Bisericii. El spune: „Este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”.

Un lucru total diferit însă ne este adus în atenţie de către acelaşi apostol în Filipeni 3:21, unde declară că Domnul Isus va „schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă”. Gândul de aici este în privinţa Bisericii în întregimea ei, şi nu a corpurilor individuale ale Bisericii. Apostolul vorbeşte despre Trupul stării noastre smerite, la singular. Ideea este că Isus, Capul Bisericii, Şi-a avut experienţele Sale de umilire înainte de moartea şi de învierea Sa. Capul Bisericii a fost înălţat, a fost glorificat cu mai mult de o mie opt sute de ani în urmă. De atunci, toţi cei care I-au îmbrăţişat cauza s-au identificat cu un Trup, sau o companie care este dispreţuită de oameni, un Trup umilit, despre care Sf. Pavel spune: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”. Dar la a Doua Venire a lui Cristos, umilirea Bisericii, a Trupului Său va înceta, fiindcă Domnul va schimba glorios Trupul Său la Întâia Înviere. După aceea nu va mai fi o Biserică sau Trup dispreţuit, ci slăvit.