Cristos cel Înviat

Marcu 16:1-8; Matei 28:11-15

„Pentru ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci a înviat.” Luca 24:5, 6.

R5578 W. T. 15 noiembrie 1914 (pag. 345-348)

Învierea morților este o chestiune uimitoare. Realizarea ei va fi cea mai mare manifestare a Puterii divine făcută vreodată îngerilor și oamenilor. Trezirea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr prietenul lui Isus, nu sunt nicăieri numite învieri ale morților. Ele au fost numai treziri, ultima dintre acestea fiind cea mai uimitoare, fiindcă Lazăr fusese mort de patru zile și începuse să putrezească.

Învierea morților promisă în Biblie va aduce înapoi personalitatea și conștiința miilor de milioane din omenire care au murit, care au mers în țărână sub sentința divină „vei muri negreșit”. „Țărână ești și în țărână te vei întoarce.” N-ar putea fi nici o înviere — nici o scăpare de acea sentință divină — decât în modul pe care l-a aranjat Dumnezeu, și anume, că Isus a luat locul păcătosului inițial, Adam. Cumpărarea lui de sub sentința morții a însemnat cumpărarea tuturor celor care au murit în el. Astfel citim că Cristos a murit „Cel Drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu”. 1 Pet. 3:18.

S-au răspândit idei înșelătoare în sensul că numai corpul va fi înviat — că Dumnezeu va aduna din cele patru vânturi fiecare particulă de țărână care odată au compus o parte dintr-un corp uman și va reorganiza rasa din aceleași particule de materie care odată au compus-o. Absurditatea acestei afirmații sporește când ne gândim că trupurile moarte au intrat mai mult sau mai puțin în vegetație, și astfel în alte animale și în alte ființe umane. Acest lucru este bine ilustrat de istoria cu mărul, ale cărui rădăcini au pătruns într-un sicriu și au luat forma unui corp. Merele au fost mâncate de diferiți oameni, iar unele de porci, care la rândul lor au fost trimiși în diferite părți ale țării.

Această anecdotă ilustrează bine lipsa de rațiune a neînțelegerii obișnuite a învățăturilor Bibliei. Dificultatatea este că noi am pierdut din vedere faptul că Biblia declară că sufletul moare. „Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ezec. 18:4, 20). Știința ne spune că corpurile noastre se schimbă și se reînoiesc la fiecare șapte ani. Corpul în care a păcătuit Adam, prin urmare, a trecut — și multe alte corpuri au trecut — în timpul celor nouă sute trezeci de ani de experință a sa. Dar sufletul lui, personalitatea lui, el însuși, a murit numai o dată, ((759)) la vârsta de nouă sute treizeci de ani. Sufletul este cel care moare, care a fost răscumpărat și care va fi înviat. „Ce semeni, semeni nu trupul care va fi.”

Domnul nostru nu mai este om

Cristos, ca Logosul care era cu Tatăl, a fost un suflet viu, sau o ființă pe plan spiritual înalt. De dragul omului El S-a umilit și a devenit rob — „a luat chip de rob și la înfățișare a fost găsit ca om” — suflet uman. Ca suflet uman sau ființă umană, El a murit — „S-a dat pe Sine Însuși la moarte”. Și-a dat „viața ca jertfă pentru vină.” „Va vedea rodul îrăsplataș muncii sufletului Lui și va fi mulțumit.” Isa. 53:10-12.

Sufletul uman Isus a fost cel care a murit, dar El a fost înviat dintre cei morți un Suflet de un ordin mai înalt. Atunci, după cum a prezis, El S-a înălțat „unde a fost înainte”, adică pe plan spiritual. El a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh” (1 Pet. 3:18). A luat natura de carne numai pentru marele scop de a da prețul de răscumpărare al omului; și după ce a predat acel preț de răscumpărare prin aceea că S-a dat la moarte, Tatăl L-a ridicat la glorie, onoare, natură divină, „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, ... și de orice nume care se poate numi” (Efes. 1:21). Astfel Cel care S-a înălțat la învierea Sa a fost același care coborâse înainte de la starea cerească la cea pământească, după cum spune Sf. Pavel.

Fiindcă Isus la învierea Sa a fost atât de diferit, din acest punct de vedere suntem pregătiți să înțelegem de ce după înviere S-a purtat atât de diferit de cum Se purtase înainte. După înviere apărea și dispărea, după cum citim. El Se arăta ucenicilor pentru câteva momente deodată, apoi dispărea din ochii lor. Înainte nu făcuse niciodată ceva de felul acesta. După înviere S-a arătat în diferite corpuri, cu diferite forme, în diferite haine. Mariei i S-a arătat ca grădinar. Celor doi care mergeau spre Emaus li S-a arătat ca străin. S-a arătat nu numai ca persoană diferită, ci și cu haine diferite; căci hainele Sale fuseseră împărțite între soldați.

Ce evident este că a fost omorât în trup, dar înviat în spirit! Isus Spiritul a fost Cel care S-a arătat, luând diferite forme umane și diferite haine, cum era mai potrivit pentru ocazia respectivă. Ființa Spirituală a putut veni și a venit în adunările ucenicilor când ușile erau închise și zăvorâte de frica iudeilor. El a creat sau a materializat un corp și îmbrăcăminte în prezența lor; iar după câteva momente a dispărut din ochii lor, dizolvând corpul și îmbrăcămintea, în timp ce El, Ființa Spirituală, a rămas invizibil. Astfel a fost cu ucenicii timp de patruzeci de zile înainte de a Se înălța; totuși ei nu L-au văzut, decât câteva minute deodată în șapte împrejurări diferite.

Cele patruzeci de zile au fost foarte necesare pentru a-i învăța pe ucenicii evrei, și pe toți urmașii Domnului de atunci încoace, două lecții mari:

1) Că El nu mai era mort, ci viu;

2) Că nu mai era om, ci Spirit. „Domnul este Duhul.” 2 Cor. 3:17.

Importanța Învierii Domnului nostru

Că Domnul nostru n-a mai fost trup, ci Ființă Spirituală cu glorie cerească, este clar stabilit de relatarea Sf. Pavel a propriilor sale experiențe. El explică faptul că a fost necesar ca cei doisprezece apostoli să poată duce mărturia faptului că Isus înviase dintre cei morți. N-ar fi putut fi nici un Mesaj evanghelic de speranță a favorii divine printr-un Mântuitor mort. Dacă Cristos n-ar fi înviat, atunci cine ar fi fost cel care să poată stabili vreodată Împărăția Mesianică? Cine ar fi fost cel care să poată da Bisericii o parte în Întâia Înviere și să-i facă părtași gloriei Sale cerești? Dacă Cristos n-ar fi înviat, cine ar fi fost cel care să poată chema din mormânt miliardele adormite, trezindu-i, prin Glasul care spune pace prin Isus Cristos, la ocaziile vieții veșnice prin supunere la Împărăție?

Apostolul ne amintește toate acestea convingător, zicând: „Dacă Hristos n-a înviat, credința voastră este zadarnică ... și cei care au adormit în Hristos au pierit” (1 Cor. 15:16-18). Din acestea vedem că Sf. Pavel nu împărtășește în nici un fel ideile celor care pretind nescriptural că Isus în timp ce era mort a fost de fapt viu; și că învierea morților este numai o formalitate, cu totul netrebuincioasă ducerii la îndeplinire a Planului lui Dumnezeu. Învățătura divină este că morții nu știu nimic și că învierea morților este o necesitate absolută pentru orice viață sau speranță sau binecuvântare viitoare.

Faptul că Cristos a înviat dintre cei morți este o garanție a puterii lui Dumnezeu de a învia morții. Pe lângă aceasta, este o garanție că Isus a îndeplinit lucrarea pe care a venit în lume s-o facă. Ne dovedește că El trebuie să fi ținut perfect Legea Divină, altfel n-ar fi fost vrednic de o înviere dintre cei morți. În plus, dovedește valoarea morții Sale — eficiența ei ca o compensație pentru păcatul tatălui Adam și astfel ca Preț de Răscumpărare pentru păcatele lumii.

Arătările după înviere

Sf. Pavel ne spune că el L-a văzut pe Isus după învierea Sa. El ne spune că înfățișarea Domnului nostru a fost ca aceea a unei lumini strălucitoare mai presus de strălucirea soarelui în miezul zilei. Ne spune ce efect a avut asupra caracterului său și asupra vederii sale — că o privire la Isus Cel glorios i-a distrus vederea, care mai apoi i-a fost redată parțial prin îndurare divină. Aceasta a fost a opta arătare a lui Isus ucenicilor Săi. În șapte dintre ele S-a arătat în trup; într-una S-a arătat în glorie care depășea strălucirea soarelui. El a fost același în toate cazurile, dar înfățișările au fost diferite.

Arătările în trup în cele patruzeci de zile corespund exact arătărilor lui Isus cu mult timp înainte, dintre care una a fost lui Avraam. El a mâncat și a vorbit cu Avraam; dar Avraam n-a știut că a vorbit cu Domnul și a gândit că era om, fiindcă S-a arătat în formă umană și cu haine obișnuite. El a dispărut din fața lui Avraam așa cum a dispărut din fața apostolilor și din a lui Saul. Când i S-a arătat lui Avraam a fost Ființă Spirituală; și a fost Ființă Spirituală după învierea Sa când li S-a arătat apostolilor Săi. Între timp a fost făcut trup tocmai cu scopul suferinței, Cel drept pentru cei nedrepți.

După ce a împlinit suferința, n-a mai existat un scop pentru care Domnul nostru să rămână trup. Domnul Slavei din Cer nu este trup, nu este om. Dacă ar fi, El ar fi „cu puțin mai prejos decât îngerii”. Dar apostolul ne asigură că la înviere El S-a înălțat mult deasupra îngerilor. Filip. 2:9-11; Evr. 1:3, 4.

A fost tot atât de ușor pentru Isus să Se arate într-o formă ca și în alta, într-un fel de îmbrăcăminte ca și în altul. S-a arătat în diferite forme, pentru a ((760)) se putea imprima o dublă lecție, că El nu era mort și că nu mai era om. A doua arătare cu rănile pentru a-l convinge pe Toma este în mod special vrednică de remarcat. El a fost gata să facă orice demonstrație care era necesară, fiindcă, dacă ucenicii Lui nu credeau într-adevăr în învierea Lui, ei nu puteau face lucrarea care era în fața lor, nici chiar nu puteau primi Spiritul sfânt la Cincizecime. Spiritul sfânt na fost dat decât celor care credeau în Isus — care au acceptat faptul morții Sale ca Sacrificiu pentru păcate și care aveau încredere în El ca Mântuitorul prin care să vină binecuvântarea divină, concepându-i de Spirit sfânt și restabilindu-i la părtășie cu Dumnezeu ca și copii ai Săi.

Și alte dovezi scripturale

Dacă sunt necesare și alte dovezi că Isus nu este o ființă de carne — că nu mai este om — acea dovadă poate fi găsită în asigurarea apostolului că sânge și carne nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu, și că, de aceea, fiecare membru al Bisericii trebuie să fie schimbat înainte de a putea intra și avea parte în Împărăția lui Cristos. Schimbarea va fi de la starea sau condiția sau sufletul pământesc la condiție sau suflet sau ființă spirituală. Apostolul declară că toți trebuie să fim schimbați, ca să putem fi ca Domnul nostru. Dacă trupul nostru de carne trebuie să dea locul unui trup spiritual pentru a putea fi ca Domnul nostru, este evident că El este un trup spiritual, o ființă spirituală, un suflet spiritual. Aceasta este în acord și cu Sf. Pavel, în privința învierii Bisericii. El spune: „Este semănat în slăbiciune și înviază în putere; este semănat în necinste și înviază în slavă; este semănat trup natural și înviază trup duhovnicesc”.

Un lucru total diferit însă ne este adus în atenție de către același apostol în Filipeni 3:21, unde declară că Domnul Isus va „schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului Său de slavă”. Gândul de aici este în privința Bisericii în întregimea ei, și nu a corpurilor individuale ale Bisericii. Apostolul vorbește despre Trupul stării noastre smerite, la singular. Ideea este că Isus, Capul Bisericii, Și-a avut experiențele Sale de umilire înainte de moartea și de învierea Sa. Capul Bisericii a fost înălțat, a fost glorificat cu mai mult de o mie opt sute de ani în urmă. De atunci, toți cei care I-au îmbrățișat cauza s-au identificat cu un Trup, sau o companie care este disprețuită de oameni, un Trup umilit, despre care Sf. Pavel spune: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”. Dar la a Doua Venire a lui Cristos, umilirea Bisericii, a Trupului Său va înceta, fiindcă Domnul va schimba glorios Trupul Său la Întâia Înviere. După aceea nu va mai fi o Biserică sau Trup disprețuit, ci slăvit.