Vol. 11 Septembrie-Octombrie 2004 Nr. 6

LEGEA REGALĂ A IUBIRII

„Noi care suntem tari suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu ne plăcem nouă înșine. Fiecare dintre noi să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii. Căci și Hristos nu Și-a plăcut Lui Însuși.” Romani 15:1-3.

R5555 W. T. 15 octombrie 1914 (pag. 309-311)

Ca fii ai lui Dumnezeu, fiecare dintre noi trebuie să aibă grijă ca ceilalți să nu fie vătămați de libertatea noastră în Cristos; căci acest lucru ar fi condamnat de Legea Iubirii. Apostolul accentuează clar acest gând din această Epistolă către Biserica din Roma. El arată că nu toți copiii Domnului sunt la fel de „tari în credință”. Unii, slabi în credință, pot vedea că Isus este Răscumpărătorul nostru, dar nu pot înțelege încă libertatea pe care noi ca fii o avem în Cristos. Unul înțelege că are libertatea să mănânce orice îi priește, în timp ce altul, care este slab, mănâncă numai legume, ca nu cumva să încalce vreo lege sub care crede el că se află. Unii creștini îi condamnă pe frații lor care mănâncă carne, părând să uite că Domnul nostru a mâncat carne. Ar trebui să învățăm să acordăm unul altuia o deplină libertate a conștiinței; cel mai tare să nu disprețuiască pe cel mai slab, nici cel mai slab să nu judece pe alții după el. Ar trebui să fie suficient pentru fiecare din noi să știm că Dumnezeu îi acceptă pe ceilalți ca și pe noi și Își arată acceptarea binecuvântându-i în serviciul Său.

Este la fel în privința ținerii zilelor. Unul consideră o zi mai presus decât alta, după cum spune apostolul, în timp ce altul consideră toate zilele la fel. Fiecare să-și îndeplinească pe deplin convingerea propriei minți — oricare crede el că este voia lui Dumnezeu pentru el. Când sf. Pavel îndeamnă ca fiecare „să fie pe deplin convins în mintea sa”, el nu vrea să spună că fiecare trebuie să hotărască anume care este voința lui Dumnezeu pentru toți copiii Săi, și apoi să nu se miște de la opinia sa, fie că este bună, fie că este greșită, și să nu fie dispus să asculte sau să ia în considerare gândul celorlalți frați asupra subiectului. Dimpotrivă, el îndeamnă la creștere în deplina libertate a lui Cristos, sfătuind la răbdare și considerație din partea celui mai tare pentru cel mai slab. El aprobă pe cel mai puternic și declară în mod clar că fratele care se consideră în robie în ceea ce privește mâncarea cărnii, respectarea Sabatului etc., este fratele slab.

Iubire și considerație pentru cel mai slab

Totuși, apostolul sfătuiește ca, dacă fratele slab respectă o astfel de robie, nu ca o încercare de a „ține Legea” și de a se justifica astfel înaintea lui Dumnezeu, ignorând sacrificiul de răscumpărare al lui Cristos, ci pentru că el crede că Răscumpărătorul nostru dorește ca el să fie legat prin astfel de porunci și obiceiuri, atunci cei mai tari să nu-l blameze din cauza slăbiciunii conștiinței sale sau s-o ia în derâdere, ci să-l primească ca pe un frate, sperând că disciplina, experiența și creșterea în har și cunoștință îl vor aduce treptat la libertatea la care alți frați ajung mai repede.

Cei puternici care intră deplin în spiritul afirmației apostolului, „bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin și să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau slăbire”, și se abțin de la ceea ce le permite conștiința, au o binecuvântare mai mare. Ei își pot da seama într-un grad mai mare că urmează în pașii Învățătorului; „căci și Hristos nu Și-a plăcut Lui Însuși”. Dar dacă frații mai tari ar încerca prin sarcasm și ((798)) influență să forțeze pe cei mai slabi să folosească o libertate pe care ei n-o pot înțelege, ar însemna să-i forțeze să păcătuiască. De aceea frații mai slabi ar trebui lăsați la libertatea conștiinței lor. Numai influențele iubirii și adevărului ar trebui exercitate asupra lor, în speranța educării lor treptate în aprecierea privilegiilor lor depline ca bărbați liberi în Cristos.

Astfel corpul lui Cristos poate fi plin de dragoste și unitate, fiecare membru împlinind convingerile propriei sale minți în privința voinței Domnului, și fiecare căutând să crească în har și în cunoștință, ieșind din slăbiciunea copilăriei la tăria maturității cât de repede posibil, dezvoltându-se pe măsură ce se hrănește din Cuvântul lui Dumnezeu.

Apostolul se referă în special la ținerea zilelor ca o lipsă a dezvoltării, spunând (Galateni 4:10, 11): „Voi țineți zile, luni, timpuri și ani. Mă tem pentru voi să nu fi lucrat în zadar printre voi”. El se adresează aici acelora care au cunoscut odată libertatea fiilor lui Dumnezeu, dar care intrau acum iarăși în robie prin învățături false. El recunoaștea în ei o dovadă că nu creșteau în libertatea fiilor lui Dumnezeu, ci mergeau înapoi spre starea de servitori; și el se temea că această slăbiciune și nereușită de a menține libertatea stării de fii îi putea duce chiar până acolo încât să respingă Evanghelia — că Cristos S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre — și să accepte ca Evanghelie un surogat nefolositor — că Cristos îi va mântui dacă vor ține legea.

Dar glorioasă este libertatea fiilor lui Dumnezeu! Să stăm tari în ea, pe măsură ce Domnul ne face capabili să o înțelegem în plinătatea ei; totuși, în același timp oferind simpatie și iubire celor care încă n-au ajuns la poziția avantajoasă înaltă de unde pot avea o vedere largă, cuprinzătoare a stării noastre binecuvântate în Cristos. Astfel noi purtăm neputințele fraților slabi, ale tovărășilor noștri de pe Cale, și astfel suntem în armonie cu Legea Iubirii.

Frumusețea negării de sine

Se pare că apostolul ne atrage atenția asupra gândului că egoismul este principiul predominant al lumii. Oamenii caută în general să-și placă lor înșile — de multe ori în mod nedrept, uneori drept, dar pur și simplu ignorând pe alții. El arată că creștinul trebuie să ia o cale diferită. Noi ne-am înscris sub steagul lui Cristos, care este steagul Iubirii. Noi trebuie să ne uităm bine la regulile care aparțin acestei noi ordini de lucruri ai cărei membri am devenit. Urmașii lui Cristos, în loc să caute interesele lor egoiste, trebuie să dea atenție intereselor altora. În loc să caute propria lor plăcere, ei trebuie să caute plăcerea altora, unde aceasta nu intră în conflict cu angajamentul lor de consacrare.

Aceasta nu înseamnă că ucenicii lui Cristos trebuie să-și caute propria lor nefericire. Ci ei trebuie să-și dedice gândirea și timpul pentru a plăcea altora mai degrabă decât lor. Apostolul ne spune că acesta este exemplul pus înaintea noastră de Conducătorul nostru, Modelul nostru — „Căci și Hristos nu Și-a plăcut Lui Însuși”. El n-a fost în lume să caute să facă lucrurile plăcute cărnii Sale. Din contră, El a renunțat la interesele Sale carnale și la mulțumirea lor pentru beneficiul omenirii. Așa ne angajăm să facem când încercăm să mergem în urmele Lui. Negarea de sine, luarea crucii, înseamnă renunțarea la propria voință și ducerea unei vieți neegoiste, conform Modelului divin și Planului divin.

Frații noștri sunt aproapele nostru în sensul cel mai apropiat

Având această lumină asupra cuvintelor apostolului, gândul nostru este că sensul primar al cuvântului aproapele, așa cum este folosit de sf. Pavel, se referă la aceia care ne sunt cei mai apropiați. Adică, în Biserica lui Cristos, frații noștri sunt aproapele nostru; ei sunt cei mai apropiați, cei mai aproape de inimile nostre. Toți copiii lui Dumnezeu sunt frații noștri; ei sunt în mod special aproapele nostru pentru că sunt la nivelul nostru. Noi trebuie să căutăm în mod special să plăcem acestora pentru edificarea lor. Aceasta nu înseamnă că trebuie neapărat să le plăcem după carne; pentru că aceasta ar fi, în multe cazuri, reversul edificării lor. Dacă noi le plăcem fraților în mod corect, mai degrabă le vom „trezi mintea sănătoasă”, mintea spirituală, la iubire, credință și zel, la fapte bune. Aceasta implică faptul că cuvântul „plăcea” este folosit aici într-un sens limitat.

Pentru noi nu este posibil să plăcem tuturor oamenilor. Direcția energiilor noastre ar trebui să fie spre binele lor după cum avem ocazie. Chiar dacă ei nu sunt sfinți, noi trebuie să-i „provocăm” — să-i trezim — „la dragoste și fapte bune” cât este posibil, și nu la mânie sau la răutate sau la păcat sau la ceva nevrednic. Poate nu întotdeauna vom avea succes în a plăcea oamenilor spre edificarea lor. Se poate să fie ocazii când chiar frații să se simtă mâhniți mai degrabă decât mulțumiți de eforturile noastre de a-i servi. Noi credem însă că dacă noi căutăm să le plăcem spre edificare, încercând să exercităm spiritul minții sănătoase, cursul nostru va avea aprobarea și binecuvântarea Domnului, fie că are aprobarea altora — chiar a fraților — fie că nu.

Să ne străduim „să plăcem aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii”. Această chestiune referitoare la cine este aproapele, la ideea de apropiere, se extinde, după Biserică, la familiile noastre. Desigur, în ceea ce privește obligațiile pământești și necesitățile materiale, familia noastră ar avea prima pretenție și ar fi aproapele nostru, foarte apropiată, după carne. Trebuie să le plăcem pentru zidirea lor — trebuie să căutăm ((799)) să le facem bine, după cum este sugerat aici. Același principiu s-ar extinde, după cum repede putem vedea, la măcelar, la brutar, la omul care aduce gheața etc. Noi nu trebuie să le plăcem acestora în dauna lor, sau în alt mod care n-ar fi spre zidirea lor. Nu trebuie să coborâm la metodele lumii. Dacă ei doresc să spună povești care nu sunt bune, nici curate, nu trebuie să ne alăturăm lor. Dacă nu le putem plăcea prin ceea ce este bun, trebuie să evităm contactul inutil. Noi trebuie numai să facem binele și să edificăm.

Lumea recunoaște binele

Noi trebuie să ne străduim să le fim cât se poate de plăcuți tuturor celor care sunt aproape. Dacă mustrăm într-un mod dur, aceasta nu le va fi plăcut și probabil nici nu-i va edifica. Există un mod în care putem mustra în mod adecvat chiar și pe oamenii foarte lumești. Lumea are un standard moral și religios mai înalt decât ar fi oamenii dispuși să recunoască. Chiar dacă pe dinafară zâmbesc disprețuitor, în inima lor recunosc ce este bine. Adesea întâlnim oameni care sunt necurați în viața lor, cărora le place societatea celor curați. Ei apreciază într-o oarecare măsură binele, chiar dacă, ei fiind necurați, este posibil să mânjeasă tot ce ating.

Pentru noi n-ar fi potrivit să așteptăm să putem face mult bine oamenilor din lume în prezent — cel puțin atâta roadă să fie dovedită în general. Scopul nostru trebuie să fie întotdeauna să plăcem în măsura posibilităților, atât cât va permite loialitatea față de Dumnezeu și față de Adevăr. Noi nu trebuie să fim de felul celor „ursuzi”, care întotdeauna trec prin lume cu ceartă. Mai degrabă să lăsăm lumina noastră să strălucească, pentru ca ei să vadă faptele noastre bune și astfel „să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”. Un spirit blând, amabil, este cea mai bună recomandare pe care o putem da acum lumii despre puterea Adevărului. Poporul Domnului trebuie să aibă o dispoziție amabilă față de toți oamenii — în special în Biserică, dar și față de toți cei cu care venim în contact.

Un cuvânt de avertizare

Să spunem aici că ne temem că unii din copiii Domnului care au soț sau soție care nu sunt în armonie cu Adevărul, sau poate mai mult sau mai puțin în armonie, dar nu sunt pe deplin consacrați Domnului, fac o greșeală și poate prin exemplul lor împiedică dezvoltarea mai departe a interesului tovarășului lor. Dacă, de exemplu, un soț este pe deplin consacrat și soția lui nu este, soțul trebuie să dea dovadă de mare grijă pentru ca zelul lui pentru Adevăr să nu-l facă săși neglijeze datoria de a ajuta să ridice poverile grijii pentru casă etc., care apasă asupra soției. Lucrarea voluntară, adunările etc., să nui ocupe timpul liber astfel încât să treacă cu vederea faptul că el are o datorie specială față de soția sa în slujirea nevoilor ei reale sau a confortului ei.

Ne este teamă că unii au fost amărâți și împiedicați de la o deplină acceptare a Adevărului sau au fost conduși la împotrivire din cauza unei astfel de lipse a considerației iubitoare, atente din partea tovarășului de viață, care declară o consacrare deplină Domnului. Dacă noi cu adevărat suntem pe deplin ai Domnului, casa noastră este primul loc unde trebuie demonstrat acest fapt. Nici o măsură de zel în serviciul Adevărului în afara căminului nostru nu ne va scuza de datoriile pe care le datorăm familiilor noastre și pe care ele au dreptul să le exprime. A ne îndeplini obligațiile este un adevărat serviciu pentru Adevăr, și adesea unul foarte eficient. Dacă este nevoie de a aduce apă sau cărbune sau lemne, sau orice alte servicii reale pe care un soț poate și trebuie să le facă soției sale, acestea să nu fie neglijate pentru orice alt serviciu. Dacă ea dorește să participe la unele adunări, el să arate apreciere pentru compania ei și plăcere de a o avea cu el.

Aceeași regulă se aplică și la soția consacrată. Un oarecare timp și serviciu personal sunt cerințe drepte ale soțului; și soția să exercite spiritul dreptății, al iubirii și al minții sănătoase în această privință, și să nu dea tovarășului ei o cauză dreaptă să simtă că este uitat, neiubit și neîngrijit din cauza noilor interese ale soției. Soțul este capul legitim al casei. Există datorii care sunt obligații pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, și a le neglija sau ignora pe acestea poate fi cauza unui rău incalculabil. Datoriile reale ale unui soț sau soții sau părinte sau copil, nu sunt niciodată desființate atunci când ne predăm Domnului. Fiecare sfânt consacrat ar trebui să caute, prin rugăciune și studierea Cuvântului și providențelor divine din viața noastră, să discearnă voia Domnului cu privire la noi, pentru ca să putem fi „epistole vii” care vor slăvi pe Dumnezeul nostru, și să nu aducă rușine asupra cauzei Sale sau asupra mărturisirii credinței noastre creștine.

Sacrificiul, misiunea noastră specială

Fiecare membru al preoției regale trebuie săși aducă aminte că misiunea specială a funcției noastre, a vocației noastre, a chemării noastre, în prezent este de a sacrifica. O formă de serviciu care adeseori nu este observată de poporul Domnului este ocazia de a renunța la dorințele și la planurile noastre, la metodele și la preferințele noastre, și în interesul păcii să acceptăm în schimb planurile, dorințele, preferințele altora — unde este numai o chestiune de preferință personală. Unde credem că Domnului Îi va plăcea să primească chestiunea în oricare dintre cele două moduri, o renunțare la dorințele noastre adeseori se dovedește o binecuvântare, atât pentru cel care cedează, cât și pentru cel care primește bunătate și considerație. Acesta este spiritul iubirii, spiritul Învățătorului.

((800))

În Corpul lui Cristos diferiții membri au diferite slăbiciuni moștenite împotriva cărora trebuie să ducă o luptă de-o viață întreagă; și aceste slăbiciuni sunt uneori de așa natură încât se pun într-o oarecare măsură în calea drepturilor și confortului altora, precum și ale sale. Și chiar aici apostolul oferă cuvintele de sfătuire: „Noi, deci, care suntem tari, trebuie să răbdăm slăbiciunile celor neputincioși”. Aceasta nu implică faptul că noi nu trebuie să mustrăm pe unul ca acesta și să nu ne străduim să-l ajutăm să scape de slăbiciunea sa. Trebuie să facem aceasta cu spiritul blândeții și bunătății, în timp ce cu umilință suportăm încercarea răbdării noastre. Ceea ce trebuie să căutăm este binele lui, nu în principal să ne bucurăm noi mai mult de confort fizic și mental. Noi trebuie să-i plăcem lui spre edificarea lui, nu pur și simplu ignorând slăbiciunea lui, ca și cum am considera-o corectă, ci, dacă ar fi o ocazie potrivită, să-l îndemnăm cu blândețe să lupte împotriva ei, totuși cu umilință și cu răbdare supunându-ne la disconfortul pe care aceasta ni-l aduce.

Dacă acest spirit predomină, apostolul arată mai departe (1 Corinteni 12:24-26), că nu trebuie să fie nici o dezbinare în Corp; căci toți membrii au grijă reciprocă și iubire reciprocă unul față de altul — o grijă care caută să încurajeze și să întărească tot ce este bun și să descurajeze, prin exemplul nostru și uneori printr-un cuvânt amabil, tot ce este necuviincios, și o iubire care își aruncă mantaua peste o diformitate și se străduiește să ascundă o slăbiciune mai degrabă decât să expună pe fratele sau pe sora mai slabă reproșului celorlalți frați. Astfel, în Biserica adevărată a lui Cristos, care este unită împreună în dragoste, dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; sau dacă un membru este onorat, toate membrele se bucură cu el și într-o oarecare măsură îi împărtășesc onoarea, ca și într-o familie pământească, când un membru este ridicat la o distincție onorabilă, toți membrii familiei participă la acea onoare și bucurie.

Lăsați ca lumina voastră să strălucească!

Pentru o astfel de iubire sacrificatoare de sine cât de necesar este spiritul umilinței, blândeții, răbdării și credinței! Cuvintele Învățătorului pe această temă sunt foarte convingătoare — „Dacă nu vă veți întoarce (de la spiritul lumii la Spiritul lui Cristos) și nu veți deveni ca niște copilași (în blândețe și înclinare spre învățătură), cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Această binecuvântată Lege a lui Cristos, Legea Iubirii, trebuie să stăpânească în toți cei care au luat prin consacrare numele lui Cristos. Influența ei sfântă trebuie să radieze de la noi, nu numai printre frați, ci și în afară, asupra lumii, ca o mărturie puternică a efectului harului lui Dumnezeu în inimă. Astfel le vom demonstra că iubirea lui Dumnezeu primită într-o viață aduce pace, armonie și fericire; că ea face soți nobili, devotați, credincioși; soții mai bune, mai loiale și mai delicate; copii mai ascultători, mai iubitori; vecini mai amabili, mai buni; și că ea toarnă „untdelemn în apele agitate” ale tuturor experiențelor noastre, aducând binecuvântare oriunde ajunge.