ÎNCERCĂRILE SUNT ESENŢIALE PENTRU DEZVOLTAREA CARACTERULUI

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări.” Iacov 1:2.

R 5459 W. T. 15 mai 1914 (pag. 149-150)

Toţi cei care au fost chemaţi de Domnul în timpul acestui Veac Evanghelic sunt chemaţi la ceea ce apostolul Pavel numeşte Chemarea de sus (Filip. 3:14), Chemarea cerească (Evr. 3:1), o chemare de a fi părtaşi cu Isus în gloria, onoarea şi nemurirea Sa. Dar chemarea nu este decizia în această chestiune; este numai o invitaţie cu anumite condiţii definite. Noi suntem chemaţi, nu numai la dreptate, ci şi să mergem în urmele Învăţătorului, de suferinţă şi sacrificiu de sine. Acestea sunt singurele condiţii prin care este primit cineva ca ucenic al lui Cristos. Înţelegem că Scripturile învaţă că în timpul Veacului Milenar vor fi alte condiţii de acceptare din partea lui Dumnezeu, oferite lumii. Dar nu există alte condiţii oferite acum decât cele de a deveni urmaşi şi ucenici ai lui Isus, de a umbla aşa cum a umblat El.

Apostolul Iacov dă de înţeles că ispitele pot cuprinde pe aceşti urmaşi ai lui Cristos, ispite în care vor cădea ca într-o cursă. După cum pentru o armată vrăjmaşul pune capcane, tot aşa marele Adversar pune capcane şi curse pentru noi. El se străduieşte să inducă în eroare minţile noastre şi să ne depărteze de la concepţiile corecte ale adevărului şi ale dreptăţii. Noi trebuie să fim foarte atenţi ca să evităm aceste curse. Cu toate acestea, în ciuda sârguinţei, putem cădea în capcană.

Apostolul spune că trebuie să ne bucurăm când cădem în anumite ispite — nu înseamnă că trebuie să ne bucurăm dacă o să cădem în păcat, când suntem ispitiţi ci că putem să ne bucurăm dacă ne găsim dintr-odată intraţi în ispită. Ispita nu este păcat. Dacă doar am putea ţine minte faptul că fiecare ispită, fiecare încercare, fiecare persecuţie, fiecare greutate în viaţă, care sunt permise să vină asupra celor care am făcut legământ de sacrificiu cu Domnul, sunt intenţionate pentru a ne proba, a ne încerca iubirea, pentru a se vedea dacă caracterele noastre sunt sau nu fixate, înrădăcinate şi ((962)) întemeiate în dreptate şi se zidesc în iubire, aceasta ar pune în faţa noastră într-o lumină nouă toate aceste încercări, dificultăţi şi ispite, şi ne-ar ajuta mult să luptăm o luptă bună şi să învingem. Când ne aflăm dintr-o dată în ispită, în încercare, ar trebui să spunem: Dacă prin aceste ispite, încercări, Domnul încearcă iubirea şi devotamentul meu faţă de El, atunci, oricât de neînsemnate sau oricât de importante ar putea fi, le voi folosi cu sârguinţă ca ocazii favorabile pentru a-I demonstra Domnului meu deplinătatea iubirii şi devotării mele faţă de El şi de cauza Sa. Trebuie să duc o luptă bună împotriva acestui lucru — lumea, carnea şi Adversarul — indiferent prin care din ele a fost adusă cursa.

Astfel privite şi astfel întâmpinate lucrurile, ne putem bucura în fiecare experienţă; fiecare încercare şi fiecare greutate se vor dovedi a fi o binecuvântare; pentru că, mai întâi de toate, vom avea ocazia de a-I arăta Domnului că vom îndura şi nu vom compromite cauza Sa sau poziţia noastră ca servitori ai Săi. Ne putem bucura şi de faptul că ştim că în aceste încercări caracterele noastre vor progresa spre cristalizare, dacă învingem; şi pentru că ştim că Domnul nu ne-ar lăsa să cădem în nici o ispită pe care n-ar face-o să producă pentru noi o binecuvântare dacă suntem cu totul loiali. Să ne gândim deci adeseori la cuvintele apostolului: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări”. „Vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos.” „Ferice de cine rabdă îcu credincioşieş ispita! Căci, după ce va fi găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care El a promis-o celor care Îl iubesc.” „Căci întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă” — dacă sunt folosite corect; dacă suntem instruiţi cum trebuie prin ele. 1 Petru 1:6, 7; Iacov 1:2, 12.

„Cine rabdă”

Suntem asiguraţi că cei care iubesc pe Domnul şi care datorită acestui fapt vor primi Împărăţia, vor fi cei a căror iubire va fi fost probată prin încercările şi ispitele de pe cale. Cei care nu-L iubesc pe Domnul din toată inima lor — în care eul sau alt idol au primul loc — vor fi seduşi de lume, de carne sau de Adversar, într-o oarecare formă de răzvrătire împotriva Cuvântului divin sau a providenţelor divine. Ei vor avea planuri şi teorii pe care le vor prefera în locul Planului Domnului. Aceştia, dacă vor fi analizaţi, vor fi găsiţi de obicei bazaţi fie pe egoism, fie pe ambiţie sau pe un spirit rău de invidie, ură etc. Pentru aceştia conducerea Domnului şi cuvintele Domnului îşi pierd atracţia, şi în mod corespunzător aceştia îşi pierd interesul. Asemenea celor care la prima venire s-au îndepărtat de Domnul, zicând, „Cuvântul acesta este prea tare”, ei nu mai umblă cu El.

După cum există unele substanţe care sunt slabe şi sfărâmicioase, tot aşa sunt unele care au fibră, putere, rezistenţă. Domnul alege pentru El acele caractere care au calităţi puternice şi rezistente — tărie, răbdare, îndelungă răbdare etc. Sunt unii care umblă aproape de Domnul, care nu vor fi depărtaţi de la El de nici un şiretlic al Adversarului. Ei sunt din aceia care sunt pe deplin ai Domnului — nu ai lor; ei Îl urmează oriunde i-ar conduce Domnul, pentru că nu au altă voinţă decât voinţa lui Dumnezeu. Aceştia Îl vor urma pe Domnul pe calea îngustă a încercării, disciplinării şi probării în timpul vieţii actuale, şi curând, după cum a declarat El, „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici”. Apocalipsa 3:4.

Cel care scapă de toate încercările, ispitele şi greutăţile are toate motivele să se îndoiască dacă este într-adevăr în relaţie cu Dumnezeu ca fiu. Dacă ar fi fiu, Domnul în mod sigur ar vedea necesar să-i dea încercări şi dificultăţi. Dacă nu le are pe acestea, el ar trebui să meargă la Tatăl şi să se asigure că nu există nici un obstacol din partea sa — să se asigure că s-a pus în locul potrivit unde poate fi pregătit pentru Împărăţie. „Căci Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte.” Evr. 12:6.

Nereuşitele ca „pietre de păşire”

Cu toţii ne vom bucura când încercările se vor termina şi vom fi acceptaţi ca învingători, să avem parte cu Domnul de Tronul Său. Dar răbdarea, încrederea şi iubirea trebuie mai întâi să facă în inimile noastre o lucrare de rafinare, făcându-ne maleabili, supuşi şi ascultători de Dumnezeu. Fie ca lucrarea bună să continue! Să ne bucurăm dacă încercările noastre ne-au făcut mai tari în caracter, mai umiliţi şi mai asemenea lui Cristos, mai conştienţi de neajunsurile şi imperfecţiunile noastre, mai veghetori şi mai serioşi în străduinţele noastre de a le corecta pe cât este posibil.

Chiar şi conflictele în care am avut numai victorii parţiale au avut poate ca rezultat binecuvântări pentru noi. Chiar şi în acele experienţe în care am suferit eşec absolut, prin umilirea şi durerea înfrângerii poate fi o întărire a caracterului nostru, o hotărâre fermă pentru veghere mai mare în acea direcţie şi o rugăciune mai fierbinte pentru harul susţinător al Domnului, a cărui nevoie s-a imprimat mai adânc în inimile noastre. Astfel chiar şi eşecurile pot deveni „pietre de păşire” prin care ne înălţăm spre Dumnezeu şi spre cer. Numai prin multă strâmtorare vom intra în Împărăţia cerurilor. Deci, dacă poporul Domnului se află prins în ((963)) ispite, necazuri, în loc să se simtă descurajat, trebuie să se bucure şi să spună: Acestea sunt dovezi că Domnul mă pregăteşte pentru un loc în Împărăţie. Aceasta ar trebui să ne dea curaj să luptăm lupta bună împotriva lumii, a cărnii şi a Adversarului. Carnea suferă; dar mintea cea nouă, voinţa nouă, are această bucurie; iar Noua Creatură se poate bucura, ştiind că aceste încercări nu sunt spre dauna, ci spre binele său. 1 Petru 4:13.

O cale de scăpare prevăzută

Pentru fiecare ispită Tatăl ceresc a prevăzut o cale de scăpare. Astfel, când ne aflăm în greutăţi trebuie să spunem: Tatăl ceresc permite această încercare — Domnul Isus mă va ajuta şi astfel mă voi bucura de faptul că Domnul nu va permite să fiu înfrânt; căci El a promis că toate lucrurile vor lucra spre binele meu.

După cum textul nostru spune clar: Trebuie să socotim ca o bucurie când treceţi prin ispite — nu când intrăm cu voia în ele. Nu trebuie să căutăm ispita. În starea noastră decăzută şi a celor din jurul nostru, cu Adversarul vigilent ca să ne facă rău, ştim că vor fi o mulţime de ispite fără ca noi să intrăm în ele. Dar când trecem prin ispite trebuie să spunem: M-am străduit împotriva acestui lucru, dar Domnul l-a permis; şi prin urmare, pentru mine trebuie să vină o binecuvântare din ea. Nici chiar ispitele care vin din neglijenţă nu trebuie nesocotite. Unele din cele mai mari lecţii în privinţa grijii au rezultat din efectul neglijenţei noastre.

Bucuria noastră este în mare măsură dependentă de studiul Cuvântului şi de cunoştinţa noastră despre promisiunile preţioase conţinute în el pentru cei care înving. Domnul îi vrea pe acei care vor îndura o mare luptă de suferinţe, care vor îndura cu răbdare, chiar dacă ispitele vor continua mult şi necazurile vor deveni tot mai severe. Dar dacă îşi vor pierde credinţa, toate hotărârile lor anterioare bune şi apărarea dreptăţii nu-i vor face învingători.

Aceste încercări sunt intenţionate să dezvolte în noi răbdare — pentru ca această calitate să poată fi adânc fixată. Noi construim caracter pentru toată eternitatea; şi răbdarea nu poate fi astfel dezvoltată şi menţinută decât prin greutăţi, prin probe repetate — prin hotărârea tot mereu de a fi mai puternici şi mai fermi în zidirea asemănării de caracter cu Tatăl ceresc şi cu Domnul nostru Isus Cristos.

Un cuvânt de prevenire

Acelora care sunt din această companie unsă şi care se străduiesc să obţină gloria promisă urmaşilor credincioşi ai lui Cristos, apostolul Petru le dă un cuvânt de prevenire. În primul capitol al epistolei a doua, el îndeamnă Biserica să adauge calitate după calitate la pregătirea caracterului, pentru ca astfel să poată fi pregătiţi pentru lucrurile glorioase pe care Dumnezeu lea promis celor credincioşi. El specifică credinţa ca prima calitate. La aceasta el spune că trebuie să adăugăm virtutea, cunoştinţa, răbdarea, stăpânirea de sine, evlavia, bunătatea frăţească şi o iubire largă şi generoasă pentru toată omenirea. Motivul pentru care Scripturile declară că judecata noastră va fi după credinţa noastră este că în timp ce suntem în carne nu vom fi niciodată în stare să îndeplinim lucrări cum sunt cele pe care Dumnezeu le-ar putea aproba.

Ceea ce aprobă Dumnezeu este Noua Creatură. Prin exercitarea credinţei şi prin demonstrarea loialităţii, aceste Noi Creaturi vor putea să-I fie plăcute Lui şi să realizeze caracterul potrivit poruncit în Cuvântul Său, dezvoltând roadele şi harurile Spiritului sfânt. „Dacă faceţi lucrul acesta”, spune apostolul, „nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”.

Credinţa este necesară pe tot parcursul. Fără credinţă n-am putea avea curaj să continuăm. Dacă n-am fi avut credinţă, care ar fi fost sursa noastră de încurajare? Alunecarea menţionată în textul citat mai sus (2 Petru 1:10), este evident o alunecare de la poziţia la care am fost invitaţi şi invitaţie la care noi am răspuns. Noi am fost chemaţi să fim comoştenitori cu Domnul nostru. Dacă suntem ascultători de Cuvântul Domnului şi suntem bine antrenaţi prin experienţele care ne sunt date în Şcoala lui Cristos, vom câştiga aprobarea Sa; căci „Credincios este Dumnezeu care v-a chemat”. Dacă va fi o cădere în cazul nostru, aceasta va fi datorită faptului că nu ne facem partea. Dacă nu cultivăm caracterul, nu vom obţine Împărăţia.

Cauzele care duc la cădere

Printre cei care cad, unii vor cădea mai serios decât alţii. Cei care nu înaintează vor primi anumite probe care vor hotărî dacă ei se vor întoarce înapoi în lume sau vor continua pe calea îngustă. Unii vor eşua prin aceea că nu vor manifesta suficient zel. Aceştia vor trece prin mari strâmtorări. Dacă prin aceste experienţe vor fi aduşi la o loialitate deplină faţă de Domnul, li se va acorda viaţa veşnică, dar nu pe un plan aşa de înalt ca şi când n-ar fi eşuat în manifestarea zelului lor pentru Domnul, şi a credinţei, a forţei şi a stăruinţei în a face voia Domnului.

Iarăşi, din lipsă de zel în serviciul Domnului sau din cauza cultivării unui spirit de amărăciune, o persoană se poate deteriora până când devine vrăjmaş al Domnului, iubind păcatul mai degrabă decât dreptatea. Ca împotrivitor al lui Dumnezeu, acesta va suferi o cădere totală. Dar cei care vor avea o cădere temporară, dar care după aceea vor învinge în încercările pe care Domnul le va permite să vină peste ei, arătându-şi astfel loialitatea faţă de El, vor fi complet recuperaţi. Cei care cad total nu mai pot fi recuperaţi niciodată. Aceştia vor pierde totul. Ei şi-au sacrificat speranţele umane ((964)) înainte de a putea fi acceptaţi la început; de aceea căderea lor din această stare de Noi Creaturi va fi o cădere fără speranţă.

Căderea acestora va fi mult mai gravă decât căderea lui Adam, a cărui cădere a rezultat din cunoştinţa limitată şi din lipsa de experienţă în privinţa urmărilor răului, căci aceştia au ajuns la o cunoştinţă clară a Adevărului şi au fost părtaşi la răscumpărare. Depărtarea acestora ar însemna o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi indignării aprinse — a nimicirii ca duşmani ai lui Dumnezeu. Adam a avut numai o cunoştinţă redusă a harului lui Dumnezeu şi de aceea el va fi răscumpărat şi în cele din urmă restabilit, dacă va veni în armonie cu Dumnezeu.

Dragi fraţi, să fim atenţi la căile noastre. Să cultivăm cu seriozitate roadele Spiritului pentru a putea fi prezentaţi într-adevăr „fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale”.

„ŤDin slava în slavať ce-i pusă înainte,
Mereu minunându-se, bucurându-se, adorând,
Urmăm unde El conduce, în câmpuri de strălucire
crescând,
El fiind ţinta slavei, Revelatorul şi revelatul!
Inimile noastre ferm să se fixeze unde sunt
adevărate bucurii;
Şi lauda noastră arzătoare, iubitoare să abunde,
Privind „la cele nevăzute” eterne din cer,
„Din slavă în slavă”, o Mântuitorule, să ne ridicăm.”