INTERESUL CERESC FAŢĂ DE PĂCĂTOŞI

Luca 15:1-10

„Este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” Versetul 10.

R 5426 W. T. 15 martie 1914 (pag. 92-94)

Cei care studiază Biblia ar trebui să caute întotdeauna mărgăritarele din Cuvântul Domnului în cadrul în care ele au fost plasate. A neglija aceasta înseamnă a pierde o parte din lecţia intenţionată. Cărturarii şi fariseii s-au ţinut mai presus de poporul de rând — cărturarii, fiindcă masele erau neştiutoare de carte, iar fariseii, sub pretenţia că oamenii erau păcătoşi, despărţiţi de relaţia cu Dumnezeu şi de aceea nepotriviţi să fie recunoscuţi de către cei sfinţi dintre oameni, aşa cum pretindeau a fi ei.

Isus însă a primit pe oamenii de rând, chiar şi pe vameşi, păcătoşi recunoscuţi. Cunoştinţa Sa superioară nu L-a făcut îngâmfat şi dreptatea Sa superioară nu L-a făcut mândru şi necompătimitor. El a lăsat urmaşilor Săi un exemplu ca să umble în urmele Sale. Şi cu cât Îl urmează mai îndeaproape, cu atât vor fi mai plăcuţi Tatălui şi cu atât vor fi mai pregătiţi pentru o parte în Împărăţia pentru care ne rugăm „Vie împărăţia Ta”.

Lecţia noastră ne spune cum fariseii şi cărturarii au murmurat împotriva lui Isus, acuzându-L de păcat fiindcă primea pe păcătoşi şi mânca împreună cu ei. Orice nu se armoniza cu standardele lor, ei nu puteau decât să conteste. Dificultatea lor în parte era că aveau o părere prea înaltă despre ei. Spiritul lor în această chestiune era rău, conceput de Adversar. De aceea Isus spunea uneori despre ei că erau copii ai diavolului, fiindcă lucrările lui le făceau şi spiritul lui îl aveau. Dar nici chiar aceasta nu înseamnă că fariseii erau în afara speranţei mântuirii. Nu S-a adresat Isus sfântului Petru într-o împrejurare spunând, „Înapoia Mea, Satan (adversarule)”? El era un adversar, avea spiritul împotrivitor atunci; dar corectat în armonie cu spiritul Domnului, totul sa schimbat.

Aşa este şi cu noi. „Sunteţi robii aceluia de care ascultaţi.” „După roadele lor îi veţi recunoaşte”, a spus Învăţătorul. Aplicând cuvintele Sale la mulţi ((1019)) care declară că sunt ucenicii Săi, probabil vom presupune că, intenţionat sau din neştiinţă, ei sunt în opoziţie cu învăţăturile şi cu Spiritul Învăţătorului — adversari ai învăţăturilor Sale.

Isus, cunoscând gândurile fariseilor, şi poate observând gesturile şi privirile lor sau auzind cuvintele lor, le-a răspuns printr-o pildă spunând: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută până când o găseşte?” Şi după ce a găsit-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se, şi le spune vecinilor cu mare veselie. Acest curs al păstorului, a spus Isus, ilustrează atitudinea lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor îngeri asociaţi cu El. Ei au un sentiment special de interes pentru cei care s-au rătăcit şi în mod special se bucură de recuperarea acestora. Este mai mare bucurie pentru păcătosul care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de persoane drepte care n-au nevoie de pocăinţă.

O, ce încurajator este pentru noi să ştim că acesta este sentimentul cerului, şi căderea omului şi imperfecţiunile noastre nu stau ca o barieră continuă în faţa recunoaşterii noastre de către Domnul, dacă ne întoarcem la El! El este milostiv şi ne va ierta din abundenţă şi va înlătura păcatele noastre, departe cum este răsăritul de apus. Dar acest interes este pentru cel care se pocăieşte sau pentru cel care n-a păcătuit peste limita pocăinţei. Orice oaie, fiind găsită de Păstor şi apoi preferând pe cei cu dispoziţie de lupi, nu va mai prezenta interes pentru Cei cereşti.

Mulţi aplică această pildă în mod inconsistent. Ei par să considere că toată omenirea reprezintă turma de o sută de oi, iar cea care se rătăceşte reprezintă pe păcătoşii de pe Pământ, relativ puţini. Desigur că aceasta nu poate fi adevărata interpretare! Mai degrabă, aşa cum spune profetul, „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi”. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar.”

Să interpretăm însă pilda la o scară mai mare, în armonie cu faptele şi cu Scripturile. Să înţelegem că oaia pierdută reprezintă pe Adam şi familia lui; şi cele nouăzeci şi nouă de persoane drepte care n-au nevoie de pocăinţă reprezintă pe sfinţii îngeri. Spre această vedere înclină fiecare aspect al pildei. Bunul Păstor a lăsat turma cerească şi a venit pe Pământ să găsească, să răscumpere, să recupereze omenirea, oaia pierdută; şi este mai multă bucurie în cer pentru recuperarea omenirii din păcat şi din înstrăinare de Dumnezeu decât pentru cei sfinţi, decât pentru fiecare dintre cei care n-au fost înstrăinaţi, nau avut nevoie de răscumpărare.

Lecţia pentru farisei este clară. Ei aveau un spirit diferit de al celor sfinţi. Vederea lor era pământească, egoistă, mândră şi îngâmfată, nu era în acord cu spiritul divin şi nu era plăcută lui Dumnezeu. Isus voia ca toţi ucenicii Săi săL copieze pe Dumnezeu. „Fiţi ca Tatăl vostru care este în cer.” „El este bun cu cei nemulţumitori.” „În veac ţine îndurarea Lui.”

Mila Lui a trimis pe Fiul Său, Păstorul Subordonat, ca să fie Răscumpărătorul nostru şi să ne ajute să ne întoarcem în favoarea Sa. Mila Lui va urmări oaia pierdută până când fiecare membru al rasei lui Adam va fi fost adus la o cunoştinţă a Adevărului şi la o deplină ocazie de întoarcere în staulul lui Dumnezeu. În acest scop va fi stabilită Împărăţia Mesianică. De asemenea pentru acest scop este actuala chemare a Bisericii, ca să fie o Preoţime Împărătească, pentru ca sub îndrumarea marelui Eliberator să poată fi colaboratori cu El în ducerea Mesajului harului Său tuturor membrilor familiei lui Adam.

O, cât de diferită este această vedere despre iubitorul nostru Creator de aceea care a ajuns la noi din Veacurile Întunecate! Cât este de diferită de aceea care Îl reprezintă pe Atotputernicul ca fiind mânios în sensul vicios! — care a pregătit dinainte un loc de chin veşnic pentru familia umană, cu excepţia unora puţini care au urechi de auzit şi se întâmplă să audă Mesajul în viaţa actuală. Dimpotrivă, aflăm că pregătirea iubitoare a lui Dumnezeu doar începe să fie manifestată, prin favoarea Lui faţă de Cristos şi faţă de Biserică; şi că în final cunoştinţa slavei lui Dumnezeu va umple tot pământul, până când fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi, spre slava lui Dumnezeu.

Moneda pierdută

În măsura în care devenim asemenea lui Dumnezeu, avem interes faţă de păcătoşi — în special faţă de aceia care prin ereditate sau mediu rău sunt mai adânc afundaţi în păcat, ignoranţă şi superstiţie. Având Spiritul lui Dumnezeu, suntem bucuroşi să facem orice ne stă în putere să ajungem la aceşti păcătoşi. Totuşi, nu trebuie să fim mai înţelepţi decât este scris. Nu trebuie să ne aşteptăm să găsim toate oile. Mai degrabă trebuie să pregătim pe toţi cei pe care Domnul Dumnezeul nostru îi va atrage şi îi va chema să fie asociaţi cu marele Păstor Principal în lucrarea pe care nu peste mult o va institui, lucrarea de căutare a oii pierdute şi a găsirii şi restabilirii ei — toţi care vor dori şi vor asculta.

„Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască (recupereze) ce a fost pierdut.” Rasa a fost pierdută, nu numai câţiva, Biserica; şi recuperarea lor va include tot ce a fost pierdut. Aceasta nu înseamnă universalism, ci va fi realizat prin aducerea fiecărui membru al rasei lui Adam la o cunoştinţă deplină a lui Dumnezeu şi la o ocazie deplină de recuperare din păcat şi moarte. 1 Tim. 2:3, 4.

Isus a dat încă o pildă de o importanţă asemănătoare, pentru a ilustra acelaşi adevăr mare din alt unghi. Printre evreice era obiceiul să poarte o salbă de monede pe frunte. Acestea puteau fi de aur sau de argint şi uneori ele reprezentau zestrea lor. Pierderea uneia din aceste monede reprezenta mai mult decât valoarea ei, căci absenţa ei strica frumuseţea salbei. Căutarea monedei însemna că, în loc să fie abandonată ca nefiind vrednică de consideraţie, se depunea toată sârguinţa până ((1020)) era găsită. Vecinele aflau de pierdere şi de asemenea aflau dacă era găsită şi se bucurau mult împreună cu ea. Aceasta este o altă ilustraţie a bucuriei în prezenţa îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.

Valoarea unui om

Isus a spus: „Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” Şi în lecţia aceasta El face aluzia că un om are mult mai mare valoare decât multe monede şi mult mai mare valoare decât multe oi. Cu toţii suntem de acord că ar fi greu să evaluăm prea mult, prea deplin, valoarea unei vieţi umane, în special dacă ar fi viaţa noastră proprie sau viaţa cuiva drag nouă. Dar în ce măsură manifestăm aceasta în viaţa noastră zilnică?

Fiecare să-şi pună sieşi întrebarea mai întâi, înainte de a o aplica la aproapele său. Cum manifest eu spiritul lui Dumnezeu faţă de semenii mei, în plasarea unei vieţi umane ca prim obiectiv al interesului meu? Ce fac eu zi de zi ca să dovedesc interesul declarat al meu faţă de omenire în general? Cum arăt eu interes faţă de prietenii mei, rudele mele, copiii mei, fraţii şi surorile mele?

Manufacturierul să ia acest subiect şi să se întrebe: În ce măsură pun eu valoarea monedei ca superioară celei a oamenilor? În ce măsură îngădui eu acumularea de bani să împiedice crearea şi acordarea unei protecţii potrivite angajaţilor mei şi tuturor celor al căror bine este în grija, în răspunderea mea? Degetele lor, ochii lor, membrele lor, sănătatea lor, viaţa lor, trebuie să-i fie preţioase fiecăruia care are Spiritul lui Dumnezeu chiar şi în cel mai mic grad.

Fiecare creştin să se întrebe: Cât din Spiritul lui Dumnezeu am? Cât din timpul meu dau ca să ajut pe semenii mei să iasă din dificultăţile şi încercările lor şi să se întoarcă la Dumnezeu. Cât din timpul meu şi puterea mea sacrific pentru a merge după oaia pierdută? Să-l ascultăm pe apostol: „Nu vă înşelaţi; Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. „Cine practică dreptatea este drept” — nu numai cel care declară că este urmaş al lui Isus.

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că pe Dumnezeu Îl interesează în primul rând această mare lucrare şi că El a trimis pe Fiul Său pentru realizarea ei. Să nu uităm că nu numai noi avem interes, ci interesul şi iubirea divină sunt mai mari decât ale noastre, iar înţelepciunea divină este superioară; şi cursul nostru trebuie să fie să dăm atenţie strictă „Celui care vorbeşte din ceruri”, să urmăm cursul Lui, exemplul Lui.

Aceasta poate însemna că într-o anumită măsură noi vom fi înţeleşi greşit de către alţii. Există multe teorii pentru mântuirea lumii prin ridicare socială, ridicare politică, ridicare morală, lupta împotriva viciului etc. Fără îndoială, rămâne întotdeauna adevărat principiul că în lupta dintre păcat şi dreptate sunt numai două Căpetenii; şi anume, Cristos şi Satan. Rămâne de asemenea adevărat că oricine luptă pentru Unul, luptă împotriva celuilalt. Rămâne pentru noi să ne asigurăm, mai întâi de toate, că noi suntem de partea Domnului, de partea dreptăţii, adevărului, purităţii şi bunătăţii. Există însă un pas mai departe — să ne asigurăm că luptăm cum ar vrea Căpetenia noastră să luptăm, că lucrăm cum ar vrea El să lucrăm, că ne cheltuim cum ar vrea El să ne cheltuim.

„Aceasta este voia lui Dumnezeu îcu privire la voiş, sfinţirea voastră.” Astfel, în ordinea lui Dumnezeu, mântuirea noastră vine întâi. Împăcaţi cu Dumnezeu şi consacraţi serviciului Său, întrebăm: Care este pasul următor? Răspunsul vine: „Paşte oile Mele, paşte mieluşeii Mei”. La început am putea fi înclinaţi să ezităm, să zicem: Doamne, să nu mergem mai degrabă după oaia rătăcită, după oaia pierdută? Răspunsul este dat de Domnul prin apostol, că trebuie „cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”. Dacă, prin urmare, Casa Credinţei cere tot timpul nostru când avem ocazie, am putea să nu facem nimic pentru oaia pierdută, ci numai să ajutăm la desăvârşirea celor pe care Domnul ia găsit deja.

Numai împrejurările providenţei Domnului ne pot îndruma calea. Când vedem scopul Său, obiectivul Său în acest aranjament, totul este clar. El ia din lume un popor special, ca să fie comoştenitori cu Fiul Său în Împărăţie; şi toţi au nevoie de educaţie pe linie spirituală pentru dezvoltarea lor, şi pentru potrivirea şi pregătirea lor ca să fie o Preoţime Împărătească — să fie împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu — care în curând vor judeca, vor corecta, vor ridica, vor binecuvânta toată lumea, în măsura în care se vor dovedi doritori şi ascultători.