SĂ CONTINUĂM „CU O DEPLINĂ SIGURANŢĂ A CREDINŢEI”

„Fiindcă avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei.” Evrei 10:21, 22 .

R 5424 W. T. 15 martie 1914 (pag. 88-90)

Apostolul Pavel atrage aici atenţia Bisericii, şi în special celor familiari cu aranjamentele evreieşti din zilele acelea, asupra faptului că preoţimea aaronică a fost numai tipică, intenţionată pentru un timp ca să ilustreze lucruri mai mari; că Planul real al lui Dumnezeu nu urma să fie dus la îndeplinire de către preoţimea aaronică din Casa lui Levi şi că sacrificiile lor de viţei şi ţapi nu puteau ridica păcatele, dar că de la an la an acest aranjament numai apăra poporul tipic al lui Dumnezeu — îi acoperea tipic — prin Legământul lor. Apostolul arată că trebuie să fie o Preoţime mai mare, după Rânduiala lui Melhisedec; că Domnul nostru este Capul acestei Preoţimi, iar Biserica Evanghelică sunt membrele Lui, preoţimea subordonată. El întreabă apoi: de ((1023)) ce trebuia o preoţime mai bună decât cea pe care a dat-o Dumnezeu prin Aaron şi prin fiii săi? Răspunsul este că ei erau păcătoşi şi n-ar putea niciodată anula de fapt păcatul; şi sângele acelor animale nu avea nici un merit. Preoţii aceia de fapt nu s-au întors niciodată în favoarea lui Dumnezeu. Ei aveau numai acces într-o Sfânta şi o Sfânta Sfintelor.

Dar acum Îl avem pe Cristos drept Cap al acestei Rânduieli noi de Preoţime; să ne dăm seama de poziţia noastră ca preoţi subordonaţi ai acestei rânduieli. Marele nostru Preot a intrat în Sfânta Sfintelor cea adevărată. Dovada acesteia a venit prin binecuvântarea Cincizecimii care a arătat că Tatălui I-a plăcut sacrificiul făcut de Domnul nostru şi că toate lucrurile erau gata să ne permită şi nouă să ne apropiem de Dumnezeu, având parte de experienţele Răscumpărătorului nostru, pentru a putea merge mai târziu la El dincolo de văl şi a avea parte de gloria Sa. Văzând că Dumnezeu a făcut toate aceste pregătiri îndurătoare şi ne-a acceptat drept Casă a lui Dumnezeu ca să ia locul Casei lui Aaron — şi mult mai mare decât Casa lui — să intrăm în Sfânta şi Sfânta Sfintelor adevărate „cu o inimă curată, cu deplină siguranţă a credinţei”.

Preoţilor subordonaţi li se permitea să intre în Sfânta, iar după Ziua Ispăşirii în Sfânta Sfintelor. Toţi, în acest Veac Evanghelic, care sau consacrat lui Dumnezeu şi au fost concepuţi de Spirit sunt în prima încăpere Sfântă. Aaron şi fiii lui au fost un tip al adevăratei preoţimi; dar noi nu suntem din rânduiala lui Aaron; nu suntem membri ai preoţimii aaronice, ci ai Preoţimii Melhisedec, sub Marele ei Preot. „Voi însă sunteţi ... o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” 1 Petru 2:9.

Să ne apropiem cu inimi curate

Văzând deci că avem încredere că Dumnezeu a făcut acest aranjament, că avem încredere să facem paşii potriviţi şi ne-am prezentat corpurile jertfe vii, am trecut prin consacrarea antitipică şi am primit conceperea Spiritului sfânt, să începem imediat lucrarea noii Rânduieli de Preoţime. Mari lucruri trebuie îndeplinite: să intrăm pe deplin cu El — să devenim participanţi deplini în această lucrare — în tot ce are Dumnezeu de făcut pentru noi. Să ne apropiem cu inimi sincere însă, dându-ne seama ce minunate sunt binecuvântările noastre, ce preţioasă este prevederea acoperirii cu meritul Mântuitorului nostru. Să fim sinceri şi loiali faţă de Legământul în care am intrat cu Dumnezeu.

Chemarea Domnului sub acest Legământ este: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă” (Ps. 50:5). Chemarea sau invitaţia a ieşit de-a lungul întregului Veac Evanghelic. Şi toţi cei sfinţi, toţi care au intrat în acest Legământ, sunt privilegiaţi să aibă parte în sacrificiul lui Cristos şi să conlucreze cu El.

Să mergem cu deplină siguranţă a credinţei în sensul să nu avem nici o îndoială că promisiunile lui Dumnezeu sunt adevărate şi sunt pentru noi. Lumea nu vede nici un motiv să sacrifice în viaţa prezentă şi ne socoteşte nebuni în toate zilele, cum spune apostolul. Totuşi, în deplină siguranţă a credinţei, să mergem mai departe! Să înaintăm cu loialitate până la sfârşitul căii, până vom fi uniţi cu Marele nostru Preot şi vom intra în odihna Lui!

Unşi î

Ungerea marelui Preot în tip a reprezentat numirea divină în funcţie. Aaron a fost astfel uns de Dumnezeu. Apostolul Pavel spune că „nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost Aaron”. Nici chiar Cristos nu Şi-a luat această cinste singur. Dumnezeu L-a numit spunând: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Evr. 5:4-6). Dumnezeu a tratat direct cu Domnul Isus Cristos. El a fost Cel acceptabil pentru Tatăl. Dumnezeu a dat Spiritul Său sfânt Domnului nostru în cea mai deplină măsură. Însuşi Isus ne spune că Dumnezeu nu I-a dat Spiritul Său cu măsură, fiindcă El a putut primi Spiritul sfânt în măsură deplină. Cei care sunt socotiţi ca membrii Săi nu pot primi Spiritul în măsură deplină, din pricina imperfecţiunii lor. Omul mai puţin decăzut poate primi mai mult Spirit, iar omul mai decăzut poate primi mai puţin.

Când Cristos S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi şi a aplicat meritul Său pentru aceia care vreau să se ofere să devină membri ai corpului Său, să fie asociaţi cu El în lucrarea glorioasă a Împărăţiei, El a primit aprobarea divină, care a fost manifestată prin conceperea de spirit sfânt a acelora care se prezentaseră în consacrare, Spiritul sfânt fiind dat întâi la Cincizecime. Apostolul Petru spune că Dumnezeu a îndeplinit făgăduinţa Sa faţă de Isus, acordându-I Spiritul sfânt ca să-l verse peste ucenici (Fapt. 2:33). Este de la Tatăl şi prin Fiul.

N-a fost necesar ca Tatăl ceresc să toarne Spiritul Său sfânt peste fiecare membru individual al corpului. Noi înţelegem că această imagine dată în tip este chiar completă. Spiritul sfânt fiind turnat pe Capul Marelui Preot şi curgând în jos până la poalele veşmintelor sale, tot Corpul este uns astfel. Noi primim fiecare partea noastră de ungere când intrăm în Corp şi sub Haină.

Siguranţa deplină bazată pe cunoştinţă

Vorbind celor care sunt privilegiaţi să vină la Dumnezeu în rugăciune, apostolul spune: „Să ne apropiem ... cu o deplină siguranţă a credinţei”. El vorbeşte clasei din Casa lui Dumnezeu. Israelul natural a fost de asemenea din Casa lui Dumnezeu, dar ei au fost servitori. Servitorii aparţin Casei, desigur, dar nu în sensul foarte special cum sunt copiii. Ni se dă sugestia că Moise a fost credincios ca servitor peste Casa lui, dar că Biserica lui Cristos este o Casă a Fiilor şi că Cristos este Cap peste această Casă. Casa Fiilor este aceea care se poate apropia de Dumnezeu. Siguranţa cu care aceştia se pot apropia pe drept este dependentă de anumite condiţii indicate aici. Ei trebuie să aibă ((1024)) o inimă curată şi nu să aibă o minte dublă. Trebuie ca loialitatea inimii lor să fie întreagă; trebuie să demonstreze deplin că ceea ce au spus vreau să facă, atunci când şi-au dat vieţile lui Dumnezeu. Atunci ei se pot apropia de Domnul cu îndrăzneală sfântă, în deplină siguranţă a credinţei. Toţi paşii poporului adevărat al lui Dumnezeu sunt paşi ai credinţei, ai constatării grijii Sale. Dar există o deplină siguranţă a credinţei în comparaţie cu o credinţă mai mică. O credinţă care este numai parţială ne va duce cumva aproape de Dumnezeu. O credinţă tare ne va duce mai aproape. Dar o deplină siguranţă a credinţei este acea credinţă care, dacă este păstrată, ne va scoate „mai mult decât biruitori” şi ne va face în final membri deplini ai Preoţimii Împărăteşti — în glorie.

Această deplină siguranţă a credinţei nu poate fi atinsă într-o zi. Ea cere un grad bun de informaţie. Şi Dumnezeu a dat această informaţie instruindu-ne în Cuvântul Său în privinţa a ceea ce a făcut Cristos pentru noi şi a ceea ce este dispus să facă; de ce a murit pentru noi etc. Toate acestea ne sunt date ca bază pentru credinţă. Apoi, pentru a ne întări mai departe credinţa, avem toate promisiunile nespus de mari şi scumpe şi providenţele Sale zilnice asupra noastră. De aceea, această clasă deplin consacrată se poate apropia şi poate avea deplină siguranţă că poate obţine toate lucrurile glorioase la care i-a invitat Dumnezeu — să fie moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Isus Cristos Domnul nostru „la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji”.

Siguranţa deplină necesară pentru aprobarea lui Dumnezeu

Apostolul sugerează că fără această siguranţă deplină a credinţei copilul lui Dumnezeu nu se poate apropia de El. Numai cei care se încred în Tatăl cum se încrede un copilaş în părintele lui pământesc, se pot aştepta să facă progres bun pe calea îngustă şi să aibă curajul şi încrederea pe care toţi care sunt ai Săi au privilegiul să le aibă, şi fără de care nu putem avea pacea şi odihna perfectă a inimii, care a fost promisă. „Facă-vi-se după credinţa voastră” este făgăduinţa. Dorinţa de a ne apropia tot mai mult de Dumnezeu trebuie să fie în inima noastră, altfel nu vom reuşi să continuăm şi să obţinem privilegiul nostru în Cristos. Astfel de dorinţă este o manifestare a foamei şi a setei noastre după dreptate, pe care Domnul aşteaptă să le vadă înainte de a realiza faţă de noi angajamentul Său că vom fi săturaţi.

Există condiţii clare specificate în Cuvânt, care sunt necesare pentru progresul continuu pe această linie. Deoarece nu ne putem apropia de Domnul decât prin această siguranţă deplină, nici nu putem avea siguranţă decât dacă inimile noastre sunt ţinute „stropite de o conştiinţă rea” sau de o cunoştinţă a răului; căci, aşa cum iarăşi declară apostolul, „dacă ne condamnă inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate” (1 Ioan 3:20). Putem fi siguri că dacă cursul nostru ca Noi Creaturi în Crisos este condamnat de conştiinţa noastră, este condamnat şi de către Dumnezeu.

De aceea, dacă copilul lui Dumnezeu vrea să se apropie mult şi să abiă constatarea binecuvântată a zâmbetului Tatălui de aprobare în mod continuu, el trebuie să aibă o conştiinţă fără vină faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni — o conştiinţă care poate să spună cu adevărat: Mă străduiesc să fac ceea ce este plăcut Domnului, ceea ce este în deplină armonie cu Legământul meu de Jertfă; şi de asemenea mă străduiesc să fac ceea ce ar avea aprobarea oamenilor drepţi. Nimic mai puţin decât aceasta nu este admisibil la aceia care s-au consacrat să fie membri ai Preoţimii Împărăteşti, să-şi sacrifice vieţile în serviciul Domnului ca să poată domni cu El.

Cauza şi remediul lipsei de credinţă

Cel care a început o lucrare bună în noi este atât în stare cât şi dispus să o completeze (Filip. 1:6). Dar ce puţini copii ai lui Dumnezeu, comparativ, au această „deplină siguranţă a credinţei” care este privilegiul nostru glorios! Ce puţini pot spune: „Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului zile îndelungate!” Da, prin harul lui Dumnezeu voi câştiga în cele din urmă Împărăţia Cerească şi lucrurile glorioase pe care le-a promis El celor care-L iubesc. Puţinii care pot astfel înţelege pe deplin expresiile de încredere ale apostolului Pavel şi ale profetului David, au prin aceasta o mare bucurie, o mare binecuvântare, o mare odihnă a inimii, pe care nimeni altcineva nu le posedă.

Să întrebăm prin urmare de ce numărul celor care intră astfel în odihna credinţei este atât de mic. Care sunt piedicile pentru alţii şi cum pot fi înlăturate aceste piedici? Cum se poate bucura fiecare copil al lui Dumnezeu pe deplin de aceasta, de patrimoniul Său binecuvântat? Mulţi spun, sau gândesc, dacă nu spun: O, de-aş putea simţi că bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu vor continua cu mine până la sfârşit! O, de-aş putea înlătura îndoielile de a câştiga Împărăţia şi de a fi în cele din urmă „mai mult decât biruitor”!

Care este dificultatea acestora? De ce nu au „siguranţa deplină a credinţei” acceptării lor? Răspundem că dificultatea lor este o lipsă de încredere în Dumnezeu; şi astfel de lipsă nu-I este plăcută Lui, căci „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că El răsplăteşte pe cei care ÎL caută” (Evr. 11:6). Mai mult, această lipsă de credinţă este o piedică constantă în calea biruinţei lor; cum este scris: „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinŢa noastră” (1 Ioan 5:4). Creştinul care nu are scutul credinţei, şi încă un scut mare, este continuu în dezavantaj în faţa Adversarului şi a tuturor oştirilor răului.

Atunci fiecare care îşi dă seama de lipsă în această direcţie să se roage cu seriozitate, ca apostolii mai demult: „Doamne, măreşte-ne credinţa!” Iar apoi, acţionând în armonie cu această rugăciune, unul ca acesta să cultive astfel de credinţă în propria sa inimă. (1) Să-şi ((1025)) împrospăteze continuu memoria cu făgăduinţele preţioase ale Cuvântului, devenind foarte familiar cu ele. (2) Să caute tot mai mult să-şi amintească faptul că, făcând un legământ cu Domnul, aceste făgăduinţe sunt ale sale; şi în inima sa şi pe buzele sale să le invoce ca ale sale înaintea Tronului de Har, cu mulţumire. Să le invoce în gândurile sale şi în discuţiile sale cu fraţii asupra lucrurilor sfinte.

Când se ivesc încercări şi dificultăţi, să-şi amintească aceste făgăduinţe preţioase, amintindu-şi că-i aparţin, fiindcă Dumnezeu a dat aceste făgăduinţe celor care-L iubesc pe El şi au făcut un legământ cu El prin jertfă (Ps. 50:5; Mal. 3:17). El ar trebui să hotărască în continuare că va avea încredere fără rezerve în Cuvântul Tatălui său ceresc. Dacă ar veni peste el ceva ce ar părea un accident, să-şi amintească făgăduinţa: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său” (Rom. 8:28). Să se asigure astfel că ceea ce părea a fi un accident n-ar fi putut surveni dacă Dumnezeu n-ar fi văzut un mod prin care să-l facă un mijloc pentru o lecţie necesară sau o binecuvântare pentru el.

Să nu uităm niciodată că Cel care a început această lucrare bună în noi nu Se schimbă, şi dacă noi ne păstrăm inima în armonie cu El, dacă credinţa noastră în marea Ispăşire făcută pentru păcatele noastre este încă fermă şi clară şi ne reînnoim continuu consacrarea faţă de El, ţinând tot ce avem pe altarul de sacrificiu, lăsând pe Domnul să-l mistuie în felul Său propriu, necăutând propria noastră voinţă, propria noastră cale, ci numai voinţa Sa, avem toate motivele de încredere deplină că această lucrare bună va fi sfârşită în noi, că vom intra cu bucurie în Împărăţia veşnică a Domnului nostru şi-I vom auzi cuvintele de aprobare binecuvântate: „Bine, rob bun şi credincios”.