MARELE PRIVILEGIU AL ADEVĂRATULUI SERVICIU

„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Mat. 20:28.

R 5375 W. T. 1 ianuarie 1914 (pag. 6-8)

Cuvântul a sluji are aceeaşi semnificaţie ca şi cuvântul a servi. Învăţătorul ne spune că scopul venirii Sale în lume n-a fost un scop egoist. El a fost cu totul mulţumit cu slava pe care o avusese cu Tatăl înainte de a fi lumea (Ioan 17:5). În timp ce este adevărat că Mântuitorul este acum înălţat la o poziţie cu mult mai înaltă decât cea avută înainte, totuşi El ne asigură că n-a venit în lume cu spiritul, cu dorinţa de înălţare. Dimpotrivă, El a venit să slujească. El ((1101)) a spus: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele”. Ps. 40:8.

În ascultare de voinţa divină, Domnul nostru a lăsat slava avută cu Tatăl, a venit pe pământ şi S-a predat la moarte, chiar moarte de cruce. În noaptea vânzării şi arestării Sale a spus: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” El a fost ascultător până la sfârşit.

Înainte de a veni în lume, Domnul nostru a înţeles că omenirea avea nevoie de un Mântuitor şi fără îndoială acest lucru era legat de acceptarea cu bucurie a aranjamentului divin. El a văzut ceva din scopul Tatălui în privinţa omenirii decăzute. Şi în timpul vieţii Sale pământeşti, când a văzut aceste sărmane creaturi în păcat, degradare şi slăbiciune, El na încercat să le facă robi. N-a încercat să-Şi folosească puterea, inteligenţa în mod egoist, pentru confortul Său personal; ci El Şi-a dat viaţa altruist. El a început să realizeze planul pe care-l aranjase Tatăl.

Domnul nostru n-a venit să I se slujească. Na venit în lume să aibă slujitori şi să ia tot ce putea în schimbul cheltuirii unei mici părţi din energia proprie. N-a venit dintr-un motiv egoist, ci să slujească pe alţii — să facă bine. După cum a mărturisit El Însuşi: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi”. El a făcut aceasta în armonie cu planul Tatălui.

Noi însă nu înţelegem că Domnul nostru a refuzat să fie servit de alţii. El a acceptat serviciul altora. Ideea din textul nostru este aceea că El a venit să facă un serviciu, nu să fie servit; şi pentru a-Şi duce la îndeplinire scopul era necesar să devină servitor. Dacă nu era nevoie de acel serviciu, nu putem crede că Domnul S-ar fi umilit şi ar fi luat chip de rob, sau ar fi trecut prin încercările severe ale existenţei Sale pământeşti. Dar El a venit să facă un serviciu necesar pentru binele, fericirea, da, pentru însăşi viaţa întregii familii umane.

Prin neascultarea lui Adam a intrat păcatul în lume. Legea lui Dumnezeu a pronunţat pedeapsa cu moartea pentru acel păcat. Astfel toată rasa lui Adam pierea; şi dacă era ca ea să fie salvată, aşa încât să nu moară ca animalele inferioare, trebuia să fie răscumpărată. Potrivit Legii divine, trebuia să fie un Preţ de Răscumpărare pentru primul om perfect care păcătuise. Singurul Conceput a fost dispus să satisfacă necesitatea. El S-a bucurat să facă această lucrare, să fie servitor, slujitorul lui Dumnezeu pentru acest scop, datorită nevoii serviciului, fiindcă aducea binecuvântare altora.

Acesta este spiritul care trebuie să însufleţească pe fiecare dintre noi. Noi trebuie să dorim să încorporăm în caracterul nostru acest principiu al serviciului. Să nu servim numai fiindcă ne place să lucrăm, ne place să fim ocupaţi, ci fiindcă ne dăm seama că este necesară o lucrare şi suntem bucuroşi să ne dăm viaţa în acest serviciu binecuvântat.

Atitudinea adevăratei consacrări

Sunt unii care cred că este necesar să spele picioarele altora. Dar deoarece nu se realizează nici un bine adevărat prin astfel de ceremonie — nimic de dorit — nu există nici un motiv să se facă aceasta. Nu ne putem gândi că Isus lear fi spălat picioarele ucenicilor decât dacă ei aveau nevoie de spălare. Dar dacă putem face cândva un adevărat serviciu, fiecare dintre noi să fie bucuros de ocazia de a servi unui confrate din corpul lui Cristos — spălându-i picioarele sau în oricare alt mod. Ideea este de a aprecia privilegiul serviciului adevărat, mai degrabă decât ocazia de a face ceva numai fiindcă este un serviciu umil. Isus a făcut ceea ce a făcut fiindcă a fost un serviciu folositor şi a fost voinţa Tatălui. El a vrut de asemenea să-i înveţe pe ucenici că ei nu trebuie să fie mai presus de înfăptuirea celui mai umil serviciu unul pentru altul ca fraţi. În plus, cuvintele lui Isus cu această ocazie par să accentueze ideea nevoii curăţirii zilnice a ucenicilor Domnului de întinarea pământească. Vezi Ioan 13:6-10.

Depunerea vieţii Domnului nostru a fost îndeplinită moment de moment, zi de zi, în învăţare, în vindecarea bolnavilor, a surzilor, a orbilor, şi în instruirea ucenicilor. În nimic n-a căutat să Se slujească pe Sine. De aceea relatarea este: „Umbla din loc în loc, făcând bine”. Să aplicăm acest principiu la noi înşine, căci „cum a fost El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Atitudinea adevăratei consacrări este să umblăm în urmele lui Isus şi să căutăm să cunoaştem voia Tatălui pentru a o face. Aceasta implică să fim studenţi ai Bibliei, ca bereenii din vechime, care „cercetau Scripturile în fiecare zi”.

Dacă avem spiritul Învăţătorului, vom fi doritori „cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei” (Gal. 6:10). Şi acesta este sfatul sf. Pavel, care ne-a îndemnat să-l urmăm pe el, după cum el L-a urmat pe Cristos. Vieţile lui Isus şi ale apostolilor ies în relief foarte distinct în paginile istoriei, ca vrednice de remarcat pentru serviciul lor altruist.

Mulţi au domnit peste moştenirea lui Dumnezeu. Contextul arată că Domnul nostru a avut în minte această clasă. El spune că conducătorii neamurilor au exercitat autoritate peste poporul lor, şi aceasta a fost pe socoteala celor conduşi şi foarte rar a fost din dorinţa de a servi poporul.

Egoismul ne face nepotriviţi pentru Împărăţie

Vedem cum Învăţătorul nostru a ajuns să folosească cuvintele din textul nostru. Ucenicii erau atinşi de o boală comună — iubirea de onoare din partea oamenilor, precum şi iubirea de onoare din partea Domnului. Doi dintre ei au făcut o cerere serioasă, de a avea un loc de onoare specială în Împărăţia Sa. Cererea lor a ((1102)) stârnit un spirit de indignare printre cei zece şi a urmat o controversă. Ei aveau fixată în minte ideea că Isus le promisese o parte în Împărăţie (Mat. 19:27-29). Dacă ar fi fost greşit ca ei să aibă această făgăduinţă în minte, ar fi fost greşit şi ca Domnul să le dea făgăduinţa. Dar ei n-au văzut că Tatăl nu va da acel loc celor care nu vor da dovadă de cea mai deplină loialitate faţă de El şi faţă de Cuvântul Lui.

La timpul acela ucenicii aveau o anumită măsură de demnitate falsă sau mândrie, care-i făcea nepotriviţi pentru un loc pe Tron. De aceea Domnul le-a amintit că condiţiile în baza cărora îi va fi dat cuiva un loc pe Tron erau ca acela să dea dovadă de aşa mare loialitate faţă de principiile guvernării lui Dumnezeu şi de aşa mare smerenie a spiritului, încât să fie bucuros să servească pe oricine ar fi în nevoie. Şi El S-a dat ca exemplu.

Parafrazăm cuvintele Domnului nostru: Credeţi că Eu am lăsat cerul şi am venit pe pământ pentru ca oamenii să Mă servească? Nu. Condiţiile la care am venit sunt mult inferioare celor pe care le-am lăsat. Dar Tatăl Mi-a dat privilegiul serviciului în această chestiune şi sunt bucuros să fac acest serviciu, fiindcă este voinţa divină. Am venit să slujesc, să servesc, să-Mi dau viaţa ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi.

El le-a prezentat deci această idee — ca ei să se bucure de privilegiul serviciului — să se bucure că au privilegiul de a face ceva întradevăr folositor altora, în special fraţilor din Corpul lui Cristos. Aplicând larg acest principiu, vedem cum este exemplificat în lume, în afacerile vieţii zilnice. Toţi din familia umană sunt servitori. Unul serveşte ca giuvaergiu, altul ca manufacturier de produse de lână. El serveşte cumpărând lână, transformând-o în stofă şi în haine. Altul serveşte ca băcan şi aprovizionează cu hrană. Unii sunt pedichiurişti, alţii bărbieri, alţii croitori, alţii medici etc. În fiecare caz se face un serviciu pentru alţii.

Dacă ducem lucrurile mai jos, vedem că acest principiu se extinde chiar şi la serviciul animalelor necuvântătoare. Un cal nu se poate ţesăla singur; chiar şi un porc are nevoie să fie servit — are nevoie de troacă, aşternut şi hrană. Noi la rândul nostru suntem serviţi de creaţia animală. Oricine se separă de acest aranjament de serviciu, se depărtează de propriul său bine şi încalcă o Lege a universului. Oricine ajunge la punctul unde nu face nici un serviciu, ci alţii îl servesc, este demn de milă. Va fi nefericit, oricât ar fi de bogat. Oricine ar adopta această atitudine, ar fi arogant şi egoist, şi viaţa lui ar fi lipsită de frumuseţe sau de valoare.

Serviciul o încântare pentru creştin

Adevăratul creştin intră în spiritul serviciului cum a intrat Învăţătorul său şi îi place să facă oricui un serviciu când are ocazie. Dacă sunt din aceia neajutoraţi, bolnavi, acestea sunt ocazii de a servi după capacităţile sale şi după putinţa de a da o mână de ajutor. Noi trebuie să servim pe toţi oamenii „cât avem ocazie, mai ales celor din casa credinţei”.

Unde să tragem linia? Răspunsul este că trebuie să folosim moderaţie. Constatăm că în fiecare zi trecem pe lângă servicii de care alţii au nevoie, dar pe care n-am putut să le facem. Cum deci ar trebui să reglăm chestiunea, fiindcă nu putem face tot ce am vrea? Familia noastră trebuie să fie prima grijă sau responsabilitate. Cel care îi neglijează pe ai săi este mai rău decât un necredincios. Caritatea începe acasă. Dacă avem responsabilităţi acolo, nu putem acorda prea multă mângâiere, atât de mult timp, atât de mulţi bani altora, cum am acorda celor din propria familie.

Lenea nu trebuie încurajată

Cei care au bani au un talant pe care-l pot folosi făcând bine. Ei nu vor găsi foarte multe ocazii în ceea ce priveşte lumea. Chiar dacă am avea milioane de dolari, spiritul unei minţi sănătoase trebuie să ne conducă în folosirea lor. Să dai bani ca să încurajezi pe cineva la risipă, lene şi inactivitate, ar fi o folosire greşită a lor, şi nu a face bine. Dumnezeu a spus: „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea”. Cei mai fericiţi oameni sunt cei care sunt angajaţi în muncă; cei mai nefericiţi sunt cei care n-au nimic de făcut, cei care n-au nici o ambiţie.

Noi nu putem face nici măcar pentru familiile noastre tot ce am vrea să facem; căci în cazul celor ai noştri există adesea o lipsă de apreciere. Unele dintre rudele noastre nu au niciodată destul. Nu putem face suficient pentru ei. Trebuie deci să exercităm spiritul minţii sănătoase ca să decidem ce să facem. Să ne amintim întotdeauna că atunci când am intrat în serviciul Domnului ni s-a dat o nouă însărcinare, să facem o lucrare specială în lume.

Ce fel de serviciu ni s-a dat deci? Serviciul de ambasador al Domnului. Trebuie să propovăduim Adevărul oriunde este o ureche care să audă şi un ochi care să discearnă. Cei care nu au ureche de auzit şi ochi de văzut ar putea să ne sfâşie, cum a prezis Învăţătorul (Mat. 7:6). De aceea trebuie să folosim spiritul minţii sănătoase ca să facem deosebire între cei care sunt subiecţi buni pentru Adevăr şi cei care nu sunt.

Noi Îi spunem Stăpânului: Doamne, noi vom da tot timpul nostru Ţie şi Adevărului Tău. Atunci El răspunde: Dar nu trebuie să mergi zdrenţăros sau gol ca să predici Evanghelia. Este potrivit să te îngrijeşti de lucrurile necesare. Dar nu te gândi să strângi o anumită sumă de bani pentru tine mai întâi, şi după aceea să mergi şi să vesteşti Împărăţia.

Noi am putea întreba: Doamne, este aceasta o scuză de a nu face ceva pentru semenii noştri şi pentru familiile noastre? El răspunde că noi nu trebuie să ne neglijăm familiile, ci să ne îngrijim de ei potrivit necesităţilor lor. Însă noi trebuie să ne conducem afacerile cu economie. ((1103)) Dacă familia noastră nu-şi face partea şi nu depune nici un efort când aceştia sunt la o vârstă suficientă şi în stare să-şi câştige singuri cele necesare traiului, atunci noi să nu facem nimic pentru ei; căci având putere, ei n-au nevoie de ajutorul nostru. Trebuie să facem pentru ei numai ce este necesar. Credem că acesta este gândul Domnului.

Responsabilitatea noastră ca administratori

Deşi trebuie să facem bine tututor oamenilor, totuşi serviciul nostru special trebuie făcut în lucrarea Domnului, lucrarea Tatălui, de distribuire a Adevărului. Dar în timp ce facem aceasta, putem spune o vorbă amabilă celor cu care venim în contact. Dacă avem bani, putem ajuta în acel mod. Dar să ne amintim că nu este al nostru nici un bănuţ din ceea ce posedăm, sau nici un moment din timpul nostru. Totul aparţine Domnului şi trebuie cheltuit în privinţa lucrurilor spirituale, în afară de cazul când este o necesitate reală în cele pământeşti. Desigur, lumea nu ne va aprecia aşa de mult ca şi când am face mai mult în cele pământeşti; dar noi nu ne-am primit însărcinarea din partea lumii.

Observăm că spiritul Domnului Isus a avut mare influenţă în lume. Acesta a făcut o impresie adâncă asupra sufletelor nobile şi le-a condus spre înfiinţarea de orfelinate, spitale pentru orbi, case pentru incurabili etc., şi aceste instituţii sunt întreţinute de către public. Se recunoaşte astăzi că este potrivit să fie îngrijiţi cei care nu se pot îngriji singuri. Deoarece lumea a stabilit acest lucru din punctul de vedere al unei afaceri, poporul Domnului este scuzat prin responsabilitatea personală pe care o au ca amabasadori ai lui Dumnezeu. Este un lucru potrivit să se acorde grijă celor bolnavi şi celor schilozi; dar fiindcă oraşul şi statul se îngrijesc, responsabilitatea personală este în mare măsură rezolvată.

Sunt oameni bogaţi care spun: Prefer să mă ocup personal de prietenii mei bolnavi şi să-i trimit într-o instituţie cu preţ ridicat. Dacă unii fac aceasta, este treaba lor. Ei ar mai putea spune: Prefer să trăiesc într-o casă de un milion de dolari. Şi aceasta este treaba lor. Ei au dreptul să facă aşa; şi de asemenea pot avea propriile lor automobile şi yahturi de plăcere etc. Dar pentru creştin este diferit. Tot ce are aparţine Domnului. De aceea el este într-o poziţie diferită faţă de ceilalţi. El nu trebuie să fie ca lumea. Tot ce face este pentru Dumnezeu — datorită relaţiei sale cu El ca fiu. „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu.”

Cei smeriţi vor fi înălţaţi

Prin cuvintele din textul nostru Învăţătorul îi învăţa pe ucenici că ei nu trebuie să dorească să conducă — El Şi-i dorea ca urmaşi pe aceia care aveau cel mai mult din spiritul Său de smerenie şi serviciu. Dacă ar fi ca cineva să se înalţe, ei ar trebui să aibă corespunzător mai puţină apreciere faţă de acesta; căci „oricine se înalţă va fi smerit, şi cine se smereşte va fi înălţat”. Domnul va trimite experienţele care vor înălţa sau vor înjosi, şi noi să ne arătăm aprecierea unde vedem principiile drepte în acţiune. Oricine dă dovadă cel mai mult de Spiritul lui Cristos trebuie să fie mai sus în aprecierea noastră. Oricine are puţin din Spiritul lui Cristos, trebuie să fie mai jos în aprecierea noastră. Aceste caracteristici trebuie să fie observate de noi în tăcere.

Baza pe care lumea operează este egoismul. Acesta este secretul războiului, răzvrătirii, revoluţiei etc. — şi o parte şi cealaltă căutând în mod egoist să stăpânească bogăţiile, onoarea, puterea sau autoritatea. Ca creştini suntem bucuroşi să observăm deosebirea faţă de spiritul care este în noi. Trebuie să ne amintim că suntem prin natură „copii ai mâniei ca ceilalţi”. Nu trebuie să presupunem că vom fi schimbaţi instantaneu; dar mintea va fi schimbată, vom creşte treptat tot mai mult asemenea lui Cristos. Şi ca Noi Creaturi în Cristos, trebuie să veghem foarte atent ca nu cumva serviciul care suntem atât de dornici să-l facem Domnului să se vicieze mai mult sau mai puţin, după moda spiritului lumii.

Domnia milenară un serviciu

Domnul nostru, când Îşi va lua marea putere să domnească, nu va avea acelaşi motiv cum au conducătorii din timpul de acum — să-şi asume puterea doar pentru glorie şi laudă personală. El va avea într-adevăr mare putere şi autoritate, dar aceasta va fi în armonie cu ceea ce a aranjat Tatăl ceresc. Va fi o manifestare a gloriei şi puterii, nu ca să zdrobească lumea, ci să o binecuvânteze şi să o ridice. Această lucrare va fi realizată din punctul de vedere al serviciului, cu scopul de a ajuta pe oameni să fie adevăraţi conducători ai lumii; căci Domnia mesianică va înceta când lumea va fi capabilă se se îngrijească de ea însăşi.

Înţelegem că acesta este modul care a fost intenţionat de la început. Tatăl ceresc a făcut pe om să fie regele pământului. Dumnezeu l-a încununat pe om cu slavă şi cinste şi l-a pus peste lucrarea mâinilor Sale (Ps. 8:5, 6; Evr. 2:7). Scopul Său nu este să ţină pe om veşnic sub toiagul de fier. Toiagul va fi numai pentru serviciu temporar, pentru dezvoltarea adevărată a omului, pentru ca rasa să fie adusă înapoi la deplina binecuvântare a privilegiului ei originar ca regi ai pământului.

Împărăţia Domnului, cum vedem, va fi foarte diferită de oricare alta instituită vreodată. Serviciul nostru, ca membri ai Corpului lui Cristos, va fi acelaşi ca al Lui. Noi vom participa cu El la ridicarea omenirii. „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus.” Efes. 2:6, 7.