Vol. 20, Ianuarie-Februarie, Nr. 2 

---

PARTEA BISERICII ÎN JERTFA PENTRU PĂCAT

“Fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui.”

1 Pet. 2:21 .

R 5195 W. T. 1 martie 1913 (pag. 73-76)

Omenirea este imperfectă, inacceptabilă pentru Dumnezeu, condamnată la moarte. De aceea, într-un sens al cuvântului, ea nu are nici un merit, fiindcă Dumnezeu n-ar condamna ceva ce are valoare. În alt sens însă, Dumnezeu vede ceva în rasa decăzută care poate fi făcut acceptabil pentru Sine, altfel n-ar fi făcut pregătiri pentru răscumpărarea omenirii. Însuşi faptul că a dat pe Răscumpărătorul pentru rasa umană este o dovadă că omenirea nu este complet depravată, deşi nu are suficiente calităţi ca să facă pe vreunul dintre ei vrednic de viaţă. Dar fiecare are un mic merit al său, şi pe acesta intenţionează Dumnezeu să-l păstreze şi să-l facă valoros.

Procesul valorificării acelui mic rest din perfecţiunea originară pe care orice fiinţă umană îl are păstrat, este numit îndreptăţire. În Planul lui Dumnezeu al Veacurilor sunt rezervaţi o mie de ani pentru lucrarea de aducere a omenirii la perfecţiune, aşa încât Dumnezeu să-i poată accepta şi să le dea viaţă veşnică. Această perioadă este Mileniul. Între timp, în Veacul Evanghelic, pentru o anumită clasă chemată afară din lume se face o altă pregătire, prin care aceştia sunt socotiţi perfecţi, prin atribuirea meritului lui Cristos.

Chiar şi o persoană neîndreptăţită are ceva merit în sine. S-ar părea că o calitate pe care Dumnezeu o apreciază cel mai mult este o inimă cinstită. Într-adevăr putem spune că vrednicia cuiva este în raport cu onestia, sinceritatea sa. Când o persoană onestă începe să-şi dea seama de starea sa păcătoasă şi să dorească împăcarea cu Dumnezeu, va găsi că prin Cuvântul lui Dumnezeu este îndrumată să privească spre Mântuitorul omenirii.

Domnul Isus nu-i dispreţuieşte pe păcătoşii care arată o dorinţă de a părăsi păcatul şi a se apropia de El. După măsura de credinţă şi ascultare, toţi aceştia sunt îndreptăţiţi la părtăşie cu El; după cum este scris: “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14:6). El îi invită pe păcătoşi să aibă încredere în El ca Purtător de poveri zicând: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”. Mat. 11:28, 29.

Toţi cei care astfel se apropie de Dumnezeu au o măsură de pace şi de îndreptăţire, dar nu una deplină; astfel se poate spune despre ei că sunt îndreptăţiţi de probă; adică îndreptăţiţi cu un scop. Tuturor acestora Dumnezeu le spune: “Dacă credeţi acest mesaj al harului Meu până acolo încât să consacraţi ceea ce aveţi din perfecţiunea originară, voi lucra cu voi ca şi cum aţi avea măsura deplină a perfecţiunii umane. Dacă prin credinţă veţi prezenta corpul vostru ca jertfă vie (Rom. 12:1, 2), chiar dacă acel corp nu valorează mai mult de o treime sau o jumătate din valoarea perfecţiunii umane, totuşi Eu vă voi atribui destul din meritul lui Cristos ca să vă suplinească deficitul. Astfel puteţi fi socotiţi ca şi cum aţi avea toată perfecţiunea — ca şi cum aţi avea în realitate sută la sută perfecţiune”.

Numai în timpul veacului Evanghelic se face această ofertă minunată. Meritul necesar pentru a-l aduce pe cel care crede la standardul îndreptăţirii, sau al dreptăţii, unde el va fi acceptabil pentru Dumnezeu, este exact proporţional cu deficitul său. Dacă cel care se prezintă ca sacrificu are numai treizeci la sută, Domnul nostru îi va atribui şaptezeci la sută pentru a ajunge la sută la sută, care reprezintă perfecţiunea. Dacă are şaizeci şi cinci sau patruzeci şi cinci la sută, i se vor atribui treizeci şi cinci sau cincizeci şi cinci la sută, cât s-ar cere pentru a-l aduce la standardul deplin al dreptăţii.

Cu alte cuvinte, când intră în contract că îşi va da viaţa în sacrificiu, Domnul nostru garantează pentru el, după măsura incapacităţii lui, sau îi atribuie destul din meritul Său ca să-i compenseze deficitul, pentru ca jertfa lui să fie acceptabilă. Acest deficit nu este compensat în mod real, ci socotit, cu scopul de a-i permite să-şi prezinte sacrifciul şi a-i permite Dreptăţii să-l accepte. Domnul nostru, care acum a devenit Avocat, îi completează fiecăruia din Biserică ceea ce-i lipseşte pentru a fi fiinţă umană perfectă.

SPIRITUL SFÂNT, DOVADA ACCEPTĂRII

Pacea şi îndreptăţirea completă se pot obţine numai când cel îndreptăţit de probă intră într-un contract clar sau legământ cu Dumnezeu şi îşi prezintă corpul ca jertfă vie. Despre fiecare care hotărăşte să facă astfel, Dreptatea divină spune: “Acea persoană este imperfectă şi de aceea este incompetentă să intre într-un contract de acest fel; dar dacă Domnul Isus Cristos îl va susţine, contractul se poate face”. “Foarte bine”, zice Domnul, “Îi vor garanta nota. Dacă nu moare voluntar, potrivit acordului său, garantez că totuşi va muri; căci Mă voi asigura ca acel contract să fie împlinit. Dacă se împotriveşte distrugerii impuse a cărnii sale, şi astfel îşi dovedeşte nevrednicia de viaţă, va merge în moartea a doua”.

Când fiecare credincios consacrat se prezintă pentru sacrificiu, marele Răscumpărător îi atribuie meritul propriului Său sacrificiu pentru a-l face acceptabil Tatălui. După ce Tatăl i-a acceptat sacrificiul, El îi dă imediat Spirit sfânt, prin care este conceput la o natură nouă. Această acordare a Spiritului sfânt este dovada că sacrifciul i-a fost acceptat.

Astfel meritul lui Cristos îi este atribuit fiecăruia care se prezintă în deplină consacrare în acest “timp acceptabil” — Veacul Evanghelic. Cei care se oferă prin marele Răscumpărător nu sunt însă acceptaţi în sensul deplin al cuvântului, până când ajung la sfârşitul călătoriei vieţii, fiindcă se poate ca ei să nu reuşească să-şi asigure chemarea şi alegerea. Poziţia lor este prin urmare aceea a credinţei, nu a faptelor. Tot ce este bun în ei este acceptabil pentru Dumnezeu, prin meritul lui Cristos, avocatul lor.

Baza acestei reconcilieri aranjate de către Dumnezeu este moartea Domnului nostru Isus Cristos ca Răscumpărare — preţ corespunzător — pentru Adam, care şi-a pierdut viaţa prin neascultare. Domnul nostru a pus deja acest preţ în mâinile Dreptăţii, pentru ca la timpul cuvenit să fie aplicat pentru lume. Între timp, acest merit care în cele din urmă va aduce restabilire pentru lume, acum îi este atribuit Bisericii, ca să ne acopere imperfecţiunile şi neajunsurile, şi astfel să ne permită să ne debarasăm de natura pământească şi să intrăm în natura cerească.

În această tranzacţie, Domnul nostru ne acceptă ca Noi Creaturi, membri ai Corpului Său, iar carnea noastră ca şi cum ar fi carnea Sa. De aceea, sacrificarea cărnii Bisericii este o continuare a sacrificării cărnii Sale. Noi trebuie să renunţăm complet la voinţa noastră ca fiinţe umane; şi de atunci încolo sub acest aranjament suntem membri ai Corpului Său. Din acest punct de vedere, El socoteşte sângele nostru, moartea noastră, ca parte din al Său propriu şi ne asociază cu El în făgăduinţele glorioase.

Să ne fixăm bine în minte gândul că în timp ce din partea noastră nu este necesar nici un sacrificiu pentru mântuirea lumii, fiindcă tot meritul este în Domnul nostru Isus, totuşi, potrivit Planului divin, pe care Domnul îl duce la îndeplinire, Bisericii îi este permis să participe cu Domnul ei la sacrificiile din prezent — nu ca indivizi, nu în sens personal, ci ca membri ai Corpului Său. Tot timpul însă, meritul Domnului este acela care face Biserica să fie acceptabilă.

PARTEA BISERICII ÎN JERTFA PENTRU PĂCAT

Se poate pune întrebarea: Ce are a face Biserica cu jertfa pentru păcat? Răspunsul este că n-am şti ce parte are dacă nu ne-ar fi arătat Dumnezeu prin aceea că a făcut o ilustraţie în sacrificiile din Ziua Ispăşirii. Ziua Ispăşirii a lui Israel a prefigurat tipic lucrarea care va fi făcută de Mesia — reconcilierea lui Dumnezeu cu omenirea. Ziua Ispăşirii avea diferite aspecte. Începea cu sacrificarea unui viţel, care simboliza jertfirea Domnului Isus Cristos pentru Biserică. Sângele viţelului era stropit pe Capacul Ispăşirii pentru preot şi pentru casa lui, simbolizând toată Casa Credinţei.

Apoi Casa Credinţei a fost reprezentată prin doi ţapi. Unul dintre ţapi trecea prin experienţe exact ca ale viţelului. Acest ţap reprezenta acea clasă de credincioşi care urmează zilnic în urmele Domnului, care sunt părtaşi cu El în suferinţele Sale şi care vor avea parte şi de slăvile care urmează. Rom. 12:1, 2; Evr. 13:11-13.

Celălalt ţap reprezenta clasa de credincioşi consacraţi care nu merg de bună voie la moarte, dar care, fără să se întoarcă la păcat, nu fac o jerftă de bună voie. De aceea, această clasă este tratată ca ţapul de trimis şi este trimisă în stare de pustie pentru experienţe de strâmtorare. Sf. Pavel pare să se refere la această clasă când spune că aşa se procedează cu unii pentru ca duhul să le fie mântuit în Ziua Domnului Isus. 1 Cor. 5:5.

Fiindcă Scripturile ilustrează pe Domnul şi pe Biserică drept Jertfă pentru Păcat, de aceea credem. Sf. Pavel se referă la Biserică drept clasa ţapului antitipic când spune: “Căci trupurile animalelor al căror sânge este adus de Marele Preot în Locul Preasfânt, ca jertfă pentru păcat, “sunt arse afară din tabără”. De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul cu însuşi sângele Său, a suferit dincolo de poartă. Să ieşim deci afară din tabără la El, purtând batjocorirea Lui”. Evr. 13:11-13.

Care animale erau tratate astfel? Numai viţelul şi ţapul Domnului. Apostolul declară clar că Isus a fost simbolizat prin unul din aceste animale şi îndeamnă Biserica — clasa “noi” — să iasă la El în afara taberei, împlinind astfel antitipul ţapului Domnului. Să ieşim deci; să mergem în urmele Sale, purtând batjocorirea lui împreună cu El, căci “dacă răbdăm îcu Elş vom şi împărăţi cu El” — vom fi slăviţi împreună. 2 Tim. 2:11, 12.

SACRIFICAREA DREPTURILOR PĂMÂNTEŞTI

DE CĂTRE BISERICĂ

Meritul sacrificiului Domnului nostru rezidă în faptul că, după ce Şi-a menţinut standardul integru în tot serviciul Său pământesc şi Şi-a dat viaţa ca jertfă, El are acel drept la viaţă pe plan uman la dispoziţia Sa. Acel drept l-a dat în mâinile Dreptăţii, ca să constituie baza atribuirii a ceea ce are nevoie fiecare membru al Bisericii pentru a-i compensa deficitul. Imediat ce Biserica îşi va fi completat sacrificiul şi va fi trecut dincolo de văl, acest merit va fi eliberat pentru a fi aplicat pentru lume.

Partea Bisericii în Jertfa pentru Păcat, prin urmare, este privilegiul sacrificării cu Domnul ei, pe care-l primeşte ca răsplată pentru credinţă şi ascultare. Partea ei este astfel realizată când se prezintă ca jertfă vie. Partea Domnului începe când ea acceptă oferta. El stă ca sponsor pentru Biserica Sa, şi ca Avocat devine răspunzător pentru cei care sunt sub grija Sa.

Cei care sunt chemaţi Biserică sunt privilegiaţi să participe la sacrficiile din prezent şi la lucrarea glorioasă din viitor. O parte din acea lucrare viitoare va fi pecetluirea Noului Legământ. Biserica va avea parte în acea pecetluire în acelaşi sens în care va avea parte cu Domnul ei în gloria Lui. Tot meritul este în Domnul; şi prin harul Său suntem ceea ce suntem şi avem parte în lucrarea glorioasă. În virtutea apartenenţei ca membri în Corpul lui Cristos în glorie, Biserica are parte în Jertfa pentru Păcat şi în tot ce este al lui Cristos, înclusiv în lucrarea pe cere El o va realiza.

Când ne prezentăm ca jertfe vii, ne consacrăm până la moarte şi, prin urmare, dacă suntem acceptaţi, ne pierdem pentru totdeauna toate drepturile la viaţa pe plan uman. Ne prezentăm corpul ca să putem deveni preoţi ai rânduielii sau mărturiei noi, subordonaţi Marelui Preot, căruia i-am dat viaţa. Dacă El acceptă acele drepturi, noi nu mai avem de-a face cu ele. El are proprietatea drepturilor noastre pământeşti. Noi nu le reţinem. Cu alte cuvinte, noi încetăm să existăm; suntem decapitaţi în privinţa tuturor speranţelor şi scopurilor pământeşti. În virtutea perfecţiunii Sale, Domnul nostru are dreptul la viaţă veşnică. Noi n-am avut niciodată drept la viaţă veşnică, dar suntem făcuţi în stare să ne prezentăm datorită faptului că El ne acceptă jertfa ca a Sa proprie.

Gândul nostru deci, atunci când ne prezentăm, trebuie să fie că ne prezentăm pentru sacrificiu — nu cu ideea că-L putem obliga pe Domnul să ne accepte sacrificiul, ci că noi vrem, dorim să-L accepte. Nu înseamnă însă că trebuie să-l accepte, nici că noi avem ceva de-a face cu rezultatele finale. Noi nu ne punem deoparte numai pentru a servi dreptatea — a face corect şi a proceda just cu aproapele nostru. Acest lucru este adevărat şi despre evreu, al cărui Legământ al Legii îl obligă să facă aceasta. Dar nu este aşa cu noi; căci “nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 15:50). De aceea, hotărâm, prin harul de ajutor în Cristos, că ne vom prezenta corpul ca sacrificiu până la moarte, pentru ca, potrivit legământului Său cu noi, El să ne înalţe la timpul cuvenit (1 Pet. 5:6). Noi nu numai părăsim păcatul, ci şi renunţăm la ceea ce avem dreptul din interesele pământeşti.

Lucrarea Avocatului

Se poate spune că Domnul Isus devine Simpatizantul celor care cred în El, chiar înainte ca ei să se prezinte în consacrare. Dar această simpatie este o chestiune foarte diferită de funcţia de avocat, un termen care dă ideea de acordare de ajutor din rezerva de har, ca să-l ajute pe individ să intre în starea conceperii de Spirit şi să-şi menţină acea stare.

Termenul avocat înseamnă un reprezentant prietenos şi competent. Dacă angajăm un avocat, el merge la tribunal pentru noi ca să ne reprezinte, să se înfăţişeze pentru noi în toate cazurile care ar apărea împotriva noastră. Dacă am avea nevoie de ajutorul lui, am cere să fie înştiinţat, ca avocatul nostru.

Lucrarea Domnului nostru ca Avocat pentru Biserică a început când S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi a aplicat sângele Său preţios pentru toţi cei care vin la Tatăl prin El de-a lungul Veacului Evanghelic (Evr. 9:24). El devine Avocatul nostru individual, când venim în starea acceptabilă prin prezentarea noastră ca jertfe vii. Această chestiune de atribuire a meritului lui Cristos nouă şi a lipsei noastre de merit Lui, este, strict vorbind, una cu care noi n-avem nimic de-a face. Este aranjamentul Tatălui. Dumnezeu nu ne recunoaşte deloc, fiindcă toţi suntem păcătoşi prin natură. El n-ar putea accepta sacrificiile noastre decât dacă ne atribuie merit pe care noi nu-l avem, dar care ni l-a dat Capul nostru. În acest sens, se spune că meritul Domnului nostru ne este atribuit nouă, iar lipsa noastră de merit Lui.

Dacă A plăteşte ceva în contul lui B, atunci B este creditor, iar A este debitor. Ceea ce i s-ar atribui unuia în privinţa meritului, i se socoteşte celuilalt prin lipsa de merit. Meritul Domnului nostru, care în cele din urmă va merge la lume, este în această măsură grevat temporar de neajunsurile noastre şi nu va fi eliberat până când ne vom împlini partea de legământ.

DEFINIRE A DEFECTELOR, PETELOR ŞI ÎNCREŢITURILOR

Haina Dreptăţii lui Cristos, altfel numită Haina de Nuntă, este o foarte frumoasă figură de stil care ilustrează un adevăr mare. Deoarece numai Creaturilor Noi, numai celor concepuţi de Spirit sfânt li se acordă această Haină, şi deoarece ei nu sunt sub condamnare şi nu sunt socotiţi după trup, n-ar fi o declaraţie nepotrivită să spunem că ei n-au păcat. “Oricine este conceput din Dumnezeu nu practică păcatul.” 1 Ioan 3:9.

Dacă Noua Creatură ar fi să păcătuiască, şi-ar atrage pedeapsa cu moartea. Păcatul din partea Noii Creaturi ar însemna schimbarea voinţei, schimbarea minţii, şi Noua Creatură ar înceta să mai existe. Haina Dreptăţii lui Cristos nu acoperă imperfecţiunile Noii Creaturi, fiindcă Noua Creatură n-a avut niciodată imperfecţiuni. În ochii lui Dumnezeu Noua Creatură are o stare şi este curată, fără pată. Carnea nu este Noua Creatură, ci este cea veche, care este socotită moartă, şi apoi, cum spune sf. Pavel, este şi socotită vie, ca înviată sau însufleţită. Efes. 2:1-7; Colos. 2:13; Rom. 6:4.

Carnea noastră însufleţită deci, prin harul lui Dumnezeu este reprezentată curată, plăcută în ochii Lui şi în stare potrivită pentru căsătorie — pentru unirea cu Cristos. Orice pete ar apărea pe această Haină ar fi, desigur, la fel de figurative cum este Haina însăşi, şi ar reprezenta neajunsuri. Acestea n-ar fi ale noastre ca Noi Creaturi, ci ar rezulta din faptul că în prezent Noua Creatură trebuie să locuiască în cortul trupului, până când i se dă corpul nou.

Neajunsurile sunt slăbiciunile şi imperfecţi­unile cărnii. Petele nu sunt greşelile de care nu suntem conştienţi, ci acelea pe care le recunoaştem a fi contrare voinţei lui Dumnezeu. Aceste pete pot fi de diferite mărimi, reprezentând nepotriviri sau diferite grade de imperfecţiune. Pe lângă aceste slăbiciuni, eşecuri, greşeli, pot exista unele mici neglijenţe, nepăsări, neglijenţe de a folosi ocaziile. Acestea nu pot fi considerate defecte sau pete, ci încreţituri pe Haina Dreptăţii lui Cristos.

Sf. Pavel pare că vrea să ne dea ideea de absolută puritate a clasei care în final va fi prezentată Tatălui de către Domnul, când spune că Biserica nu va avea nici o pată sau încreţitură, sau ceva de felul acesta, ci va fi “sfântă şi fără defect” (Efes. 5:27). Această figură de stil reprezintă desigur perfecţiunea minţii, deoarece corpul nostru nu poate fi adus la acea stare, din cauza căderii lui Adam. Toată omenirea este născută în păcat şi formată în nelegiuire. Ps. 51:5.

NECESITATEA UNEI CONŞTIINŢE SENSIBILE

Este datoria Noii Creaturi să descopere imperfecţiunile, erorile şi neajunsurile cărnii, şi să meargă imediat la Tronul Harului ceresc cu ele, ca să obţină milă şi iertare. Numai cei care au o conştiinţă sensibilă îşi vor ţine hainele nepătate. Faptul că nu fac acest lucru este motivul pentru care mulţi nu-şi “întăresc chemarea şi alegerea”. Ei nu sunt minuţioşi cu aceste lucruri mici; neglijează ocaziile etc. Astfel hainele lor se pătează şi devin nepotrivite pentru ceremonia de nuntă.

Scripturile ne arată că această clasă va trece printr-un timp de mare necaz, când vor face ceea ce n-au făcut la timpul potrivit — “îşi vor spăla hainele şi le vor albi în sângele Mielului” (Apoc. 7:14). Prin acest proces de curăţire, ei vor ieşi şi vor avea ramuri de palmier în loc să poarte cununi de slavă. În loc să fie membri ai clasei Templului, vor fi servitori în Templu.

Haina Dreptăţii lui Cristos, expresie figurată care înseamnă atribuirea meritului lui Cristos celor care sunt acceptaţi ca membri ai Corpului Său, este numit㠓haina de nuntă” (Mat. 22:11-14), dar ea este şi frumos ilustrată ca Haina de Mireasă (Ps. 45:13, 14). Acolo citim că Mireasa va fi adusă înainte marelui Împărat în haine de broderie. Astfel înţelegem că deşi această Haină ni se dă la început când devenim membri ai familiei lui Dumnezeu şi ai viitoarei Mirese a lui Cristos, totuşi fiecare are de făcut o lucrare individuală.

Această lucrare individuală este reprezentată ca broderie. Noi ca creştini trebuie să urmăm modelul cu mare zel; căci aceasta cere mare îndemânare, atenţie mare. Această Haină a Dreptăţii lui Cristos, care este reprezentată ca a noastră în ochii lui Dumnezeu, va continua să fie a noastră în viitorul etern. Nu va mai fi a noastră prin atribuire, ci prin dreptul de a o poseda. Atunci ne vom fi format caracterul, prin harul şi ajutorul Domnului, asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul nostru. Atunci nu vom mai avea nevoie de atribuirea meritului lui Cristos ca să ne acopere defectele, căci corpul cel nou pe care-l vom primi la Înviere va fi fără pată sau încreţitură — fără defect. Va fi perfect.