LEGEA ÎNĂLŢATĂ ŞI FĂCUTĂ MINUNATĂ

Domnul a voit ... să înalţe legea şi s-o facă minunată.” Is. 42:21.

R 5070 W. T. 1 august 1912 (pag. 239-241)

„Unde nu este lege, nu este nici călcare de lege” (Rom. 4:15), ar părea să fie o axiomă — un adevăr evident prin sine. Nimeni n-ar putea călca o lege care nu i-a fost dată, care nu i s-ar aplica lui. În discuţia lui despre felul iudaic de a vedea Legea Mozaică, sf. Pavel a folosit această afirmaţie pentru a arăta că evreii înţelegeau greşit chestiunea. Ei gândeau că deoarece Dumnezeu le-a dat Legea la Muntele Sinai, ei erau îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu prin acea Lege. Dar primirea unei Legi nu înseamnă ţinerea acelei Legi. De aceea apostolul le arată că prin faptele legii nimeni nu poate fi îndreptăţit în ochii lui Dumnezeu. Rom. 3:20.

Continuând argumentul puţin mai departe, sf. Pavel arată că întreaga rasă umană a fost odată în favoarea lui Dumnezeu, aşa cum aceasta a fost reprezentată prin Adam înainte de a intra păcatul. În timp ce rasa era în acea stare de perfecţiune, omenirea era dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Dar când a intrat păcatul, acesta a adus pedeapsa înstrăinării de Dumnezeu şi a morţii. De atunci încolo rasa umană a fost moartă în greşeli şi păcat, neavând nici un drept la viaţă veşnică. În acea stare Dumnezeu nu i-a dat omenirii o lege, ci a permis ca lumea să meargă fără lege până în timpul lui Moise. Şi nici chiar în timpul lui Moise Dumnezeu n-a dat întregii lumi Legea, ci numai naţiunii iudee. Dacă Israel ar fi fost în stare să ţină Legea care i-a fost dată la Muntele Sinai, ei ar fi fost o naţiune vie — nu o naţiune muribundă, ca celelalte naţiuni.

Apostolul continuă şi spune că porunca aceea, care a fost spre viaţă, Israel a găsit-o a fi spre moarte (Rom. 7:10). Un om nu poate fi îndreptăţit prin primirea Legii, ci prin ţinerea Legii. Restul omenirii a fost mai puţin condamnat decât evreii, căci, aşa cum spune apostolul, Dumnezezu nu i-a dat acea Lege şi niciodată n-a intrat sub pedeapsa acelei Legi. Astfel deci, Israel a găsit că Legea le era spre moarte; şi ei erau sub mai mare condamnare decât oricare alţi oameni din lume; căci erau condamnaţi nu numai în Adam, ci şi prin nereuşita de a ţine Legea. Prin Legământul Legii dat la Muntele Sinai au fost ridicaţi din condamnarea adamică şi puşi sub o nouă încercare; şi când n-au ţinut legea, asupra lor a fost pusă încă o condamnare.

Sf. Pavel demonstrează aici greşeala de a gândi că Legământul Legii i-a dat lui Israel o scutire specială de condamnare. Apoi el arată că există neamuri care n-au intrat niciodată sub Legământul Legii, cum au intrat evreii, dar care, cu toate acestea, arată o lucrare de progres, pe care evreii n-au făcut-o; pentru că aceste neamuri arată că în inimile lor stăpâneşte o lege a iubirii. În unele privinţe ei se judecă singuri, iar în alte privinţe conştiinţa lor îi scuză sau îi acuză.

LEGEA LUI DUMNEZEU SCRISĂ LA ORIGINE

ÎN INIMA OMULUI

Apostolul spune că deoarece evreii sunt condamnaţi prin Legea dată la Muntele Sinai, şi deoarece restul omenirii recunoaşte prin conştiinţa lor că sunt condamnaţi, atunci întreaga lume stă vinovată în ochii lui Dumnezeu. Ce le condamnă atunci pe neamuri? Răspunsul este: Legea originară a lui Dumnezeu care a rămas în inimile lor, deşi a fost deteriorată prin cădere.

Dumnezeu a creat pe primii noştri părinţi într-o astfel de stare de perfecţiune încât Legea lui Dumnezeu a fost clară, sau evidentă pentru ei instinctiv. Acum, din cauza căderii, dacă un om ar fi să-şi folosească numai percepţia morală, unul ar putea spune că un lucru este greşit, iar altul ar putea spune că este corect; fiecare ar fi îndrumat de propria sa minte, de propria sa conştiinţă. Argumentul sf. Pavel este că indiferent cât de căzut ar putea fi un om, el are încă atâta din legea originară în inima sa, încât conştiinţa fie îl va acuza de înfăptuirea răului, fie îi va scuza conduita; şi dacă nu este extrem de degradat, el va şti că este greşit să fure sau să ia viaţa omului.

În măsura în care un om păstrează această Lege originară a lui Dumnezeu, în acea măsură este răspunzător. Nimeni nu se poate scuza suficient, încât să spună că este vrednic de viaţă eternă. Evreul nu putea să pretindă că ţinuse Legea, căci ispăşirea lui pentru păcat era o recunoaştere a faptului că nu reuşise s-o ţină; şi conştiinţa neamurilor mărturisea nevrednicia lor. De aceea, niciunii nu meritau viaţă eternă. Continuându-şi argumentul, apostolul spune că nimeni din rasa căzută nu poate obţine viaţă eternă, decât pe calea pe care Dumnezeu a prevăzut-o; şi acea cale este numai Cristos. Prin aranjamentul divin, Cristos, care a fost perfect, a fost făcut trup şi S-a dat pe Sine pentru Adam şi pentru rasa lui, astfel încât Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să fie Îndreptăţitorul celui care crede în Isus. Rom. 3:26.

Nici evreii nici neamurile nu pot avea viaţă eternă decât ca rezultat al credinţei în Isus Cristos. Apostolul ne spune că noi nu merităm viaţa eternă, dar că trebuie să facem tot ceea ce ne stă în putere să arătăm că dacă am fi perfecţi am ţine Legea lui Dumnezeu, şi în măsura în care cunoaştem voia divină, Legea divină, să ne dovedim dorinţa de a fi în armonie cu Dumnezeu, făcând voia Lui cum putem mai bine. Meritul lui Cristos va acoperi, va compensa pentru slăbiciunile cărnii prin ereditate, şi în cele din urmă vom atinge perfecţiunea deplină. Dar numai cei care îşi arată voinţa de a ţine Legea vor ajunge la această perfecţiune; ei trebuie să fie dornici să nu cruţe niciun efort de a ţine acea Lege, atât cât depinde de ei.

DOUĂ CLASE ELIBERATE DE

CONDAMNAREA ADAMICĂ

„Unde nu este lege, nu este nici călcare de lege”, căci „păcatul nu este ţinut în seamă când nu este o lege” (Rom. 4:15; 5:13). Lumea încă n-a intrat sub condamnare individuală; căci lumea încă n-a fost pusă sub legea divină. De ce? Până în prezent lumea este sub sentinţa adamică şi numai cei care sunt ridicaţi din această condamnare pot intra sub altă sentinţă. Întreaga lume a fost condamnată la moarte prin Tatăl Adam, şi lumii nu i se poate da din nou o sentinţă până când nu iese de sub prima condamnare. Singurii care au fost eliberaţi, în vreun sens al cuvântului, de sub condamnarea adamică, sunt două clase; israeliţii naturali şi israeliţii spirituali. Evreii nu puteau fi încercaţi pentru viaţă sau moarte fără a fi eliberaţi într-o formă sau alta de sub condamnarea adamică. Această eliberare au obţinut-o prin Legământul Legii; dar aceasta a fost numai în mod tipic, fiindcă sângele viţeilor şi al ţapilor nu poate îndepărta niciodată păcatul. Evrei 10:4.

Singurii care au fost în realitate eliberaţi sunt acei evrei care au intrat sub Legământul de sacrificiu, Legământul care a început odată cu Veacul Evanghelic, cu Cristos şi cu aceia dintre neamuri care au intrat în această relaţie de Legământ cu Cristos. Toţi aceia care au intrat în această relaţie sunt în încercare în faţa Legii Divine şi sunt supuşi încercării de viaţă eternă sau moarte eternă sub această Lege. Dacă ascultă de această Lege vor primi viaţă eternă. Dacă nu ascultă de această Lege a spiritului vieţii şi dacă păcătuiesc cu voia după ce au fost concepuţi de Spirit, vor muri.

În cazul evreilor ar fi fost Moartea a Doua, dacă Legământul Legii lor ar fi fost Legământul deplin şi complet pe care Dumnezeu l-a intenţionat pentru ei. Dar n-a fost; acesta a fost numai un Legământ de probă, pentru a le da o ofertă de probă pentru viaţă eternă; a fost pur şi simplu un Legământ tipic. Cel real este cel pe care Dumnezeu a intenţionat să-l aducă prin Noul Legământ. „Iată vin zile”, zice Domnul, „când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou; nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului” ( Ier. 31:31, 32); Dumnezeu va face un Nou Legământ cu ei. El va lua inima de piatră din trupul lor şi le va da o inimă de carne, pentru ca ei să poată ţine legile şi poruncile Sale şi să le împlinească (Ezec. 11:19), sub Noul Legământ — adevăratul Legământ al Legii.

Sub acel adevărat Legământ al Legii fiecare evreu va avea cea mai deplină ocazie de a veni în armonie cu Dumnezeu. Şi baza acelei armonii vor fi „sacrificiile mai bune” decât cele tipice, pe care le-a oferit Moise. Marele Mijlocitor va fi Mesia — Cristos Capul şi Biserica Trupul Său. Şi acel mare Mijlocitor Îşi are baza puterii în faptul că El a dat „sacrificiile mai bune”. El a dat mai întâi sacrificiul Său; şi în timpul Veacului Evanghelic El dă şi alte sacrificii — cei care au venit la Tatăl prin El.

LEGEA, UN INDICIU AL VOINŢEI

LUI DUMNEZEU

Biserica din acest Veac Evanghelic nu este sub Legământul Legii iudaice; căci acel Legământ al Legii a fost dat evreilor şi nu neamurilor, nici Bisericii Creştine. Nu trebuie să vorbim despre noi ca fiind „neamuri” sau ca „evrei”, ci ca fiind Biserica lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut un legământ diferit cu noi; despre acesta se spune că este un Legământ de jertfă: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psa. 50:5). Acest Legământ a fost făcut individual cu întreaga Biserică a lui Cristos.

Vom spune noi, deci, că Biserica Evanghelică este fără o Lege? În niciun caz! Noi nu suntem sub acel Legământ al Legii — Legământul care ne cere să ţinem acea lege şi care ne obligă s-o ţinem. Dar noi suntem sub un Legământ de Har — un Legământ care are o prevedere specială pentru noi — pentru incapacitatea noastră de a-l ţine în mod perfect. Cu toate acestea, noi suntem sub Legea Divină. Fiecare creatură inteligentă este sub Legea Divină. În măsura cunoştinţei ei, Biserica va fi răspunzătoare faţă de Legea lui Dumnezeu.

Cum putem noi cunoaşte Legea lui Dumnezeu? O putem cunoaşte în parte prin Legea Iudaică şi prin cele Zece Porunci. Ignorăm noi cele Zece Porunci? În niciun caz. Le apreciem fiindcă ne arată Legea lui Dumnezeu. Este un lucru a te strădui să le ai în minte, în spirit, şi un lucru total diferit este să le ţii necălcate, aşa cum s-au angajat să facă cei de sub Legământul Legii; căci oricine calcă una din aceste porunci le calcă pe toate (Iacov 2:10). Noi nu suntem deci sub Lege, ci sub har (Rom. 6:14). Acea Lege pe care Dumnezeu a dat-o lui Israel, atât de frumos prezentată pe table de piatră, nu este peste noi; dar spiritul acelei Legi ni se aplică şi nouă. Sf. Pavel spune că dreptatea Legii, adevărata ţinere a Legii, este împlinită în noi, Biserica Evanghelică, în noi care umblăm nu după trup, ci după Spirit. Rom. 8:4.

Cu Biserica Evanghelică Dumnezeu lucrează diferit de modul în care a lucrat cu poporul evreu. Aranjamentul lui Dumnezeu cu evreii a fost ca ei să ţină Legea atât în literă cât şi în spirit, altfel erau condamnaţi. Aranjamentul Lui cu Biserica Evanghelică este ca ei să împlinească acea Lege cu toată puterea lor, şi meritul lui Cristos va compensa pentru deficienţa lor. Deşi noi, cei din Biserica Evanghelică, am vrea să ţinem Legea, nu suntem în stare s-o ţinem, cum n-au putut nici evreii, din cauza slăbiciunii cărnii. Fiecare creştin ar trebui să simtă că el este strict sub obligaţiile Legii divine, mai mult decât cei care nu sunt creştini, datorită iluminării mai mari în lucrurile divine, în instrucţiunile lui Cristos şi ale apostolilor şi ale Spiritului sfânt. Nu numai că trebuie să caute să trăiască la înălţimea cerinţelor Legii, dar şi să se angajeze să facă mult mai mult. Se angajează să sacrifice chiar acele drepturi pe care le-ar fi avut sub Lege, şi să-şi prezinte corpul ca jertfă, să nu-şi ceară nici chiar drepturile pe care le-ar fi avut sub Lege.

ASCULTARE ÎN MĂSURA CAPACITĂŢII

Noi ţinem spiritul celor Zece Porunci pentru că este spiritul dreptăţii, Spiritul lui Dumnezeu. Am devenit copii ai lui Dumnezeu; şi având Spiritul Său, trebuie să facem acele lucruri care Îi sunt plăcute Lui. Dacă deci putem învăţa din cele Zece Porunci ce lucruri îi plac Lui, atunci acestea sunt lecţii pe care trebuie să le învăţăm. Dacă vreun alt lucru ne arată ce este plăcut lui Dumnezeu, trebuie să-l facem. Dar nu suntem sub Legământul Legii. Nu sperăm la viaţă eternă ţinându-l. Aranjamentul lui Dumnezeu pentru noi este că prin ascultare în măsura capacităţii noastre şi cu spiritul Legii în inimile noastre, suntem socotiţi perfecţi în ochii Lui şi vom primi binecuvântarea Sa.

Unii dintre evrei se gândeau că ei ţin cele Zece Porunci, dar spre surpriza lor n-au primit viaţă eternă. Învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor ne arată că fiecare din poruncile Legii a avut o însemnătate mai adâncă decât puteau pricepe evreii, şi că nereuşita lor de a înţelege spiritul Legii a fost unul din motivele pentru care n-au putut primi viaţă eternă. Să luăm porunca în care se spune: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”. Unii oameni au cu adevărat alt dumnezeu în inima lor; unii îşi idolatrizează soţii; pentru alţii soţiile lor au primul loc; pentru alţii sunt capitalul şi obligaţiunile. Aceasta este idolatrie.

Scripturile ne spun că porunca „Să nu ucizi” are o semnificaţie mai adâncă decât a lua viaţa. Cine este supărat pe fratele său, cel căruia i-ar plăcea să aibă ocazia de a ucide şi care se abţine să o facă numai de frică, în inima lui este un ucigaş. În mod asemănător, Învăţătorul spune: Oricine se uită la o femeie şi o pofteşte, comite adulter în inima lui; el se reţine numai din lipsa ocaziei.

Când începem să avem această vedere mai adâncă a învăţăturilor celor Zece Porunci, vedem cum Domnul a înălţat Legea şi a făcut-o minunată (Is. 42:21). Dar faptul că Isus a fost în stare să ţină Legea arată că Dumnezeu n-a dat o Lege nedreaptă; arată că aceasta putea fi ţinută; că slăbiciunea era în starea căzută a omenirii, şi nu în Lege.

SABATUL CREDINŢEI ÎN LUCRAREA

TERMINATĂ A LUI ISUS

Aşa cum aceste alte porunci au o însemnătate mai mare şi mai adâncă decât cea care apare la suprafaţă, tot aşa are şi a Patra Poruncă, cea care este legată de Ziua de Sabat. Apostolul Pavel ne dă cheia acestei însemnătăţi mai mari când spune că această zi a şaptea este un tip al odihnei credinţei pentru poporul lui Dumnezeu (Evrei 4:9, 10). Cei care rămân în Cristos sunt cei care ţin Sabatul, iar cei care nu rămân în El pierd această odihnă şi astfel nu reuşesc să ţină Sabatul. Mai există încă o extindere a Sabatului în semnificaţia lui tipică, la Ziua de o Mie de Ani. Atunci omenirea se va odihni de Satan, de păcat, de încercări, de împresurările şi dificultăţile din prezent; şi toată omenirea va avea o ocazie de a intra în această odihnă. Biserica va intra în ea prima dată, prin învierea ei. Apoi evreul va intra în acea odihnă când va înţelege planul lui Dumnezeu şi va deveni primitorul binecuvântării lui Dumnezeu şi al favorurilor eterne din Ziua Milenară; şi în final, înainte de încheierea ei, toată lumea va intra sub influenţele ei binecuvântate. Aceasta a fost promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam când a spus: „În tine şi în sămânţa ta se vor binecuvânta toate familiile pământului” (Gen. 12:3). Ele vor fi binecuvântate în prevederile minunate ale acelei mari Zile de Sabat.

A Patra Poruncă nu ne-a fost dată nouă niciodată şi nu ni se porunceşte să ţinem ziua a şaptea nici în literă nici în spirit. Ziua de Sabat n-a fost dată niciodată Bisericii. Nouă ni s-a dat o idee mai înaltă decât cea a odihnei fizice. Dumnezeu a prevăzut pentru noi o odihnă a credinţei în lucrarea terminată a lui Cristos. Noi ne putem bucura de odihnă şapte zile pe săptămână şi în fiecare zi din an. Dacă începem să apreciem acest lucru, avem o odihnă despre care evreii nu ştiu nimic. Aceasta este o arvună pentru viitor când vom fi trecut prin toate dificultăţile şi vom rămâne pentru totdeauna în odihna lui Dumnezeu.

DUMINICA, O ILUSTRAŢIE A NOII ORDINI A EVENIMENTELOR

Noi nu suntem sub porunci în ochii lui Dumnezeu; nu suntem sub obligaţia de a ţine vreo zi din săptămână. De ce să ţinem Sabatul? Din propria noastră voie. Legea acestei ţări prevede ţinerea duminicii. Suntem bucuroşi că Legea face această prevedere pentru o zi liniştită o dată pe săptămână. Ne place că este aşa, şi n-am avea nicio obiecţie dacă ar fi două duminici într-o săptămână. Credem că această zi aleasă este o amintire frumoasă a învierii Domnului nostru. Este de asemenea o ilustraţie frumoasă a noii ordini de lucruri care va fi stabilită cât de curând; şi este o zi foarte potrivită pentru noi. În ceea ce priveşte lumea sub Noul Legământ, este foarte probabil să fie stabilită o zi specială în care să se odihnească de lucrările lor etc. Poate va fi ziua a şaptea.

FIII NU SUNT SUB LEGEA

SERVITORILOR

Nu se spune nicăieri că creştinii trebuie să ţină atât spiritul cât şi litera celor Zece Porunci. Dacă s-ar afirma aşa, noi am fi sub aceeaşi Lege ca şi evreii, care deşi erau obligaţi prin Legământul lor să respecte fiecare iotă şi parte din Lege, ei n-au putut face mai mult decât să ţină spiritul Legii şi să se străduiască să ţină pe cât posibil şi litera ei.

Creştinii sunt sub har; căci ei sunt fii ai lui Dumnezeu prin adopţie. Un fiu are multe privilegii pe care un servitor nu le are. Pentru a ilustra: Să presupunem că noi am fost adoptaţi în familia unui milionar. Când am mers la noua locuinţă, în timp ce am privit în jur, am observat anumite inscripţii pe uşi; ca de exemplu, „Intrarea servitorilor”, „Intrarea furnizorilor”, „Baia servitorilor”, „Camerele servitorilor” etc. După o observaţie mai atentă am descoperit diferite reguli afişate, care ar reglementa datoriile şi alte lucruri privitoare la servitori în general. Le-am citit pe acestea şi am câştigat astfel informaţii în privinţa voinţei bunului nostru prieten. Ne-am întrebat: „Intru şi eu sub această clasificare? Nu, pentru că am fost adoptat în familie. Acestea nu sunt pentru mine. Totuşi, din aceste instrucţiuni am înţeles ceva din legea casei, dar eu am datorii şi privilegii mult mai presus decât cele ale unui servitor; eu sunt fiu şi am privilegii corespunzătoare”.

Astfel, apostolul spune: Dumnezeu se poartă cu noi ca şi cu nişte fii. El nu ne-a dat cele Zece Porunci. De ce? Ar fi o insultă să ne dea Spiritul Său, mintea Sa etc., şi totuşi să ne pună sub o poruncă ce ar implica faptul că n-am primit Spiritul Său. Ar fi total discordant a spune unei Noi Creaturi: „Nu fura, nu ucide”. Noua Creatură n-ar vrea să fure sau să ucidă. Cu cât cunoaştem mai mult despre Legea dată lui Israel, cu atât o apreciem mai mult, cu atât înţelegem mai bine punctul de vedere divin pentru orice. Astfel că, deşi putem lua ceva bun din acea Lege dată servitorilor, ne dăm seama că nu este o poruncă dată nouă, chiar dacă ne dă o idee despre ce ar trebui să facă un fiu. Acele porunci ar trebui să ne facă să ştim mai bine care este voia Tatălui, şi astfel să fim cu atât mai capabili să facem acea voie.

În măsura în care învăţăm să apreciem voia Tatălui şi să copiem principiile care stau la baza Caracterului divin, noi în calitate de Noi Creaturi suntem „schimbaţi” din slavă în slavă în privinţa calităţii inimii. Şi astfel schimbaţi în inima, mintea, voinţa şi conduita noastră, devenim pregătiţi sau potriviţi „să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Col. 1:12.