CUM A PREDICAT ISUS DUHURILOR DIN ÎNCHISOARE
„Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu; fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh, [două experienţe — moarte şi înviere] în care S-a şi dus şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare.”
R 5043 W. T. 15 iunie 1912 (pag. 191-193)
Acest text a fost făcut bază pentru unele prezentări ciudate. Din el unii au dedus că există o stare intermediară care durează între moarte şi înviere. Alţii l-au pretins ca autoritate pentru doctrina purgatoriului. Dificultatea în fiecare caz pare să fie nereuşita de a-şi aminti că Biblia peste tot învaţă că morţii sunt într-adevăr morţi, că nu ştiu nimic, şi că, de aceea, ar fi imposibil să se facă vreo predicare fiinţelor umane moarte. Fără îndoială, teoria că oamenii sunt mai vii după ce mor decât când trăiau, este răspunzătoare pentru aproape toate lucrurile nechibzuite pe care cu toţii am declarat cândva că le credem.
Înainte de a respinge ideea că aceste „duhuri din închisoare” sunt duhuri umane, să observăm faptul că a spune „duhuri umane” este o absurditate prin ea însăşi, pentru că fiinţele umane nu sunt duhuri şi fiinţele spirituale nu sunt oameni. „Care face îngerii Săi duhuri” este afirmaţia scripturală. Adevărat, noi vorbim uneori despre oameni că au un duh de viaţă, dar prin aceasta vrem să spunem numai că au puterea sau energia vieţii, şi aceasta ar fi la fel de adevărat pentru ordinele inferioare ale creaţiei: animale, peşti, păsări etc.
Apoi vorbim uneori că Biserica sunt fiinţe spirituale — concepute de Spirit sfânt. Astfel apostolul vorbeşte despre omul natural în contrast cu Noua Creatură, o fiinţă spirituală. Pentru a aprecia această declaraţie trebuie să ne amintim că clasa Bisericii primeşte conceperea de Spirit sfânt cu scopul ca, dacă este credincioasă, să poată ajunge la o înviere spirituală şi să devină fiinţe spirituale, asemenea îngerilor şi asemenea Răscumpă-rătorului. Dar încă nu suntem spirite decât prin credinţă — în speranţă. Totuşi, contextul arată că apostolul nu s-a referit la Biserică: noi n-am fost în închisoare; noi am primit mesajul mântuirii prin apostoli.
DUHURILE ODATĂ NEASCULTĂTOARE
Duhurile cărora li s-a dat mesajul se dovediseră neascultătoare, spune sf. Petru. El ne spune chiar timpul neascultării lor, şi anume, „în zilele lui Noe, în timp ce se pregătea corabia”. Desigur, dacă observăm aceste particularităţi menţionate în context, nimeni n-ar fi scuzabil pentru înţelegerea greşită a acestei scripturi şi să o considere în vreun mod aplicabilă la omenirea din zilele noastre sau la omenire în general. Totuşi, ne este de ajutor să aflăm amănuntele depline ale problemei. Care a fost neascultarea lor şi când şi cum au fost întemniţate?
Întorcându-ne la Geneza 6:1-5, găsim acolo cauza neascultării acelor îngeri, cărora le-a fost permis pentru un timp să vadă ce pot face pentru ridicarea omenirii, sau mai degrabă le-a fost permis să demonstreze că tendinţa în jos a păcatului este incurabilă, cu excepţia modului în care Dumnezeu a aranjat deja prin Mesia şi prin domnia Sa glorioasă de o mie de ani.
În loc ca acei îngeri să ajute omenirea să iasă din păcat, ei au ajutat-o să intre în păcat, şi făcând astfel au crescut depravarea în omenire până când relatarea uimitoare este că „răutatea omului era mare pe pământ şi că toată imaginaţia gândurilor din inima lor era în fiecare zi numai răutate”. Păcatul special al îngerilor a fost că atunci când le-a fost dat privilegiul de a se materializa — de a-şi lua corpuri umane pentru a ajuta şi a instrui omenirea — ei au folosit greşit această putere şi au luat pe fiicele oamenilor de soţii.
Astfel aceşti îngeri au ajuns treptat să prefere să trăiască printre oameni, ca oameni, şi să crească familii pământeşti mai degrabă decât să rămână în starea în care au fost creaţi — fiinţe spirituale, mai presus decât oamenii. Nu numai că lucrul acesta a fost greşit, în sensul că au luat o cale în opoziţie cu aranjamentul divin, dar a fost greşit şi pentru că lucrul acesta s-a făcut pentru cultivarea şi satisfacerea poftei, şi a dus la întinarea lor morală, precum şi a avut o influenţă dăunătoare asupra omenirii; căci putem uşor vedea că dacă îngerii, cu puteri şi înteligenţă superioară, deveneau îndrumători în practicarea poftelor carnale, însemna o mare influenţă asupra omenirii spre păcat şi spre întinarea minţii şi a trupului.
Ni se spune în mod special că urmaşii acestei uniri nepotrivite între îngeri şi fiicele oamenilor au fost uriaşi, şi fizic şi mental superiori familiei umane căzute — „oameni cu renume”. Şi această declaraţie, că erau „oameni cu renume”, a fost pe timpul când la starea bărbăţiei se ajungea la o sută de ani, şi implica faptul că Dumnezeu n-a intervenit să împiedice sau să oprească progresul păcatului poate timp de câteva secole. Între timp rasa devenise atât de stricată încât se pare că numai Noe şi familia lui n-au fost contaminaţi — toţi ceilalţi veniseră mai mult sau mai puţin, direct sau indirect, sub influenţa acestor îngeri căzuţi sau a fiilor lor uriaşi. Prin urmare, despre Noe s-a scris (nu că el a fost un om perfect, dar), „Noe era un om drept şi integru printre cei din timpul lui” (necontaminat), şi se pare că familia lui era la fel. Prin urmare, numai aceştia au fost salvaţi în corabie, în timp ce toţi ceilalţi, mai mult sau mai puţin contaminaţi, au fost distruşi în potop.
„ÎN LANŢURILE ÎNTUNERICULUI”
Atunci şi acolo Dumnezeu a întemniţat aceste duhuri, îngeri, care nu şi-au păstrat starea lor dintâi, şi de aceea sunt numiţi îngeri căzuţi, diavoli, demoni. Ei n-au fost întemniţaţi într-un loc depărtat de lume numit iad, nici nu sunt angajaţi acolo în alimentarea focului pentru chinuirea bietei omeniri. Urmând conducerea Scripturilor, găsim că atunci când a venit potopul, ei n-au fost distruşi, deoarece, deşi corpurile lor de carne pe care le luaseră puteau pieri într-adevăr, totuşi ei numai s-au dematerializat sau şi-au luat iarăşi starea spirituală.
Relatarea este că Dumnezeu i-a aruncat jos, i-a condamnat la o înfrângere — ca să nu se mai poată asocia cu sfinţii îngeri, ci trebuia să fie păstraţi în tartar — atmosfera pământului nostru. Aici au fost întemniţaţi, nu într-un loc special, ci în sensul că li s-au restrâns libertăţile, „în lanţurile întunericului”. Nu le-a mai fost permis să se materializeze şi astfel să se asocieze cu omenirea. Aceste lucruri ni se spun clar de către sf. Iuda şi sf. Petru ( Iuda 6; 2 Petru 2:4, 5) — o explicaţie în deplină armonie cu relatarea din Geneza despre căderea lor.
ODATĂ NEASCULTĂTORI — ÎNCĂ NEASCULTĂTORI
Noi, desigur, nu putem şti dacă toţi aceşti îngeri căzuţi sunt încă într-o stare de inimă neloială. Dimpotrivă, în armonie cu textul nostru, putem presupune că unii dintre aceşti îngeri căzuţi s-au căit de atunci de calea lor greşită, şi n-ar fi prea mult să declarăm această chestiune — că unii dintre aceştia care s-au căit au în mod sigur experienţe îngrozitoare ca rezultat. A fi obligaţi să fie în contact şi relaţie strânsă cu cei mai răi şi mai răuvoitori, şi să aibă cunoştinţă de toate planurile şi eforturile lor rele, ar fi o experienţă îngrozitoare, şi, pe lângă aceasta, putem fi siguri că aceia răzvrătiţi n-ar ezita să persecute în toate modurile imaginabile pe aceia care s-au căit, deoarece ei ar fi nelegiuiţi, în pofidă voinţei divine.
Pe de altă parte, cei care s-au căit ar fi obligaţi să se restrângă şi să nu răspundă la rău cu rău, ştiind că aceasta ar fi contrar voinţei divine. Cu alte cuvinte, cei care s-au căit dintre acele duhuri căzute, influenţaţi de predicarea lui Isus sau altfel, ar avea un fel de experienţă de purgatoriu, şi chiar gândul la aceasta ne provoacă simpatia.
Când au fost întemniţaţi sau înlăturaţi de la privilegiul de a se materializa, multe dintre duhurile căzute, nu ştim ce proporţie, şi-au continuat opoziţia activă faţă de Dumnezeu, după metoda lui Satan. De aceea se spune despre ei că sunt îngerii lui, mesagerii lui, servitorii lui, iar despre el se spune că este Beelzebul, Prinţul Demonilor. Despre Satan, care a păcătuit cu mult înaintea celorlalţi şi într-un mod diferit, Scripturile ne spun că a fost un înger de un rang mai înalt, sau de o natură mai înaltă, şi această superioritate a lui l-a făcut prinţ sau domn peste oştirea duhurilor rele.
LUPTA ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU
Lupta lui Satan şi a îngerilor Săi căzuţi este împotriva lui Dumnezeu, împotriva tuturor celor care sunt în armonie cu El, împotriva tuturor regulilor dreptăţii şi împotriva tuturor mijloacelor şi servitorilor pe care Domnul îi foloseşte. Cuvintele sf. Pavel pe această linie sunt pline de forţă; el remarcă faptul că poporul lui Dumnezeu nu se luptă numai „cu carnea şi sângele”, ci şi cu „duhurile răutăţii în locurile cereşti”, şi se ridică întrebarea: „Cine poate birui singur aceste lucruri?” Răspunsul este că nimeni nu poate birui singur; fără ajutorul Răscumpărătorului, biserica Sa ar fi total copleşită şi biruită de rău.
În mod asemănător, fără ajutorul Răscumpărătorului prin Împărăţia Sa, fără legarea lui Satan, fără eliberarea lumii, de către Domnul nostru, din robia păcatului şi a morţii, n-ar fi nicio speranţă de recuperare a lumii din robia ei actuală. Dar împreună cu apostolul exclamăm: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Romani 8:31.
PRIN MEDII ŞI POSEDARE
Planul originar de atac al lui Satan a fost să aducă rasa sub influenţa lui prin denaturare — prin punerea întunericului în locul luminii şi a luminii în locul întunericului — de exemplu, ispita sub care a căzut mama Eva. Satan s-a prezentat acolo drept prietenul Evei, dându-i un sfat sănătos. L-a prezentat pe Dumnezeu ca având un motiv egoist în spatele poruncii ca primii noştri părinţi să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Satan a declarat că Dumnezeu spusese un neadevăr când a spus că pedeapsa pentru păcat va fi moartea. Satan a declarat că omul nu poate muri.
Şi n-a păstrat el de atunci încoace aceeaşi linie de falsitate? Şi n-a înşelat el întreaga lume chiar asupra acestui subiect? Nu cred toţi oamenii din toate ţările că atunci când un om moare, de fapt nu moare, ci devine mai viu — exact minciuna lui Satan din primul exemplu? Cât de puţini L-au crezut pe Dumnezeu, chiar printre poporul care Îl iubeşte cu adevărat şi care doreşte cu adevărat să creadă învăţăturile Cuvântului Său! Cu toţii am fost sub un fel de „piază-rea”. „Dumnezeul veacului acestuia [Satan] a orbit gândurile” noastre asupra acestui subiect. Ajungem acum să vedem că moartea este pedeapsa pentru păcat şi că învierea este salvarea pe care Dumnezeu a promis-o şi o va da.
Satan a avut aliaţi şi servitori puternici în îngerii căzuţi, şi prin stăruinţa lor se pare că a triumfat minciuna lui asupra Cuvântului divin — „Negreşit vei muri”. Aceste spirite căzute au făcut diferite manifestări în fiecare ţară timp de secole, şi prin aceasta se pare că şi-au dovedit teoria că omul mort este mai viu decât atunci când trăia. Ştiind că omenirea n-ar avea nimic de-a face cu ei dacă ar cunoaşte personalitatea lor reală, ei îşi ascund personalitatea şi se prezintă ca prietenii noştri morţi care doresc să vorbească cu noi, fie direct, fie prin medii.
O altă dorinţă a acestor îngeri este să posedeze sau să pună stăpânire pe o fiinţă umană. Fiind înlănţuiţi şi împiedicaţi de la privilegiul materializării, următorul lucru de dorit în estimarea lor este să câştige control asupra unei fiinţe umane şi să se folosească de corpul acesteia în loc de al lor propriu. Aceasta este numită posedare şi persoanele astfel chinuite astăzi sunt trimise în ospicii unde, se estimează, ele constituie cel puţin jumătate din numărul total. În zilele Domnului nostru aceştia nu erau în mod greşit consideraţi a fi nebuni, ci în mod corect erau declaraţi a fi posedaţi. Toţi îşi amintesc relatarea din Noul Testament că Mântuitorul nostru şi apostolii Lui au scos legiuni de duhuri căzute din oameni.
„NU ŞTIŢI CĂ NOI VOM JUDECA PE ÎNGERI?”
Nu trebuie să discutăm această chestiune cu Studenţii Bibliei, căci este prea bine recunoscută pentru a fi disputată. Sugerăm tuturor cititorilor un studiu centrat pe acest subiect. Vedeţi de câte ori Isus şi apostolii au scos demoni şi observaţi amănuntele. Deşi există încă medii şi mulţi posedaţi, nu putem şti dacă proporţia este mai mare sau mai mică decât în zilele Domnului nostru. Deoarece populaţia lumii astăzi este cu mult mai mare, acelaşi număr de spirite rele (care nu creşte) ar arăta proporţional mai mic.
Dar, oricum ar fi, putem presupune că au rezultat unele roade din marile predici predicate acestora în legătură cu moartea şi învierea Domnului nostru, despre care sf. Petru ne spune în textul nostru. În plus, sf. Pavel remarcă: „Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Corinteni 6:3). Ştim că sfinţii îngeri n-au nevoie de nicio judecată, de nicio încercare, prin urmare apostolul trebuie într-un fel să se refere la o încercare sau judecată sau probare a acestor spirite din închisoare care au fost odată neascultătoare în zilele lui Noe. Şi dacă judecata sau probarea lor face parte din planul divin, aceasta implică o speranţă pentru ele, şi în legătură cu afirmaţia sf. Petru din textul nostru, aceasta duce la concluzia rezonabilă că predicarea pe care Isus le-a făcut-o n-a fost cu totul în zadar.
CUM A PREDICAT ISUS ÎN MOARTE
Aici se ridică o altă întrebare: Dacă Isus a fost cu adevărat mort, după cum declară Scripturile, dacă „El Şi-a dat sufletul la moarte” şi „Şi-a făcut sufletul o jertfă pentru păcat”, şi sufletul Său n-a fost ridicat dintre cei morţi până în a treia zi de la răstignirea Sa, cum a putut El între timp să predice duhurilor din închisoare sau oricui altcuiva? Noi răspundem că El a putut predica în acelaşi mod în care apostolul se referă cu privire la Abel, spunând: „..prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort” ( Evrei 11:4); şi iarăşi, în acelaşi mod în care se spune că sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu — în mod figurat. De un lucru suntem siguri, şi anume, că Isus nu S-a adresat verbal în timp ce era mort. El a predicat în modul la care ne referim uneori când spunem: „Faptele vorbesc mai tare decât cuvintele”.
Marea lecţie obiectivă pe care îngerii căzuţi au văzut-o, a fost cea care a constituit pentru ei marea predică ce le-a dat un temei pentru speranţă. Cu câteva ocazii duhurile căzute, când li s-a poruncit să iasă din fiinţele umane, au declarat că Îl cunoşteau pe Isus. În trecutul îndepărat ele Îl cunoscuseră, când, ca Singurul Conceput al Tatălui şi Reprezentantul Său, El le-a creat pe ele şi toate lucrurile care sunt făcute, şi a fost de asemenea purtătorul de cuvânt pentru toată ordinea şi reglementările divine.
Îngerii căzuţi şi-au dat seama că El venise în lume pentru a fi Răscumpărătorul ei; ei au înţeles marea coborâre la care S-a supus din poziţia Sa înălţată de pe planul ceresc, la poziţia de servitor pe planul uman. Ei I-au admirat loialitatea şi credincioşia faţă de Dumnezeu, dar fără îndoială L-au crezut nechibzuit; nu s-au aşteptat se învie vreodată dintre morţi. Dar când au înţeles învierea Sa a treia zi, la glorie, onoare şi nemurire, „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice puteri, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi”, predica Lui pentru ei a fost completă, şi anume, că „plata păcatului este moartea”, dar că „darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică” ( Romani 6:23). Şi când şi-au dat seama astfel de Puterea lui Dumnezeu şi de Iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale umane, aceasta a constituit pentru ei un mesaj de speranţă, după cum sugerează cuvintele apostolului. Poate dacă ei ar arăta căinţă deplină, în cele din urmă Dumnezeu va avea milă de ei, întocmai cum a avut milă şi a prevăzut pentru omenire.
Lecţia este una pentru toţi. Puterea lui Dumnezeu este Infinită, aşa este şi iubirea, mila şi bunătatea Sa. Cu toate acestea, orice păcat cu voia îşi va avea pedeapsa, o dreaptă răsplătire, şi numai cei doritori şi ascultători vor avea favoare divină şi viaţă veşnică. Fiecare să-şi aplice lecţia pentru sine.