CUM SĂ ŞTIM unde suntem

R 4871b W. T. 1 septembrie 1911 (pag. 342-344)

Admiţând că nu putem şti unde sunt alţii în relaţia lor cu Planul divin, n-ar trebui oare să ştim unde suntem noi? Dacă este aşa, cum?

Ar trebui să ştim unde suntem în ceea ce priveşte harul lui Dumnezeu. Dacă noi cunoaştem diferiţii paşi şi câte cotituri trebuie să facem, ar trebui să ştim exact câţi din aceştia am făcut şi exact unde suntem. Poate următoarea observaţie a paşilor unui om drept chemat de Dumnezeu la comoştenire cu Fiul Său ne va ajuta:

1. O dorinţă după dreptate, adevăr, puritate, implică o atragere din partea Domnului pe linia părţilor mai puţin depravate ale naturii noastre decăzute. Primul nostru răspuns la această atragere este să căutăm dreptatea şi să căutăm smerenia. Acestora Domnul le spune: „Apropiaţi-vă de Mine şi Eu Mă voi apropia de voi”. După primul pas de la întoarcerea noastră cu spatele spre păcatul cu voia, pot fi făcuţi numeroşi paşi. Fiecare pas ne va aduce câte puţin tot mai aproape de Domnul şi de dreptate, şi ne va arăta mai clar decât înainte că „în carnea noastră nu este nicio perfecţiune”, că nu putem trăi nici măcar la nivelul propriei noastre estimări şi interpretări a Legii divine — că avem nevoie de har şi de ajutor de sus. Toată această cale este o cale a îndreptăţirii în sensul că duce la armonie cu Dumnezeu şi la cerinţele Sale drepte.

Sufletul care astfel a ajuns la punctul unde strigă către iubitorul Dumnezeu, vede acum clar nevoia de un Mântuitor şi că Isus este Răscumpărătorul. El aude mesajul: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. El răspunde: „Doamne, bucuros mă voi duce la Tatăl prin Tine.”

2. Răspunsul lui Isus în privinţa termenilor uceniciei arată pasul următor pe calea spre Dumnezeu, şi, termenii fiind acceptaţi, aduce binecuvântare. Cuvintele Domnului nostru sunt: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. Învăţătorul nu îndeamnă la grabă în luarea deciziei. Graba este lăsată pentru cel care cere, a cărui iubire pentru dreptate şi dorinţă de părtăşie cu Dumnezeu va fi măsurată prin graba lui în acceptarea termenilor uceniciei. Aceluia şi tuturor Învăţătorul le spune: „Stai jos mai întâi şi fă socoteala cheltuielilor”. Nu pune mâna pe plug şi apoi să te retragi. Cei cărora le trebuie ani să socotească preţul, foarte rar vor câştiga premiul, putem fi siguri. Calea rezonabilă este să cântărească propunerea — predarea sa cu speranţele, scopurile, perspectivele, bucuriile pământeşti, complet în mâinile Tatălui ca sacrificiu viu, cu perspectiva suferinţei, încercărilor, probării, verificării în viaţa prezentă, şi, dacă este credincios, a gloriei, onoarei şi nemuririi pe plan ceresc. N-ar trebui să necesite mult timp pentru o persoană matură cu inima loială să-şi dea seama că serviciul Domnului este unul de dorit şi că preţul, puţinul nostru tot, este nesemnificativ. Cel zelos şi credincios va spune repede: „Aici sunt, Doamne, mă predau; este tot ce pot face”.

Apoi vine partea Răscumpărătorului. În armonie cu Planul Tatălui, acum El stă ca Avocat pentru cei care au venit la Tatăl prin El. Le susţine cauza ca reprezentant al lor la curtea cerească, aprobându-i pe ei şi consacrarea lor, precum şi compensând, prin atribuirea meritului sacrificiului Său, pentru deficienţele lor, pentru a putea fi făcuţi dreptatea lui Dumnezeu prin El. Vedem că Avocatul prezintă astfel numele nostru şi acoperă neajunsurile noastre, şi sacrificiile noastre sunt acceptate de Tatăl — până când ultimul membru va fi fost primit — până când uşa chemării de sus va fi fost închisă, când ultima dintre fecioarele înţelepte va fi intrat dincolo de văl.

Acceptarea noastră de către Tatăl este indicată prin adoptarea şi conceperea noastră de Spirit sfânt şi prin începutul pecetluirii — imprimarea asupra noastră, ca Noi Creaturi, a asemănării, dispoziţiei sau spiritului divin. Toţi ar trebui să ştim foarte clar dacă am făcut aceşti doi paşi sau nu. Dacă nu i-am făcut, este inutil să ne uităm mai departe.

DOVEZI ALE ACCEPTĂRII DE CĂTRE

TATĂL NOSTRU

3. Conceperea cu Spirit sfânt în Biserica primară a fost indicată prin anumite daruri miraculoase, dar aceasta a fost pentru un scop special în legătură cu stabilirea Bisericii. După cum a arătat Pavel, acele daruri au fost intenţionate să treacă (1 Cor. 13:8). Ele au fost date prin „punerea mâinilor apostolilor” (Fapt. 8:18). Prin urmare, după moartea apostolilor aceste daruri n-au mai fost acordate nimănui. Şi când cei care primiseră darurile au murit, darurile în sine au încetat — astfel ele au trecut. Dar în locul darurilor au venit roadele Spiritului ca dovezi ale acceptării de către Domnul şi ale introducerii ca membri sau ramuri ale Viţei. Mugurii fructului sunt mici la început. Ei au nevoie şi au grija Vierului. El ne curăţă — îndepărtează lucrurile pământeşti de care suntem înclinaţi să ne agăţăm. Ne lasă fără prea mult sprijin pământesc, în afară de ceea ce este legat direct cu Rădăcina, cu Viţa. Astfel despărţiţi de ambiţia pământească în armonie cu consacrarea noastră până la moarte, Spiritul Domnului ajunge la noi tot mai mult, producând roade ale Spiritului, întocmai cum seva viţei merge la mlădiţe şi la ciorchini. Aceste curăţări sunt o dovadă că suntem membri în Viţă şi părtaşi la suferinţele lui Cristos; căci Vierul ceresc le tratează astfel pe toate ramurile adevărate ale Viei adevărate. Noi ar trebui să începem să vedem roade şi haruri. Energia noastră ar trebui să se manifeste într-o varitate de moduri faţă de Domnul, faţă de fraţii Lui şi faţă de toţi oamenii, în măsura în care avem contact cu ei.

Printre alte indicii ale favorii divine ar fi părtăşia cu Domnul în rugăciune şi prin Cuvântul Său — o iubire a Planului divin, o delectare în orice este integru, drept, adevărat, nobil — o dorinţă de a promova toate aceste interese în măsura ocaziilor noastre. O altă dovadă a credincioşiei ar fi aceea de a fi socotiţi vrednici să suferim ocări şi persecuţii pentru Domnul şi pentru Adevăr — şi acceptarea acestora ca fiind prin providenţa divină.

Un alt indiciu al armoniei cu Domnul ar fi aprecierea noastră crescută faţă de Cuvântul Său, o înţelegere mai adâncă a învăţăturilor lui preţioase şi o plăcere crescândă de a-l servi altora — nu pentru slavă deşartă, nu pentru că ei ar putea gândi ceva despre noi, ci spre slava Domnului şi pentru binele celor care doresc să-I cunoască voia.

DOVEZI ALE ÎNCLINAŢIILOR de a da ÎNAPOI

Dar se poate ca unii să nu reuşească să atingă aceste adâncimi, înălţimi, lungimi şi lăţimi ale binecuvântării, ale privilegiului. Se poate să fie mulţumiţi cu puţin din Adevărul şi harul Domnului, cu puţin din părtăşia fraţilor, şi proporţional cu mai mult din cea a lumii. Aceştia nu reuşesc să-şi îndeplinească Legământul şi obligaţiile sacrificiului zelos. Ei pot fi buni, onorabili şi amabili. Pot fi loiali Domnului în gradul de a nu dori să facă nimic contrar voinţei Sale; dar nu reuşesc în extrema loialităţii, şi anume, în dorinţa de a cunoaşte şi a face. Aceştia sunt în pericol de a fi socotiţi nevrednici de a fi din Clasa Miresei, şi să fie plasaţi într-o grupă mai mare a celor loiali dar mai puţin credincioşi. Chiar şi pentru a ajunge la această onoare şi poziţie ei vor avea nevoie să fie puşi la încercări, suferinţe, dificultăţi, distrugerea cărnii lor. Dar ei nu vor avea răsplata înaltă din cauza nereuşitei de a alerga cursa cu zel. Se poate ca unii chiar să ajungă la toate privilegiile glorioase ale consacrării, serviciului, cunoştinţei etc., şi apoi să devină reci, neglijenţi, supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi, şi astfel să aducă mai puţin rod şi să nu fie socotiţi vrednici de a fi membri în Clasa Miresei. Cu toate acestea, Domnul va lucra cu ei, dacă sunt cu adevărat ai Lui, pentru a-i corecta şi, dacă este posibil, să-i pregătească pentru clasa „marii mulţimi”, chiar dacă aceasta ar putea necesita mari necazuri.

Dovezi în zilele noastre ale stării nepotrivite pentru „turma mică” şi pericolul de a pierde, ar fi un spirit lumesc, un spirit neglijent, o iubire pentru lume, o slăbire a zelului pentru Dumnezeu, pentru dreptate, pentru fraţi, şi o nereuşită de a folosi ocaziile şi de a căuta altele pentru promovarea laudei „Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” — o nereuşită de a continua spre o dezvoltare mai mare a roadelor şi harurilor Spiritului. Urmează o pierdere a iubirii şi zelului pentru Dumnezeu, pentru cauza Sa şi pentru fraţi, şi o neclaritate crescândă în privinţa Planului divin deja văzut şi recunoscut. Extrema acestei stări este „întunericul de afară” — o orbire faţă de lucrurile cereşti ale Planului divin aşa cum acoperă lumea în general — fără iluminarea Cuvântului şi Spiritului Domnului.

Cât despre cei care comit „păcat de moarte”: Nu prea este necesar să-i discutăm pe aceştia, deoarece persoanele care ajung în această stare fără speranţă arareori, credem noi, îşi dau seama de ea sau sunt în stare să-şi înţeleagă situaţia. Atâta timp cât există o frică de Moartea a Doua şi o dorinţă de viaţă veşnică şi o dorinţă de armonie cu Dumnezeu, există speranţă. Două clase sunt descrise ca fiind „de două ori morţi, dezrădăcinaţi”. Una este o clasă care, după ce a primit lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu ca Noi Creaturi, se întorc înapoi în lume, la scopurile ei, plăcerile ei, dorinţele ei, ambiţiile ei, păcatele ei. Aceştia, respingând complet legământul de sacrificiu, sunt într-o stare fără speranţă în ceea ce priveşte viaţa viitoare. Dar poate, am putea spune din fericire, ei nu-şi dau seama de poziţia lor, ci mai degrabă simt mulţumirea lumii moarte; sau, poate, mai rău decât lumea, ei sunt sarcastici şi înverşunaţi împotriva membrilor Cristosului şi împotriva Adevărului, pe care ei odată l-au apreciat dar l-au părăsit. Altă clasă care merge în Moartea a Doua sunt descrişi ca vinovaţi de deviere doctrinară — renunţarea la Răscumpărătorul, pierderea aprecierii meritului sacrificiului Său şi a ocaziilor pe care acel sacrificiu ni le-a asigurat prin modul sacrificării.

De asemenea suntem întrebaţi cu privire la afirmaţia Domnului: Se vor ridica mulţi profeţi mincinoşi şi Mesia mincinoşi care vor face semne şi minuni mari, până acolo încât, dacă ar fi posibil, să înşele chiar şi pe cei aleşi. Suntem întrebaţi dacă aceşti aleşi se referă la „turma mică” sau includ „turma mare”. Noi răspundem că evident chiar „cei aleşi” înseamnă cei credincioşi. Toţi cei concepuţi de Spirit sunt socotiţi ca fiind din cei aleşi, căci, atâta timp cât sunt credincioşi, ei sunt chiar cei aleşi. S-ar părea că aceste cuvinte ale Domnului nostru nu s-au referit la ceva special zilelor noastre, ci mai degrabă la ceva care s-a aplicat timp de secole, întocmai cum războaiele şi răzmeriţele au progresat timp de secole. Un întreg capitol din Studii în Scripturi, Vol. IV, este dedicat examinării acestei mari profeţii şi recomandăm cititorilor noştri un studiu proaspăt. Învăţătorii mincinoşi şi Mesia mincinoşi care au înşelat pe mulţi sunt reprezentaţi astăzi, credem noi, prin unele foarte mari şi foarte prospere denominaţii care se înşală pe ele şi pe alţii cu milioanele în presupunerea că ei sunt Biserica adevărată, adevăratul Mesia, adevărata Vie, plantaţia mâinii drepte a Tatălui ceresc. Dimpotrivă, mlădiţele Viei adevărate pot fi în aceste diferite denominaţii, dar instituţiile pământeşti în sine aparţin de ceea ce Scripturile numesc „via pământului”, al cărui rod va fi în curând adunat în teascul mâniei lui Dumnezeu (Apoc. 14:19). Evlavioşii lui Dumnezeu de-a lungul Veacului au fost mai mult sau mai puţin în contact cu aceste mari sisteme, sisteme anti-Crist, sisteme înşelate şi înşelătoare. Dar chiar „celor aleşi”, celor evlavioşi, ca membri ai Corpului adevărat al lui Cristos, nu li se va permite să ia greşit aceste sisteme drept Biserica adevărată. Domnul îi îndrumă aşa încât nu sunt prinşi în cursă.