URA LUMII
„Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea.” „Ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră.”
R 4813 W. T. 1 mai 1911 (pag. 141-142)
Aici marele Învăţător pare să arate că felul de ură care va veni asupra noastră este la fel cu cel care a venit asupra Lui. Uitându-ne la experienţele Sale, vedem că El a fost urât în principal de către cei mai proeminenţi, cei mai influenţi dintre oameni. Cărturarii L-au urât în mod special; dar L-au urât şi fariseii, preoţii cei mai de seamă şi saducheii. Cu timpul, ura s-a extins la oamenii obişnuiţi. Clasele de jos sunt întotdeauna conduse de clasele de sus; fariseii de jos de către fariseii de seamă; saducheii de jos de către saducheii de seamă etc. Probabil oamenii obişnuiţi nu puteau da un motiv raţional de ce Îl urau pe Domnul. Acceptând prezentările conducătorilor lor, ei au presupus că El era un escroc şi un impostor, şi L-au urât ca atare. În măsura în care îşi preţuiau conducătorii erau înclinaţi să desconsidere pe oricine desconsiderau aceştia.
Aşa este şi astăzi. Putem vedea că există motive în spatele urii manifestate faţă de poporul Domnului. Nicio persoană proeminentă nu se arată a fi rea. Prin urmare, există o dispoziţie generală din partea tuturor să se justifice (politic şi religios) cum că sunt animaţi de sentimente nobile, ca susţinători sau ca iniţiatori ai standardelor înalte. Dar vedem ipocrizia care devine cunoscută prin minciunile şi procedurile acelora care urăsc pe poporul Domnului fără motiv. Deci, când adevărul ajunge la oricare din cei care au erori şi mândrie amestecate cu religie lumească, acesta devine o mustrare pentru ei. Când apostolii mergeau dintr-un loc în altul se spunea despre ei: „Oamenii aceştia care au răscolit lumea, au venit şi aici.” Fapt. 17:6.
Gândurile lui Isus sunt atât de profunde şi atât de tare ating inima, încât orice nu este în deplin acord cu ele pare nevrednic de comparaţie. Prin urmare, mulţi dintre cei care au fost învăţători ai religiei se găsesc împinşi de ură şi invidie să încerce să zdrobească, să ponegrească şi să defăimeze ceea ce este adevărat. Dar aceşti învăţători sunt probaţi; sunt verificaţi. Pentru Domnul, cel puţin, ipocrizia lor este vizibilă, fie că alţii sunt înşelaţi de ea sau nu. Astăzi, prin urmare, este ca în zilele Domnului nostru — „Întunericul urăşte lumina”.
„TOŢI CEI CARE VOIESC SĂ TRĂIASCĂ ÎN EVLAVIE ÎN HRISTOS ISUS VOR FI PERSECUTAŢI”
După cum a explicat Domnul nostru, întunericul păcatului şi al erorii este în antagonism direct cu lumina Adevărului, şi, în consecinţă, când poporul Său ţine sus lumina — „Lăsaţi ca lumina voastră să strălucească astfel încât să slăviţi pe Tatăl vostru care este în ceruri”, care i-a chemat „din întuneric la lumina Sa minunată” — rezultatul asupra lumii întunecate este să trezească împotrivire, antagonism, şi astfel să-i tulbure şi să-i incomodeze pe aceia care sunt în armonie cu întunericul. În consecinţă, cei care iubesc întunericul, cei care iubesc răul, cei care iubesc păcatul în diferitele lui forme, urăsc lumina, nu vin la lumină; ci, fie public, fie în secret, se împotrivesc copiilor luminii, celor iluminaţi, purtătorilor de lumină. Şi chiar cei care au ieşit din întunericul extrem al poluării morale într-un fel de lumină slabă a reformării civilizate şi a reformei morale, nu pot suporta lumina clară, cercetătoare a adevăratei Evanghelii. Ei preferă mai mult o măsură de întuneric. Ioan 3:20.
Drept consecinţă a acestui conflict între lumină şi întuneric, Domnul nostru a suferit din partea celor care pretindeau a fi copiii luminii, copiii lui Dumnezeu, şi care, cel puţin, aveau ceva lumină. Domnul nostru nu a fost tratat rău nici de guvernatorul roman, nici de soldaţii romani, din voinţa lor proprie; căci erau în aşa măsură orbi încât nu apreciau lumina pe care El o expunea. Persecutorii Lui erau cei care aveau ceva lumină, dar care urau strălucirea marii Lumini care venea asupra lor.
În mod asemănător, tot timpul acestui Veac Evanghelic, cei care au fost lumini arzânde şi care luminau în lume au fost urâţi şi persecutaţi în principal (aproape exclusiv) de către cei care aveau ceva lumină, dar a căror lumină era întuneric în comparaţie cu marea lumină a Spiritului sfânt care strălucea în şi prin cei pe deplin consacraţi ai Domnului. Astfel a fost împlinită declaraţia Domnului nostru: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”; „De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (Ioan 15:18; 1 Ioan 3:13; 2 Tim. 3:12). Urmaşii Domnului din timpul prezent sunt chemaţi să sufere persecuţie pentru dreptate, nu fiindcă este rezonabil sau potrivit, ci fiindcă Domnul, dorind să încerce, să probeze şi să-şi finiseze poporul, vrea să permită ca răul şi influenţele împotrivitoare să prospere, să persecute şi să se împotrivească „membrilor” Lui şi astfel să facă serviciu cauzei Lui în pregătirea aleşilor pentru o lucrare viitoare de slujire. Astfel persecutorii Corpului, cum au făcut persecutorii Capului, cooperează la împlinirea Planului Divin într-un mod pe care nu şi-l imaginează.
„NU VĂ MIRAŢI DACĂ LUMEA VĂ URĂŞTE”
Când urmaşii Domnului iau o poziţie fermă pentru Adevăr şi pentru dreptate, aşa cum a făcut Conducătorul lor, rezultatele sunt aceleaşi. Satan este împotrivitorul lor neîndurător; el se va ocupa ca ei să sufere, să aibă împotrivire, nu numai din partea lui, ci şi a lumii, care este în mare parte sub influenţa spiritului lui pe diferite căi. Luând această poziţie, poporul Domnului nu trebuie să se mire dacă lumea îi urăşte şi spune tot felul de rele împotriva lor pe nedrept, datorită lui Cristos. Cu cât sunt mai proeminenţi, ca şi în cazul Domnului nostru, cu atât mai virulente vor fi atacurile împotriva lor; cu atât va fi mai interesat marele adversar în a-i înfrânge.
Acest gând că Satan ni se împotriveşte, şi că noi ne luptăm nu numai cu carnea şi sângele, ci şi cu stăpânirile, puterile şi spiritele rele din locurile înalte de putere (Efes. 6:12), ne-ar îngrozi dacă, pe de altă parte, nu ne-am da seama că prin această fermitate a deciziei pentru Adevăr şi pentru dreptate primim mare ajutor şi asistenţă de la alte puteri nevăzute. Din momentul împotrivirii ferme la ispită şi al luării unei poziţii ferme pentru Domnul şi pentru cauza Sa, devenim mai puternici în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Să ne amintim că „cel care este pentru noi este mai mare decât toţi care sunt împotriva noastră.” Mat. 5:11; Efes. 6:12; 1 Ioan 4:4.
Împotrivirea principală faţă de Domnul nostru a venit de la conducătorii şi de la pretinşii religioşi. Unirea dintre lumesc şi semireligios este în unele cazuri completă, ca şi în cazul unirii bisericii cu statul în ţările străine; în alte cazuri este incompletă, cum este şi în această ţară, unde biserica şi statul nu sunt pe deplin unite. Cu toate acestea, politicianul doreşte sprijinul celor pretinşi şi al susţinătorilor religiei. Aceştia, în schimb, se împăunează cu influenţa lor politică şi caută să folosească această influenţă spre avantajul lor, sau, cum ar spune ei, spre „binele cauzei”. Astfel, acolo unde nu există o unire directă între biserică şi stat, există o afiliere, o unire indirectă. Politicianul doreşte să aibă sprijinul conducătorilor morali şi religioşi ai comunităţii şi al altora. Astfel atraşi împreună, prinţii acestei lumi, atât religioşi cât şi laici, se susţin unul pe altul. Interesele lor sunt una. Prin urmare, Domnul şi toţi cei care sunt „membrii” şi urmaşii Săi vor fi priviţi dezaprobator, vor fi urâţi şi persecutaţi; căci prezentările Adevărului fac să se vadă erorile şi ipocriziile în contrast cu standardele divine.