ŢINEREA CORPULUI ÎN STĂPÂNIRE

Eu, deci, alerg, dar nu aşa ca şi cum n-aş şti încotro. Mă lupt, dar nu ca unul care loveşte în vânt.” 1 Corinteni 9:26.

R 4809 W. T. 1 mai 1911 (pag. 136-138)

 

Apostolul Pavel a înţeles clar ce constituie premiul. El nu era nesigur de el; nu se întreba dacă era un lucru sau altul. Sf. Pavel ştia că „chemarea de sus în Isus Cristos” este să putem fi moştenitori cu El, dacă şi suferim cu El — ca să fim cu El în glorie. Apostolul nu era nesigur nici în privinţa termenilor şi condiţiilor alergării. El ştia că sunt chiar până la moarte; şi că dacă el ar căuta să-şi salveze viaţa, şi-ar pierde-o. Nici nu era nesigur în ceea ce priveşte hotărârea sa. Ştia sigur că intrase în alergare. Nu era dintre aceia care spun numai: „Sper să fac aşa cândva”. El făcuse legământul de sacrificiu cu Domnul până la moarte.

Apostolul nu era nesigur nici în privinţa ocaziei de a câştiga premiul. El ştia că rămânea pentru el să vrea şi să facă în armonie cu buna plăcere a lui Dumnezeu. Ştia că nu i se cerea nimic imposibil în această alergare; că termenii şi condiţiile alergării includeau „har spre ajutor, în orice timp de nevoie”; şi că acest har şi acest ajutor vor veni de la Domnul. De aceea este expresia apostolului că pentru alergătorii în această alergare nu există nicio nesiguranţă, de la început până la sfârşit.

Astfel poate fi cu toţi care sunt sub ochiul călăuzitor al Marelui Răscumpărător. Toţi putem să ne întărim chemarea şi alegerea: „Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 2 Pet. 1:10, 11.

„CI MĂ PORT ASPRU CU TRUPUL MEU ŞI-L ŢIN ÎN STĂPÂNIRE”

Apostolul ne spune că îşi ţinea trupul în stăpânire, ca nu cumva, după ce a predicat altora veştile bune, să fie el însuşi dezaprobat. El declară: „Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva … să fiu eu însumi dezaprobat” (1 Cor. 9:27). O traducere spune aşa: „Îmi intimidez trupul”; adică, iau măsuri de constrângere asupra corpului meu”.

Corpul a aparţinut iniţial omului natural, voinţei naturale. Când vechea voinţă a dat loc noii voinţe, aceasta din urmă a devenit proprietarul corpului. Noua voinţă nu poate fi servită în mod potrivit de vechiul corp, pentru că noua minte este perfectă iar corpul imperfect. Când noua minte, mintea lui Dumnezeu, mintea lui Cristos, deci, ia în posesie corpul muritor, ea are mai multă sau mai puţină dificultate. Mintea nu este potrivită corpului, nici corpul minţii. De aceea, este lucrarea noii voinţe să-şi arate ascultarea faţă de Domnul, deplina ei loialitate faţă de voinţa divină, chiar dacă corpul va trebui să fie, în unele privinţe, tratat ruşinos, pretenţia lui, pretinsele lui necesităţi etc. fiind ignorate.

Nu numai că toţi trebuie să omorâm şi să ne intimidăm trupul, ci, în plus, trebuie să-l aducem în supunere. Trebuie să-l facem să servească Noua Creatură. Apostolul spune: „Şi dacă Duhul Celui care a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel care a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi” (Rom. 8:11). Spiritul sfânt, pe care-l primim tot mai mult pe măsură ce ne hrănim cu Domnul, ne ajută să ne conformăm viaţa voinţei Lui şi de asemenea însufleţeşte sau învie corpurile noastre muritoare pentru serviciul Adevărului.

Nu există două creaturi, ci una; noi nu putem fi două creaturi deodată. Numai când vechea creatură se supune şi suntem transformaţi, în ceea ce priveşte voinţa, numai atunci devenim Noi Creaturi, aşa încât, de atunci încolo suntem cu adevărat Noi Creaturi. Dar Noua Creatură nu are încă noul corp. În textul nostru apostolul se referă evident la Noua Creatură, la Omul Nou. Există un om exterior, despre care lumea poate gândi că este individul, dar în măsura în care omul exterior este adus în supunere şi serviciu, Noua Creatură se face mai puternică, până când în cele din urmă, odată cu moartea corpului uman, Dumnezeu va da Noii Creaturi un corp nou, prin înviere. Atunci Noua Creatură va fi satisfăcută, când se va găsi în asemănarea Lui.

Există o tendinţă a corpului, a cărnii, să se ridice din starea sa de moarte socotită. Prin urmare, Noua Creatură are nevoie să fie continuu în gardă în lupta bună a credinţei. Aceste bătălii ale minţii noi împotriva cărnii sunt o „luptă bună”, în sensul că ele sunt lupte împotriva păcatelor şi slăbiciunilor care aparţin naturii decăzute. Întregul curs al Noii Creaturi este un curs al credinţei. Ar fi imposibil ca cineva să continue această bătălie împotriva cărnii şi a înclinaţiilor şi dorinţelor ei, dacă nu exercită credinţă în promisiuni şi în Domnul ca ajutor al său.

APOSTOLUL NU S-A GÂNDIT CĂ

NU VA REUŞI

Există un alt pasaj în care sf. Pavel spune, „să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă” (Evrei 4:1). El nu s-a gândit deloc la rămânerea lui în urmă, ci i-a îndemnat pe aceia cărora le scria să-şi întărească „chemarea şi alegerea”.

Va fi un mare ajutor pentru învingerea slăbiciunilor naturii decăzute să se facă în mod corect o deplină consacrare a voinţei, o deplină înrolare a fiecărei puteri şi talent ale minţii şi ale corpului în serviciul Domnului. Cel care are această vedere potrivită a consacrării sale Domnului şi a înrolării sale în armata Domnului, îşi dă seama că nu mai are nimic de dat Domnului. Prin urmare, orice luptă a voinţei se poate să fi avut, toată s-a sfârşit când a decis în final să se predea Domnului. Cât de important este deci să ne dăm seama că serviciul este până la moarte şi că nu există loc nici măcar să luăm în considerare vreo sugestie de a ne retrage şi de a înceta să luptăm lupta bună a credinţei!

Trebuie să ne amintim că nu carnea, vechea natură, este cea care a intrat în Şcoala lui Cristos şi este sub instruire şi pregătire pentru Împărăţie, căci „carnea şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 15:50). Acceptarea chemării divine la natura spirituală înseamnă, nu numai renunţarea la natura pământească în fiecare sens al cuvântului, ci şi conceperea ca Noi Creaturi, „fii ai lui Dumnezeu”. Noua Creatură, noua minte, noua voinţă este în Şcoala lui Cristos, pentru a fi desăvârşită, pentru a fi adusă în deplin acord cu voinţa divină, pentru a deveni o copie sau asemănare a Domnului. Noi nu vom reuşi niciodată să ne aducem carnea în armonie absolută cu Legea Divină, din cauza imperfecţiunilor ei, moştenite sau altfel. De aceea este necesitatea ca ea să fie acoperită cu haina dreptăţii lui Cristos. Cine caută perfecţiunea cărnii şi cine îşi bazează credinţa pe ea, trebuie din necesitate să aibă o speranţă slabă de a atinge vreodată asemănarea lui Cristos — de a deveni vreodată unul din clasa predestinată — de a deveni „chipul Fiului Său”. Rom. 8:29.

„NOI FACEM ACELE LUCRURI PE CARE NU AR TREBUI SĂ LE FACEM ŞI LE

LĂSĂM NEFĂCUTE PE ACELEA PE CARE AR TREBUI SĂ LE FACEM”

Unindu-ne cu Domnul în credinţă şi consacrare noi ne declarăm, nu ca absolvenţi şi moştenitori, ci ca studenţi, ucenici, care doresc să se pregătească pentru a moşteni „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Cor. 2:9). Dacă acest gând este ţinut minte, fiind învăţătura divină asupra subiectului, acesta va lucra pentru a preveni descurajarea când aflăm că, inevitabil, facem acele lucruri pe care n-ar trebui să le facem şi lăsăm nefăcute acele lucruri pe care ar trebui să le facem; căci în carnea noastră nu locuieşte nicio perfecţiune. Rom. 7:15, 18, 19, 25.

Nu este necesar să arătăm că mintea nouă, în măsura în care se dezvoltă în asemănare cu mintea lui Cristos, nu va slăbi niciun efort pentru a ţine trupul supus, sub impulsurile păcatului — pentru a ţine voinţa cărnii moartă. În mod sigur, niciun fiu al lui Dumnezeu conceput de spirit nu ar putea permite păcatului să domnească în corpul său muritor. Dacă păcatul l-ar stăpâni în vreun grad, aceasta n-ar fi cu voia, şi prin urmare ar putea fi doar de moment — până când mintea nouă, Creatura Nouă, văzând răzvrătirea cărnii, o va cuceri, obţinând harul şi ajutorul promis în orice timp de nevoie, din magazia cerească a harului — Cristos.

Acest gând, primit corect, va ajuta pe ucenicii adevăraţi să-şi aprecieze poziţia, şi să nu fie total deprimaţi dacă ar fi surprinşi în vreo greşeală a cărnii, atâta timp cât îşi dau seama că inimile lor nu sunt în armonie cu păcatul şi cu nedreptatea, ci, dimpotrivă, în deplină armonie cu principiile şi instrucţiunile Învăţătorului nostru, şi doresc mult să fie curăţaţi şi acceptabili în ochii Lui. Mai mult, acest gând îi va ajuta pe toţi aceştia să exercite căldura iubirii între ei, faţă de fraţii care în mod asemănător sunt ucenici, elevi în această Şcoală — Noi Creaturi, nu conform cărnii, ci conform spiritului minţii lor. Dacă, deci, vreunul ar vedea neajunsuri în carnea fraţilor, dezaprobate de ei şi împotriva cărora luptă, el să-şi amintească de faptul că răul pe care îl vede este duşmanul fratelui său, şi nu fratele însuşi, Noua Creatură — dacă el ne dă asigurarea că inima sa, voinţa sa este în armonie cu Domnul şi cu legea Lui a Iubirii; şi că el caută zilnic să lupte cu succes o luptă împotriva slăbiciunilor cărnii.

„CI FIECARE ESTE ISPITIT CÂND ESTE ATRAS ŞI ADEMENIT DE POFTA LUI ”

Când studiem acest subiect trebuie să avem în minte două fapte: (1) Scripturile nu atribuie niciun păcat Noii Creaturi şi (2) şi nicio perfecţiune în dreptate cărnii noastre decăzute. Noua Creatură (a cărei carne este socotită moartă), care este reprezentată prin mintea nouă şi care este concepută de Dumnezeu, nu poate păcătui; căci chiar în esenţa ei, ca sămânţă sau germen implantat prin Adevăr — „spiritul adevărului” — ea este opusă păcatului. Această Nouă Creatură este atât de deplin în acord cu dreptatea, atât de deplin pătrunsă de spiritul Domnului, spiritul sfinţeniei, încât se desfătează în sfinţenie şi nu în păcat; şi acesta trebuie să fie cazul atâta vreme cât această stare concepută sau acest Spirit sfânt continuă. „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul [cu voia — nici nu aprobă păcatul, nici nu-şi găseşte plăcere în el]; pentru că sămânţa Lui rămâne în el” (sămânţa sfântă a Adevărului, spiritul Adevărului cu care a fost conceput); „şi Cel Rău nu se atinge de el.” 1 Ioan 3:9; 5:18.

Nu trebuie să presupunem că fiecare încercare sau dificultate care ne asaltează este de la Diavol; ci mai degrabă să ne amintim cuvintele apostolului: „Fiecare este ispitit când este atras şi ademenit de pofta lui însuşi” (Iacov 1:13,14). Aceste ispite deci sunt ale cărnii şi rezultatul faptului că suntem membri ai rasei decăzute, ale cărei slăbiciuni şi imperfecţiuni au fost agravate şi intensificate timp de şase mii de ani. Astfel deci, noi trebuie să recunoaştem că printre duşmanii noştri principali sunt slăbiciunile noastre inerente şi predispoziţia spre lucrurile egoiste, degradate, păcătoase.

Întreaga lume, astfel degradată şi stăpânită de spiritul egoismului, este în mare măsură, deşi inconştient, instrumentul lui Satan, „care lucrează acum în fiii neascultării” (Efes. 2:2). Pentru copiii lui Dumnezeu lumea a devenit un duşman şi un ispititor, din cauza faptului că noi (Biserica) am fost „concepuţi din nou” la speranţe noi, ambiţii noi, aspiraţii noi, dorinţe noi, care sunt pe linii radical diferite de orice ştie lumea sau cu ce este ea în armonie.

„CĂCI FIREA PĂCĂTOASĂ POFTEŞTE ÎMPOTRIVA DUHULUI ŞI DUHUL ÎMPOTRIVA FIRII PĂCĂTOASE”

Conceperea noastră este de Spirit sfânt şi tendinţele ei sunt cereşti şi spirituale, în armonie cu dreptatea şi iubirea. Totuşi numai inimile noastre sunt astfel schimbate — carnea noastră este mai mult în armonie cu lumea decât cu noua ordine de lucruri stabilită în inima şi voinţa noastră prin har şi adevăr, prin Cristos. Prin urmare, când lumea, prin cuvintele sau prin scrierile sau prin spiritul general al vreunuia din copiii ei vine în contact cu poporul Domnului, imediat ei — cei din poporul Domnului — găsesc că, deşi inimile lor sunt loiale Domnului şi loiale tuturor lucrurilor pline de har pe care El le-a promis, şi spiritului dreptăţii, iubirii şi adevărului, cu toate acestea, carnea lor are o afinitate pentru lume şi o atracţie spre ea, spre vederile ei, aranjamentele ei, plăcerile ei etc.

Din acest motiv creştinul este chemat să se socotească mort, nu numai faţă de păcat, ci şi faţă de dorinţele, apetiturile, înclinaţiile lui naturale, şi de asemenea faţă de lume, care este în armonie cu păcatul şi are gusturi şi apetituri pervertite. După cum sugerează apostolul, există o bătălie constantă între Noua Creatură, noua voinţă, şi vechea creatură, dispoziţia carnală şi degradată. El spune: „Căci firea păcătoasă pofteşte împotriva duhului şi duhul împotriva firii păcătoase” (Gal. 5:17). Şi chiar dacă creştinul avansat a ajuns la locul unde este în stare să-şi considere carnea şi voinţa complet moarte şi îngropate, cu toate acestea, el are nevoie în mod continuu să se reexamineze ca nu cumva carnea să învie din nou. Aceasta a fost metoda apostolului. El spune: „Mă port aspru [îl ţin mort, îngropat] cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire [faţă de noua minte], ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat” (1 Cor. 9:27). Această purtare aspră cu trupul, această veghere ca nu cumva acesta să învie din nou, este o necesitate constantă pentru cei care vreau să fie învingători; căci victoria minţii noi, a voinţei noi asupra voinţei vechi, voinţa cărnii, este cea care ne face victorioşi, dezvoltând în noi un caracter puternic şi sfânt — caracter asemenea celui al Domnului şi Răscumpărătorului nostru glorios.