Dumnezeul care răspunde la rugăciune

1 Împăraţi 18:1-40

„Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi.” Iosua 24:15

R4740 W. T. 1 ianuarie 1911 (pag. 10)

Cuvântul Domnului a venit la Ilie în al treilea an, spunându-i să se înfăţişeze înaintea împăratului Ahab în vederea sfârşirii secetei. Acesta se poate să fi fost al treilea an al şederii prorocului în Sarepta, sau se poate să fi fost al treilea an după anunţul lui Ilie către Ahab. Poate că Israel avusese deja o secetă de şase luni când Ilie l-a anunţat pe împărat că nu va cădea ploaie până când el, ca slujitor al lui Dumnezeu, o va anunţa sau o va aduce. În orice caz, avem asigurarea că întreaga perioadă de secetă a fost de trei ani şi jumătate. Luca 4:25; Iacov 5:17.

Când s-a împlinit timpul, Dumnezeu l-a îndrumat pe Ilie să se prezinte înaintea împăratului Ahab, pentru că sosise timpul când El voia să îndepărteze seceta — când era suficientă pedeapsa care venise peste israeliţi pentru nelegiuirile lor — când cel puţin unii dintre ei ajunseseră să-şi vină în fire, să-şi amintească de Legământul lor cu Domnul şi de angajamentul Lui de a le da binecuvântări sau necazuri, potrivit ascultării lor. Ajungând la palat, Ilie a chemat pe administratorul sau prim-ministrul regelui, Obadia. El era un om temător de Dumnezeu şi, bineînţeles, mâhnit de cursul idolatru al împăratului şi al împărătesei. Dacă nu a fost suficient de curajos ca să protesteze în mod deschis, a fost totuşi curajos, căci, atunci când slujitorii lui Iehova au fost persecutaţi până la moarte de către împărăteasa Izabela, Obadia a ascuns o sută dintre ei şi le-a dat cele necesare vieţii — evident riscând totul. Când Obadia l-a întâlnit pe Ilie şi i s-a spus să-i comunice împăratului că era acolo să-l vadă, Obadia s-a temut să facă acest lucru. El a declarat că el însuşi şi alţii cercetaseră toată ţara cu mare atenţie ca să-l găsească pe Ilie dar nu l-au găsit. El a înţeles că Domnul îl ascunsese. A obiectat că, dacă acum zicea că Ilie era gata să-l vadă pe împărat, era posibil ca, până ce acesta ajungea acolo, spiritul sau puterea Domnului îl lua cumva pe Ilie de acolo. Apoi împăratul, înfuriat, ar da la moarte pe Obadia; dar Ilie l-a asigurat că nu se va întâmpla aşa.

Când împăratul l-a întâlnit pe Ilie, primele sale cuvinte au fost: „Tu eşti acela care tulburi pe Israel?” Acesta este obiceiul lumesc. Slujitorul neînfricat care spune Adevărul şi arată ce zice profeţia divină cu privire la răsplata înfăptuirii răului este tras la răspundere, ca şi cum el ar fi cauzat tulburarea. Dar Ilie n-a fost intimidat. El a răspuns prompt: Nu eu am tulburat pe Israel, ci tu şi casa părinţilor tăi, pentru că ai părăsit poruncile Domnului şi l-ai urmat pe Baal. Cu trei ani înainte probabil împăratul ar fi ordonat uciderea lui Ilie; dar împlinirea cuvintelor lui şi chinurile foamei îl umiliseră. El era nerăbdător ca nenorocirea să fie îndepărtată şi a răspuns la cererea lui Ilie, ca cei opt sute cincizeci de proroci ai idolatriei lui Baal să se întâlnească pe muntele Carmel şi acolo să se adune tot poporul lui Israel, reprezentaţi prin căpeteniile lor. Scopul era evident o întrecere între Ilie, reprezentantul lui Dumnezeu, şi aceşti preoţi criminali ai lui Baal, protejaţii împărătesei Izabela.

„ALEGEŢI ASTĂZI”

Această adunare a prorocilor şi a preoţilor a cerut timp, dar în final s-a făcut. Când s-au adunat, Ilie a declarat că era timpul să se facă o probă şi să se arate cine era adevăratul Dumnezeu, Iehova sau Baal. Proba trebuia să fie aceea de a se construi două altare şi să fie jertfiţi doi viţei. Adoratorii lui Baal trebuiau să aducă viţeii şi ei să aleagă unul pentru altarul lor. Care Dumnezeu va răspunde prin foc şi va accepta jertfa va fi recunoscut ca singurul Dumnezeu adevărat. Propunerea a fost atât de corectă şi raţională încât prorocii lui Baal n-au putut s-o refuze.

Ei au avut primii ocazia. Au avut ocazia de la amiază când căldura soarelui părea aproape destulă încât să aprindă grăsimea viţelului. Ei s-au rugat; au strigat, s-au tăiat cu cuţite, implorând pe Baal să răspundă prin foc şi să se dovedească dumnezeul cel puternic. Ceas după ceas au continuat până seara, când au fost nevoiţi să renunţe şi să-şi recunoască neputinţa.

Apoi a venit rândul lui Ilie. El a poruncit să fie adusă apă şi altarul pe care el îl va folosi să fie inundat de tot cu apă. Nimeni să nu poată zice că ar fi fost un mic foc mocnit dedesubt. Şi deoarece soarele apusese, nimeni nu putea pretinde că a fost o aprindere spontană. Apoi Ilie s-a rugat calm, sincer, respectuos, iar răspunsul Divin a venit — foc din cer care a mistuit jertfa şi a uscat apa din canalul altarului.

Atunci poporul a recunoscut deosebirea. Au căzut cu faţa la pământ şi au zis: Iehova este Dumnezeul! O mare lecţie a fost învăţată.

O lecţie pentru noi este că astăzi masele creştinătăţii sunt înşelate, aşa cum au fost masele lui Israel atunci. Iar atunci când, în cele din urmă, Dumnezeu le va deschide ochii înţelegerii prin Împărăţia lui Mesia, orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi. Cunoştinţa de Domnul va umple întregul pământ.

Conformându-se îndrumării Domnului prin Ilie, israeliţii au ucis pe toţi prorocii lui Baal. Noi nu trebuie să înţelegem că aceasta reprezintă porunca divină dată nouă astăzi să dăm la moarte pe toţi învăţătorii falşi. Trebuie să ne amintim, cum s-a sugerat mai înainte, că Israel a fost un popor special, cu care Dumnezeu a lucrat într-un mod special, şi că multe din faptele lor, sub îndrumare divină, au fost tipice pentru lucrurile mai înalte care vor fi împlinite în Împărăţia lui Dumnezeu. În cele din urmă, după o ocazie deplină, orice învăţător fals şi orice păcătos cu voia vor fi nimiciţi. „Domnul ... nimiceşte pe toţi cei răi” (Psa. 145:20). Moartea acelor proroci ai lui Baal a preumbrit distrugerea în Moartea a Doua a tuturor celor care lucrează nelegiuire; dar acei proroci nu au murit în Moartea a Doua. Învierea lor din morţi, ca şi a restului rasei lui Adam, a fost asigurată la Calvar, şi ei, ca şi toţi ceilalţi, trebuie să fie aduşi la o cunoştinţă a Adevărului şi la o ocazie de împăcare cu Dumnezeu. Ca urmare a acestei denunţări, a venit mult dorita ploaie, nu doar împrospătând fizic, ci şi arătând o întoarcere a favorii divine. Ea a căzut atât peste cei răi cât şi peste cei buni, ca să-i facă pe toţi mai buni.

„Când norii atârnă greu pe a ta cărare
Şi mai întunecată se face ziua obositoare,
Şi chiar de eşti obosit de grijile apăsătoare,
Fiind tentat până aproape la disperare,
Rămâi totuşi pentru Domnul în aşteptare.

Când prietenii-ţi trădează încrederea iubitoare
Şi ai ajuns pân’la ţărână în înjosire,
Când ai pierdut tot ceea ce mai drag îţi pare
Şi-a inimii tale speranţă dispare,
Rămâi totuşi pentru Domnul în aşteptare.

Oricare ţi-ar fi grijile, crede Cuvântul,
În bucurie sau necaz, încrede-te în Domnul;
Nu dispera, El te va încuraja
Şi puternică, într-adevăr, va fi inima ta,
Dacă pe Domnul îl vei aştepta.