Încrederea în sine este slăbiciune

Matei 26:31-35, 69-75

Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” 1 Cor. 10:12.

R 4711 W. T. 15 noiembrie 1910 (pag. 359-360)

Sf. Petru se dovedise a fi unul din cei mai folositori dintre cei doisprezece apostoli ai lui Cristos, iar secretul acestui fapt stă în descoperirea scripturală a naturii sale umane, a puterii şi a slăbiciunilor ei. El a fost primul dintre cei doisprezece apostoli care au recunoscut pe Învăţătorul ca Mesia, Trimisul lui Dumnezeu; el a fost primul dintre cei doisprezece care s-a lepădat de El. El a fost singurul dintre cei doisprezece care a scos sabia în apărarea Învăţătorului şi singurul care mai târziu a jurat că nu-L cunoştea. Prin aranjament divin, lui i s-au dat cheile cu care să deschidă uşa Chemării de Sus — spre Împărăţie. La Cincizecime el a folosit una dintre cheile puterii şi a vestit cu îndrăzneală evreilor deschiderea căii spre slavă, cinste şi nemurire. Puţin mai târziu, la timpul hotărât, el a deschis uşa aceleiaşi Chemări de Sus pentru neamuri când, prin propovăduirea sa, Corneliu, primul dintre neamuri acceptabil pentru Dumnezeu, a fost primit şi conceput de Spirit sfânt, acest fapt dând dovada că zidul de despărţire, care mai înainte separa pe evrei de neamuri, fusese dărâmat. Totuşi, după toată această cunoştinţă şi ocazie specială, acest mare om s-a prefăcut până acolo încât a ignorat că harul lui Dumnezeu faţă de neamuri este suficient, făcând discriminare între evrei şi neamuri şi în egalitatea lor în faţa Domnului.

Dar în toate aceste experienţe sf. Petru a arătat faptul că inima sa, în adâncul ei, a fost loială lui Dumnezeu, adevărului, dreptăţii, şi că slăbiciunile, greşelile, neajunsurile caracterului său au fost ale cărnii sale şi nu ale intenţiei reale a inimii. Pentru lepădarea de Învăţătorul său el a plâns cu amar. Şi pentru că n-a recunoscut pe neamuri, a făcut foarte umilit deplină reparare. Aceeaşi manifestare a naturii umane care-l face atractiv pe sf. Petru este cea care l-a făcut atractiv şi pe David, profetul şi împăratul lui Israel. N-a fost atât de evlavios încât să nu poată face nicio greşeală. N-a fost atât de mult deasupra restului omenirii încât oamenii să nu vadă în el un semen de-al lor. Dar, cu toate acestea, n-a fost atât de decăzut încât să-l facă respingător. Slăbiciunile lui au fost pe deplin echilibrate de dovada abundentă a loialităţii inimii sale faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptate. Chiar experienţele sale de poticnire şi revenire au impregnat în aşa măsură psalmii săi, încât aceştia ating o coardă sensibilă aproape în fiecare inimă loială lui Dumnezeu şi care are o măsură de experienţă cu păcatul şi cu slăbiciunea — ale sale proprii şi ale altora.

Cum l-au văzut alţii pe sfântul Petru

Petru rămâne chiar şi astăzi cel mai fascinant din acea ceată de oameni care L-au înconjurat pe Domnul nostru în zilele peregrinajului Său pământesc. G. C. Morgan a spus despre Petru: „Acum sunt convins că în persoana lui Petru avem cea mai mare fiinţă umană revelată în Noul Testament. Nu spun cel mai mare om prin realizările sale sau prin vreo anume calitate a fiinţei sale, ci cea mai minunată revelare a naturii umane. Acest om inteligent a făcut gafe în mod repetat. Acest om sentimental a fost vinovat de asemenea impulsivitate încât a făcut rău tocmai cauzei pe care voia s-o ajute”.

Southouse a spus despre sf. Petru: „Petru a fost un om mijlociu, şi de aceea el este mai aproape de noi decât unii dintre colegii săi. Dar oamenii mijlocii au momentele lor splendide, cum este acela când sf. Petru a încercat să umble pe apă, deoarece în această acţiune a încercat să facă un lucru pentru care părea să nu aibă nicio abilitate. El a pornit să facă ceva în care nu avea nici o experienţă. O privire rapidă printre bărbaţii şi femeile pe care îi cunoaştem va fi destulă să dovedească faptul că niciodată nu este bine să prezici realizările de care aceştia sunt capabili, căci lucruri extraordinare au fost făcute de ultimul om din lume”.

Dr. Davis a spus despre sf. Petru: „Petru a fost intelectual. El I-a pus lui Isus mai multe întrebări decât oricare dintre apostoli. Capacitatea de a întreba este o revelare a intelectualului. Poate fi şi o revelare a ignoranţei; dar cel care nu întreabă niciodată este desigur deficitar în intelectul său. … Petru a fost un om de inimă, sentimental şi impetuos. Virtuţile şi greşelile lui îşi au rădăcina comună în dispoziţia sa entuziastă. Este spre lauda lui că, împreună cu buruiana grabei repezite, în viaţa lui a crescut mai puternică planta frumoasă a iubirii arzătoare şi a receptării grabnice a Adevărului”.

„Luaţi seama la voi înşivă”

Una din marile lecţii pe care Învăţătorul le-a dat urmaşilor Săi, şi pe care toţi din Şcoala lui Cristos trebuie s-o înveţe, este că, împreună cu iubirea arzătoare şi cu zelul pentru Dumnezeu şi pentru dreptate, trebuie să avem şi moderaţie — exercitând spiritul minţii sănătoase. Urmaşii lui Cristos sunt îndemnaţi să fie „prudenţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii”. Înţelepciunea lor nu trebuie să fie de felul celei egoiste, care va căuta la propriile sale interese, ci de felul celei generoase, care caută la interesele tuturor, şi în special la interesele cauzei Domnului şi la oricare parte a acesteia pe care El ne-ar putea-o încredinţa.

În cursul instrucţiunilor Sale, Isus le-a spus ucenicilor, înainte de ceasul greu al vânzării Sale: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris [în profeţi]: «Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite». Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea”. Mat. 26:31, 32.

Atunci a zis impulsivul Petru: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (versetul 33). Vai, ce puţin a înţeles acest om curajos natura încercărilor şi dificultăţilor care erau imediat înaintea lui, sau ce puţin şi-a dat seama de punctele slabe ale naturii sale impulsive! Totuşi, dacă suntem întristaţi de lepădarea sa de Domnul, trebuie să ne bucurăm când observăm credinţa, iubirea şi zelul său, aşa cum se manifestă în recunoaşterea lui Isus ca Mesia şi în declaraţia sa de mai târziu că nimic nu-i va clătina loialitatea.

Însă Adversarul caută cu cea mai mare insistenţă să-i prindă în cursă pe aceia care sunt în mod special loiali şi înflăcăraţi. Astfel Isus, chiar cu această ocazie, i-a explicat lui Petru: „Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22:31); ca să vă despartă de loialitatea voastră faţă de Cristos şi să vă descurajeze de a fi ucenici, copleşindu-vă cu frică şi cu propriile voastre slăbiciuni. Învăţătorul a adăugat: „Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”. Putem bine înţelege că acelaşi Învăţător iubitor ajută încă pe toţi urmaşii Săi adevăraţi, cu inima caldă, oricare ar fi slăbiciunile lor prin ereditate. Putem bine înţelege şi că El îi poate transforma pe aceştia în caractere puternice, dacă ei rămân în iubirea Lui, continuând în zelul lor. El poate face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele lor — chiar şi slăbiciunile ereditare pot produce pentru cei credincioşi „mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă” pe care Domnul a promis-o.

„Înainte de a cânta cocoşul”

Învăţătorul a discernut pericolul urmaşului Său iubitor dar impetuos, şi a rostit un cuvânt de prevenire, că înainte de a cânta cocoşul el se va lepăda de Învăţătorul său. Ce puţin probabil părea acest lucru pentru sf. Petru! Ce curajos a declarat: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu mă voi lepăda de Tine”. Şi aşa au spus toţi cei unsprezece. Inimile lor erau bune. Şi Domnul Se uită la inimă. Studiul nostru trece acum la versetul 69. Învăţătorul fusese arestat. Ucenicii împrăştiaţi fugiseră. Sf. Ioan, datorită cunoştinţei cu familia marelui preot, a pătruns în palat mai departe decât sf. Petru, care a rămas în curte. O slujitoare din palat l-a recunoscut pe sf. Petru ca fiind unul dintre ucenicii lui Isus şi astfel a declarat public. Temător că putea avea soarta Învăţătorului, sf. Petru şi-a negat identitatea, declarând că nu ştia nimic despre situaţie. Puţin mai târziu alta a declarat acelaşi lucru. Sf. Petru şi-a accentuat negarea cu un jurământ, declarând că nu-L cunoştea pe Isus. Mai târziu vorba s-a răspândit în toată curtea şi mulţi au preluat-o, declarând că credeau ceea ce zicea slujitoarea şi că sf. Petru avea oricum dialectul galileean. Pentru a-şi accentua negarea, sf. Petru a început să blesteme şi să jure că nu cunoştea pe omul acela. Imediat după aceea a început să cânte cocoşul. Atunci sf. Petru şi-a amintit cuvintele Învăţătorului, „înainte de a cânta cocoşul, tu te vei lepăda de Mine de trei ori”.

Vai! El fusese prea sigur de stabilitatea sa, prea încrezător în loialitatea sa. A fost prins în cursă de Adversar tocmai în legătură cu lauda sa. Altă relatare spune că Isus S-a întors şi a privit spre Petru! Privirea aceea a fost suficientă. A fost foarte semnificativă pentru inima loială a sf. Petru. N-a fost o privire dispreţuitoare, nici mânioasă, putem fi siguri. A fost o privire de compătimire iubitoare. I-a topit inima Sf. Petru. El a ieşit afară şi a plâns amarnic. Urmaşii Învăţătorului de astăzi, asediaţi de slăbiciuni, neputinţe şi ispite din partea Adversarului, au lecţia experienţei sf. Petru ca o prevenire să fie încrezători în Domnul şi să caute la El ajutor, mai degrabă decât să fie încrezători în sine. Iar cei care nu reuşesc astăzi, au experienţa sf. Petru ca o lecţie a compătimirii şi milei Domnului. Şi ei să plângă amarnic pentru încălcări, să se căiască şi să profite de experienţele lor.