„Pilda talanţilor”

R4659a W. T. 1 august 1910 (pag. 251-252)

Se poate presupune că unii din poporul Domnului să nu fie, cum s-ar zice, talentaţi, în sensul de a poseda mari talanţi sau mulţi talanţi, dar nu se poate presupune că vreunul din Corpul lui Cristos să fie fără vreun talant, fără vreo ocazie de serviciu. Aşa implică pilda talanţilor (Mat. 25:14-30). Fiecare din aceşti servitori a fost chemat; fiecare a primit unul sau mai mulţi talanţi — şi pilda nu se aplică doar la începutul veacului, la apostoli etc., ci, evident, a fost intenţionată să se aplice până la sfârşitul veacului, până când Domnul Se va întoarce din „ţara îndepărtată”. Deoarece aceia care au trăit în acel timp n-au rămas până la venirea Domnului, de aceea este necesar ca pilda să includă pe toţi cei care vor deveni ucenicii Săi până la a doua venire a Sa. Altfel noi n-am putea fi priviţi ca „lucrători împreună cu Dumnezeu”.

Nu putem fi servitori dacă nu avem nimic cu ce să servim; nu putem aduce roadă, fie în noi înşine fie în alţii, fără ceva capacitate sau ocazie. De aceea devine un lucru important pentru fiecare să recunoască faptul că trebuie să i se fi dat măcar un talant şi că va fi răspunzător pentru folosirea a ceea ce are.

Nu sunt chemaţi mulţi înţelepţi, puternici, de neam ales

În cazul unora din poporul Domnului pare înţelept să atragem atenţia asupra faptului că este necesar să se asigure ce fel de talant au, şi să fie siguri că nu încearcă să folosească un talant pe care nu-l au. Se pare că există o slăbiciune sau neputinţă generală în lume, să încerce să facă ceea ce nu pot şi să dispreţuiască ceea ce pot să facă. Apostolul Pavel (1 Cor. 1:26) a spus: „Priviţi la chemarea voastră ... nu sunt mulţi înţelepţi ... nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” — nu că Dumnezeu obiectează la cei care au mulţi talanţi pentru a servi cauza Sa, dar nu mulţi dintre aceştia acceptă chemarea Sa. Cei care au mulţi talanţi găsesc multe căi de a-i folosi şi mulţi oameni din lume să le dorească; şi, ambiţioşi de a avea un loc şi a fi avansaţi, aceştia au ocazii din belşug să strălucească înaintea oamenilor; dar în serviciul Domnului nu vor găsi, poate, o aşa bună ocazie pentru a-şi etala talanţii, şi de aceea nu vor câştiga renumele care probabil l-ar avea dacă ar urmări ţeluri pământeşti. Ei ar fi consideraţi nechibzuiţi de către lume dacă ar fi foarte zeloşi pentru a servi pe Domnul şi a-I slăvi numele. „De ce nu te îmbogăţeşti? De ce nu trăieşti la modă, să‑ţi ridici capul printre oameni şi să obţii un nume mare etc.?” sunt sugestiile care-i atrag pe cei care au mulţi talanţi; de aceea puţini din acea clasă sunt dispuşi să accepte chemarea Domnului; în timp ce aceia care îşi dau seama că niciodată nu şi-ar putea face singuri un nume în lume, apreciază poate mai mult marea „chemare de sus”.

Totuşi, mulţi din aceştia cu talanţi mici îi cresc prin întrebuinţare şi devin chiar experţi în Adevăr pe diferite linii, în măsura în care sunt credincioşi în folosirea talanţilor pe care îi posedă. Adevărul se pare că are un efect de luminare şi clarificare asupra tuturor minţilor, mari şi mici.

Aşa că una din lecţiile importante de învăţat pentru poporul Domnului este ca ei să remarce ce fel de talanţi le-a dat Domnul, fie timp, sau educaţie, sau ocazii speciale de serviciu; şi să continue să-i folosească, pentru ca strălucirea lor să crească şi să nu se micşoreze prin neglijare.

Putem uşor vedea că ar fi mai dificil, cum am spus deja, pentru cel cu cinci talanţi să se consacre decât în cazul celui cu un talant, deşi cel cu un talant ar putea avea mare descurajare simţind că darul său este nesemnificativ şi sărăcăcios în raport cu ceea ce au mulţi alţii. Omul cu cinci talanţi ar avea o experienţă opusă şi ar fi în pericol să fie îngâmfat, „lăudăros, arogant”. Am putea rezonabil gândi că Domnul în aceste condiţii diferite va face ca harul Său să fie de ajuns; într-adevăr, El a promis să facă astfel pentru toţi cei care îşi pun încrederea în El.

„Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie”

Cel cu un talant are în unele privinţe o mai bună ocazie de a-şi „întări cheamarea şi alegerea”. Totuşi, Solomon a fost fără îndoială înţelept când a cerut de la Domnul, „nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie” (Prov. 30:8). Cu alte cuvinte, probabil cel cu doi talanţi ar avea un avantaj natural, prin aceea că nu va fi înclinat nici spre descurajare, nici spre îngâmfare.

Aceste stări nu le face Domnul. Dacă Domnul ar face pe unul cu un talant, apoi pe altul cu doi talanţi, iar pe altul cu cinci talanţi, fără îndoială El ar egaliza în vreun fel chestiunea aşa încât talanţii unuia să compenseze pe cei ai altuia. Dar El nu ne-a dat talanţii în acest mod. Aceştia sunt ceea ce avem noi prin natură şi ce aducem înaintea Domnului în consacrare şi îi dedicăm Lui, deşi în alt sens sunt darurile Lui. De aceea Domnul nu este răspunzător că cineva are numai un talant, nici că are cinci, dar la consacrare Domnul îl face administrator peste posesiunile sale pentru a face tot ce poate mai bine cu ele.

Atunci forţa argumentului ar fi că celui cu cinci talanţi îi va fi mai greu să-i ţină pe toţi în lucru, pe deplin devotat şi pe deplin separat de ambiţiile lumeşti etc., decât i-ar fi celui care are mai puţin. Aşa că, dacă unuia dintre noi ni s-ar da să alegem, probabil ar fi înţelept să alegem calea de mijloc, datorită creşterii responsabilităţii celor care au mai mult.