Pâinea dată din cer

Matei 14:13-21; 15:29-39

„Eu sunt Pâinea vieţii.” Ioan 6:35

R 4617 W. T. 15 mai 1910 (pag. 168-169)

Evangheliile ne redau două minuni distincte de hrănire a mulţimilor în locuri pustii. Cu o ocazie numărul celor hrăniţi a fost de cinci mii, iar cu celalaltă de patru mii. Într-un caz, un băiat a dat cinci pâini mici de ovăz şi doi peşti; în celălalt caz ucenicii înşişi au avut şapte pâini şi câţiva peşti. Într-un caz s-au strâns douăsprezece coşuri cu rămăşiţe după ospăţ; în celălalt şapte coşuri pline. Evanghelia sf. Matei înregistrează ambele aceste miracole. În fiecare caz se pare că a existat o necesitate pentru miracol, iar necesitatea a provocat compasiunea Domnului nostru şi folosirea puterii Divine. Se va observa că în aceste cazuri Învăţătorul a folosit în beneficiul altora puterile speciale date Lui la botez prin coborârea Spiritului sfânt; dar ne amintim că Isus a refuzat să folosească aceeaşi putere în mod egoist pentru propriul comfort, chiar şi atunci când a flămânzit după ce petrecuse patruzeci de zile în pustie la începutul lucrării Sale, studiind Scripturile ca să cunoască gândul Domnului, cum trebuia să sufere şi să devină Mijlocitorul Noului Legământ.

„Dar unii s-au îndoit”

Nu toţi, chiar dintre cei care s-au asociat cu Domnul nostru, au înţeles, au apreciat, au crezut în minunatele Sale miracole. Acolo unde există o dorinţă de a nu crede există şi o posibilitate. De fapt, Scripturile au evident dreptate când ne asigură că credinţa este un lucru dificil în prezent; şi chiar pentru acest motiv este apreciată în mod special de Domnul în cei care pretind a fi urmaşii Săi. Scripturile sugerează că credinţa este un dar de la Dumnezeu, chiar dacă în acelaşi timp este ceva ce noi înşine exercităm. Dumnezeu este Cel care stabileşte împrejurările şi ni le aduce în atenţie. Noi trebuie să fim în stare să apreciem acele fapte şi să exercităm credinţa corespunzătoare. După cum declară Scripturile, „Nu toţi au credinţă”; „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”; „facă-ţi-se după credinţa ta”.

Dumnezeu n-a făcut ca credinţa să fie posibilă în mod egal pentru toţi, prin aceea că n-a dat omenirii aceleaşi ocazii pentru exercitarea credinţei, nedându-le tuturor acelaşi grad de cunoştinţă pe care să-Şi bazeze credinţa. Şi chiar printre cei care au cunoştinţa necesară, credinţa trebuie să depindă considerabil de structura creierului. Unii oameni de-abia că au ceva credinţă; alţii cu o structură diferită a creierului sunt înclinaţi să creadă prea mult — să fie creduli şi uşor păcăliţi.

În timp ce Dumnezeu declară că nimeni nu poate fi din Biserica Sa chemată acum decât dacă are credinţă, inclusiv cunoştinţa necesară ca bază pentru ea, totuşi El nu spune că acei care n‑au cunoştinţă şi n-au credinţă, din această cauză vor fi predaţi demonilor pentru chin veşnic. Din contră, aceştia deja suferă o măsură de privare de bucurie şi de binecuvântare. Nereuşita lor de a exercita credinţă nu trebuie să le aducă dezavantaje în plus. Dumnezeu a decretat că credinţa „vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Dumnezeu”; că nimeni nu poate crede dacă nu aude, şi că nimeni în afară de cei care cred nu va avea parte de mântuirea Bisericii în desfăşurare acum. Dar El de asemenea a decretat şi a aranjat ca marea masă a omenirii, care niciodată n-a avut suficientă cunoştinţă şi credinţă, să poată veni toţi la o stare de mântuire. Într-adevăr, Dumnezeu a făcut în mod special calea credinţei din acest veac una „îngustă”, ca prin aceasta să poată alege o clasă foarte specială. Dar aceştia selectaţi sau aleşi, după cum arată Scripturile, vor fi Preoţii Împărăteşti ai veacului viitor care vor lumina şi vor instrui toate familiile pământului. Atunci „se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor” (Isa. 35:5). Atunci tot aranjamentul Divin legat de omenire va fi descoperit pe faţă, simplu de înţeles; după cum spun Scripturile despre acel timp — atunci călătorul, deşi simplu la minte, nu se va rătăci în ce priveşte calea dreptăţii. Totuşi, să ne bucurăm dacă suntem dintre cei binecuvântaţi, cei favorizaţi în timpul de acum, cei pentru care lucrurile lui Dumnezeu nu sunt ascunse — dintre cei ale căror inimi sunt atât de în armonie cu Cel Infinit, încât lucrurile credinţei descoperite nouă în Scripturi nu ni se par neraţionale.

Limbajul credinţei

Abordate din punctul de vedere biblic, aceste minuni sunt foarte raţionale, dar nu din vreun alt punct de vedere. Puterea lui Dumnezeu care produce, în recentul descoperit „grâu minune”, două sute cincizeci de boabe dintr-unul singur, este desigur suficientă pentru a produce de multe ori pe atâta dacă ar fi necesar. Nu suntem noi continuu înconjuraţi de minuni? Din acelaşi pământ şi crescând alături, avem flori albastre, roşii, galbene şi violete, din seminţe pe care nu le putem deosebi; la fel cu viaţa animală — ovăzul care constituie micul dejun pentru atât de mulţi oameni, ajută la producerea capului uman şi a feţei, a mâinilor şi picioarelor, a părului şi unghiilor pentru rasele de negri, albi şi galbeni. Acelaşi ovăz dat ca hrană cailor, catârilor şi măgarilor, întreţine organisme foarte diferite, de diferite forme şi caracteristici. Acelaşi ovăz dat la păsări şi la găini produce pene, gheare etc. Nu sunt acestea minuni pe care nu le înţelegem?

Dacă nici cel mai înţelept şi mai priceput om din lume nu poate face un purice, şi nici cel mai mic bob care să încolţească, cât de mare trebuie să fie Creatorul care a format toate lucrurile şi care a dat omului tot ce posedă! Cum am putea limita puterile unui astfel de Creator după ce L‑am recunoscut? Cel care a făcut ochiul, nu poate vedea? Cel care a făcut braţul, nu are tărie? Cel care a făcut creierul uman şi l-a definit ce este, nu are El o infinit mai mare înţelepciune şi putere? Aceasta deci este pentru noi lecţia cu pâinile şi peştii.

Este lecţia puterii divine; de asemenea o lecţie că Isus din Nazaret a fost Fiul lui Dumnezeu, prin care a fost exercitată acea putere divină. Această lecţie ne conduce mai departe la gândul că acelaşi Isus este numit de Tatăl să fie Mântuitorul lumii. Până acum doar Biserica, aleşii, Mireasa Lui, au fost aleşi, pe baza credinţei. Nu peste mult timp o nouă dispensaţie va introduce domnia cunoştinţei şi a glorioaselor ocazii pentru deschiderea ochilor tuturor ca să vadă, să cunoască, să aprecieze lucrurile divine, şi să vină, dacă vor vrea, la o stare în care se vor putea bucura de „darul ... lui Dumnezeu ... viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”.