„M-au urât fără temei”

Matei 12:22-32, 38-42

„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cine nu strânge cu Mine risipeşte.” Versetul 30.

R4608a W. T. 1 mai 1910 (pag. 152- 153)

Uneori pe un câmp de luptă s-ar părea că fiecare om luptă pentru sine. Toate liniile de bătaie par că se pierd în confuzie; totuşi la sfârşit victoria va arăta aceleaşi distincţii clare care au predominat la începutul luptei. Conform Marelui Învăţător, întreaga familie umană se află fie de o parte fie de cealaltă a marii lupte dintre corect şi greşit, adevăr şi eroare, Dumnezeu şi Satan. Nu există nicio îndoială cum se va sfârşi lupta — Dumnezeu va fi victorios. Într-adevăr, Biblia ne asigură că El ar putea oricând să pună capăt repede acestui conflict, să elibereze pe sfinţii Săi, să răstoarne pe Satan şi imperiul lui etc. Promisiunea Divină este că aceasta se va face la „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu — când Biserica va fi completă şi schimbată prin puterea Primei Învieri, şi va veni timpul pentru stabilirea Împărăţiei Milenare a lui Mesia pentru binecuvântarea tuturor popoarelor de pe pământ.

Se pune întrebarea, de ce această întârziere lungă, de şase mii de ani acum, în care păcatul a triumfat, două mii din aceştia de când Mesia a murit pentru răscumpărarea păcătoşilor şi pentru eliberarea lor de sub sentinţa morţii? Răspunsul este că, în timpul acestor nouăsprezece secole, cei pe care El i-a favorizat cu ceva cunoştinţă despre voia Sa — probând loialitatea lor faţă de El, faţă de Legea Lui, faţă de reprezentanţii Lui — sunt probaţi pentru că El caută să găsească, între cei care pretind loialitate, pe cei care au principiile dreptăţii în inimă. Studiul nostru prezent arată cum unii la Prima Venire au fost astfel probaţi, şi ştim că de-a lungul acestor nouăsprezece secole experienţele celor care au urmat în urmele Nazarineanului au fost asemănătoare cu ale Sale. Adesea au fost urâţi fără motiv — bârfiţi, înţeleşi greşit, defăimaţi — uneori de către coreligionarii lor cu o poziţie onorabilă. În fiecare astfel de exemplu trebuie să ne amintim că sunt doar două părţi în acest conflict — partea lui Dumnezeu, a adevărului, a dreptăţii, şi partea erorii, a falsităţii, a Satanei.

Când vedem cât de orbeşte Cărturarii, Fariseii şi Doctorii în Lege L-au urât pe Isus şi au spus tot felul de rele împotriva Lui, ne dăm seama că de fapt ei erau de partea lui Satan. Când vedem pe Saul din Tars omorând cu pietre pe Ştefan şi pe alţii persecutând pe urmaşii lui Isus, vedem clar că aceştia erau în slujba lui Satan, amăgiţi de el, şi, în unele situaţii, suntem asiguraţi că aceşti slujitori ai lui Satan şi ai nedreptăţii au crezut cu adevărat că slujeau lui Dumnezeu. De aceea să fim atenţi în aceste privinţe, amintindu‑ne cuvintele Marelui Învăţător, „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea”. „Cine nu strânge cu Mine risipeşte”. Vai cât de mulţi oameni sunt involuntar de partea greşită a marii controverse — luptând împotriva lui Dumnezeu şi a Adevărului, înşelaţi fără să ştie de către Adversar. Prin permiterea acestui conflict şi a unei măsuri de întuneric, Dumnezeu probează, încearcă mai eficient pe cei pe care i-a chemat să fie poporul Său. Nu numai că suntem probaţi direct de care parte vom fi, dar în al doilea sens suntem probaţi în ceea ce priveşte umilinţa noastră. Cei care sunt oneşti în inimă şi care fac greşeala să lupte împotriva lui Dumnezeu, când le sunt deschişi ochii au o mare probă de umilinţă în a-şi mărturisi eroarea şi a deveni zeloşi pentru Adevăr. Cei care sunt de partea corectă au şi ei o probă de umilinţă, ca să nu se îngâmfe cu biruinţa lor, ci „să se smerească sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să-i înalţe”.

Satan, pentru că a fost creat pe un plan mai înalt, este numit Prinţul demonilor în relaţia lui cu îngerii căzuţi. Gândiţi-vă la amăgirea din inimile Fariseilor care i-a făcut să-L acuze pe Învăţătorul că este Satan însuşi, şi, din acest motiv, răspunzător pentru puterea Sa de a scoate afară demoni! Învăţătorul Şi-a luat timp să filosofeze cu ei pe această temă şi să le arate că dacă a sosit timpul ca Satan să lucreze împotriva propriilor lui asociaţi şi slujitori, aceasta ar implica o cădere rapidă a imperiului său. El a arătat de asemenea că şi unii pe care ei îi recunoşteau şi-i respectau au scos afară demoni. Dacă El trebuie să fie Beelzebub ca să scoată afară demoni, care ar fi logica lor cu privire la vecinii şi prietenii lor care uneori au exercitat această putere! Pe de altă parte, dacă El scotea afară demoni cu puterea lui Dumnezeu, aceasta era o dovadă că Împărăţia lui Dumnezeu era aproape, chiar aşa cum anunţase El.

Răspunzând astfel la obiecţia lor, le-a arătat că erau împotriva Lui şi se opuneau Cuvântului Lui, şi că aceasta însemna că dacă El era reprezentantul lui Dumnezeu, ei I se împotriveau lui Dumnezeu. Apoi le‑a atras atenţia asupra faptului că cuvintele lor erau hulitoare prin aceea că atribuiau spiritul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu din El, puterii lui Satan. Deoarece ei făcuseră aceasta fără vreo provocare reală şi în opoziţie cu fiecare dovadă, însemna că erau răi în inimă. Păcatele obişnuite rezultate din cădere, ignoranţă, superstiţie etc., vor fi, în providenţa lui Dumnezeu, iertate în cele din urmă, dar un păcat voit împotriva luminii, împotriva cunoştinţei, ar fi un păcat împotriva spiritului lui Dumnezeu. Şi pentru acel păcat nu ar exista nicio iertare, nici în acest Veac, nici în Veacul viitor — nici în timpul acestui Veac Evanghelic nici în Veacul Milenar. Dacă păcatul a fost comis împotriva luminii depline, pedeapsa ar fi distrugerea, Moartea a Doua. Dar foarte evident că asemenea păcat ar fi doar la puţini. La majoritatea ar fi un amestec de voinţă şi ignoranţă, şi dacă este aşa, proporţia răului reprezentată de ignoranţă poate fi iertată; dar proporţia reprezentată de voinţă va trebui să fie pedepsită, pentru că este de neiertat.

Cărturarii şi Fariseii, invidioşi datorită popularităţii Sale, au cerut un semn, o dovadă că este Mesia — nerecunoscând că învăţăturile şi minunile Sale erau dovezi suficiente. Apoi le-a spus despre un semn care va veni prea târziu pentru ei — starea Lui în mormânt ar corespunde cu starea lui Iona în pântecele peştelui cel mare. El i-a asigurat că păgânii din Ninive, în Ziua Judecăţii, în Veacul Milenar, se vor situa mai sus decât ei, pentru că cei din Ninive s-au pocăit la predicarea lui Iona, în timp ce aceştia nu s-au pocăit la predicarea Unuia mai mare ca Iona. Regina din Şeba a venit de departe ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi totuşi aceştia care erau în prezenţa unuia mai mare ca Solomon nu şi‑au dat seama şi n‑au luat aminte la mesajul Lui. Să nu fim şi noi astfel orbiţi, ci, cu toată inima, să-L acceptăm şi să-L urmăm pe Nazarinean!