Credinţa, canalul binecuvântării

Matei 9:18-34

„Toate sunt cu putinţă celui care crede.”

Marcu 9:23.

R4588 W. T. 15 martie 1910 (pag. 108-109)

Credinţa în Dumnezeu constă în a-L crede pe cuvânt — a accepta şi a crede propria-I Descoperire a Caracterului Său şi a Planului Său cu privire la noi şi la alţii. Trebuie să facem o deosebire clară între credinţă şi credulitate. Unii oameni foarte buni fac greşeala de a presupune că, cu cât este mai absurd lucrul pe care-l cred, cu atât le este mai mare credinţa. Credinţa nu dispreţuieşte raţiunea, ci o foloseşte între anumite linii prescrise şi raţionale. Pentru a avea credinţă în Dumnezeu trebuie mai întâi să ne mulţumim facultăţile noastre mintale:

(a) Că există un Dumnezeu.

(b) Că El are un caracter pe care te poţi baza — este Drept; este Înţelept; este Puternic; este plin de Bunătate.

(c) Trebuie să ne asigurăm în mod raţional că ceea ce acceptăm ca mesajul Lui este vrednic de acceptare — are semnele veridicităţii şi armoniei cu Caracterul Divin. Cel care nu caută aceste dovezi ca temelie pentru credinţă este numai credul — nu plin de credinţă.

Datorită faptului că atât de mulţi creştini ignoră adevărata definiţie a credinţei, multe minţi oneste se îndepărtează de creştinism, refuzând, ne spun ei, să creadă absurdităţi. Îi îndemnăm pe creştini la o examinare mai strictă a credinţei lor în Dumnezeu şi în Biblie, pentru ca, după cum zice apostolul, să fim în stare „să răspundem oricui ne cere socoteală de nădejdea [credinţa] care este în noi” (1 Pet. 3:15). Ne suntem datori nouă înşine cu aceasta, precum şi celor al căror interes pentru Cuvântul lui Dumnezeu încercăm să-l trezim. În lumina care acum străluceşte asupra Cuvântului lui Dumnezeu este posibil, aşa cum a fost şi în zilele apostolilor, ca omul lui Dumnezeu să fie „complet” în ce priveşte calificarea şi în stare să „împartă drept Cuvântul Adevărului”, şi să arate prietenilor şi vecinilor săi motive solide, logice pentru fiecare punct al credinţei sale. Admitem că aceasta, evident, n-a fost posibil în perioada întunecată care a intervenit între primul secol şi timpul prezent. Ştiind cum să compătimim cu mulţi care au nedumeriri cu privire la încrederea că Bibla este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, îi invităm să ne scrie, fiind siguri că putem să-i ajutăm.

Studiul nostru prezent ilustrează credinţa din patru puncte de vedere:

(1) Credinţa lui Iair — tatăl, pentru fiica lui;

(2) Credinţa femeii care, pentru ea însăşi, s‑a atins de poala hainei Domnului;

(3) Credinţa celor doi orbi care s-au încurajat unul pe celălalt;

(4) Credinţa celor care au adus la Domnul pe un surdo-mut posedat de un demon.

Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, cetatea Domnului nostru, îl ştia bine pe Isus. El L-a pus uneori să citească lecţia în Sabat (Luca 4:16). Cu altă ocazie L-a rugat pe Domnul pentru slujitorul sutaşului (Luca 4:7). Acum necazul a intrat şi în casa lui Iair. Singura lui fiică, de doisprezece ani, era pe moarte. Învăţătorul era absent, era dincolo de mare. În mulţimea care-L aştepta era şi Iair, care, datorită proeminenţei lui ca un reprezentant, i s-a dat întâietate. El şi-a manifestat credinţa nu doar prin cererea ca Domnul să vină şi să-i vindece fiica, ci şi prin comportarea lui, închinându-I-se, arătând în mod figurativ respect, ascultare şi credinţă. El îşi lăsase fiica într-o stare aproape de moarte. Deja murise când el vorbea cu Isus şi-L ruga să se grăbească. Înainte să ajungă ei acasă au venit mesagerii zicând că era prea târziu, că deja era moartă. Când a ajuns Isus, vecinii deja se adunaseră, după obiceiul evreiesc. Unii cântau la fluier melodii de jale; alţii gemeau şi se jeleau. Era obiceiul ca femeile din familie şi din apropiere, când auzeau de o moarte, să scoată un ţipăt şi apoi să continue să murmure, să bocească după ce intrau în camera cu mortul. Învăţătorul le-a cerut tuturor să plece, zicând încet: „Feţiţa n-a murit, ci doarme!” Cuvintele sunt asemănătoare cu cele folosite cu privire la Lazăr. Ea era moartă, conform exprimării obişnuite a omului. Dar nu era moartă din punct de vedere divin — nu dispărută aşa cum este un animal mort. Pregătirea lui Dumnezeu de la început a fost ca sentinţa morţii peste omenire să fie anulată prin sacrificiul Răscumpărătorului, şi ca rezultat va exista o înviere a morţilor, atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi. Din acest punct de vedere Scripturile vorbesc despre moarte ca despre un somn, din care va fi o trezire glorioasă în dimineaţa învierii — în zorile Veacului Milenar. Astfel, despre Avraam şi despre alţii din trecut, atât buni cât şi răi, se spune că au adormit împreună cu părinţii lor etc. Astfel Ştefan, primul martir creştin, a adormit (Fapt. 7:60). Evident, aceasta nu înseamnă că morţii merg să doarmă în cer, în purgatoriu sau în iad. Biblia explică acest fapt, zicând că mulţi care dorm în ţărâna pământului se vor trezi (Dan. 12:2). După cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi în Cristos vor fi făcuţi vii (1 Cor. 15:22). Ceea ce ar fi fost moarte pentru ei şi o încetare definitivă a existenţei fiinţei, a fost schimbat prin virtutea sacrificiului Răscumpărătorului, şi este un somn inconştient, până dimineaţa când marele Răscumpărător le va zice tuturor, aşa cum i-a zis lui Lazăr, „Vino afară”, sau cum a făcut în acest caz cu fiica lui Iair, „Talitha Cumi” — „Copilă, scoală‑te!” Astfel că suntem asiguraţi că în cele din urmă toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul Fiului Omului şi vor ieşi afară (Ioan 5:28). Pe drum spre casa lui Iair o femeie din mulţimea care-L înconjura pe Domnul s-a atins de poala hainei Lui, crezând în măreţia şi puterea Lui şi că astfel va obţine o binecuvântare. Vigoarea şi puterea vieţii au şi intrat imediat în trupul ei, exact aşa cum atingerea unei baterii cu o sârmă va atrage curentul electric. Domnul nostru era plin de energie vitală. El a fost perfect, nu doar liber de păcat, ci şi liber de condiţiile bolii şi morţii. El a simţit pierderea vitalităţii, şi întorcându‑Se a întrebat: „Cine s-a atins de Mine?” Sărmana femeie a fost plină de teamă că furase o binecuvântare de care se simţea nevrednică. Dar imediat a fost asigurată prin cuvintele şi privirea blândă a Învăţătorului. Această întâmplare ne învaţă în mod clar că minunile Domnului I-au consumat din vitalitate. Astfel, de la Iordan la Calvar, El a răspuns binevoitor şi bucuros la nevoile celor din jurul Lui — dându‑Şi viaţa.

Cei doi orbi care L-au întâlnit pe Isus salutându‑L ca Mesia, Regele promis din ramura lui David, s-au încurajat unu pe altul şi amândoi au primit binecuvântările dorite, potrivit credinţei lor. Aici avem ilustrate avantajele părtăşiei Bisericii cu privire la stimularea credinţei. Să ne ajutăm unul pe altul în credinţa preasfântă. Să fim ajutoare şi nu obstacole pentru tovarăşii noştri peregrini. Învăţătorul n‑a încercat să-i vindece pe toţi. De exemplu, a fost vindecat doar unul la Scăldătoarea Siloam, deşi au fost mulţi acolo. Tot aşa şi aici, Isus a sfătuit pe cei ai căror ochi au fost deschişi să nu spună nimănui. Dar n-au putut. Bucuria lor era atât de mare, iar umilinţa Domnului în această întâmplare a servit să le provoace lauda cu atât mai tare. Tot aşa şi cu noi — înviaţi din morţi, vindecaţi spiritual, şi cu ochii înţelegerii deschişi — nu ne putem abţine să nu spunem veştile bune şi laudele Domnului. Rom. 1:12; Fapt. 4:20.

Omul posedat de demon, făcut surd şi mut, era într-o stare aşa de deplorabilă încât nu se putea ajuta singur, nici nu putea cere ajutorul Învăţătorului; nici nu putea auzi dacă cineva ar fi scos afară demonul. Totuşi, prietenii lui au exercitat credinţă pentru el. Isus a răspuns şi a scos afară demonul. Omul a fost vindecat. Mulţimile s-au minunat. Dar fariseii au fost invidioşi. Ei doreau să apară ca religioşi de frunte şi să aibă şi să-şi menţină respectul poporului, respect care trecea rapid la Isus. Otrava invidiei din mintea lor i-a pervertit atât de mult încât au declarat că însuşi Isus era Satan, Beelzebub, Prinţul demonilor. Să învăţăm lecţia şi să evităm invidia, răutatea, ura, şi în schimb să ne umplem inimile cu spiritul blândeţii, gentileţii, răbdării, iubirii, şi astfel să devenim tot mai mult ca Învăţătorul nostru, mărindu-ne credinţa.

O credinţă care nu va scădea,

Chiar dacă toţi vrăjmaşii ar presa;

Aceea nu va tremura când ca un negru nor,

Necazuri pământeşti vor veni ameninţător.

Nu va murmura, nici nu se va văieta

Sub toiagul care va aplica disciplinarea,

Ci în vreme de necaz şi durere,

Se va sprijini pe Dumnezeu pentru

a Lui vrere.