Naşterea Mântuitorului

Mat. 2:1-12

Şi-I vei pune numele Isus, pentru că EL va mântui pe poporul Său de păcatele lui.” Mat. 1:21.

R4534 W. T. 15 decembrie 1909 (pag. 375-376)



Numai la câtva timp după Cincizecime a fost dărâmat „zidul de la mijloc al despărţiturii” dintre evrei şi neamuri, după cum explică sf. Pavel. Timp de peste optsprezece secole înainte de aceasta, toate promisiunile şi favorurile lui Dumnezeu le-au fost făcute exclusiv evreilor, şi El a vorbit numai prin profeţii lor, şi numai lor. Numai împăraţii şi preoţii lor au fost în vreun sens recunoscuţi de Domnul. Aceasta n‑a fost pentru că printre alte popoare nu existau minţi nobile, ci pentru că în realizarea marelui Program Divin a fost aleasă în mod special sămânţa lui Avraam — chiar dacă Domnul i-a numit un popor strâmb şi sucit. Pentru că n-au avut nicio descoperire specială de la Dumnezeu, minţile nobile ale altor popoare au studiat în special cerul înstelat pe linia astronomiei şi astrologiei. Stelele au fost cartografiate şi s‑a spus că din ele puteau fi scoase anumite învăţături cu privire la bunăstarea omenirii.

La timpul naşterii Mântuitorului, Dumnezeu a făcut un semn astrologic al acestui eveniment memorabil, pe care înţelepţii din Răsărit, descrişi în studiul nostru, l-au înţeles. Reverenţios, ei au urmărit steaua care i-a îndrumat de la casa lor din Răsărit, probabil din Persia. Cum i-a condus steaua nu suntem informaţi, dar se pare că îndrumarea ei a încetat când au ajuns în Iudeea, şi normal că s-au dus la palatul Regelui Irod, întrebând de „Împăratul Iudeilor, care S-a născut”. Greşeala a fost normală. Şi nouă ne-a trebuit ceva timp să învăţăm că favorurile şi binecuvântările divine nu sunt întotdeauna pentru bogaţi şi mari, ci mai adesea pentru „cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei” (Iac. 2:5). Cei avuţi, bogaţi, cei mulţumiţi, sunt adesea mai puţin interesaţi de Mântuitorul decât sunt cei săraci, pentru că ei nu îşi dau seama atât de mult de nevoia care o au de El şi de Împărăţia Milenară a dreptăţii şi binecuvântării pe care El o va stabili. De fapt, cu toate acestea, numai cei relativ puţini au fost interesaţi la Prima Venire a Domnului nostru, după cum sugerează Scripturile, că relativ puţini vor aştepta cu dor a Doua Venire a Sa şi stabilirea Împărăţiei Sale.

Irod s-a arătat interesat de înţelepţi în cercetarea lor, dar numai ca să poată zădărnici scopul divin prin distrugerea Copilului, pentru ca astfel Împărăţia lui Israel să poată fi păstrată pentru propria lui familie — după cum a şi fost prin cei şase succesori ai săi care i-au purtat numele, Irod. După cum anunţul despre Pruncul Isus a tulburat pe cei mari din acele zile, tot aşa, putem fi siguri, orice anunţ că Isus ca Împărat al Slavei va prelua stăpânirea lumii, dacă ar fi confirmat, ar cauza consternare astăzi printre stăpânitorii pământului — financiari, politici etc. Cu toţii au planuri neîmplinite mai mult sau mai puţin egoiste, şi toţi îşi dau seama instinctiv că inaugurarea unei domnii a dreptăţii absolute ar interveni în afacerile, planurile, trusturile, ascunzişurile, mita şi înşelăciunea, care au pus atâta stăpânire pe cea mai înaltă civilizaţie a zilelor noastre.

S-au cercetat profeţiile şi s-a aflat că umila cetate Betleem va fi locul onorat al naşterii Mântuitorului. Vicleanul Irod a simulat reverenţă şi dorinţă de a se închina Împăratului pe care l-a stabilit Cerul, dar numai ca mai târziu să-L poată distruge — după cum a şi încercat să facă puţin mai târziu, provocând uciderea nevinovaţilor de la doi ani în jos. Dar cât de nesăbuită a fost încercarea lui de a-L zădărnici pe Atotputernicul!

Înţelepţii care au căutat Pruncul din Betleem cu adorare şi daruri, au simbolizat, probabil, marele fapt că înţelepţii cu adevărat sunt cei care au căutat de atunci încoace pe Împăratul numit divin şi care îi aduc tămâia devotării lor, iar ca daruri, toate talentele şi puterile lor. Aceştia îşi depun însăşi viaţa la picioarele Mântuitorului, cum explică sf. Pavel: „Jertfe vii, sfinte, plăcute lui Dumnezeu”. Rom. 12:1.

Numele Isus este forma greacă a lui Iosua, care înseamnă Mântuitor; iar în Siriacă, Mântuitor înseamnă dătător de viaţă. De aceea, Pruncul care S‑a născut pentru a fi Împăratul Evreilor trebuia să fie Mântuitorul, Dătătorul de Viaţă al lumii. El încă n‑a devenit Dătătorul de Viaţă, nici Împăratul. Marea Lui lucrare este încă viitoare. La a Doua Venire Se va arăta în slavă şi va deveni Împăratul lui Israel — pe plan spiritual. Atunci, de asemenea, ca iniţiator al acelui Imperiu glorios pe care îl va stabili, El va fi Dătătorul de Viaţă, marele medic al lor, şi toată omenirea va fi binecuvântată cu glorioasa ocazie de a deveni „israeliţi adevăraţi”. Imperiul Păcatului va fi răsturnat, iar întunericul, ignoranţa şi superstiţia care sunt legate de el se vor topi în glorioasa lumină a Adevărului şi a harului care atunci se va revărsa peste lume.

Adevărat, într-un anumit sens, Împărăţia lui Mesia, guvernarea, stăpânirea, se poate spune că deja a început — a început la Cincizecime. Într‑un sens asemănător, lucrarea Lui de mântuire a păcătoşilor se poate spune că a început atunci. Dar în ceea ce priveşte mântuirea lumii, ceea ce s-a îndeplinit în timpul celor nouăsprezece secole trecute este doar o lucrare preliminară celei pe care Isus o va îndeplini când „Îşi va lua marea Sa putere şi va domni”, la începutul Veacului Milenar. Cei care acum devin poporul Său sunt puţinii favorizaţi, „nu mulţi mari, nu mulţi înţelepţi, nu mulţi învăţaţi”, cu totul o „turmă mică”. Cu aceştia El lucrează pe baza credinţei. Ei au boli, dureri, necazuri, tristeţi, ca şi alţi oameni, dar ei Îl cred pe Dumnezeu şi acţionează ca atare, şi au mărturia Spiritului că sunt copii ai lui Dumnezeu, chemaţi afară din lume pentru a fi comoştenitori cu Mântuitorul lor. Mântuirea lor începe acum în sensul de reformare şi odihnă în promisiunile Domnului, dar, după cum declară apostolul, ei nu sunt mântuiţi în realitate, ci „mântuiţi în nădejde”. Pentru mântuirea în realitate ei trebuie să aştepte Venirea a Doua a Răscumpărătorului la sfârşitul acestui Veac, pentru a-i aduna ca mărgăritare ale Sale şi a-i salva în realitate din păcat şi moarte, dându-le o parte în Întâia Înviere.

Nici nu se poate spune în mod potrivit că Isus domneşte peste Biserică, „membrii” Săi, „logodnica” Sa, care în curând Îi va deveni Mireasă. Faţă de ea, atitudinea Lui este aceea de Învăţător, Frate mai Mare, Domn, Cap. Făgăduinţa Lui pentru ea este că atunci când Îşi va lua marea putere şi Îşi va stabili Tronul Imperiului pe pământ, ea va şedea cu El pe acel Tron ca Mireasă şi Comoştenitoare. Va fi asociată cu El în judecarea sau disciplinarea lumii, pentru a o ridica la perfecţiune umană — la mai mult decât a posedat şi a pierdut Adam, iar Isus a Răscumpărat. O, da, există o semnificaţie adâncă în acest cuvânt, Isus — Mântuitor. Numai odată cu încheierea acestui veac şi cu experienţa „schimbării” învierii se va bucura Biserica de răsplata promisă, care îi va fi adusă la descoperirea Lui. Şi numai la încheierea Veacului Milenar va fi apreciată de lume deplina însemnătate a Mântuitorului. Până atunci, cei dispuşi dintre milioanele pământului vor fi devenit „poporul Său”, mântuiţi din păcatele lor, în timp ce inco­rigibilii vor fi fost nimiciţi cu desăvârşire în a Doua Moarte.