LINIȘTE ÎN MIJLOCUL FURTUNILOR
„Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure? Iov 34:29.
W. T. 1 aprilie 1916 (pag. 101-102)
Elihu, cel care a spus aceste cuvinte, era un tânăr care trăia pe vremea lui Iov se presupune că pe timpul lui Avraam. El a fost unul din cei patru prieteni ai lui Iov care l-au vizitat în necazul lui pentru a-l mângâia. Fiind cel mai tânăr dintre ei, el a ezitat să vorbească atât de liber ca și ceilalți prieteni ai lui Iov. El i-a ascultat pe ei când au vorbit și și-a dat seama unde au greșit.
Faptul că anumite cuvinte sunt înregistrate în Biblie nu înseamnă în mod necesar că ele sunt inspirate de Dumnezeu sau că ele sunt chiar reale. Ne amintim că în tinerețe am avut o discuție cu o persoană care în cele din urmă a citat un pasaj din Scripturi care părea să fie în conflict cu toate celelalte Scripturi. Noi am spus, „Dacă aceea este o Scriptură, am vrea s-o cunoaștem”. Interlocutor nostru a cău-tat-o, a găsit-o și a citit, „Și diavolul a zis” așa și așa. Desigur că n-avem nici un motiv să credem că diavolul este inspirat nici un motiv să credem că vorbele diavolului sunt inspirate.
Aceste cuvinte spuse de Elihu au fost tot așa de înțelepte ca și ale oricăruia dintre mângâietorii lui Iov probabil mai înțelepte; dar ele erau desigur înțelepciune omenească, după câte ne putem noi da seama. Când Elihu a pus această întrebare, „Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure?” el căuta să limiteze criticarea lui Iov, fiind împotriva unei poziții extreme, totuși nefiind de acord nici cu Iov, nici cu ceilalți prieteni ai lui. Cei trei prieteni ai lui Iov argumentau că trebuia ca el să fi făcut ceva fapte foarte rele, și ca rezultat i-au fost nimicite cămilele și vitele de fapt toată proprietatea sa, tot ce a posedat, cât și copiii săi. El își pierduse toți cei zece copii și de asemenea afecțiunea soției. Și acești mângâietori încercau să-l facă să admită că el comisese ceva nelegiuiri mari și că Dumnezeu era mânios pe el. Totuși Iov insista că el făcuse tot ce putuse el nu pretindea a fi perfect, dar se străduise să ducă o viață evlavioasă, o viață dreaptă și vrednică de cinste.
JUDECATA SĂNĂTOASĂ A LUI ELIHU
Astfel, când Iov și cei trei prieteni și-au expus argumentele, Elihu a spus (parafrazăm), „Iov, admiți că ești în necaz. Acum dacă Dumnezeu ți-a dat liniște, cine te poate tulbura? În mod sigur că El a intenționat ca acest necaz să vină peste tine”.
Elihu L-a apărat pe Dumnezeu. El a pretins că în mod evident Domnul intenționase ca Iov să nu mai aibă pace și prosperitate; altcum aceste adversități n-ar fi putut veni peste el. Oricare ar fi fost motivul, nefericirea lui Iov evident n-a fost accidentală. Trebuie să fi fost mâna divină în această chestiune. Chiar dacă Satan ar fi trimis toate aceste dificultăți și încercări, el n-ar fi putut face astfel dacă Dumnezeu n-ar fi permis. Nimeni n-ar putea împiedica aranjamentul și voința divină. Elihu susținea în fața lui Iov că Domnul avea dreptul și puterea să decidă, iar Iov nu avea. El a arătat clar puterea și autoritatea dreaptă a lui Dumnezeu de a face ordine în toate afacerile vieții, și cu acea ocazie a arătat că Iov era mai neprihănit decât toți prietenii lui; că deși el era păcătos, totuși nu datorită acestui fapt a fost năpăstuit.
Noi putem lua o învățătură folositoare din acest discurs ținut de Elihu. Aici avem un raționament folosit de un om din trecutul îndepărtat cam de pe vremea despre care evoluționiștii ne spun că omul era maimuță. Raționament destul de sănătos pentru o maimuță! Mulți dintre președinții colegiilor noastre n-ar putea mai bine. Este o logică sănătoasă.
NECAZURILE NU SUNT DOVEZI ALE LIPSEI DE FAVOARE A DOMNULUI
Vedem că Iov n-a fost un mare păcătos. Dimpotrivă, avem toate motivele să credem că el a fost un adevărat profet al lui Dumnezeu, un adevărat serv al lui Dumnezeu. El a fost unul despre care Biblia ne spune că Dumnezeu l-a iubit în mod special. Acest lucru este arătat în Ezechiel 14:19, 20. „Dacă aș trimite ciuma în țara aceasta și Mi-aș vărsa mânia împotriva ei prin sânge, ca să-i nimicesc oamenii și vitele, și ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel și Iov, viu sunt Eu, zice Stăpânul Domnul, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei și-ar mântui sufletele prin dreptatea lor.” Iar apostolul spune, „Ați auzit de răbdarea lui Iov și ați văzut ce sfârșit i-a dat Domnul, pentru că Domnul este plin de milă și îndurare”. Iacov 5:11.
Este adevărat că necazul lui Iov n-ar fi putut veni peste el dacă nu l-ar fi permis Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi dorit că el să aibă liniște, nimeni nu i-ar fi putut face necazuri. Dar El a permis ca încercarea să vină să-i ((253)) probeze servul, întocmai cum permite să vină necazul peste Biserica Sa și cum a permis să vină peste Fiul Său preaiubit. El a permis ca oamenii să facă tot felul de rele împotriva Fiului Său să-L ocărască, să-L scuipe, să-L lovească, să-L bată cu nuiele și în final să-L răstignească. Domnul n-a dat întotdeauna liniște în aceste cazuri, ci adesea tulburare.
Învățătura din text, pentru aceia care s-au încredințat grijii lui Dumnezeu, este că nimeni nu le poate face tulburări fără permisiune divină. Domnul ne spune că în această Vârstă Evanghelică El va face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele copiilor Săi, și că El nu va permite ca noi să fim ispitiți peste cât putem suporta (1 Cor. 10:13). În cazul Domnului nostru, Iehova a binevoit ca El să fie zdrobit, să permită suferința și moartea să vină peste El (Is. 53:10). Dumnezeu a binevoit să adopte acest plan pentru recuperarea lumii, fiindcă ilustrează cel mai bine Dreptatea, Înțelepciunea, Iubirea și Puterea Sa. De asemenea, acest plan a avut ca rezultat mare putere și glorie pentru Domnul nostru Isus.
În privința celor din poporul Domnului, ar putea fi anumite chestiuni legate de schimbările dispensaționale care s-ar realiza cel mai bine prin încercări severe care vin asupra lor. Apoi, în plus, Dumnezeu vrea ca anumite încercări să vină peste poporul Său pentru că El vrea ca ei să se încreadă în El și acolo unde nu-L pot discerne. El dorește ca ei să aibă credință neclintită în El. Copiii lui Dumnezeu, deci, pot lua aceste cuvinte ale textului nostru într-un mod foarte diferit de cel sugerat inițial lui Iov de către Elihu. Noi putem spune cu adevărat, „Dacă Dumnezeu dă pace, cine poate s-o tulbure?” Noi recunoaștem că există o anumită pace și liniște a inimii de care se pot bucura toți sfinții Domnului. Noi ne dăm seama de aceasta chiar și atunci când El permite necazuri severe.
Apostolul Pavel în Epistola sa către Evrei spune, „Noi care am crezut intrăm în odihnă”. Intrăm în odihnă prin intrarea într-o atitudine în care putem crede, în care putem exercita și exercităm încredere totală în Dumnezeu. Uneori dificultățile din afară sunt folositoare în învingerea unui spirit greșit. Poporul Domnului nu este descurajat de lucrurile care altora le-ar zdrobi complet vitalitatea și curajul. Acestea zdrobesc spiritul greșit din ei; dar mâna iubirii este cea care administrează loviturile, și Domnul știe cât de multe și cât de severe sunt necesare.
ȚINUT ÎN PACE DEPLINĂ
„Tu vei ține în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine” (Is. 26:3). Acest gând este foarte prețios pentru noi ca și Creații Noi. „Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”, va domni și va păzi inimile și mințile noastre (Fil. 4:7). Noi trebuie să socotim lucrurile vieții prezente ca nevrednice de a fi comparate cu gloriile eternității. Și astfel apostolul spune, „Căci întristările noastre ușoare și de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veșnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 Cor. 4:17, 18). Când mințile noastre sunt stabile în Domnul și privim corect experiențele noastre, putem cânta împreună cu poetul:
„Nici o furtună liniștea lăuntrică n-o poate zgudui,
Când de acest Adăpost stai lipit”.
Noi avem pace, indiferent de condițiile exterioare. Încercările și dificultățile vieții vin peste poporul Domnului amestecate cu bucurii ploaie și furtună, apoi strălucește soarele. Ei se bucură de toate plăcerile neprihănite care sunt în armonie cu consacrarea lor. Ei învață să cultive răbdarea în încercare, știind că răbdarea produce experiență, iar experiența produce tot mai mult acea speranță care nu face de rușine. Romani 5:3-5.
Așa deci, textul nostru îi aduce creștinului asigurarea că atunci când Dumnezeu dă pace, nimeni nu poate s-o tulbure. Ei, „din cauza Mea, vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră”, a spus Învățătorul, dar atunci noi trebuie să „ne bucurăm și să săltăm de bucurie”. „Să nu vi se tulbure inima” (Mat. 5:11; Ioan 14:1). Noi gândim că textul nostru este foarte prețios când îl privim din punctul nostru de vedere.
NECAZUL ESTE NECESAR PENTRU ÎNCERCAREA NOASTRĂ
Tatăl nostru ceresc intenționează ca asupra noastră să vină tot felul de necazuri pentru ca acestea să ne dezvolte și să ne probeze caracterele. Este o parte din planul divin ca noi să avem experiențe de suferință (Ps. 119:67, 71, 75; 34:19, 20). Așa că, dacă acum vedem poporul Domnului în necaz sau încercare, nu trebuie să spunem că Dumnezeu este împotriva lor. Fiecare trebuie să demonstrăm dispoziția noastră de a suferi după voia Sa, și adesea de a suferi pe nedrept. Domnul nostru ne-a lăsat un exemplu de supunere bucuroasă, răbdătoare, la voia lui Dumnezeu. Noi trebuie să mergem pe urmele Lui. Și avem exemplele apostolilor, când încercările, dificultățile și persecuțiile au venit peste ei; și exemplul altor sfinți de-a lungul întregii vârste.
Necazul nu este în mod necesar un semn al lipsei de favoare din partea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, noi știm că „multe sunt necazurile celui drept” și că „toți cei care vreau să trăiască evlavios în Cristos Isus vor suferi persecuție”. Adevărul îi va costa ceva. Credincioșia față de Domnul îi va costa mult. După cum spune apostolul, „Dacă sunteți lipsiți de pedeapsă (disciplinare, pregătire), sunteți niște copii nelegitimi, iar nu fii” (Ev. 12:8). Dacă Dumnezeu dă pacea inimii, cine poate tulbura pe cel care este astfel în armonie cu Dumnezeu, în care domnește această pace a inimii? Aceasta, prin urmare, este cea mai mare binecuvântare dintre toate. Și El acordă această pace acelora care se străduiesc să meargă cu credincioșie pe urmele lui Isus. Noi avem un adăpost pe care numai cei care sunt ai Lui îl pot cunoaște. În acest adăpost nici un rău nu ne poate ajunge; nici o furtună nu ne poate clătina de pe locul nostru de ancorare, căci noi suntem ferm ancorați de Stânca Veacurilor. „Și știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, a celor chemați potrivit scopului ((254)) Său” (Rom. 8:28). Și după cum binecuvântările ulterioare ale lui Iov au depășit cu mult în greutate scurtele sale încercări, tot așa va fi și cu sfinții Domnului de acum.