GÂNDURI ÎN LEGĂTURĂ CU SĂRBĂTOAREA CINEI DE AMINTIRE

„Pentru că, de câte ori mâncați Pâinea aceasta și beți Paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:26.

W. T. 15 martie 1916 (pag. 83-87)

Perioada Paștilor, așa cum este sărbătorită de evrei, se apropie, în acest an începând din 17 aprilie. Dar interesul creștinilor se centrează în această perioadă în special pe junghierea mielului, care preceda Sărbătoarea Paștilor, și care tipifica Mielul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Sărbătorirea de către noi a acestei perioade de Paști este legată prin urmare de marele Antitip. Cu această ocazie, noi ca și creștini comemorăm cel mai mare eveniment din istorie, moartea ca jertfă a Mântuitorului lumii. În acest an sărbătoarea noastră începe în mod cuvenit în seara zilei de 16 aprilie, după ora 6, care este începutul lui 14 Nisan.

Noi regretăm mult faptul că deși milioane de creștini declarați și evrei vor sărbători prin unele ceremonii formale și într-o manieră formală acest eveniment care este cel mai important, totuși numai puțini din aceste religii discern semnificația reală a sărbătorii. Dacă mintea lor ar putea fi cu totul trezită ca să înțeleagă adevărata semnificație, ar fi o reînsuflețire religioasă așa cum lumea n-a mai cunoscut. Dar, după cum spune Sf. Pavel, „dumnezeul acestei lumi a orbit mințile” multora; și chiar unii ai căror ochi ai înțelegerii sunt parțial deschiși, după cum îi descrie Sf. Petru, sunt orbi și incapabili de a vedea departe. Ei sunt incapabili de a vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu în privința acestor ceremonii, care sunt sărbătorite de mai bine de trei mii de ani, în tip și antitip.

Israeliților li s-a poruncit să sărbătorească Paștile ca prima trăsătură a legii și ca unul din cele mai mari momente comemorative ale lor ca națiune. De aceea aflăm că în oarecare măsură Paștile este sărbătorit de evreii din toate părțile lumii, chiar și de către cei care pretind că sunt agnostici. Ei au totuși o măsură de respect pentru Paști ca obicei antic. Dar nu este oare straniu că având inteligența pe care mulți dintre prietenii noștri evrei o au, ei nu s-au gândit vreodată că merită să cerceteze sensul acestei sărbători?

De ce a fost înjunghiat și mâncat mielul de paști? De ce a fost stropit sângele pe stâlpii ușii și pe pragul de sus? Desigur, așa a poruncit Dumnezeu; dar care a fost motivul care a stat la baza poruncii divine — care este învățătura, care este obiectivul? Cu adevărat un Dumnezeu rațional dă porunci raționale; și la timpul cuvenit Iehova are să-l facă pe poporul Său credincios să înțeleagă semnificația fiecărei cerințe. Dacă evreul își poate da seama că ziua lui de Sabat este un tip al epocii viitoare de odihnă și binecuvântare, de eliberare de sub trudă, necaz și moarte, de ce n-ar putea el să vadă că în mod asemănător toate trăsăturile instituției Mozaice au fost intenționate de Domnul pentru a preumbri diferitele binecuvântări care vor fi acordate „la timpul cuvenit”?

ROADELE DINTÂI ȘI ROADELE TÂRZII

Binecuvântați sunt cei ai căror ochi pot vedea că Isus a fost într-adevăr „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”; că anularea păcatului lumii va fi efectuată prin plătirea pedepsei omului, prin aplicarea la timpul cuvenit a meritului jertfei lui Isus pentru păcatele întregii omeniri. Numai Biserica a primit până acum din meritul jertfei morții lui Isus. Mult favorizați sunt cei care pot vedea că după cum întreaga lume și-a pierdut favoarea divină și a venit sub condamnarea la moarte, cu însoțitorii ei, tristețea și durerea, tot așa a fost necesar să fie făcută o satisfacere a Dreptății înainte ca această condamnare sau blestem să poată fi îndepărtată; și că de aceea, după cum declară Apostolul, „Cristos a murit pentru păcatele noastre” — „Cel drept pentru cei nedrepți”, pentru ca El să ne poată aduce înapoi la Dumnezeu. Astfel El a deschis o cale nouă — o cale spre viață veșnică.

În Scripturi Biserica este numită „Biserica celor întâi-născuți”, „cele dintâi roade ale creaturilor Sale, „cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel” (Evrei 12:23; Iacov 1:18; Apocalipsa 14:4). Aceste expresii implică faptul că în cele din urmă în familia lui Dumnezeu se vor naște mai târziu și alții; implică roade târzii. Creștinii în general par să treacă cu vederea aceste Scripturi, în privința aplicării lor, și au ajuns să înțeleagă în general că numai aceia vor fi vreodată mântuiți care sunt denumiți în Biblie roadele dintâi — că nu vor mai fi roade târzii.

Dar tipul Paștilor indică faptul că scopul lui Dumnezeu a fost să salveze pe toți israeliții; și ei ca națiune reprezintă pe toți aceia din omenire care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu și li se va da viață veșnică în Țara Făgăduită. Să remarcăm că au fost două Paști — cele în care numai întâii-născuți au fost cruțați; și altele mai mari la Marea Roșie, când prin putere divină toată națiunea Israel a fost eliberată miraculos și condusă prin canalul mării pregătit în mod special pentru ei, prin intensificarea vânturilor și a mareelor. Aceștia au trecut cu încălțămintea uscată și au fost salvați; în timp ce oștile lui faraon, reprezentând pe toți aceia care în cele din urmă vor merge în moartea a doua, au fost nimicite în mare. Paștile de la Marea Roșie ilustrează eliberarea finală de sub puterea păcatului și morții a fiecărei creaturi din rasa lui Adam care dorește să vină în armonie cu Domnul și să I se închine, a tuturor care vor deveni parte din Israel; deoarece nici un israelit n-a rămas în robia egipteană.

RESPONSABILITATEA ÎNTÂILOR- NĂSCUȚI

Dar aceste Paști nu sunt cele pe care le vom sărbători noi. Noi vom sărbători antitipul trecerii îngerului peste întâii-născuți ai lui Israel în țara Egiptului. Numai întâii-născuți ai lui Israel au fost în pericol în noaptea aceea în Egipt, deși eliberarea întregii națiuni depindea de salvarea, de cruțarea celor întâi-născuți. Astfel numai întâii-născuți dintre fiii lui Dumnezeu de pe planul uman, Biserica lui Cristos, sunt cruțați acum în timpul acestei nopți a Vârstei Evanghelice; numai aceștia sunt în pericol din partea îngerului nimicitor. Aceștia sunt cu toții ((268)) sub sângele stropit.

Noi vedem, în armonie cu toate Scripturile, că numai „turma mică”, „cele dintâi roade ale creaturilor Sale”, „Biserica întâilor-născuți” sunt cruțați, se trece peste ei în timpul vârstei prezente. Vedem că restul omenirii, care vor dori să urmeze pe marele Moise antitipic când în vârsta care urmează acesteia El va conduce poporul afară din robia Păcatului și Morții, nu sunt acum în pericol de nimicire veșnică — ci numai întâii-născuți.

Biserica întâilor-născuți sunt aceia din omenire cărora, mai înainte de restul rasei, li s-au deschis ochii înțelegerii spre a-și da seama de starea lor de robie și de nevoia lor de eliberare, precum și de bunăvoința lui Dumnezeu de a-Și îndeplini față de ei toate promisiunile. Mai mult, ei sunt din aceia care au răspuns la harul lui Dumnezeu, au făcut o consacrare deplină față de El și față de serviciul Său, și în schimb au fost concepuți de Spiritul Sfânt. A rămâne sau nu în Casa Credinței — sub sângele stropirii, pentru aceștia este o problemă de viață sau moarte.

Pentru această clasă a ieși de sub sânge ar însemna a nesocoti îndurarea divină. Ar însemna că ei fac în ciuda bunătății divine; și că, după ce s-au bucurat de partea lor din îndurarea lui Dumnezeu așa cum este reprezentată în sângele Mielului, ei nu o apreciază. Pentru aceștia Scripturile spun că „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat”; „Cristos nu mai moare”. Ei trebuie să fie socotiți ca adversari ai lui Dumnezeu, a căror soartă a fost simbolizată prin nimicirea întâilor-născuți din Egipt. Biserica întâilor-născuți, prin conceperea Spiritului Sfânt și prin cunoștința și privilegiile mai multe de care se bucură în toate modurile, ei au o mult mai mare responsabilitate decât lumea; pentru că deocamdată ei sunt singurii în pericol de moartea a doua. Aceasta este lecția tipului Paștilor, și se aplică numai la creștinii adevărați.

Curând noaptea de păcat și moarte va fi trecut, dimineața glorioasă a eliberării va fi venit, și Cristosul, antitipicul Moise, va conduce, va elibera tot poporul lui Dumnezeu — pe toți care, ajungând să cunoască voința lui Dumnezeu, vor fi bucuroși s-o respecte, s-o onoreze și să se supună. Acea Zi de Eliberare va fi întreaga Vârstă Milenară, la sfârșitul căreia tot răul și toți răufăcătorii, simbolizați prin oastea egipteană, vor fi complet îndepărtați în moartea a doua — nimicire.

ISUS, MIELUL NOSTRU DE PAȘTI

Apostolul Pavel identifică hotărât și clar în Mielul de Paști pe Domnul nostru Isus, spunând, „Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”. El ne informează că noi toți avem nevoie de sângele stropirii, nu pe casele noastre, ci pe inimile noastre. Noi trebuie să ne împărtășim din Miel, trebuie să ne însușim meritul lui Cristos, valoarea jertfei Sale; de asemenea trebuie să mâncăm din pâinea nedospită a Adevărului, dacă vrem să fim tari și pregătiți pentru eliberare în Dimineața Noii Dispensații. Astfel noi ne îmbrăcăm cu Cristos, nu numai prin credință, ci tot mai mult ne îmbrăcăm cu caracterul Său și suntem transformați în chipul Său glorios în inima și viața noastră.

Noi trebuie să ne hrănim cu Cristos așa cum evreii s-au hrănit cu mielul literal. În locul ierburilor amare, care le-a crescut și ascuțit pofta, noi avem experiențe amare și încercări pe care Domnul le pregătește pentru noi, și care ne ajută să ne dezbărăm de iubirea lucrurilor pământești și ne dă poftă crescută de a ne hrăni din Miel și din Pâinea nedospită a Adevărului. Noi, de asemenea, trebuie să ne aducem aminte că n-avem aici o cetate care rămâne; ci, ca peregrini, străini, cu toiagul în mână, trebuie să ne încingem pentru călătoria spre Canaanul ceresc, spre toate lucrurile glorioase pe care le are Dumnezeu în păstrare pentru Biserica întâilor-născuți, în asociere cu Răscumpărătorul, ca regi și preoți pentru Dumnezeu.

Domnul nostru Isus de asemenea S-a identificat pe Sine pe deplin cu Mielul de Paști. În noaptea când a fost vândut, chiar înainte de răstignire, El i-a adunat pe apostolii Săi în odaia de sus, spunând, „Am dorit mult să mănânc Paștile acestea cu voi înainte de a suferi”. A fost necesar pentru ei ca evrei să sărbătorească Cina de Paști în noaptea aceea — noaptea aniversării junghierii mielului de Paști din Egipt, a salvării întâilor-născuți tipici de „prințul acestei lumi” cel tipic — Faraon — la aceeași dată la care Mielul de Paști adevărat trebuia să fie junghiat. Dar de îndată ce cerințele tipului au fost îndeplinite, Domnul nostru Isus a instituit o nouă comemorare pe temelia veche, spunând, „Faceți aceasta în amintirea Mea”.

PRIMA SEMNIFICAȚIE A PÂINII ȘI A PAHARULUI

Ne amintim împrejurările primei Cini de amintire — binecuvântarea Pâinii și Paharului, a rodului viței; și declarația Domnului nostru că acestea reprezintă trupul Său frânt și sângele Său vărsat, și că toți urmașii Lui trebuie să se împărtășească, nu numai hrănindu-se din El, ci și frângându-se cu El; nu numai împărtășindu-se din meritul sângelui Său, a jertfei Sale, ci și punându-și viața în serviciul Său, prin cooperare cu El în toate modurile, pentru a putea să se împărtășească mai târziu de toată gloria și onoarea Sa în Împărăție. Cât sunt de prețioase aceste gânduri pentru aceia care sunt cum se cuvine în armonie cu Domnul nostru!

Prezentând ucenicilor pâinea nedospită ca simbol comemorativ, Isus a spus, „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu”. Sensul evident al cuvintelor Sale este, aceasta simbolizează sau reprezintă trupul Meu. Pâinea n-a fost în realitate trupul Său; căci trupul Său nu fusese încă frânt în nici un sens. În nici un sens n-ar fi fost posibil ca ei să se împărtășească din El în realitate sau în mod antitipic, jertfa nefiind încă sfârșită. Dar tabloul este complet când recunoaștem că pâinea nedospită (pură, nefermentată) reprezintă trupul fără păcat al Domnului nostru — aluatul fiind sub Lege un simbol al păcatului, și în mod special recomandat a fi îndepărtat cu ocazia Paștilor. Cu altă ocazie Isus a dat o lecție care intrepretează pentru noi acest simbol. El a spus, „Pâinea lui Dumnezeu este Acela care se coboară din cer și dă lumii viața”. „Eu sunt Pâinea vieții.” „Eu sunt Pâinea vie, ((269)) care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din Pâinea aceasta, va trăi în veac; și Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii.” Ioan 6:33, 35, 51.

Pentru a aprecia cum trebuie să mâncăm, sau să ne însușim această Pâine vie, este necesar să înțelegem ce înseamnă pâinea. Conform explicației date acestui subiect de către Domnul nostru, El Și-a sacrificat trupul pentru noi. El nu Și-a sacrificat existența preumană ca ființă spirituală, deși El a lăsat-o pe aceasta împreună cu gloria ei pentru a putea lua natura noastră umană. Faptul că Domnul nostru Isus a fost sfânt, nevinovat, nepătat și despărțit de păcătoși — fără nici o contaminare de la tatăl Adam, și de aceea fără păcat — I-a permis să devină Răscumpărătorul lui Adam și al rasei lui, I-a permis să-Și dea viața „o răscumpărare pentru toți, care să fie mărturisit la timpul cuvenit”. 1 Timotei 2:3-6.

Când vedem că natura pură, fără pată a Domnului nostru Isus a fost depusă pentru păcătoși, ne dăm seama ce suntem privilegiați să ne însușim. Tocmai ceea ce a depus El pentru noi trebuie să „mâncăm”, să ne însușim; adică, viața Sa umană perfectă a fost dată pentru a răscumpăra rasa omului de sub condamnarea morții, pentru a le permite oamenilor să se întoarcă la perfecțiune umană și la viață veșnică, dacă vor vrea; și noi trebuie să ne dam seama de acest lucru și să-L acceptăm ca Salvatorul nostru din moarte. Totuși, Scripturile ne arată că dacă Dumnezeu ar considera toate păcatele din trecut anulate, și ne-ar recunoaște ca având drept la perfecțiune umană, aceasta nu ne-ar face perfecți, nici nu ne-ar da dreptul la viață veșnică.

Pentru ca oricine din rasa lui Adam să poată avea folos de jertfa lui Isus, a fost necesar ca El să învie din mormânt pe planul vieții divine, ca El să se înalțe la Tatăl și să depună în mâinile Dreptății meritul morții Sale de jertfă, și să primească de la Tatăl „toată puterea în cer și pe pământ”. În privința lumii a fost de asemenea necesar ca la timpul cuvenit al Tatălui El să se întoarcă spre pământ, o Ființă glorioasă Divină, apoi să fie Mijlocitor, Profet, Preot și Rege pentru întreaga lume, ca să ajute să se întoarcă la perfecțiune și la armonie cu Dumnezeu pe toți cei care se vor folosi de privilegiile minunate care vor fi oferite atunci.

Biserica din această vârstă Evanghelică primește această binecuvântare prin credința în Răscumpărătorul lor; adică, îndreptățire prin credință — nu îndreptățire la o natură spirituală, pe care noi n-am avut-o niciodată și n-am pierdut-o niciodată, și pe care Cristos n-a răscumpărat-o; ci îndreptățire la natură umană, pe care Tatăl Adam a avut-o și a pierdut-o, și pe care Cristos a răscumpărat-o dându-Și trupul Său fără păcat, viața Sa umană perfectă, ca jertfa noastră de Răscumpărare. Împărtășirea din pâinea nedospită cu ocazia Comemorării, prin urmare, înseamnă pentru noi în primul rând însușirea de către noi, prin credință, a îndreptățirii la dreptul de viață umană — un drept la viață umană — cu toate privilegiile ei, pe care Domnul nostru pe propria Sa cheltuială l-a cumpărat pentru noi. La fel, rodul viței simbolizează în primul rând viața Mântuitorului nostru dată pentru noi, viața Sa umană, Ființa Sa, sufletul Său, vărsat până la moarte pentru noi; iar însușirea acestuia de către noi de asemenea înseamnă, în primul rând, acceptarea de către noi a drepturilor și privilegiilor Restabilirii asigurate prin sacrificarea lor de către Domnul nostru.

SEMNIFICAȚIA MAI ADÂNCĂ A PÂINII ȘI PAHARULUI

Acum să notăm că obiectivul lui Dumnezeu în îndreptățirea prin credință a Bisericii în această vârstă Evanghelică, mai înainte de îndreptățirea lumii în vârsta Milenară prin fapte de ascultare, este chiar pentru scopul permiterii acestei clase care acum vede și aude, care acum apreciază marele sacrificiu pe care Iubirea l-a făcut pentru om, să-și prezinte corpurile o jertfă vie, și astfel să aibă parte cu Domnul Isus în jertfa Sa — ca membri ai corpului Său. El nu S-a referit direct la acest sens mai adânc al Comemorării. Acesta a fost fără îndoială unul dintre lucrurile la care S-a referit când a spus, „Mai am să vă spun multe, dar acum nu le puteți purta. Dar când vine Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot Adevărul . . . și vă va vesti cele viitoare”. Ioan 16:12, 13.

Acest Spirit al Adevărului, puterea și influența Tatălui acordate prin Cristos, vorbind prin Apostolul Pavel, explică clar semnificația înaltă a Comemorării; deoarece Sf. Pavel scriind către Biserica consacrată, spune, „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtășie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtășie a Trupului lui Hristos?” — părtășia cu Cristos ca jertfitori împreună cu El chiar până la moarte, ca prin aceasta noi să putem fi socotiți părtași cu El la gloria pe care El a primit-o ca răsplată a credincioșiei Sale? — „Pentru că noi, care suntem mulți, suntem o singură Pâine, un singur Trup.” 1 Corinteni 10:16, 17.

Ambele vederi asupra acestei ceremonii impresionante sunt foarte importante. Întâi de toate este esențial să vedem îndreptățirea noastră prin jertfa Domnului nostru. Apoi este potrivit ca noi să ne dăm seama că Cristosul întreg, compania unsă întreagă este, din punct de vedere divin, un Corp compus din mulți membri, al cărui Cap este Isus (1 Cor. 12:12-14), și că acest Corp, această Biserică, trebuie să fie frântă ca întreg — că fiecare membru al ei trebuie să devină o copie a Domnului Isus și trebuie să umble în urmele Sale de sacrificiu. Noi facem aceasta dându-ne viața pentru frați, cum Și-a dat-o Isus — direct pentru frații Săi evrei, dar de fapt pentru întreaga lume, conform scopului Tatălui.

Nu viața noastră spirituală o dăm, întocmai cum nici Isus nu Și-a dat viața spirituală. După cum El Și-a sacrificat ființa Sa reală, perfectă, umanitatea Sa, tot așa și noi trebuie să ne sacrificăm eul nostru îndreptățit, socotit perfect prin meritul lui Isus, dar nu perfect în realitate. În mod asemănător, Pâinea și Paharul reprezintă suferință. Boabele de grâu trebuie să fie zdrobite și măcinate înainte de a putea deveni pâine pentru oameni; ele ((270)) nu-și pot păstra viața și individualitatea ca boabe. Strugurii trebuie supuși presiunii care să le extragă tot mustul, trebuie să-și piardă identitatea ca struguri, pentru a deveni elixir dătător de viață pentru lume. Tot așa este și cu compania Cristosului, Cap și Corp. Astfel vedem frumusețea și forța declarației lui Pavel, că, copiii Domnului sunt participanți la aceeași Pâine și la același Pahar. Dar ceea ce este important este sângele Său, valoarea jertfei Sale. Sângele nostru are valoare numai datorită meritului Său care ne este socotit, numai pentru că noi suntem membri ai Corpului Său.

Domnul nostru spune clar că Paharul, rodul viței, reprezintă sângele; adică viața — nu viața reținută, ci viața vărsată, cedată — sacrificată. El ne spune că viața Sa vărsată a fost pentru iertarea păcatelor; și că toți care vreau să fie ai Lui trebuie să bea din ea, trebuie să-I accepte jertfa și să și-o însușească prin credință. Ei trebuie să primească viață din această sursă. Nu este potrivit ca cineva să pretindă nemurirea în afară de Cristos. Nu este potrivit să se spună că viața este rezultatul ascultării de Lege. Nu este potrivit să se spună că credința în vreun mare învățător și ascultarea de instrucțiunile lui înseamnă același lucru și aduce viață veșnică. Nu există nici o altă cale de a obține viață veșnică decât prin sângele o dată vărsat ca preț de Răscumpărare pentru lumea întreagă. „Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12). Tot așa nu este nici o altă cale prin care să putem ajunge la natura cea nouă decât prin acceptarea invitației Domnului de a bea din Paharul Său și de a fi frânți împreună cu El ca membri ai aceleiași Pâini, de a fi îngropați cu El în botezul în moartea Sa, și astfel să fim cu El în învierea Sa în glorie, onoare și nemurire. Romani 6:3-5; 2:7.

SĂRBĂTORIREA ÎN ÎMPĂRĂȚIE

Cu ocazia instituirii Cinei de Amintire, scumpul nostru Domn, ca deobicei, a avut ceva de spus despre Împărăție, tema fiecărui discurs al Său. Cei cărora le promisese o parte în Împărăție dacă erau credincioși le-a amintit despre ceea ce le spusese, că El va pleca să primească o Împărăție și că se va întoarce să-i primească la Sine pentru a avea parte în ea. El adaugă acum că această Comemorare pe care El o instituia își va avea împlinirea în Împărăție, că El nu va mai bea din rodul viței până când îl va bea cu ei într-un chip nou în Împărăția Tatălui.

Exact ce a vrut Domnul nostru să spună cu această declarație, ar putea fi greu de determinat clar, dar pare că nu este nepotrivit a înțelege că a vrut să spună că drept rezultat al încercărilor și suferințelor simbolizate prin Paharul Său, va fi o bucurie în Împărăție. „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și va fi mulțumit.” El va privi în urmă la încercările și dificultățile îndurate în ascultarea credincioasă față de voința Tatălui, și se va bucura de acestea văzând marele rezultat — binecuvântarea care va veni la toată omenirea. Această bucurie va fi împărtășită de toți ucenicii care au băut din acest Pahar, mai întâi în îndreptățire, apoi în consacrare și jertfire cu El. Aceștia au făgăduința Lui că vor domni împreună cu El; și când domnia va fi început, când Împărăția va fi fost stabilită, privind în urmă ei vor lăuda calea pe care Dumnezeu i-a condus zi de zi, chiar până la sfârșitul cursului lor pământesc, și chiar dacă ea a fost o „cale îngustă”, o cale de sacrificiu de sine, o cale de lepădare de sine.

Credința scumpului nostru Învățător a rezistat la proba din toate acele ceasuri grele, ceasuri despre care El știa că erau atât de aproape de timpul prinderii și morții Sale. Faptul că El a adus mulțumiri Tatălui pentru pâine și pahar este indicația unei consimțiri bucuroase la toate suferințele implicate în frângerea pâinii și în zdrobirea strugurilor. El era deja mulțumit cu aranjamentul Tatălui. În armonie cu acest spirit a fost cântarea de la despărțire, o cântare de laudă fără îndoială, mulțumind Tatălui că cursul Său pe pământ era atât de aproape de sfârșit, și că până aici El găsise har îndeajuns pentru nevoia Sa.

Considerând evenimentele din ceasurile acelea solemne care au urmat Cinei de Amintire, să urmăm pe Răscumpărătorul în Getsemani, și să-L privim rugându-Se „cu strigăte mari și lacrimi” „către Acela care putea să-L salveze de moarte” — exprimând teama de moarte a Învățătorului nostru ca nu cumva în vreun amănunt să nu fi îndeplinit planul Tatălui, și de aceea să fie considerat nevrednic de înviere. Remarcăm că Domnul nostru a fost mângâiat într-un anumit fel de asigurarea că-Și ținuse cu credincioșie angajamentul de consacrare, și cu siguranță va fi înviat după cum I se făgăduise.

Vedem cât de liniștit a fost după aceea, când era înaintea marelui preot și a lui Pilat, înaintea lui Irod și din nou a lui Pilat. „Ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Și-a deschis gura” pentru a Se apăra. Îl vedem credincios, curajos până la sfârșit; și avem asigurarea Sa că ar fi putut cere de la Tatăl și ar fi putut primi mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ca să-L apere. Dar în loc de a cere ajutor ca să scape de sacrificiu, El a cerut ajutor ca să-l îndure cu credincioșie. Ce lecție se află aici pentru toți cei care urmează în urmele Lui!

Pe de altă parte, ne amintim că până și cei mai curajoși dintre ucenicii Săi L-au părăsit pe Învățătorul și au fugit; și că unul dintre ei, în timiditatea sa, chiar S-a lepădat de Domnul său! Ce ocazie este aceasta pentru a ne examina inima în privința gradului propriei noastre credințe, a propriului nostru curaj și a voinței noastre de a suferi cu Acela care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ne este oferită astfel pentru a ne întări mintea cu hotărârea că noi nu ne vom lepăda de Învățătorul în nici o împrejurare sau condiție — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele, dar și cu purtarea.

OPOZIȚA FAȚĂ DE NOI VA FI DIN PARTEA LUMII RELIGIOASE

Suntem șocați la gândul că poporul pretins al lui Iehova a fost acela care L-a răstignit pe Prințul Vieții! și nu numai atât, ci conducătorii gândirii lor religioase, preoții lor cei mai de seamă, cărturarii, fariseii, și învățații legii au fost responsabili de fapta aceea îngrozitoare, mai degrabă decât poporul de rând. Ne amintim de cuvintele ((271)) Învățătorului, „Nu vă mirați că lumea vă urăște, pentru că M-a urât întâi pe Mine”. Vedem că El S-a referit la lumea religioasă; și dându-ne seama de aceasta, știm că lumea religioasă este cea care ne va urî și pe noi, urmașii Săi. Noi nu trebuie să fim surprinși, deci, că opoziția față de Adevăr și persecutarea purtătorilor de lumină va veni de la exponenții cei mai proeminenți ai așa-zisei creștinătăți. Totuși, acest fapt să nu ne facă să urâm nici pe împotrivitorii noștri, nici pe aceia care L-au persecutat pe Domnul nostru până la moarte. Mai degrabă să ne amintim cuvintele Apostolului Petru cu privire la această chestiune: „Știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai-marii voștri”. Fapte 3:17.

O, da! Neștiința și orbirea inimii și minții stau la baza tuturor suferințelor lui Cristos — atât ale Capului cât și ale corpului. Tatăl permite acum să fie astfel, până când membrii corpului lui Cristos vor fi completat ce lipsește din necazurile Capului lor (Coloseni 1:24). Curând, după cum a declarat scumpul nostru Domn, cei care se împărtășesc acum din trupul Său frânt și se frâng împreună cu El în serviciul Adevărului, cei care se împărtășesc acum din Paharul Său de suferință și lepădare de sine, vor bea împreună cu El din vinul nou al bucuriei în Împărăție, dincolo de văl. Cu acea Dimineață glorioasă va începe marea lucrare de eliberare a lumii din lanțurile păcatului și morții — marea lucrare de ridicare, „Timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime”. Fapte 3:21.

Gândul care trebuie să fie în mintea fiecăruia dintre aceia care participă la serviciul Comemorării este cel exprimat în cuvintele Sf. Pavel: „Dacă suferim împreună cu El, vom și domni împreună cu El; dacă murim împreună cu El, vom și trăi împreună cu El”; „suferințele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care va fi descoperită față de noi” (Rom. 8:18). Cu aceste gânduri referitoare la trecerea peste păcatele noastre ca întâi-născuți, prin meritul sângelui prețios, și la partea noastră împreună cu Domnul nostru binecuvântat în toată experiența Sa de suferință și de glorie, noi putem ține într-adevăr sărbătoarea Paștilor cu bucurie, în ciuda încercărilor și dificultăților. Făcând astfel, continuând credincioși ca urmași ai Săi, noi vom avea foarte curând privilegiul de a conduce oștirile Domnului — pe toți aceia care în cele din urmă vor auzi, vor cunoaște și se vor supune marelui Rege — afară de sub stăpânirea păcatului și morții, afară din Egipt, spre Canaan.

ANIVERSAREA VIITOARE

Conform obiceiului, adunarea din New York și Brooklyn se va întâlni să comemoreze marele eveniment care este atât de plin de semnificație scumpă pentru toți sfinții care au ajuns la aprecierea Adevărului prezent. Recomandăm ca prietenii dragi din diferitele părți ale lumii să nu neglijeze această Comemorare binecuvântată. Noi nu sfătuim părăsirea grupurilor mai mici pentru a se întâlni cu grupuri mai mari, ci mai degrabă fiecare grup sau ceată mică să se adune după obiceiul lor; căci acesta pare să fi fost modul Bisericii timpurii. Să „ținem sărbătoarea”, cu bucurie în inimă, dar cu aprecierea cuvenită a caracterului ei solemn, nu numai așa cum ea este legată de sacrificiul Domnului nostru pentru noi, ci și așa cum ea este legată de legământul nostru de a fi morți cu El. Recomandăm ca conducătorii fiecărui grup să facă aranjamente pentru a obține pâine nedospită, și fie must nefermentat de struguri, fie suc de stafide, fie alt rod al viței. Recomandarea noastră este împotriva folosirii vinului fermentat, fiind o posibilă ispită pentru unii slabi în carne, totuși s-ar putea face pregătiri pentru unii, dacă sunt din aceștia, care sunt convinși în conștiința lor că a fost intenționat să se folosească vin fermentat.

Noi recomandăm ca micile adunări să se facă fără ostentație. Cuviincios, ordonat, liniștit, să ne adunăm animați de gânduri scumpe referitoare la marele aranjament pe care-l comemorăm. Atenția să nu ne fie prea mult prinsă de formalități și ceremonii. În aceasta, ca și în toate lucrurile, să căutăm să facem ceea ce I-ar place Domnului nostru; și atunci vom fi siguri că serviciul va fi folositor pentru toți cei care participă.

Până aici am sugerat ca nici unuia care declară credință în sângele prețios și deplină consacrare față de Domnul să nu i se interzică a se împărtăși din simboluri. De regulă, nu va fi nici un pericol că unii care nu sunt convinși în inimă vor accepta privilegiul acestei părtășii. Mai degrabă unii ar putea avea nevoie să fie încurajați, deoarece noi credem că uneori se înțeleg greșit cuvintele apostolului cu privire la „a-și mânca și a-și bea propria osândă (condamnare), dacă nu deosebesc trupul Domnului” (1 Cor. 11:29). Pentru aceștia timizi, care, credem noi, nu vor lăsa să le scape privilegiul comemorării acestui mare aranjament, noi vom explica faptul că după înțelegerea noastră clasa menționată de apostol este compusă din cei care nu-și dau seama de importanța reală a jertfei, și care recunosc acest serviciu doar ca o formă ceremonială. Lipsa învestigării și înțelegerii semnificației acestuia aduce condamnare, mustrare.

Avem încredere că în acest an ocazia va fi scumpă și folositoare pentru toți sfinții. Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul cursului nostru, marea importanță a Chemării noastre, a responsabilităților și privilegiilor ei, să se imprime tot mai mult asupra inimii și minții noastre. Noi trăim vremuri minunate. Nu știm ce ne poate aduce ziua de mâine. Să umblăm atunci cu mare grijă, cu mare seriozitate, totuși cu bucurie și veselie, știind că eliberarea noastră se apropie; și că, dacă suntem credincioși, ne vom împărtăși curând din vinul bucuriei împreună cu Mirele nostru preaiubit în Împărăția Sa și vom fi cu El veșnic.