Vol. 5 Noiembrie-Decembrie 1997 Nr. 1

CEI SMERIŢI VOR FI ÎNĂLŢAŢI

Fil. 2:1-11

Smerenia este o lecţie mare pentru toţi — Singurul născut, o ilustraţie — Cum a fost El bogat — Cum S-a făcut El sărac — De ce a fost înălţat — Cum a fost înălţat — Biserica merge în urmele Lui.

Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.” 2 Cor. 8:9.

W. T. 1 februarie 1916 (pag. 40-41)

Sf. Pavel, atunci prizonier în Roma, a scris aceste cuvinte din lecţia noastră către fraţii filipeni, pe care el îi iubea atât de mult şi de la care primise atât de multe dovezi de iubire faţă de el. Nici o altă biserică nu este menţionată că l-ar fi ajutat pe Sf. Pavel în vreme de nevoie. Ajutorul lor special faţă de el este menţionat — de două ori în Tesalonic (Filipeni 4:16), o dată în Corint (2 Cor. 11:9), iar acum în Roma.

Epistola către Filipeni a fost numită epistola bucuriei — atât de deplin părea să răspundă inima Apostolului la credincioşia fraţilor de acolo. El voia ca ei să ştie că le aprecia iubirea şi că asemenea iubire ar trebui să abunde în fiecare, unul faţă de altul. Bucuria lui ar fi deplină în măsura în care el şi-ar putea da seama că fraţii aveau mintea cuvenită, cea a lui Cristos, iubirea şi armonia ei. De aceea el îi îndemna să-şi aducă aminte de condiţiile prin care se putea dezvolta un asemenea caracter. Nimic să nu facă din duh de ceartă sau din slavă deşartă. Toată conduita lor trebuia să fie marcată de modestie, smerenie şi dispoziţia de a discerne calităţile altora — remarcând în ce sunt alţii superiori faţă de ei.

Aceasta n-ar însemna ca ei să se înşele pe sine, ci să fie atenţi să aprecieze calitatea şi caracterul adevărat oriunde se află — căutând însuşiri nobile la alţii şi sperând cu generozitate că ele există chiar dacă nu sunt discernute — luând în considerare interesele cauzei Domnului şi ignorând propria voinţă sau mândrie. De aceea ei nu trebuie să se uite numai la propriile lor lucruri sau interese, ci şi la ale altora — drepturile altora, capacităţile altora. Apostolul ne asigură că acesta este un semn al Spiritului sfânt, Spiritul minţii sănătoase, care vine la urmaşii lui Isus pe măsură ce ei cresc în har şi în asemănarea de caracter a Învăţătorului.

Apostolul spune că această minte sau dispoziţie a fost pe deplin exemplificată în Isus. În condiţiile Sale preumane, când era în forma lui Dumnezeu, o fiinţă spirituală, Isus a fost smerit. El nu S-a gândit la uzurparea autorităţii divine pentru a Se înălţa pe Sine, să caute un nume mai înalt decât al Său, aşa cum a făcut Satan. El nu S-a gândit să fure gloria şi onoarea divină punându-Se la egalitate cu Dumnezeu Tatăl. Dimpotrivă, El a avut acelaşi spirit ca mai târziu când a spus, „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta”; şi, „Căci         M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”; precum şi, „Tatăl Meu, ... este mai mare decât toţi”. Luca 22:42; Ioan 6:38; 10:29; 14:28.

Învăţătorul a avut întotdeauna această dispoziţie de reverenţă faţă de Tatăl şi de încredere deplină în înţelepciunea, iubirea, dreptatea şi puterea divină. Prin urmare, când a venit vremea pe care Tatăl a intenţionat-o — când El să trimită în lume un Mântuitor, întâi s-o răscumpere iar mai târziu să devină Regele şi Eliberatorul ei — şi propunerea de a face acest mare serviciu pentru Dumnezeu şi pentru oameni I-a fost oferită marelui Logos — „unicul Fiu născut al Tatălui” — ea a fost prompt acceptată. „Îmi place să fac voia Ta, o, Dumnezeul Meu!”, a fost răspunsul celei mai importante dintre toate creaturile lui Dumnezeu. Aceasta implica o mare smerire — lăsarea demnităţii celui mai important de pe planul spiritual, pentru a deveni fiinţă umană — un om printre oameni — „Omul Isus Cristos” — nu om păcătos, ci om perfect, în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cum a fost întâiul Adam la început — „sfânt, nevinovat, nepătat, separat de păcătoşi”.

„OMUL ISUS CRISTOS”

După ce Isus prin schimbarea naturii Sale a ajuns să fie un om printre oameni, El Şi-a păstrat loialitatea faţă de Tatăl. El era numai un copil când Îl auzim zicând, „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49) După ce a aflat că nu putea să se ocupe de cele ale Tatălui până ce ajungea la vârsta stipulată în Legea sinaitică, El a rămas liniştit acasă până aproape la 30 de ani. Atunci S-a dus imediat la Ioan Botezătorul la Iordan; şi printr-un botez public El Şi-a mărturisit supunerea deplină faţă de voinţa Tatălui — consacrarea deplină a vieţii Sale, chiar până la moarte.

Atunci a venit asupra Lui o concepere a Spiritului sfânt, aşa cum este mărturisit de către Ioan. De asemenea, atunci Dumnezeu I-a acordat Celui conceput de Spirit o iluminare mintală specială; după cum citim, „Cerurile (lucrurile mai înalte) I S-au deschis”. Planul divin I-a fost clarificat, ceea ce includea propria Sa moarte ca antitipul şarpelui ridicat pe prăjină de Moise, ca antitipul viţelului de jertfă pentru păcat junghiat de Aaron, ca antitipul mielului de Paşti junghiat de israeliţi şi mâncat de ei pentru întărirea şi eliberarea lor din Egipt — eliberarea poporului lui Dumnezeu de sub jugul lui Satan şi din robia păcatului.

Noi găsim că în toate aceste experienţe Învăţătorul a fost credincios, loial lui Dumnezeu, loial legământului Său, loial principiilor dreptăţii. Astfel este scris despre El, „Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea; de aceea Dumnezeu, însuşi Dumnezeul Tău, Te-a uns cu untdelemnul bucuriei mai presus decât pe însoţitorii Tăi” (Ps. 45:7). Untdelemnul bucuriei reprezenta bucuria sfântă a Domnului nostru şi perspectivele sfinte care L-au susţinut în perioada când S-a lipsit pe Sine de un nume bun — şi a devenit cu adevărat sărac — în final pierzându-Şi viaţa — toate din loialitate faţă de voinţa lui Dumnezeu şi de programul arătat în Biblie.

Strigătul Său final pe Calvar a fost, „S-a sfârşit!” Botezul Său în moarte era sfârşit — aprobarea Sa deplină pentru ascultarea faţă de Dumnezeu şi de principiile dreptăţii, tot ceea ce-I dăduse Tatăl să facă pe calea jertfirii, fusese îndeplinit. O, apoi a fost rândul lui Dumnezeu să acţioneze! Îl va lăsa El pe Cel credincios al Său în moarte? Nu, „credincios este Cel care a făcut făgăduinţa”, care a făcut făgăduinţele Sale bune Fiului Său credincios.

Apostolul spune despre aceasta, zicând, „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat numele care este mai presus de orice nume” — un titlu şi o onoare, o distincţie, un loc mai presus de toţi ceilalţi (vers. 9-11). El a fost primit în slavă şi toţi îngerii lui Dumnezeu L-au adorat pe Acela pe care Tatăl Îl înălţase astfel la dreapta puterii Sale, dându-I, pe lângă cele la care renunţase, slavă şi nemurire — natura divină. Putem bine înţelege aclamaţiile celor din cer: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare.” Apoc. 5:12.

ÎMPĂRĂŢIA GLORIOASĂ A LUI MESIA

Dar pentru marele Răscumpărător va veni mai mare glorie. Cei care L-au răstignit, da, toată omenirea, pentru care El a gustat moarte, trebuie să fie încunoştinţaţi de marea Sa jertfă pentru ei şi de marea onoare şi înălţare care I-a venit ca rezultat. El va fi Regele lumii al Gloriei şi va domni o mie de ani. După cum spune versetul 10, în cele din urmă orice genunchi de pe pământ se va pleca şi orice limbă Îl va mărturisi; şi toţi ceilalţi care nu vor fi astfel dispuşi să-L recunoască şi să I se supună, vor fi nimiciţi dintre oameni ca „animalele” (2 Petru 2:12; Iuda 10). „Şi oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” (Fapte 3:23). Şi toată această glorificare a Fiului va fi tocmai spre gloria Tatălui; căci întregul Plan de Mântuire este de la Tatăl şi prin Fiul, după cum ne asigură Apostolul. 1 Cor. 8:6.

Aşa deci, să nu pierdem din vedere subiectul lecţiei Apostolului, exprimat în textul nostru de bază. În timp ce lumea va profita în curând de marea jertfă a Răscumpărătorului şi de Împărăţia care urmează, şi toţi vor avea posibilitatea să fie restabiliţi la perfecţiune umană şi la o Împărăţie mondială, o binecuvântare specială a lui Dumnezeu este pentru Biserică, aceia care acceptă acum pe Răscumpărătorul, îşi consacră vieţile, aşa cum Şi-a consacrat-o El pe a Sa, faţă de voinţa Tatălui, şi merg în urmele lui Isus. Ei vor deveni moştenitori împreună cu El în Împărăţie şi vor domni cu El o mie de ani — da, şi după aceea.

Esenţa acestei lecţii este exprimată în altă parte de către Apostol, „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Petru 5:6). Numai cei smeriţi sunt pregătiţi să înveţe marile lecţii care trebuie învăţate înainte ca ei să fie gata pentru înălţarea care le va fi folositoare lor sau altora. Cursul egoismului este ilustrat în Satan, care a căzut şi va fi în cele din urmă nimicit. Acelaşi spirit egoist este numit, spiritul lumii; şi este pe punctul de a duce lumea spre marea catastrofă prezisă în Biblie — din care, totuşi, aceasta va fi salvată prin Mesia şi prin Împărăţia Sa, şi va avea posibilitatea să înveţe marea lecţie a smereniei şi supunerii şi să primească răsplata.

Isus, dimpotrivă, ne-a ilustrat cursul cuvenit, care duce la glorie, onoare şi nemurire; anume, cursul deplinei smeriri de sine şi a deplinei supuneri la voinţa divină, oricare ar fi aceasta. După cum Mântuitorul a intrat în gloria Sa ca răsplată a ascultării Sale, tot aşa, credincioşii din poporul Său, Biserica, demon-strându-şi smerenia şi ascultarea, vor fi părtaşi, comoştenitori în viitoarea Sa Împărăţie de glorie.