Vol. 6 Martie-Aprilie 1999 Nr. 3

PRIVELIŞTE DIN TURNUL DE STRAJĂ

R 5790 W. T. 1 noiembrie 1915 (pag. 323-326)

RĂZBOIUL MERGE SPRE PUNCTUL CULMINANT

Marele război continuă să vuiască. Toate naţiunile sunt din ce în ce mai mult târâte în el, aşa cum sugerează Domnul prin profet (Ier. 25:15-28). Ni se amintesc cuvintele Sf. Iacov, „Voi poftiţi şi nu aveţi; ucideţi ... şi nu puteţi să căpătaţi”. „Voi cereţi (vă rugaţi) şi nu căpătaţi (răspunsuri la rugăciunile voastre), pentru că cereţi rău” — egoist. Iarăşi citim, „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi”. Iac. 4:2, 3; 5:1.

Indiferent de ramura familiei umane, toţi oamenii sinceri trebuie să deplângă mult condiţiile îngrozitoare care predomină în Europa. Francezii se trezesc în final asupra faptului că sunt aproape epuizaţi. Nu mai au rezerve de chemat sub drapel. Îşi folosesc patriotic banii şi îşi epuizează creditul. Sunt convinşi că nu pot învinge, că va fi, fie o devastare, fie o pace târguită. Ei nu cunosc motivul pentru care sunt în război cu vecinul lor. Italienii sunt în aceeaşi încurcătură şi se tem de insurecţie, anarhie. Ruşii de asemenea sunt în situaţie grozav de grea. Noutatea războiului a trecut. Gloria intrării în Berlin a pălit. Revoluţia ameninţă. Popoarele balcanice şi Grecia sunt dezorientate şi temătoare de cererile, rugăminţile şi ameninţările marilor naţiuni în război, obli- gându-le să participe în conflict sau ameninţându-le existenţa viitoare.

Numai Germania şi Marea Britanie îşi dau seama ce este cu războiul — că este comercial; că este pentru libertatea mărilor şi pentru profitul comerţului lumii. Ambele aceste naţiuni mari şi inteligente îşi dau seama acum că au intrat într-o luptă de zece ori mai severă decât s-au gândit vreodată. Ambelor le-ar place să iasă din război, dar ambele se tem de viitor, dându-şi seama că astfel de combinaţie nu s-ar mai putea realiza vreodată. Ambele sunt la limita falimentului financiar şi cu înţelepciune împrumută cât pot de mult şi caută să evite ideea că nu vor putea plăti dobâda pe datorii fără riscul revoltei poporului lor împotriva taxelor grele care ar fi necesare.

Naţiunile beligerante sunt gelose pe America şi amarnice împotriva ei pentru neutralitatea ei. Americanii sunt umiliţi şi insultaţi peste tot în Europa şi chiar în Australia. Cele mai bune intenţii ale preşedintelui nostru şi propria sa persoană sunt ridiculizate — atât de orbi sunt bieţii oameni în privinţa problemelor adevărate ale războiului. Desigur că lucrurile merg spre punctul culminant, când mâna fiecăruia va fi împotriva aproapelui său şi a fratelui său şi când nu va fi pace nici pentru cei care ies nici pentru cei care intră. Ezec. 38:21; Zah. 8:10.

NECESITĂŢILE RĂZBOIULUI SE PLĂTESC CU LIBERTĂŢI

Puţini sunt conştienţi de măsura în care necesităţile războiului intervin în libertăţile popoarelor din Europa. Necesitatea militară dă la o parte cu repeziciune toate drepturile poporului din marea Magna Carta a libertăţii britanice. Nu spunem că aceasta este neînţelept, sau că noi am face mai bine în aceste împrejurări. Observăm doar faptul că poporul renunţă la libertăţile lui, acesta fiind unul din preţurile războiului. În Marea Britanie fabrici mari sunt preluate de guvern şi schimbate de la producţia de pace la producerea muniţiei de război. Angajaţilor li se cere să continue să lucreze ca înainte. Altor manufacturieri şi patroni guvernul le interzice să angajeze pe vreunul care a avut legătură cu aceste fabrici preluate de guvern dacă aplicantul n-are aprobare deplină din partea guvernului. Aceasta este greu de obţinut.

Canada şi Australia sunt atrase în vârtej şi îşi pierd şi ele libertăţile. La începutul răzoiului era o întrebare în privinţa a ceea ce vor face canadienii şi australienii pentru a-şi ajuta ţara-mamă — voluntar. Toată situaţia aceea s-a schimbat! În loc de aceasta, guvernul discută dacă să recruteze sau nu pe tinerii canadieni şi australieni şi să-i forţeze la război. Atât de mare este schimbarea care a venit peste oameni, încât dreptul ţării-mamă în această privinţă nici nu pare a fi pus la îndoială de către majoritate.

Mai presus şi în afară de toate acestea, guvernul înregistrează pe fiecare individ din Canada şi Australia, precum şi din Marea Birtanie, cu toate amănuntele, incluzând practic toate afacerile individului. Aceasta este numită Legea Recensământului pentru Război şi spune: „Două lucruri sunt sigure — unu, că trebuie să continuăm să luptăm cu toată energia pe care o avem; celălalt, că putem face acest lucru numai printr-o organizare completă a resurselor noastre. Prin nici un alt mijloc nu putem continua această luptă pe viaţă şi pe moarte.

* * *

„Toate mâinile trebuie să fie ocupate. Toate resursele trebuie dezvoltate. Toţi cetăţenii trebuie să dea ţării în muncă şi bani maximum din capacitatea lor.”

Ca o altă măsură de război, se ia libertatea personală sub ceea ce se cunoaşte ca „Legea de Apărare a Regatului”. Sub acest act, guvernul deţine controlul absolut al presei şi al vieţii şi libertăţilor tuturor oamenilor. Un britanic poate fi arestat şi întemniţat pentru un an sau mai mult fără nici măcar să ştie ce acuzaţie i se aduce sau fără a avea vreo posibilitate să se apere — legea de habeas corpus (legea pentru garantarea libertăţii individului — n.t.) fiind pusă deoparte. Această lege, operativă acum în Marea Britanie, se extinde la candieni şi australieni, care, după cât se pare, se vor supune cu docilitate la ea. Dacă cineva ar fi prezis o astfel de stare a lucrurilor acum trei ani, ar fi fost socotit nebun.

((394))

Fraţii noştri nu sunt desigur anarhişti. Fără îndoială că ei vor căuta să se supună „puterilor care sunt” atâta vreme cât acestea vor fi — cu excepţia cazului când ar fi împotriva conştiinţei lor.

Inutil să spunem că în Germania şi în toate celelalte ţări în război condiţiile sunt aceleaşi, sau mai rele. Cât va mai fi până ce ţara noastră favorizată va fi implicată, nu ştim. Totuşi,

„Prin tot zgomotul luptelor
Aud muzica sunând;
Găsindu-şi ecou în suflet
Cum aş putea să nu cânt”

— că Regele Gloriei este la uşă, şi că Imperiul Său glorios de Dreptate şi Adevăr este pe punctul de a fi introdus?

Putem fi mulţumiţi cu orice ar marca pentru noi providenţele Domnului, ştiind că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc — a celor chemaţi potrivit scopului Său!

________________

PRIETENIA NAŢIONALĂ DUPĂ RĂZBOI

Prof. Bertrand Russell de la Cambridge, Anglia, citează pe istoricul german Eduard Meyer, că, „După câte putem noi prevedea, pacea nu va fi decât un armistiţiu scurt; Anglia va folosi prima ocazia de a începe iarăşi lupta, mai bine pregătită, în fruntea unei noi coaliţii, dacă nu a celei vechi, şi o nouă serie de războaie grele şi sângeroase va urma, până când în cele din urmă se va obţine decizia clară.”

Profesorul Russell continuă: „Este oare sigur că aceste două naţiuni vor continua să lupte şi să se urască una pe alta până când una dintre ele va fi complet zdrobită? Din fericire nici o ţară nu este compusă în întregime din profesori, nici chiar Germania; şi se poate spera că mai mult echilibru mintal se poate găsi printre cei care n-au înnebunit de multă învăţătură. Pentru moment, ambele ţări sunt complet oarbe faţă de propriile lor greşeli şi cu totul fanteziste în legătură cu crimele pe care le atribuie inamicului. Un conflict economic mare dar neclar a fost inventat pentru a raţionaliza ostilitatea lor, care de fapt este la fel de iraţională şi instinctivă ca aceea a câinilor de pe stradă care mârâie şi sar unul la altul. Cinicul care a zis, ŤVorbirea ne-a fost dată ca să ne ascundem gândurileť, ar fi putut foarte bine adăuga, ŤGândirea ne-a fost dată ca să ne ascundem patimile de noi înşineť. Cel puţin sunt sigur că acest lucru este adevărat despre gândire în caz de război.

* * *

Franţa şi Rusia are fiecare mitul ei, căci fără mit nici o revoltă naţională mare nu este posibilă. Dar miturile lor sunt diferite de ale noastre, pe când miturile Angliei şi Germaniei, cu puţine excepţii, sunt la fel. Fiecare se crede o mare naţiune iubitoare de pace, puternică, dar totdeauna folosindu-şi puterea pentru a urmări scopuri vrednice. Fiecare crede că cealaltă, cu o perfidie incredibilă inspirată de cea mai josnică gelozie, a stârnit brusc războiul, după mulţi ani de pregătire atentă, militară într-un caz, diplomatică (şi navală) în celălalt. Fiecare crede că numai umilirea completă a celeilalte poate asigura pacea lumii şi progresul ordonat al civilizaţiei. În fiecare, o minoritate pacifistă îndeamnă la moderaţie în folosirea victoriei în timp ce nu cedează deloc, în convingerea că victoria este un preliminar indispensabil unei reconstrucţii viitoare. Fiecare este absolut încrezătoare în victorie şi este pregătită pentru orice sacrificiu, oricât de mare, pentru a-şi asigura victoria. Nici una nu este în stare să creadă că cealaltă este sinceră în opinia pe care o mărturiseşte; propria inocenţă şi vina celeilalte sunt clare ca lumina zilei, şi pot fi negate numai prin cea mai abjectă ipocrizie.

Amândouă nu pot avea dreptate în aceste opinii, şi a priori (înainte de orice experienţă — n. t.) este puţin probabil ca vreuna să aibă dreptate. Nici o naţiune n-a fost atât de virtuoasă cum se crede fiecare, şi nici una n-a fost atât de rea cum crede fiecare despre cealaltă. Dacă aceste idei supravieţuiesc războiului, nu va fi posibilă nici o pace. Ambele naţiuni şi-au concentrat energia în război atât de complet, încât le este aproape imposibil să facă pace. În vremuri normale oamenilor civilizaţi şi omenoşi le vine greu să creadă că este bine să se măcelărească unul pe altul. Pentru a învinge acest sentiment, ziariştii au umplut mintea cititorilor cu relatări aşa de îngrozitoare despre crimele inamicilor, încât ura a ajuns să pară o indignare nobilă şi a ajuns să fie greu de crezut că vreunii dintre împotrivitorii noştri merită să trăiască. Totuşi pacea, dacă este să fie adevărată, trebuie să fie însoţită de respect şi trebuie să aducă cu ea un simţ de dreptate faţă de pretenţiile rivale. Care sunt aceste pretenţii, şi ce cere dreptatea dacă este ca ele să se împace, trebuie să fie realizat într-o anumită măsură înainte de pace, dacă este ca pacea să vindece rănile pe care le face războiul.

* * *

Când germanii, cu obişnuita lor claritate imprudentă, au anunţat, „Viitorul nostru este pe mare”, cei mai mulţi englezi au simţit, aproape fără a avea gândul conştient, că germanii puteau tot atât de bine să fi anunţat că viitorul lor stă în moartea măreţiei Angliei şi în înfometarea propriei noastre populaţii.

* * *

Fiindcă frica era adevărată şi adânc fixată, ostilitatea a fost mai degrabă oarbă şi instinctivă; deşi, în zona gândirii conştiente, speranţele într-o înţelegere n-au fost abandonate, totuşi în acea zonă mai adâncă din care ies acţiunile efective, credinţa într-un conflict viitor a prins rădăcini şi n-a mai putut fi smulsă.

((395))

* * *

Germanii, în ciuda progresului lor, energiei lor, populaţiei lor, sunt inferiori în posesiuni coloniale, nu numai faţă de Anglia şi Rusia, dar şi faţă de Franţa. Acest lucru li se pare nejust; dar oriunde se întorc să încerce a dobândi noi colonii, Anglia şi flota engleză le blochează calea, din cauza prieteniei noastre cu Franţa sau a sensibilităţii noastre faţă de India, sau a unui alt interes din pânza complicată a politicii noastre externe.

Agresivitatea germană, reală şi neplăcută cum a devenit, este rezultatul experienţei. Germania nu poate, cum putem noi, să obţină colonii pe negândite, fără intenţie şi aproape fără efort. Când coloniile erau mai uşor de obţinut decât acum, Germania nu era intrată încă în competiţie; şi de când Germania a devenit o putere mare, ea a fost handicapată prin inferioritatea navală şi prin necesitatea de a apăra două frontiere. Aceste două accidente ale istoriei şi geografiei, mai degrabă decât răutatea înnăscută, au produs agresivitatea germană. Scopurile politicii germane sunt foarte asemănătoare cu cele pe care noi le-am urmărit totdeauna, dar metodele ei nu pot fi metodele reţinute pe care noi le-am adoptat de obicei, fiindcă astfel de metode, în împrejurările date, n-ar realiza nimic.

Ambiţiile coloniale sunt fără îndoială unul dintre motivele pentru care Germania şi-a dezvoltat flota; dar un alt motiv mai important este necesitatea apărării comerţului exterior.

Pe vremea lui Bismarck, Germania nu devenise încă o naţiune mare, industrială; nu era dependentă de alimentele străine, iar exporturile ei de produse manufacturiere erau nesemnificative. Expansiunea ei industrială datează de la introducerea procesului Bessemer în 1879, prin care a fost posibil ca rezervele ei de fier să aducă profit. De atunci încoace, progresul industrial german a fost extraordinar de rapid; Germania a tins tot mai mult spre a deveni dependentă, ca Anglia, de posibilitatea importării alimentelor şi a exportării produselor de manufactură. În acest război, după cum vedem, Germania este doar în stare, printr-o economie foarte strictă, să subziste prin stocul de hrană din ţară; dar încă zece ani de astfel de dezvoltare cum a avut loc înainte de război ar fi făcut acest lucru imposibil. Marea protecţie agrară, singura care ar fi putut întârzia procesul, a fost în mod natural neagreată de către manufacturieri şi de către clasele muncitoare, şi n-a putut depăşi un anumit punct de teama că ar duce la triumful socialismului.

Astfel a devenit evident că în decurs de câţiva ani Germania va fi supusă înfrângerii prin înfometare în orice război cu o putere navală superioară. În 1900, când germanii au decis să construiască o flotă mare, Tripla Alianţă era mai slabă pe mare decât Franţa şi Rusia. Dorinţa de a nu fi inferioară Franţei şi Rusiei este suficientă pentru a justifica începuturile flotei germane; rivalitatea cu noi poate că n-a făcut parte din intenţia iniţială, ci a fost numai un rezultat al suspiciunilor produse în Anglia de programul german. Oricum ar fi, germanilor ar trebui să le fie evident că o flotă puternică ne-ar face în mod sigur ostili şi de aceea n-ar servi scopurilor pentru care a fost intenţionată, decât dacă ar fi mai puternică decât flota noastră. Dar nu s-ar putea presupune ca noi să ne supunem existenţei unei flote mai tari ca a noastră, decât dacă am fi mai întâi înfrânţi complet şi fără speranţă; şi n-ar fi nici o cale pe care să fim înfrânţi decât dacă mai întâi ar avea o flotă mai tare ca a noastră.

Pentru aceste motive, politica germană a fost în mod inerent incapabilă de succes. Şi totuşi, fără succes, tot progresul industrial şi toată expansiunea colonială rămân continuu la mila Angliei. Dacă ne-am întreba cum ne-am simţi noi dacă am fi la fel la mila Germaniei, poate am începe să înţelegem de ce ne urăsc germanii. Şi totuşi, nu prea avem vreun simţ de vinovăţie din cauză că o flotă supremă este pentru noi o chestiune de viaţă şi moarte.

Această dilemă trebuie privită în faţă, dacă este să înţelegem conflictul Angliei şi Germaniei; şi să nu-l privim doar ca datorându-se răutăţii unei părţi sau a celeilalte. După război, mai curând sau mai târziu, va trebui să ne confruntăm iarăşi cu aceeaşi problemă. Energia nativă a Germaniei nu poate fi permanent controlată prin înfrângere; după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de recuperare vor simţi iarăşi că siguranţa comercială şi expansiunea colonială cer o flotă puternică, dacă nu vor fi mulţumiţi să trăiască în toleranţă şi să fie obligaţi să se aplece în faţa voinţei Angliei în toate ocaziile de dispută serioasă. Problema este nouă, deoarece până acum Anglia a fost singura naţiune a cărei existenţă depindea de hrana importată pe mare, şi Anglia a avut supremaţie navală neîndoielnică. Dar dacă este ca noi să evităm secolul de lupte pustiitoare văzute de Eduard Meyer, trebuie să găsim o soluţie pentru problemă şi să nu fim mulţumiţi doar să sperăm că, indiferent când va veni războiul, vom fi biruitori. Ambiţiile industriale ale Germaniei, cel puţin, sunt cu totul legitime; şi ele singure crează necesitatea imperativă pentru siguranţa comerţului german. Nu numai dreptatea face necesar să se găsească o soluţie, ci şi autoapărarea.”

DE CE ÎNTÂRZIE UNIUNEA BISERICII

„Orice, chiar şi dacă numai sugerează o străduinţă de a lichida diviziunile urmaşilor lui Cristos, este întâmpinat cu o privire favorabilă din partea unui creştin generos, indiferent dacă acest lucru pare practicabil ori nu.

Fără îndoială că bazându-se pe această presupunere toate celelalte denominaţii protestante de vreo importanţă din această ţară au răspuns cu amabilitate la cererea Episcopalilor de a se numi comitete care să se unească pentru a aduna şi a organiza o Ťconferinţă mondialăť.

Iar aceste comisii, când au fost numite, nu puteau, din amabilitate, face mai puţin decât să discute cu cea Episcopală oricând aceasta dorea. Astfel că au fost multe întâlniri şi multe hotărâri că ar fi cu adevărat un lucru frumos dacă toate bisericile s-ar uni.

((396))

Dar la sfârşitul fiecărei întâlniri rezultatul ar putea fi rezumat în aceasta — că, dacă Episcopalii ar putea face ceva cu astfel de conferinţă mondială, ei ar fi bine-veniţi să continue şi s-o facă...

Care-i motivul? De ce nu se mişcă celelalte biserici?

Fiindcă alte biserici nu doresc unire? Nu, dacă ele îşi înţeleg cu adevărat motivele. Este din alt motiv, care este greu de spus sub legătura amabilităţii reciproce.

Cu toate acestea, nici o relaţie între părţi cu diferite puncte de vedere nu poate fi substanţială fără francheţe. A sosit timpul când este necesară francheţe în acest subiect. Astfel că iată adevărul adevărat:

Motivul pentru care alte biserici n-au acceptat cu entuziasm propunerile Episcopalilor pentru un congres mondial asupra unirii creştinătăţii este pur şi simplu fiindcă n-au văzut încă motivul să creadă că Episcopalii în general vreau destul unitate ca să facă concesii pentru a o asigura.”

„The Continent.”

__________________

„CÂŞTIGAREA NEMURIRII”

Prof. Frederick Palmer, Doctor în Teologie, Facultatea de Teologie Harward, în cartea sa intitulată „Câştigarea nemuririi”, zice: „M-am străduit să schiţez dezvoltarea doctrinei despre o viaţă viitoare de la apariţia ei în istoria evreiască pe linia dezvoltării creştine până în prezent. Făcând aceasta, ajungem la faptul că credinţa socotită ortodoxă în primele secole de creştinism era diferită într-o privinţă remarcabilă de cea socotită în general ortodoxă astăzi. Deoarece, în timp ce noi socotim cuvenit şi creştin să susţinem că nemurirea este din necesitate inerentă omenirii, acest lucru era socotit ca nepotrivit şi necreştin, singura vedere cu adevărat creştină fiind aceea că nemurirea este un premiu al victoriei care se câştigă prin părtăşie cu Cristos.

Nu pot decât să mă gândesc la aceea că ortodoxia lor a fost mai înţeleaptă decât a noastră. Pentru că, sunt sigur că un mare obstacol în calea credinţei într-o viaţă viitoare, pentru mulţi, este gândul îngrozitor la marile mulţimi, majoritatea omenirii, conform unor teologi, care, după cum se susţine, sunt condamnaţi la existenţă conştientă în nenorocire şi tortură veşnică. Acesta trebuie să fie rezultatul, dacă existenţa continuă este o necesitate inerentă pentru omenire. Dar dacă există altfel de posibilitate, dacă sufletul nu este cu necesitate nemuritor, dar poate deveni nemuritor, dacă eşecul obţinerii nemuririi continuă pe liniile obişnuite nearbitrare şi se ajunge la un rezultat pe care-l vedem aici înfăţişat în eliminarea treptată a vieţii decadente, atunci procesele lumii viitoare sunt răscumpărate din oroare şi devin inteligibile, aproape veritabile.

Nemurirea ca necesitate mi se pare că are puţin de zis pentru ea însăşi. Ca ţintă de atins, ea este premiul chemării de sus a lui Dumnezeu în Cristos Isus.” (Prefaţă, pag. 9-11.)

„PLATON LUAT DREPT CRISTOS”

S. D. McConnell, Doctor în Teologie, Doctor în Drept, Rector al Bisericii Tuturor Sufletelor, New York, în cartea sa, „Evoluţia nemuririi”, declară:

„Un studiu atent al ŤPărinţilorť anteniceenei nu poate decât să convingă pe cineva că, un număr de concepţii etnice se străduiau să exprime înăuntrul lor şi printre ele, fiecare în termenii săi proprii, adevărul pe care l-a lăsat Cristos. Toţi creştinii timpurii fuseseră crescuţi în religia Iudeii, a Greciei sau a Romei. Aceia dintre ei care fuseseră crescuţi ca evrei, inconştient au transferat din vechea lor credinţă în cea nouă ideea unei nemuriri comune sau tribale, iar imaginaţia lor era plină de speranţa unei „a Doua Veniri” şi a unui „Ierusalim nou”.

Cei care erau greci au adus în religia nouă ideea lui Platon, că sufletul individului este indestructibil, fiind de fapt o parte articulată a esenţei minţii lui Dumnezeu. Cei cu antecedente romane, neavând nici o credinţă moştenită, de nici un fel, despre o viaţă viitoare, au fost mai bine pregătiţi să înţeleagă adevărul lui Cristos. Interacţiunea tuturor acestor fragmente de filosofie anterioară a produs confuzie şi nesiguranţă în gândire care n-a fost clarificată timp de cinci secole. Apoi, abilul Augustin, omul care a fixat liniile pe care a mers gândirea lumii civilizate din secolul al şaselea până într-al nouăsprezecilea, a luat doctrina lui Platon a nemuririi inerente a sufletului, a despărţit-o de metempsihoză (teoria reîncarnării repetate a sufletului — n. t.) şi de transmigrare (teorie potrivit căreia sufletul dintr-un corp ar trece după moarte în alt corp — n.t.), şi i-a câştigat credibilitate generală care a ţinut până în ziua de astăzi.” (Pag. 45, 46.)

„Tertulian, în tratatul său, Asupra sufletului şi asupra învierii trupului, dă, depăşindu-le, cu mult, pe toate, cea mai deplină prezentare a ceea ce se credea îndeobeşte în anturajul lui; dar este cu totul imposibil să fie consecvent cu el însuşi sau cu alţi scriitori creştini din aceeaşi perioadă. În general însă, el lasă impresia, mai apoi confirmată şi fixată de Augustin, că el crede că sufletul are o existenţă independentă prin sine şi că este prin natura sa indestructibil. Adevărul cazului pare să fie că, deoarece influenţa greacă a câştigat stăpânire în Biserica timpurie, doctrina platonică a unei nemuriri naturale pe care această doctrină a adus-o cu ea a ajuns să fie acceptată. Ideea a avut împotrivire de la început, ca fiind subversivă pentru însăşi esenţa creştinismului. Teofil (Ad Atolyeum II, 24), Irineu (Adv. Haeres, II, 34), Clement din Alexandria (The Pedagogues, I, 3), Arnobie (Cont. Gent. II, 24), şi, cu cea mai mare greutate dintre toţi, Atanasie, în tratatul său asupra Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, cu toţii au luptat îndârjit împotriva ei ca fiind o eroare păgână ce a redus la zero opera lui Cristos.

Ei însă au fost biruiţi, iar concepţia a învins, care este astăzi în mod vulgar la ordinea zilei, concepţia despre ((397))

un suflet nemuritor şi un corp muritor, care se unesc temporar, care apoi se despart, iar apoi se reunesc într-o personalitate nepieritoare. Caracterul ei curent a încurcat probabil şi a împiedicat opera lui Cristos printre oameni mai mult decât oricare alte obstacole combinate. O speculaţie păgână s-a prezentat în lumină falsă de atâta vreme ca un adevăr creştin fundamental încât acum, când lumea inteligentă este dispusă să primească şi să înţeleagă revelaţia lui Isus a vieţii viitoare, Platon stă de-a curmezişul cărării şi este în mod general luat drept Cristos.” (pag. 47, 48.)