Vol. 6 Martie-Aprilie 1999 Nr. 3

PRIVELIȘTE DIN TURNUL DE STRAJĂ

R 5790 W. T. 1 noiembrie 1915 (pag. 323-326)

RĂZBOIUL MERGE SPRE PUNCTUL CULMINANT

Marele război continuă să vuiască. Toate națiunile sunt din ce în ce mai mult târâte în el, așa cum sugerează Domnul prin profet (Ier. 25:15-28). Ni se amintesc cuvintele Sf. Iacov, „Voi poftiți și nu aveți; ucideți ... și nu puteți să căpătați”. „Voi cereți (vă rugați) și nu căpătați (răspunsuri la rugăciunile voastre), pentru că cereți rău” — egoist. Iarăși citim, „Ascultați acum voi, bogaților! Plângeți și strigați din cauza nenorocirilor care vin peste voi”. Iac. 4:2, 3; 5:1.

Indiferent de ramura familiei umane, toți oamenii sinceri trebuie să deplângă mult condițiile îngrozitoare care predomină în Europa. Francezii se trezesc în final asupra faptului că sunt aproape epuizați. Nu mai au rezerve de chemat sub drapel. Își folosesc patriotic banii și își epuizează creditul. Sunt convinși că nu pot învinge, că va fi, fie o devastare, fie o pace târguită. Ei nu cunosc motivul pentru care sunt în război cu vecinul lor. Italienii sunt în aceeași încurcătură și se tem de insurecție, anarhie. Rușii de asemenea sunt în situație grozav de grea. Noutatea războiului a trecut. Gloria intrării în Berlin a pălit. Revoluția amenință. Popoarele balcanice și Grecia sunt dezorientate și temătoare de cererile, rugămințile și amenințările marilor națiuni în război, obli- gându-le să participe în conflict sau amenințându-le existența viitoare.

Numai Germania și Marea Britanie își dau seama ce este cu războiul — că este comercial; că este pentru libertatea mărilor și pentru profitul comerțului lumii. Ambele aceste națiuni mari și inteligente își dau seama acum că au intrat într-o luptă de zece ori mai severă decât s-au gândit vreodată. Ambelor le-ar place să iasă din război, dar ambele se tem de viitor, dându-și seama că astfel de combinație nu s-ar mai putea realiza vreodată. Ambele sunt la limita falimentului financiar și cu înțelepciune împrumută cât pot de mult și caută să evite ideea că nu vor putea plăti dobâda pe datorii fără riscul revoltei poporului lor împotriva taxelor grele care ar fi necesare.

Națiunile beligerante sunt gelose pe America și amarnice împotriva ei pentru neutralitatea ei. Americanii sunt umiliți și insultați peste tot în Europa și chiar în Australia. Cele mai bune intenții ale președintelui nostru și propria sa persoană sunt ridiculizate — atât de orbi sunt bieții oameni în privința problemelor adevărate ale războiului. Desigur că lucrurile merg spre punctul culminant, când mâna fiecăruia va fi împotriva aproapelui său și a fratelui său și când nu va fi pace nici pentru cei care ies nici pentru cei care intră. Ezec. 38:21; Zah. 8:10.

NECESITĂȚILE RĂZBOIULUI SE PLĂTESC CU LIBERTĂȚI

Puțini sunt conștienți de măsura în care necesitățile războiului intervin în libertățile popoarelor din Europa. Necesitatea militară dă la o parte cu repeziciune toate drepturile poporului din marea Magna Carta a libertății britanice. Nu spunem că aceasta este neînțelept, sau că noi am face mai bine în aceste împrejurări. Observăm doar faptul că poporul renunță la libertățile lui, acesta fiind unul din prețurile războiului. În Marea Britanie fabrici mari sunt preluate de guvern și schimbate de la producția de pace la producerea muniției de război. Angajaților li se cere să continue să lucreze ca înainte. Altor manufacturieri și patroni guvernul le interzice să angajeze pe vreunul care a avut legătură cu aceste fabrici preluate de guvern dacă aplicantul n-are aprobare deplină din partea guvernului. Aceasta este greu de obținut.

Canada și Australia sunt atrase în vârtej și își pierd și ele libertățile. La începutul răzoiului era o întrebare în privința a ceea ce vor face canadienii și australienii pentru a-și ajuta țara-mamă — voluntar. Toată situația aceea s-a schimbat! În loc de aceasta, guvernul discută dacă să recruteze sau nu pe tinerii canadieni și australieni și să-i forțeze la război. Atât de mare este schimbarea care a venit peste oameni, încât dreptul țării-mamă în această privință nici nu pare a fi pus la îndoială de către majoritate.

Mai presus și în afară de toate acestea, guvernul înregistrează pe fiecare individ din Canada și Australia, precum și din Marea Birtanie, cu toate amănuntele, incluzând practic toate afacerile individului. Aceasta este numită Legea Recensământului pentru Război și spune: „Două lucruri sunt sigure — unu, că trebuie să continuăm să luptăm cu toată energia pe care o avem; celălalt, că putem face acest lucru numai printr-o organizare completă a resurselor noastre. Prin nici un alt mijloc nu putem continua această luptă pe viață și pe moarte.

* * *

„Toate mâinile trebuie să fie ocupate. Toate resursele trebuie dezvoltate. Toți cetățenii trebuie să dea țării în muncă și bani maximum din capacitatea lor.”

Ca o altă măsură de război, se ia libertatea personală sub ceea ce se cunoaște ca „Legea de Apărare a Regatului”. Sub acest act, guvernul deține controlul absolut al presei și al vieții și libertăților tuturor oamenilor. Un britanic poate fi arestat și întemnițat pentru un an sau mai mult fără nici măcar să știe ce acuzație i se aduce sau fără a avea vreo posibilitate să se apere — legea de habeas corpus (legea pentru garantarea libertății individului — n.t.) fiind pusă deoparte. Această lege, operativă acum în Marea Britanie, se extinde la candieni și australieni, care, după cât se pare, se vor supune cu docilitate la ea. Dacă cineva ar fi prezis o astfel de stare a lucrurilor acum trei ani, ar fi fost socotit nebun.

((394))

Frații noștri nu sunt desigur anarhiști. Fără îndoială că ei vor căuta să se supună „puterilor care sunt” atâta vreme cât acestea vor fi — cu excepția cazului când ar fi împotriva conștiinței lor.

Inutil să spunem că în Germania și în toate celelalte țări în război condițiile sunt aceleași, sau mai rele. Cât va mai fi până ce țara noastră favorizată va fi implicată, nu știm. Totuși,

„Prin tot zgomotul luptelor
Aud muzica sunând;
Găsindu-și ecou în suflet
Cum aș putea să nu cânt”

— că Regele Gloriei este la ușă, și că Imperiul Său glorios de Dreptate și Adevăr este pe punctul de a fi introdus?

Putem fi mulțumiți cu orice ar marca pentru noi providențele Domnului, știind că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc — a celor chemați potrivit scopului Său!

________________

PRIETENIA NAȚIONALĂ DUPĂ RĂZBOI

Prof. Bertrand Russell de la Cambridge, Anglia, citează pe istoricul german Eduard Meyer, că, „După câte putem noi prevedea, pacea nu va fi decât un armistițiu scurt; Anglia va folosi prima ocazia de a începe iarăși lupta, mai bine pregătită, în fruntea unei noi coaliții, dacă nu a celei vechi, și o nouă serie de războaie grele și sângeroase va urma, până când în cele din urmă se va obține decizia clară.”

Profesorul Russell continuă: „Este oare sigur că aceste două națiuni vor continua să lupte și să se urască una pe alta până când una dintre ele va fi complet zdrobită? Din fericire nici o țară nu este compusă în întregime din profesori, nici chiar Germania; și se poate spera că mai mult echilibru mintal se poate găsi printre cei care n-au înnebunit de multă învățătură. Pentru moment, ambele țări sunt complet oarbe față de propriile lor greșeli și cu totul fanteziste în legătură cu crimele pe care le atribuie inamicului. Un conflict economic mare dar neclar a fost inventat pentru a raționaliza ostilitatea lor, care de fapt este la fel de irațională și instinctivă ca aceea a câinilor de pe stradă care mârâie și sar unul la altul. Cinicul care a zis, «Vorbirea ne-a fost dată ca să ne ascundem gândurile», ar fi putut foarte bine adăuga, «Gândirea ne-a fost dată ca să ne ascundem patimile de noi înșine». Cel puțin sunt sigur că acest lucru este adevărat despre gândire în caz de război.

* * *

Franța și Rusia are fiecare mitul ei, căci fără mit nici o revoltă națională mare nu este posibilă. Dar miturile lor sunt diferite de ale noastre, pe când miturile Angliei și Germaniei, cu puține excepții, sunt la fel. Fiecare se crede o mare națiune iubitoare de pace, puternică, dar totdeauna folosindu-și puterea pentru a urmări scopuri vrednice. Fiecare crede că cealaltă, cu o perfidie incredibilă inspirată de cea mai josnică gelozie, a stârnit brusc războiul, după mulți ani de pregătire atentă, militară într-un caz, diplomatică (și navală) în celălalt. Fiecare crede că numai umilirea completă a celeilalte poate asigura pacea lumii și progresul ordonat al civilizației. În fiecare, o minoritate pacifistă îndeamnă la moderație în folosirea victoriei în timp ce nu cedează deloc, în convingerea că victoria este un preliminar indispensabil unei reconstrucții viitoare. Fiecare este absolut încrezătoare în victorie și este pregătită pentru orice sacrificiu, oricât de mare, pentru a-și asigura victoria. Nici una nu este în stare să creadă că cealaltă este sinceră în opinia pe care o mărturisește; propria inocență și vina celeilalte sunt clare ca lumina zilei, și pot fi negate numai prin cea mai abjectă ipocrizie.

Amândouă nu pot avea dreptate în aceste opinii, și a priori (înainte de orice experiență — n. t.) este puțin probabil ca vreuna să aibă dreptate. Nici o națiune n-a fost atât de virtuoasă cum se crede fiecare, și nici una n-a fost atât de rea cum crede fiecare despre cealaltă. Dacă aceste idei supraviețuiesc războiului, nu va fi posibilă nici o pace. Ambele națiuni și-au concentrat energia în război atât de complet, încât le este aproape imposibil să facă pace. În vremuri normale oamenilor civilizați și omenoși le vine greu să creadă că este bine să se măcelărească unul pe altul. Pentru a învinge acest sentiment, ziariștii au umplut mintea cititorilor cu relatări așa de îngrozitoare despre crimele inamicilor, încât ura a ajuns să pară o indignare nobilă și a ajuns să fie greu de crezut că vreunii dintre împotrivitorii noștri merită să trăiască. Totuși pacea, dacă este să fie adevărată, trebuie să fie însoțită de respect și trebuie să aducă cu ea un simț de dreptate față de pretențiile rivale. Care sunt aceste pretenții, și ce cere dreptatea dacă este ca ele să se împace, trebuie să fie realizat într-o anumită măsură înainte de pace, dacă este ca pacea să vindece rănile pe care le face războiul.

* * *

Când germanii, cu obișnuita lor claritate imprudentă, au anunțat, „Viitorul nostru este pe mare”, cei mai mulți englezi au simțit, aproape fără a avea gândul conștient, că germanii puteau tot atât de bine să fi anunțat că viitorul lor stă în moartea măreției Angliei și în înfometarea propriei noastre populații.

* * *

Fiindcă frica era adevărată și adânc fixată, ostilitatea a fost mai degrabă oarbă și instinctivă; deși, în zona gândirii conștiente, speranțele într-o înțelegere n-au fost abandonate, totuși în acea zonă mai adâncă din care ies acțiunile efective, credința într-un conflict viitor a prins rădăcini și n-a mai putut fi smulsă.

((395))

* * *

Germanii, în ciuda progresului lor, energiei lor, populației lor, sunt inferiori în posesiuni coloniale, nu numai față de Anglia și Rusia, dar și față de Franța. Acest lucru li se pare nejust; dar oriunde se întorc să încerce a dobândi noi colonii, Anglia și flota engleză le blochează calea, din cauza prieteniei noastre cu Franța sau a sensibilității noastre față de India, sau a unui alt interes din pânza complicată a politicii noastre externe.

Agresivitatea germană, reală și neplăcută cum a devenit, este rezultatul experienței. Germania nu poate, cum putem noi, să obțină colonii pe negândite, fără intenție și aproape fără efort. Când coloniile erau mai ușor de obținut decât acum, Germania nu era intrată încă în competiție; și de când Germania a devenit o putere mare, ea a fost handicapată prin inferioritatea navală și prin necesitatea de a apăra două frontiere. Aceste două accidente ale istoriei și geografiei, mai degrabă decât răutatea înnăscută, au produs agresivitatea germană. Scopurile politicii germane sunt foarte asemănătoare cu cele pe care noi le-am urmărit totdeauna, dar metodele ei nu pot fi metodele reținute pe care noi le-am adoptat de obicei, fiindcă astfel de metode, în împrejurările date, n-ar realiza nimic.

Ambițiile coloniale sunt fără îndoială unul dintre motivele pentru care Germania și-a dezvoltat flota; dar un alt motiv mai important este necesitatea apărării comerțului exterior.

Pe vremea lui Bismarck, Germania nu devenise încă o națiune mare, industrială; nu era dependentă de alimentele străine, iar exporturile ei de produse manufacturiere erau nesemnificative. Expansiunea ei industrială datează de la introducerea procesului Bessemer în 1879, prin care a fost posibil ca rezervele ei de fier să aducă profit. De atunci încoace, progresul industrial german a fost extraordinar de rapid; Germania a tins tot mai mult spre a deveni dependentă, ca Anglia, de posibilitatea importării alimentelor și a exportării produselor de manufactură. În acest război, după cum vedem, Germania este doar în stare, printr-o economie foarte strictă, să subziste prin stocul de hrană din țară; dar încă zece ani de astfel de dezvoltare cum a avut loc înainte de război ar fi făcut acest lucru imposibil. Marea protecție agrară, singura care ar fi putut întârzia procesul, a fost în mod natural neagreată de către manufacturieri și de către clasele muncitoare, și n-a putut depăși un anumit punct de teama că ar duce la triumful socialismului.

Astfel a devenit evident că în decurs de câțiva ani Germania va fi supusă înfrângerii prin înfometare în orice război cu o putere navală superioară. În 1900, când germanii au decis să construiască o flotă mare, Tripla Alianță era mai slabă pe mare decât Franța și Rusia. Dorința de a nu fi inferioară Franței și Rusiei este suficientă pentru a justifica începuturile flotei germane; rivalitatea cu noi poate că n-a făcut parte din intenția inițială, ci a fost numai un rezultat al suspiciunilor produse în Anglia de programul german. Oricum ar fi, germanilor ar trebui să le fie evident că o flotă puternică ne-ar face în mod sigur ostili și de aceea n-ar servi scopurilor pentru care a fost intenționată, decât dacă ar fi mai puternică decât flota noastră. Dar nu s-ar putea presupune ca noi să ne supunem existenței unei flote mai tari ca a noastră, decât dacă am fi mai întâi înfrânți complet și fără speranță; și n-ar fi nici o cale pe care să fim înfrânți decât dacă mai întâi ar avea o flotă mai tare ca a noastră.

Pentru aceste motive, politica germană a fost în mod inerent incapabilă de succes. Și totuși, fără succes, tot progresul industrial și toată expansiunea colonială rămân continuu la mila Angliei. Dacă ne-am întreba cum ne-am simți noi dacă am fi la fel la mila Germaniei, poate am începe să înțelegem de ce ne urăsc germanii. Și totuși, nu prea avem vreun simț de vinovăție din cauză că o flotă supremă este pentru noi o chestiune de viață și moarte.

Această dilemă trebuie privită în față, dacă este să înțelegem conflictul Angliei și Germaniei; și să nu-l privim doar ca datorându-se răutății unei părți sau a celeilalte. După război, mai curând sau mai târziu, va trebui să ne confruntăm iarăși cu aceeași problemă. Energia nativă a Germaniei nu poate fi permanent controlată prin înfrângere; după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de recuperare vor simți iarăși că siguranța comercială și expansiunea colonială cer o flotă puternică, dacă nu vor fi mulțumiți să trăiască în toleranță și să fie obligați să se aplece în fața voinței Angliei în toate ocaziile de dispută serioasă. Problema este nouă, deoarece până acum Anglia a fost singura națiune a cărei existență depindea de hrana importată pe mare, și Anglia a avut supremație navală neîndoielnică. Dar dacă este ca noi să evităm secolul de lupte pustiitoare văzute de Eduard Meyer, trebuie să găsim o soluție pentru problemă și să nu fim mulțumiți doar să sperăm că, indiferent când va veni războiul, vom fi biruitori. Ambițiile industriale ale Germaniei, cel puțin, sunt cu totul legitime; și ele singure crează necesitatea imperativă pentru siguranța comerțului german. Nu numai dreptatea face necesar să se găsească o soluție, ci și autoapărarea.”

DE CE ÎNTÂRZIE UNIUNEA BISERICII

„Orice, chiar și dacă numai sugerează o străduință de a lichida diviziunile urmașilor lui Cristos, este întâmpinat cu o privire favorabilă din partea unui creștin generos, indiferent dacă acest lucru pare practicabil ori nu.

Fără îndoială că bazându-se pe această presupunere toate celelalte denominații protestante de vreo importanță din această țară au răspuns cu amabilitate la cererea Episcopalilor de a se numi comitete care să se unească pentru a aduna și a organiza o «conferință mondială».

Iar aceste comisii, când au fost numite, nu puteau, din amabilitate, face mai puțin decât să discute cu cea Episcopală oricând aceasta dorea. Astfel că au fost multe întâlniri și multe hotărâri că ar fi cu adevărat un lucru frumos dacă toate bisericile s-ar uni.

((396))

Dar la sfârșitul fiecărei întâlniri rezultatul ar putea fi rezumat în aceasta — că, dacă Episcopalii ar putea face ceva cu astfel de conferință mondială, ei ar fi bine-veniți să continue și s-o facă...

Care-i motivul? De ce nu se mișcă celelalte biserici?

Fiindcă alte biserici nu doresc unire? Nu, dacă ele își înțeleg cu adevărat motivele. Este din alt motiv, care este greu de spus sub legătura amabilității reciproce.

Cu toate acestea, nici o relație între părți cu diferite puncte de vedere nu poate fi substanțială fără franchețe. A sosit timpul când este necesară franchețe în acest subiect. Astfel că iată adevărul adevărat:

Motivul pentru care alte biserici n-au acceptat cu entuziasm propunerile Episcopalilor pentru un congres mondial asupra unirii creștinătății este pur și simplu fiindcă n-au văzut încă motivul să creadă că Episcopalii în general vreau destul unitate ca să facă concesii pentru a o asigura.”

„The Continent.”

__________________

„CÂȘTIGAREA NEMURIRII”

Prof. Frederick Palmer, Doctor în Teologie, Facultatea de Teologie Harward, în cartea sa intitulată „Câștigarea nemuririi”, zice: „M-am străduit să schițez dezvoltarea doctrinei despre o viață viitoare de la apariția ei în istoria evreiască pe linia dezvoltării creștine până în prezent. Făcând aceasta, ajungem la faptul că credința socotită ortodoxă în primele secole de creștinism era diferită într-o privință remarcabilă de cea socotită în general ortodoxă astăzi. Deoarece, în timp ce noi socotim cuvenit și creștin să susținem că nemurirea este din necesitate inerentă omenirii, acest lucru era socotit ca nepotrivit și necreștin, singura vedere cu adevărat creștină fiind aceea că nemurirea este un premiu al victoriei care se câștigă prin părtășie cu Cristos.

Nu pot decât să mă gândesc la aceea că ortodoxia lor a fost mai înțeleaptă decât a noastră. Pentru că, sunt sigur că un mare obstacol în calea credinței într-o viață viitoare, pentru mulți, este gândul îngrozitor la marile mulțimi, majoritatea omenirii, conform unor teologi, care, după cum se susține, sunt condamnați la existență conștientă în nenorocire și tortură veșnică. Acesta trebuie să fie rezultatul, dacă existența continuă este o necesitate inerentă pentru omenire. Dar dacă există altfel de posibilitate, dacă sufletul nu este cu necesitate nemuritor, dar poate deveni nemuritor, dacă eșecul obținerii nemuririi continuă pe liniile obișnuite nearbitrare și se ajunge la un rezultat pe care-l vedem aici înfățișat în eliminarea treptată a vieții decadente, atunci procesele lumii viitoare sunt răscumpărate din oroare și devin inteligibile, aproape veritabile.

Nemurirea ca necesitate mi se pare că are puțin de zis pentru ea însăși. Ca țintă de atins, ea este premiul chemării de sus a lui Dumnezeu în Cristos Isus.” (Prefață, pag. 9-11.)

„PLATON LUAT DREPT CRISTOS”

S. D. McConnell, Doctor în Teologie, Doctor în Drept, Rector al Bisericii Tuturor Sufletelor, New York, în cartea sa, „Evoluția nemuririi”, declară:

„Un studiu atent al «Părinților» anteniceenei nu poate decât să convingă pe cineva că, un număr de concepții etnice se străduiau să exprime înăuntrul lor și printre ele, fiecare în termenii săi proprii, adevărul pe care l-a lăsat Cristos. Toți creștinii timpurii fuseseră crescuți în religia Iudeii, a Greciei sau a Romei. Aceia dintre ei care fuseseră crescuți ca evrei, inconștient au transferat din vechea lor credință în cea nouă ideea unei nemuriri comune sau tribale, iar imaginația lor era plină de speranța unei „a Doua Veniri” și a unui „Ierusalim nou”.

Cei care erau greci au adus în religia nouă ideea lui Platon, că sufletul individului este indestructibil, fiind de fapt o parte articulată a esenței minții lui Dumnezeu. Cei cu antecedente romane, neavând nici o credință moștenită, de nici un fel, despre o viață viitoare, au fost mai bine pregătiți să înțeleagă adevărul lui Cristos. Interacțiunea tuturor acestor fragmente de filosofie anterioară a produs confuzie și nesiguranță în gândire care n-a fost clarificată timp de cinci secole. Apoi, abilul Augustin, omul care a fixat liniile pe care a mers gândirea lumii civilizate din secolul al șaselea până într-al nouăsprezecilea, a luat doctrina lui Platon a nemuririi inerente a sufletului, a despărțit-o de metempsihoză (teoria reîncarnării repetate a sufletului — n. t.) și de transmigrare (teorie potrivit căreia sufletul dintr-un corp ar trece după moarte în alt corp — n.t.), și i-a câștigat credibilitate generală care a ținut până în ziua de astăzi.” (Pag. 45, 46.)

„Tertulian, în tratatul său, Asupra sufletului și asupra învierii trupului, dă, depășindu-le, cu mult, pe toate, cea mai deplină prezentare a ceea ce se credea îndeobește în anturajul lui; dar este cu totul imposibil să fie consecvent cu el însuși sau cu alți scriitori creștini din aceeași perioadă. În general însă, el lasă impresia, mai apoi confirmată și fixată de Augustin, că el crede că sufletul are o existență independentă prin sine și că este prin natura sa indestructibil. Adevărul cazului pare să fie că, deoarece influența greacă a câștigat stăpânire în Biserica timpurie, doctrina platonică a unei nemuriri naturale pe care această doctrină a adus-o cu ea a ajuns să fie acceptată. Ideea a avut împotrivire de la început, ca fiind subversivă pentru însăși esența creștinismului. Teofil (Ad Atolyeum II, 24), Irineu (Adv. Haeres, II, 34), Clement din Alexandria (The Pedagogues, I, 3), Arnobie (Cont. Gent. II, 24), și, cu cea mai mare greutate dintre toți, Atanasie, în tratatul său asupra Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, cu toții au luptat îndârjit împotriva ei ca fiind o eroare păgână ce a redus la zero opera lui Cristos.

Ei însă au fost biruiți, iar concepția a învins, care este astăzi în mod vulgar la ordinea zilei, concepția despre ((397))

un suflet nemuritor și un corp muritor, care se unesc temporar, care apoi se despart, iar apoi se reunesc într-o personalitate nepieritoare. Caracterul ei curent a încurcat probabil și a împiedicat opera lui Cristos printre oameni mai mult decât oricare alte obstacole combinate. O speculație păgână s-a prezentat în lumină falsă de atâta vreme ca un adevăr creștin fundamental încât acum, când lumea inteligentă este dispusă să primească și să înțeleagă revelația lui Isus a vieții viitoare, Platon stă de-a curmezișul cărării și este în mod general luat drept Cristos.” (pag. 47, 48.)