„CA NIȘTE ÎNȘELĂTORI, MĂCAR CĂ SPUNEM ADEVĂRUL”

„Nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba să nu fie defăimată. ... în slavă și în dispreț, în vorbire de rău și în vorbire de bine; ca niște înșelători, măcar că spunem adevărul.”

2 Cor. 6:3, 8 .

R5773 W. T. 1 octombrie 1915 (pag. 291-292)

Ce variate sunt experiențele unui creștin activ — experiențe de onoare și dezonoare, de vorbire de bine și de vorbire de rău, de suferință pentru dreptate, de faptul că sunt numiți înșelători etc.! Unii ar putea fi mai cunoscuți decât alții și astfel ar atrage mai mult atenția. Unii ar putea avea un câmp mai larg de serviciu și ocazii mai mari decât alții. Dar fiecare ucenic credincios al lui Cristos va avea mai multe sau mai puține din aceste experiențe enumerate în textul nostru și în contextul lui. Unii vor vorbi bine despre noi, iar alții vor vorbi rău. De-a lungul întregului Veac Evanghelic a fost totdeauna adevărat că „toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutați” (2 Tim. 3:12). Acest lucru este adevărat în mod special în aceste zile din urmă.

Printre frații lui Cristos toți sfinții Domnului trebuie să aibă onoare. În timp ce nici unul nu trebuie să caute onoarea fraților, totuși multă apreciere trebuie să i se acorde fiecăruia care a făcut marele pas al consacrării față de Dumnezeu — nu are importanță cât de josnică ar fi persoana după trup. Faptul că Dumnezeu a conceput pe cineva cu Spiritul Său sfânt ar trebui să ne facă să dorim să respectăm pe acei pe care Domnul i-a onorat astfel. Fiecare dintre sfinți, oricât de simplu, este mult iubit de către Domnul nostru Isus și de aceea toți copiii lui Dumnezeu trebuie să fie atenți cum îi tratează chiar și pe cei mai mici dintre cei mici — pe frații lor.

„Ca niște înșelători, măcar că spunem adevărul.” Marele apostol Pavel a fost insultat în multe ocazii; alteori a fost onorat. În legătură cu el se răspândeau atât vorbe rele cât și vorbe bune. Era considerat înșelător de către mulți care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu. Totuși el a fost tot timpul sincer față de Domnul și față de poporul Său. A fost considerat evreu renegat fiindcă nu învăța pe alții ascultare față de Legământul Legii ca singura speranță a vieții veșnice. El dădea învățătură despre ceva ce era mult superior — despre mântuirea prin credința în meritul sacrificiului lui Cristos; și această doctrină făcea ca Legea să pară inferioară. De aceea evreii îl acuzau că este necredincios față de Legea părinților lor. Pentru un evreu acest lucru era considerat ca o mare dezonoare.

Ca rezultat, printre evreii care nu credeau s-au răspândit vești foarte rele despre Sf. Pavel. El a fost înfierat ca unul dintre cei mai mari înșelători cunoscuți vreodată. Toți au fost avertizați cu privire la el — „Fiți atenți că vine omul acela, Pavel! Oricine va omorî pe omul ăla va face un serviciu lui Dumnezeu și-I va slăvi numele!” „De ce?” poate întrebau unii. „Fiindcă el înșală oamenii spunându-le că Isus din Nazaret este Mesia — spunându-le că atunci când mor față de Lege devin vii prin acest om Isus — spunându-le că Legea, pe care am avut-o de o mie șase sute de ani, nu are nici o valoare! Încearcă să atragă pe oameni după acel Nazarinean.”

Apoi Sf. Pavel a mai fost acuzat că încerca să atragă după sine urmași. Totuși el a fost sincer față de Dumnezeu în toate sensurile. El a fost sincer față de națiunea lui Israel, față de Lege și față de profeți. El a fost sincer față de Dumnezeu și față de Domnul Isus Cristos. El n-a fost înșelător în nici un sens; a fost numit înșelător doar de către aceia care erau orbiți de dumnezeul acestei lumi. El apărea „ca un înșelător” pentru frații săi evrei orbiți și pentru cei care serveau dumnezeilor mincinoși.

CONCESII PENTRU BINELE ALTORA

Dorința și străduința sinceră a apostolului a fost să „nu dea nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba să nu fie defăimată”. Cuvântul slujbă este folosit astăzi adeseori în legătură cu clerul ca întreg. Slujitorii bisericilor sau predicatorii sunt caracterizați ca slujire; cum ar fi slujirea Presbiteriană, slujirea Metodistă etc. Dar noi credem că Sf. Pavel avea o idee mai largă, anume, aceea de a vesti adevărata Evanghelie a lui Cristos sau de a servi pe Domnul indiferent în care mod. El a folosit cuvântul în sensul serviciului. Un slujitor este un serv. Toți care servesc pe Domnul, public sau privat, sunt slujitori și ar trebui să se străduiască să trăiască o viață atât de sinceră, atât de onorabilă, încât chiar dacă ar fi numiți înșelători, totuși alții să remarce mersul lor exemplar. ((427)) Fiecare ar trebui să încerce să trăiască într-o manieră atât de inofensivă, încât lumea s-o numească viață bună, cuvenită. Să trăiască deasupra ocării. Să nu dea nici o pricină dreaptă de poticnire. Acesta este gândul apostolului, ca noi să nu dăm nimănui un motiv just de a se poticni în noi.

Printre evrei, mâncarea cărnii de porc ar fi o poticnire. Persoana ar fi privită de sus și n-ar fi considerată religioasă cum se cuvine. În zilele noastre mâncarea cărnii de porc nu este condamnată de mulți. Dar nerespectarea duminicii ca Sabat ar fi considerată o încălcare a unei porunci divine. În ceea ce privește conștiința noastră, noi am putea face anumite lucruri, dar slujirea, serviciul Adevărului ar putea fi condamnat prin aceasta. Mulți sunt foarte conștiincioși în privința respectării duminicii ca Sabat. Astfel, după cum îndeamnă apostolul, trebuie, ca și copii ai lui Dumnezeu, să fim atât de atenți în conduita noastră, încât să mergem până la extrema credincioșiei, oricând este posibil. Considerentele de conștiință ale cuiva nu trebuie să fie tratate cu ușurință.

În unele părți ale lumii este obiceiul de a scoate încălțămintea înainte de a intra în casă. Dacă am fi într-un astfel de loc, ar trebui să ne conformăm obiceiului general. Totdeauna ar trebui să fim dispuși să ne adaptăm obiceiului din jurul nostru, acolo unde putem, fără a ne încălca conștiința, dacă prin conformarea la căile lor am evita poticnirea sau ne-ar crește influența pentru bine. A nu face astfel, ar fi o lipsă de iubire și considerație, și ca atare o lezare, într-un anumit fel, a cauzei Domnului.