Vol. 7 Ianuarie-Februarie 2000 Nr. 2

Faptele umane față de faptele noii creaturi

„Astfel dar, preaiubiții mei ... duceți până la capăt mântuirea voastră cu frică și cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după buna Sa plăcere și voința și înfăptuirea.”

Filip. 2:12, 13.

R 5758a W. T. 1 septembrie 1915 (pag. 265-266)

Textul nostru nu este un îndemn pentru lume. Apostolul nu îndeamnă omul natural să lucreze la propria sa mântuire. Îndemnul este numai pentru Biserica lui Cristos, „preaiubiții”, așa cum îi numește Sf. Pavel. Potrivit multor teologi, acest sfat ar părea ciudat, din cauza ideii comun acceptate că o persoană este mântuită imediat ce devine unul din poporul Domnului. Cu aceasta suntem de acord în parte — „în nădejde suntem mântuiți”. Dar la mântuirea reală n-am ajuns încă. Nu vom ajunge până când nu vom trăi „schimbarea” Primei Învieri. Până în acel moment există mereu posibilitatea să părăsim credința, să ne îndepărtăm de credință — să ne îndepărtăm de la a căuta să urmărim cu credincioșie realizarea voinței finale a Domnului cu privire la noi. Această mântuire a Chemării de sus trebuie realizată prin dezvoltarea caracterului.

Dumnezeu a promis că anumite caractere vor ajunge la cel mai înalt loc în darul Său, locul dintâi în înălțare și onoare, să fie părtași la propria Sa natură divină. Scripturile arată că mai sunt și alții, care vor ajunge într-un loc inferior — vase de mai puțină cinste (2 Tim. 2:20, 21). Astfel, vedem că ar trebui să fim cu ochii-n patru, în alertă, spre a câștiga cel mai bun lucru oferit, a cărui atingere va fi plăcută lui Dumnezeu, fiind în același timp cel mai bun lucru pentru noi. Cei care au intrat în legământ cu Domnul trebuie să ajungă la natura spirituală, fie pe planul divin fie pe un altul mai jos, altfel ei vor pierde totul și vor muri în Moartea a Doua. Noi suntem chemați într-o singură nădejde a Chemării noastre — aceea de a ajunge la natura divină. Nici o altă chemare n-a fost făcută în timpul Veacului Evanghelic.

Se ridică întrebarea: îndemnul de a lucra la propria noastră mântuire vine în conflict cu cealaltă declarație a Sf. Pavel, că mântuirea noastră „nu-i prin fapte ca să nu se laude nimeni”? Răspundem: nu; mântuirea noastră din moarte este în întregime prin credință. Ca oameni nu avem posibilitatea de a face nici o faptă care ne-ar îndreptăți înaintea lui Dumnezeu. Până când n-am fost acceptați în familia lui Dumnezeu, nici o faptă pe care am face-o n-ar fi acceptabilă. Lui Dumnezeu, care este perfect, nu-i place să primească nimic imperfect, fie fapte, fie orice altceva. Dar când am primit iertarea păcatelor — nu prin fapte, ci prin credință — și prin consacrare și concepere de Spirit am devenit fii ai lui Dumnezeu, atunci vine timpul când putem face fapte acceptabile; pentru că atunci suntem membri ai familiei Domnului și Spiritul sfânt din noi, prin această concepere, are acum ocazia să se arate, să facă ceva fapte. Cu alte cuvinte, ca ființe umane imperfecte noi nu putem lucra la mântuirea noastră, dar ca Noi Creaturi putem face aceasta. — Filip. 4:13.

Partea noastră la lucrare

Dacă după conceperea sa Noua Creatură n-ar deveni activă niciodată, ea n-ar dezvolta forță și caracter niciodată, tot așa cum un copil nu și-ar dezvolta membrele dacă nu și le-ar mișca niciodată. Am primit Spiritul sfânt la timpul acceptării noastre de către Domnul, la consacrarea noastră. Dar acest germen al Noii Creaturi nu poate rămânea liniștit mult timp. Trebuie să crească prin hrană, prin alimentare. Mai întâi dorim „laptele duhovnicesc și curat pentru ca prin el să creștem spre mântuire”. Devenim puternici prin antrenamentul nostru ca Noi Creaturi. Dar, Dumnezeu este cel care a început în noi această nouă viață. Tot studiul nostru nu ne-ar fi făcut Noi Creaturi, și nici un număr de fapte nu ne-ar fi făcut. Aceste lucruri nu ne-ar fi adus niciodată în familia Domnului; dar după ce venim în familia Lui prin Domnul Isus, aceste fapte bune vor începe să se arate.

Noua creatură preia vechiul corp ca posesiune a sa, spre a-i fi serv. Legal, corpul vechi este mort, fiind ucis în sacrificiu. Dar în realitate noi tot îl avem în locul corpului nostru cel nou, ca să ne poată servi până când Noua Creatură este suficient de dezvoltată ca să i se dea corpul învierii și până când lucrarea noastră aici s-a încheiat. Posesiunea acestui corp vechi, imperfect, face necesar pentru noi purtarea hainei dreptății lui Cristos atâta vreme cât rămânem în carne.

Noua Creatură stăpânește corpul său cel vechi, obține tot mai mare control asupra vechii dispoziții a cărnii. Aceasta ar putea fi mai clar pentru prietenii, vecinii și frații noștri decât pentru noi înșine. Tatăl lucrează în noi ca Noi Creaturi, prin Cristos. Și pe măsură ce noi, ca Noi Creaturi, exercităm control asupra cărnii, devenim puternici. Astfel, așa cum spune apostolul, devenim tot mai mult în asemănarea Fiului iubit al lui Dumnezeu. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în noi și ne dă după buna Sa plăcere și voința și înfăptuirea”, și cum noi astfel voim și înfăptuim, ne realizăm mântuirea. Apostolul vorbește aici nu despre omul natural, ci despre clasa „preaiubită”, și explică faptul că Dumnezeu dorește ca noi să știm că acum, ca fii ai Săi, El lucrează în noi la înfăptuirea voinței Sale.

((454))

Partea lui Dumnezeu o lucrare mare

Există o lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o pentru noi înainte ca noi să fi putut veni vreodată în Cristos — o lucrare mare și importantă. Această lucrare a fost cumpărarea noastră prin moartea de sacrificiu a Domnului Isus și aranjamentul prin care cunoașterea acestui lucru ajunge la noi. Prin împrejurările, întâmplările, problemele vieții noastre, El ne-a arătat calea prin care am putea deveni copii ai Săi printr-o consacrare deplină. Toate acestea sunt lucrarea lui Dumnezeu și în Scripturi este numită atragere și chemare. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl”, spune Învățătorul. Tatăl atrage, dar prin Fiul. Atunci noi suntem chemați cu „o chemare cerească”. După ce am acceptat chemarea în termenii Domnului, în noi este de făcut o lucrare — o lucrare măreață. Și Dumnezeu face această lucrare.

În alt loc apostolul spune despre această clasă: „Căci noi suntem opera Lui”. Domnul nostru Isus spune despre aceasta: „Eu sunt Vița, iar voi mlădițele”. Tatăl este marele Vier. Dumnezeu este acela care taie mlădițele Viței, pentru a le da toate experiențele necesare rodirii lor. Noi cu toții avem nevoie de curățire pentru a dezvolta ce este mai bun din ceea ce suntem capabili ca Noi Creaturi și a dovedi pentru ce vom fi calificați.

Astfel, lucrarea lui Dumnezeu în noi înaintează. El lucrează prin lume, prin frați, prin toate experiențele vieții și prin făgăduințele Sale scumpe. În măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu, luăm ceea ce este mai bun din experiențele noastre. „Dar știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său”. Dacă știm aceasta, vom primi în spiritul supunerii și încrederii tot ceea ce vine peste noi. Domnul continuă să ne hrănească din Cuvântul Său. Progresul nostru este o pro-blemă de dezvoltare graduală — o creștere în har, o creștere în cunoștință, o creștere în asemănarea caracterului lui Dumnezeu. Astfel lucrează El în copiii Săi spre a vrea și a înfăptui buna Sa plăcere. El ne arată tot mai mult care este buna Sa plăcere. Oricine devine copilul lui Dumnezeu, mai târziu își dă seama și mai clar decât atunci când și-a făcut consacrarea, care este voința lui Dumnezeu, mintea lui Dumnezeu. El ajunge să vadă lucrurile dintr-un unghi total diferit de al său, de cel cu care a intrat prima dată pe calea îngustă.

Deoarece Domnul lucrează în noi prin diferitele Sale providențe etc, noi trebuie să acceptăm această hrană pentru Noua Creatură, să ne-o însușim ca să putem crește în puterea caracterului și astfel să fim pregătiți pentru Împărăție, glorie, onoare, nemurire care ne așteaptă dacă rămânem credincioși. Bineînțeles, aceste binecuvântări și onoruri mărețe nu ne vor fi date dacă nu devenim astfel de caractere care să fie aprobate de Domnul. Apostolul ne îndeamnă să ne amintim că ceea ce trebuie să socotim este, cât de mult am făcut ca Nouă Creatură în lupta împotriva slabiciunii cărnii, în învingerea mediului neprielnic? Cât de deplin am dezvoltat în caracterul nostru asemănarea cu Cristos?