Eliberarea deplină promisă sfinţilor lui Dumnezeu

„Când Mă va chema îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi mântui şi-l voi onora.” Psa. 91:15.

R5757 W. T. 1 septembrie 1915 (pag. 264)

Când considerăm textul de mai sus, în mod firesc ne interesează să ştim cine sau ce clasă va fi astfel favorizată de Dumnezeu şi dacă am putea deveni sau nu membri ai acelei clase. Contextul pare să arate că psalmul este profetic şi se referă la Domnul Isus şi la Biserică — Cristosul ca întreg. Fără îndoială că a fost adevărat şi despre alţii într-un anumit sens. De exemplu, când Avraam a chemat pe Domnul, Dumnezeu l-a ascultat în necazurile lui şi l-a binecuvântat. Şi Domnul îi va da încă mare onoare, pentru că L-a iubit pe Dumnezeu şi s-a încrezut în El. S-ar putea spune acelaşi lucru despre credincioşii de-a lungul întregii Dispensaţii Iudee. Dar psalmul pare a se referi în mod special la Cristosul. Aceştia sunt cei care au cea mai apropiată legătură cu Dumnezeu. Iubirea lor se manifestă într-un sens deosebit prin credincioşie faţă de voinţa lui Dumnezeu, credincioşie în cinstirea numelui Său, credincioşie în susţinerea Adevărului Său, fiind gata să moară în serviciul lui Dumnezeu, să-şi jertfească vieţile pentru fraţi, să dezvolte roadele Spiritului sfânt; pentru că toate acestea sunt cuprinse în legământul lor.

Prin urmare, acestei clase îi va răspunde Domnul când ei Îl vor chema; pe această clasă o va elibera şi o va onora, Se va îngriji de ea în strâmtorare. Toţi cei care vin la Dumnezeu trebuie în mod obligatoriu, înainte ca ei să poată fi acceptaţi, să intre într-un Legământ de Sacrificiu cu El prin Cristos, renunţând la voinţa lor — iubindu-L pe El şi pe ai Săi mai mult decât pe ei înşişi şi voinţa lor sau voinţa altora. Bineînţeles, o mare proporţie dintre cei care se pretind a fi creştini sunt numai creştini nominali — creştini doar cu numele, care n-au făcut niciodată legământ cu Dumnezeu.

Dintre cei care intră sub acest Legământ, nu mulţi, din câte putem noi observa, îl îndeplinesc cu credincioşie, supunându-şi voinţei lui Dumnezeu viaţa şi toate interesele. Exemple remarcabile de credincioşi din trecut au fost Domnul nostru şi apostolii Săi. Şi desigur au mai fost şi alţii din această clasă credincioasă de-a lungul Veacului Evanghelic acum pe sfârşite. Toţi aceştia sunt numiţi de către Iehova mărgăritarele Sale şi El va face din ele o diademă glorioasă, Domnul Isus fiind cel mai strălucitor şi mai ales mărgăritar. Aceştia vor arăta de-a lungul veacurilor eternităţii Înţelepciunea, Dreptatea, Iubirea şi ((455)) Puterea lui Iehova. Pe parcursul acestui Veac Evanghelic, Dumnezeu a lucrat în aceştia spre a voi şi a înfăptui buna Sa plăcere.

Condiţii pentru obţinerea promisiunii

Dar Dumnezeu nu lucrează în cineva contrar voinţei acestuia. Dacă vrem să ieşim de sub instrucţiunile lui Cristos, nimic nu ne va împiedica. Dumnezeu ar vrea ca noi să rămânem, dar nu voieşte să impună, să preseze asupra noastră această chestiune. Dumnezeu îi doreşte doar pe cei care I se închină în spirit şi în Adevăr, pentru că ei Îl iubesc. Această clasă, care caută cu credincioşie să facă voia Domnului pentru că Îl iubeşte, poate să-L cheme în orice necaz şi greutate. Răspunsul Său nu va veni printr-o voce auzibilă şi poate nu va veni în felul aşteptat de noi; dar El va răspunde în cel mai bun mod la cererile sfinţilor Săi, care sunt adresate în armonie cu voinţa Sa, Cuvântul Său. Adică, aşa cum a spus Isus, „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi (dacă vă amintiţi şi acţionaţi potrivit învăţăturii Mele), cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”; pentru că cei care astfel rămân în El vor cere numai acele lucruri pe care Dumnezeu le-a pregătit, numai acele lucruri pe care providenţa Sa le-a aranjat, numai acele lucruri pentru care Cuvântul îi autorizează pe sfinţi să se roage. Domnul le-a promis acestora că le va împlini cererile. El a binecuvântat şi S-a îngrijit de poporul Său de-a lungul Veacului Evanghelic. Nevoile lor sunt adesea satisfăcute mai înainte ca ei să ceară. Ei trebuie să aibă Cuvântul lui Dumnezeu clar în minte pentru ca rugăciunile şi străduinţele lor să fie potrivite cu voia Lui. Astfel dezamăgirile lor vor fi hotărârile Lui şi vor fi acceptate ca de la Domnul.

Binecuvântările necazului

„Voi fi cu el în necaz” este promisiunea. Aici sugestia este că Domnul nu ne va păzi neapărat de a ajunge în necaz. Am putea vedea necazul venind şi să ne rugăm Domnului, dar s-ar putea ca El să nu ne elibereze de necaz. Iar noi să nu cerem să fim scutiţi de necaz dacă Înţelepciunea Sa vede că pentru noi cel mai bine este să-l avem. Necazul s-ar putea dovedi foarte folositor pentru noi.

Domnul ne-a spus deja în Cuvântul Său că trebuie să ne bucurăm chiar şi în încercare, pentru că încercarea corect primită va lucra pentru noi „mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă”. Astfel, deşi Domnul nu ne promite că vom scăpa de necaz, El ne promite că odată cu necazul va da copiilor Săi mângâierea inimii, har susţinător, care le va permite să se bucure în mijlocul strâmtorării (2 Cor. 4:6-18; 12:9, 10; Isa. 43:1, 2). Aceasta s-a văzut la Domnul nostru Isus şi la apostoli. Pavel şi Sila au fost în stare să cânte laudă lui Dumnezeu în închisoare, cu picioarele fixate în butuci şi cu spatele sângerând din cauza loviturilor primite. Au putut să se bucure în strâmtorare pentru Cristos.

Domnul este totdeauna cu poporul Său; prin urmare ei n-ar trebui să fie descurajaţi. Copiii Săi au mângâierea şi ajutorul literei Adevărului şi spiritului Adevărului. Dar ei au toate aceste binecuvântări numai în măsura în care vreau să exercite credinţă, pentru că gloriile promise încă nu sunt ale lor în realitate; acestea sunt ale lor acum doar prin promisiune.

Eliberarea noastră deplină

„Îl voi mântui şi-l voi onora.” Eliberarea sfinţilor Domnului, în cel mai deplin sens al cuvântului, va fi prin participarea lor la Întâia, cea mai însemnată Înviere. Domnul nostru Isus a fost eliberat de toate încercările şi necazurile Sale când a fost înviat dintre morţi. Promisiunea către Biserică este de asemenea că vom fi eliberaţi când ne va veni „schimbarea” învierii. „Semănaţi în slăbiciune”, vom fi „înviaţi în putere”, semănaţi în trup natural, vom învia „corp duhovnicesc”. Aceasta va fi eliberarea deplină şi cu ea vor veni onoarea şi înălţarea promise.

Există desigur eliberări pentru copiii lui Dumnezeu în prezent, potrivit nevoilor noastre. Şi Domnul ne dă un anumit fel de onoare, dar de obicei nu felul de onoare pe care o apreciază lumea. Această onoare poate veni amestecată cu astfel de necaz încât s-o facă de nedorit în ochii lumii. Dar onoarea care va veni pentru sfinţi la sfârşit va fi astfel încât toţi o vor cunoaşte şi o vor aprecia. Toţi membrii lui Cristos vor împărtăşi cu Capul lor gloriile şi onorurile Împărăţiei. El şi membrele Corpului Său glorificat vor domni în Împărăţia Tatălui şi vor fi asociaţi împreună la marea lucrare a lui Dumnezeu toată eternitatea.