HTDB

((563))

Bătălia Armaghedonului - Studiul XII
Marea profeţie a Domnului nostru
Matei 24; Marcu 13; Luca 21:5-36; 17:20-37

Importanţa acestei profeţii — Condiţiile şi cele trei întrebări care au determinat-o — Atenţie la Cristoşii mincinoşi — O scurtă privire istorică la cele optsprezece secole — Necazul de la sfârşitul Veacului Iudeu şi cel de la sfârşitul Veacului Evanghelic, combinate în cuvintele tuturor evangheliştilor — Urâciunea pustiirii — Fugiţi la munte — Cele însărcinate etc. — Înainte de iarnă şi de sabat — Iată-L aici! Iată-L acolo! Să nu-i credeţi — Necazul din zilele acelea — Întunecarea soarelui şi a lunii ca semne — Căderea stelelor — Împliniri simbolice de asemenea — Semnul Fiului Omului — Ce vor vedea seminţiile pământului — Smochinul — „Generaţia aceasta” — Vegheaţi! — „Cum a fost în zilele lui Noe, ei n-au ştiut nimic” — „Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot” — Unul luat şi altul lăsat — Cei aleşi vor fi adunaţi la Adevăr — Casa lui Satan va fi stricată — Pregătiri pentru hrănirea casei credinţei

DOMNUL nostru a rostit una din cele mai remarcabile profeţii din Sfintele Scripturi cu privire la „Timpul Sfârşitului” — epoca de încheiere a acestui Veac Evanghelic. Aceasta a fost rostită aproape de încheierea slujirii Sale pământeşti, când se străduia să-Şi pregătească treptat ucenicii pentru noua dispensaţie, care urma să fie deplin introdusă după tragedia de la Calvar. El dorea ca ei să înţeleagă că nu trebuiau să aştepte imediat onorurile şi gloriile Împărăţiei, de care, potrivit făgăduinţei Sale, vor avea parte credincioşii Săi. Înaintea acestor glorii şi binecuvântări vor veni încercări şi suferinţe. El, Învăţătorul ((564)) lor, Împăratul, trebuia să fie respins de Israel şi să fie răstignit, în armonie cu declaraţiile profetice; apoi Israelul va fi predat vrăjmaşilor, iar cetatea lor sfântă şi templul lor scump vor fi distruse complet: mai mult, ucenicii Săi nu trebuiau să se aştepte să fie mai presus de Învăţătorul lor, scutiţi de ocările şi suferinţele care au căzut peste El; ci credincioşia faţă de El şi de învăţăturile Lui îi va face să fie urâţi de toţi oamenii din pricina Lui; dar că în final, deşi după multă strâmtorare, cei credincioşi până la moarte vor fi răsplătiţi, când El va veni din nou să-i primească la Sine şi la o parte din gloria Sa.

Domnul nostru a păstrat învăţătura în legătură cu acestea până aproape de încheierea slujirii Sale. La început ucenicii au fost înclinaţi să se împotrivească şi să insiste (cum fac unii astăzi) că această cauză a Domnului trebuia să cucerească lumea ca rezultat al propovăduirii lor; şi Petru a mers până acolo încât să exprime dezacordul cu Domnul nostru zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva! [moartea şi risipirea poporului Tău şi triumful răului peste tot]” (Mat. 16:22; Marcu 8:31, 32). Dar Domnul nostru l-a mustrat aspru pe Petru; şi toţi ucenicii se pare că au ajuns treptat la înţelegerea că gloriile Împărăţiei erau îndepărtate şi că Învăţătorul trebuia să plece, şi după ce-i va lăsa, va trimite Mângâietorul, Spiritul sfânt, ca să-i conducă şi să-i păstreze până va veni din nou în slava Împărăţiei Tatălui.

În această atitudine a minţii şi cu ultimele cuvinte ale Domnului nostru în legătură cu Templul, care le sunau încă în urechi, ucenicii au cerut de la Învăţătorul informaţii clare asupra acestor puncte care nu erau încă desluşite în mintea lor.

Cele trei întrebări

„Şi cum stătea El jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: «Spune-ne: (1) când se ((565)) vor întâmpla aceste lucruri [dărâmarea Templului etc.]? (2) Şi care va fi semnul prezenţei* Tale şi (3) al sfârşitului veacului?»” Mat. 24:3.

*Cuvântul grecesc parousia, folosit aici, înseamnă invariabil prezenţă, şi nu venire. Vezi Versiunea Revizuită — margine (engleză — n. e.); de asemenea Emphatic Diaglott.

Fără îndoială că ocazia şi întrebările au fost prin providenţă divină; căci desigur profeţia a fost destinată mai mult pentru instruirea poporului lui Dumnezeu care trăieşte în acest timp de „seceriş”, decât a acelora care au pus întrebările. Când studiem această profeţie este foarte necesar să avem în minte întrebările al căror răspuns este inspirat. Profeţia este dată foarte asemănător de către trei dintre evanghelişti: Matei, Marcu şi Luca; dar fiindcă a lui Matei este cea mai completă şi mai sistematizată, urmăm relatarea ei în general, prezentând orice modificări observate în celelalte relatări.

Atenţie la Cristoşii mincinoşi

„Vedeţi să nu vă înşele cineva! Fiindcă vor veni mulţi în numele Meu, zicând: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi.” Mat. 24:4, 5.

Gamaliel menţionează pe doi dintre aceşti Cristoşi mincinoşi în vorbirea sa din Fapte 5:36, 37; şi istoria ne spune despre alţii câţiva care au înşelat pe mulţi evrei. Cel mai vestit dintre aceştia a fost Sabbathai Levi din Smirna, care s-a prezentat în anul 1648 d. Cr. Acest Sabbathai Levi s-a numit el însuşi „Fiul întâi-născut al lui Dumnezeu, Mesia, Mântuitorul lui Israel”, şi a promis o restabilire a împărăţiei şi a prosperităţii. Sabbathai, spune istoricul, „a triumfat acolo [în Smirna] în aşa măsură încât unii dintre urmaşii lui profeţeau şi cădeau într-un extaz straniu: patru sute de bărbaţi şi femei au profeţit despre împărăţia lui în creştere. Oamenii s-au purtat o vreme ca acei stăpâniţi de ((566)) spirite; unii cădeau în transă, făceau spume la gură, vorbeau de prosperitatea lor viitoare, de viziunile despre Leul lui Iuda şi de triumfurile lui Sabbathai”. Fără îndoială că aceasta a fost contrafacerea lui Satan a împlinirii profeţiei lui Ioel (2:29) — o contrafacere a Spiritului sfânt văzută şi în reînsufleţirile religioase din timpurile mai recente. Au existat probabil în total cam cincizeci sau mai mulţi Cristoşi mincinoşi, bărbaţi şi femei, şi mulţi dintre ei fără îndoială demenţi — stăpâniţi de spirite rele. Dar despre nici unul dintre aceştia, nici despre toţi împreună, nu se poate spune că au „înşelat pe mulţi”. Dar împotriva acestui fel de Cristoşi mincinoşi care „vor înşela pe mulţi” ne previne Domnul nostru aici, şi apoi, mai târziu în profeţia Sa, în legătură cu aceştia vom examina mai în amănunt anticriştii care au înşelat pe mulţi.

Istoria a optsprezece secole prezisă pe scurt
— Matei 24:6-13; Marcu 13:7-13; Luca 21:9-19 —

„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie [ameninţări, intrigi]: vedeţi să nu vă tulburaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un popor se va scula împotriva altui popor şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi pe alocuri vor fi foamete, epidemii şi cutremure de pământ. Dar toate acestea nu vor fi decât începutul durerilor.” Mat. 24:6-8.

Astfel Domnul nostru a rezumat pe scurt istoria laică şi i-a învăţat pe ucenici să nu aştepte foarte repede venirea Sa a doua şi Împărăţia glorioasă. Şi ce potrivit este: în mod sigur istoria lumii este tocmai aceasta — un şir de războaie, intrigi, foamete şi epidemii — nu prea este altceva. Domnul nostru separă istoria Bisericii adevărate şi o declară cu o concizie similară astfel:

„Atunci [în aceeaşi perioadă, în Veacul Evanghelic] vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate popoarele [neamurile] pentru numele Meu. Atunci [în aceeaşi perioadă] mulţi se vor poticni, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci [învăţători] mincinoşi şi vor ((567)) înşela pe mulţi. Şi din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci”. Mat. 24:9-13.

În lumina istoriei, ar fi oare posibil să se descrie în mai puţine cuvinte calea Bisericii adevărate a lui Dumnezeu? În mod sigur nu. Asemănarea este perfectă. „Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” este declaraţia apostolului; şi oricine nu are parte de ea, are toate motivele să se îndoiască de relaţia sa cu Dumnezeu ca fiu (Evr. 12:8). Şi la fel este cu Biserica în ansamblu, când n-a fost persecutată de clasa Ismael şi Esau, motivul a fost că a existat atât de mult din spiritul lumii sau atât de mult din „dragostea rece” faţă de Domnul şi faţă de adevărul Său încât n-a fost vrednică de persecuţie. Dar judecate lucrurile după acest standard şi după profeţia Domnului nostru, au existat unii credincioşi până la moarte de-a lungul întregului Veac Evanghelic — o „turmă mică”.

Evanghelia ca mărturie în toată lumea
— Matei 24:14; Marcu 13:10 —

„Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul.”

Şi aici Domnul nostru le-a arătat clar ucenicilor că sfârşitul veacului era mult mai departe decât au presupus ei; că mesajul Împărăţiei Sale urma să fie o veste bună, nu numai pentru Israel, ci pentru toate popoarele. Dar aceasta nu însemna că alte popoare vor primi evanghelia pe care Israelul o respinsese. Mai degrabă să ne aşteptăm exact la ceea ce găsim, că aşa cum dumnezeul acestei lumi a orbit pe Israel, la fel va orbi şi pe marea majoritate din celelalte popoare, şi le va împiedica să vadă în Cristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu — şi el le-a orbit (1 Cor. 1:24). Dacă numai o rămăşiţă din Israel (în mod special instruit timp de secole sub Lege) a fost găsită vrednică să fie din „preoţia împărătească”, ce s-ar putea aştepta în mod raţional mai mult de la popoarele păgâne, multă vreme „fără nădejde şi fără Dumnezeu”?

((568))

Este bine să observăm cu atenţie cuvintele Domnului nostru — că evanghelia nu trebuia să fie propovăduită popoarelor pentru a converti popoarele, ci ca mărturie pentru popoare, şi să cheme, să desăvârşească şi să adune din toate popoarele pe „cei aleşi”. Mai târziu „aleşii”, ca Împărăţie, vor binecuvânta popoarele, deschizând urechile lor surde faţă de evanghelie şi ochii lor orbi faţă de Lumina Adevărată.

Mărturia a fost dată deja: cuvântul Domnului, evanghelia Împărăţiei a fost publicată pentru toate popoarele pământului. Nu fiecare individ a auzit-o; dar nu aceea este declaraţia profeţiei. Trebuia să fie, şi a fost, o vestire naţională. Şi sfârşitul a venit! „Secerişul este sfârşitul veacului” a explicat Domnul nostru (Mat. 13:39). Unii sunt înclinaţi să pună sub semnul întrebării dacă această prezicere a fost sau nu împlinită deja, fiindcă misionarii care au mers în ţările păgâne în mod foarte general au ştiut puţin, sau n-au ştiut nimic despre veştile bune specificate în mod deosebit de Domnul nostru — „veştile bune ale Împărăţiei”. Dar noi răspundem: evangheliile tipărite ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan au mers la ei pline de veştile Împărăţiei, întocmai cum le avem noi.

Astfel a rezumat Domnul nostru pe scurt cele optsprezece secole de încercări şi persecuţii asupra Bisericii Sale şi rodul muncii ei în mărturia reuşită pentru toate popoarele, şi S-a grăbit să răspundă la întrebarea importantă în privinţa modului în care cei în viaţă vor şti despre timpul şi faptul prezenţei Sale a doua. El a ignorat întrebarea în legătură cu timpul când pietrele din templu vor fi răsturnate, ca nu cumva ei să asocieze acel eveniment cu a doua venire a Sa, şi fiindcă El a dorit să asocieze astfel necazul peste Israelul trupesc, prin răsturnarea statului lor naţional, cu necazul peste Israelul spiritual nominal la sfârşitul acestui veac, ca tip şi antitip.

Cu intenţie evidentă din partea lui Dumnezeu, deşi necunoscută de către evanghelişti, mărturia profeţiei ((569)) Domnului nostru la acest punct este dată pe fragmente — aici o parte, dincolo alta; aici o referire la necazul tipic asupra Israelului tipic la încheierea secerişului tipic, dincolo o referire la necazul asemănător, dar mai general şi mai mare la sfârşitul acestui veac asupra Israelului antitipic — creştinătatea. Într-adevăr, profeţii au spus despre Domnul nostru că vorbea în pilde şi cuvinte misterioase şi „nu le vorbea deloc fără pildă”. Totuşi, în armonie cu intenţia divină, cuvintele misterioase şi pildele devin acum luminoase pentru toţi ai căror ochi sunt unşi cu adevărata alifie pentru ochi.

Necazul de la sfârşitul veacului Iudeu

Relatarea lui Luca despre necazul asupra Israelului trupesc care a culminat în anul 70 d. Cr. este cea mai clară, aşa că o prezentăm aici:

„Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele care vor alăpta în acele zile! Pentru că va fi strâmtorare mare pe pământ şi mânie împotriva poporului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul săbiei, vor fi duşi captivi printre toate popoarele şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”. Luca 21:20-24.

Această parte a profeţiei Domnului nostru evident se referă la evenimente venite asupra Israelului trupesc; şi istoria ne spune că s-au împlinit exact în fiecare amănunt în scenele tulburi cu care s-a sfârşit veacul şi statul naţional iudeu. „Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris.”

Dar cuvintele Domnului nostru citate de Matei şi de Marcu se deosebesc de cele de mai sus şi evident se aplică la ((570)) strâmtorarea asupra Israelului spiritual la sfârşitul Veacului Evanghelic. Fără îndoială Domnul nostru a rostit ambele declaraţii, dar evangheliştii neştiind că vor fi două secerişuri şi două timpuri de strâmtorare, le-au considerat practic repetări şi nu le-au consemnat pe ambele — Domnul conducând astfel lucrurile cu scopul de a acoperi sau a ascunde faptele în privinţa acestui seceriş până la timpul potrivit să le descopere.

Necazul de la sfârşitul Veacului Evanghelic

Relatările lui Matei şi Marcu sunt aproape identice aici. Matei spune:

„De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» (cine citeşte să înţeleagă!) atunci, cei care vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de cele însărcinate şi de cele care vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în sabat, pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din cauza celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate”. Mat. 24:15-22; Marcu 13:14-20.

Patru puncte din această relatare arată că deşi ea poate să fi avut o aplicare tipică la necazul de la sfârşitul Veacului Iudeu, aplicarea ei reală şi cea mai importantă aparţine de necazul cu care se termină Veacul Evanghelic. (1) Referirea la „urâciunea pustiirii” menţionată în profeţia lui Daniel. (2) Declaraţia că necazul va fi cel mai sever pe care l-a avut sau îl va avea lumea vreodată. (3) Că, dacă acest măcel n-ar fi scurtat, nimeni n-ar scăpa. (4) Contextul care urmează descrie desigur evenimentele de la sfârşitul Veacului Evanghelic — evenimente care n-ar ((571)) putea fi aplicate la sfârşitul secerişului Veacului Iudeu şi care nu s-au împlinit atunci. Două din aceste puncte merită o cercetare deosebită.

Profetul Daniel (9:27) a consemnat că după ce Mesia va fi „stârpit” la jumătatea săptămânii a şaptezecea a favorii legământului, El, prin stabilirea jertfelor antitipice ale ispăşirii, va face să înceteze jertfele şi darurile legii: şi că apoi, fiindcă urâciunile vor predomina, va vărsa nimicire peste cel pustiit (naţiunea respinsă), cum hotărâse Dumnezeu mai înainte.

Toate acestea şi-au avut împlinirea prin nimicirea statului naţional al Israelului trupesc. De când Domnul nostru a spus: „Iată, vi se lasă casa pustie” — „nu Mă veţi mai vedea până veţi zice: «Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!»”, religia lor a devenit o urâciune, o formă goală, un semn al respingerii de către ei a acelei jertfe pentru păcate pe care o pregătise Dumnezeu; şi rămânând sub blestemul pe care l-au provocat asupra lor (orbire — Mat. 27:25), calea lor spre nimicire a fost rapidă, aşa cum decretase şi prezisese Dumnezeu.

Dar profeţia lui Daniel are multe de spus despre o Urâciune care Pustieşte în Israelul spiritual nominal; care a fost stabilită în putere în mod reprezentativ prin papalitate, şi care a exercitat o mare şi dăunătoare influenţă de pustiire spirituală în casa spirituală sau în Templul lui Dumnezeu, Biserica lui Cristos. Acest sistem abominabil al erorii trebuia să continue până la curăţirea clasei sfântului locaş; şi în afară de aceasta trebuia să prospere mult şi să-i facă pe mulţi din Israelul spiritual nominal să respingă jertfa de răscumpărare, dată o dată pentru toţi; şi rezultatul influenţei sale întinse va fi pustiirea creştinătăţii respinse. Vezi Daniel 11:31; 12:11; Studii în Scripturi, Vol. III, cap. 4.

Marea urâciune a pustiirii, a cărei temelie este doctrina Liturghiei (care pune realizările umane în locul marelui ((572)) sacrificiu de la Calvar, pentru curăţirea păcatului) este acum suplimentată de teoriile ispăşirii prin sine, şi aceste urâciuni care se întind pretutindeni sunt sprijinite de astfel de influenţe şi sofisme care vor înşela pe mulţi — „dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”, şi vor fi precursoarele nimicirii creştinătăţii.

Privind în urmă vedem în aceasta o altă paralelă între sfârşitul secerişului iudaic şi sfârşitul secerişului evanghelic. Respingerea de către Israelul trupesc a adevăratului sacrificiu pentru păcate şi păstrarea sacrificiilor tipice care nu mai erau plăcute lui Dumnezeu, ci o urâciune, a fost un eveniment important în legătură cu căderea lor naţională şi eclesiastică. La fel aici, respingerea doctrinei răscumpărării şi acceptarea în locul ei, fie a liturghiilor, fie a faptelor bune sau a penitenţelor, este o urâciune în ochii lui Dumnezeu şi este un eveniment important în legătură cu căderea creştinătăţii, civile şi eclesiastice.

După cum s-a arătat deja, urâciunea pustiirii care a pângărit locul sfânt sau adevăratul Templu al lui Dumnezeu, Biserica, a fost cea papală, a cărei piatră unghiulară este doctrina blasfematoare a Liturghiei. Urâciunea, pângărirea şi pustiirea sunt vechi; dar atât de dens a fost întunericul erorii în secolele trecute, încât puţini, sau nimeni n-a putut să vadă. Că Liturghia n-a fost văzută că este urâciunea, nici chiar de către reformatori, este evident: căci deşi Biserica Angliei în Articolele ei neagă puterea preoţilor de a-L crea pe Cristos din pâine şi vin, de a-L sacrifica din nou, totuşi noi n-avem nici un indiciu că enormitatea acestei practici păcătoase este văzută. Şi Luther, în timp ce a denunţat din plin multele păcate şi falsităţi ale papalităţii, n-a văzut că marea urâciune a pustiirii este Liturghia. Dimpotrivă, Luther, la întoarcerea în biserica sa, după ce a stat la palatul Wartburg, aflând că Liturghia, precum şi icoanele ((573)) şi lumânările fuseseră scoase din uz fiindcă erau fără autoritate scripturală, a restabilit Liturghia.

Având în vedere această situaţie, există o mare semnificaţie în cuvintele Domnului nostru — „Când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit profetul Daniel, «aşezată în locul sfânt» (cine citeşte să înţeleagă!) atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi”. Aici trebuie să ne amintim paralela între cele două secerişuri, între cele două timpuri de strâmtorare şi între cele două fugi; şi trebuie să ne gândim că Iudeea reprezintă creştinătatea de astăzi.

Cuvântul grecesc tradus „munţi” poate fi redat la fel de potrivit sau mai potrivit şi la singular — munte: şi aşa este redat în majoritatea cazurilor în Versiunea Comună. Întradevăr, a fugi din Iudeea (literală), fie la un munte sau la mai mulţi munţi, pare un lucru ciudat, fiindcă Iudeea este de fapt „o regiune deluroasă”, iar despre Ierusalim se spune că este aşezat pe vârful munţilor. Dar dacă aplicăm cuvintele Domnului nostru la prezent şi la poporul Său din creştinătate, care acum în lumina adevărului prezent vede Urâciunea aşezată unde n-ar trebui să fie — în locul sfânt — în locul adevăratului sacrificiu, chestiunea este foarte simplă. Ei ar trebui să fugă imediat de influenţa urâciunii şi de sistemul care se numeşte el însuşi pe nedrept Împărăţia (muntele) lui Cristos, la adevăratul munte sau Împărăţie, pentru care Cristos S-a întors acum s-o stabilească în glorie şi putere.

Dar părăsirea creştinătăţii, respingând templele ei, formele ei de evlavie, farmecele ei sociale, măgulirile şi onorurile ei, şi înfruntarea curajoasă a denunţărilor, anatemelor şi diferitelor ei puteri de boicot, şi fuga la Domnul şi la adevărata Împărăţie, respinsă, ignorată şi negată de către cei înţelepţi şi buni în felul lumii, este desigur o mare fugă, o mare călătorie; şi puţini în afară de „sfinţi” se vor gândi măcar să o înceapă. Pericolele căii sunt descrise de ((574)) Domnul nostru într-un mod care pare exagerat şi contrar felului Său obişnuit dacă se aplică numai la suferinţele fizice ale credincioşilor care au fugit din Iudeea la sfârşitul secerişului iudaic: dar cuvintele Sale sunt în mod vădit potrivite pentru fuga spirituală şi pentru încercările din acest timp de seceriş. Într-un cuvânt, această poruncă să fugă şi descrierea încercărilor fugii, pot fi înţelese în mod potrivit numai în legătură cu porunca din Apocalipsa 18:4: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!”

„Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”

„Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina.” Mat. 24:17, 18.

Aceste afirmaţii arată că este potrivit ca fiecare să fugă „din Babilon” imediat ce vede urâciunea pustiirii. Cuvântul Domnului este că orice temporizare sau discuţie sau argumentare umană vor fi periculoase; nu trebuie pierdut deloc timp în privinţa ascultării imediat ce El ne face să vedem urâciunea Babilonului şi relaţia acestuia cu toţi cei care s-au numit cu numele Lui. Vai! câţi, nedând atenţie cuvântului Învăţătorului, au îngăduit să fie legaţi de mâini şi de picioare, aşa încât acum fuga este aproape imposibilă. Dar Învăţătorul spune: „Oile Mele ascultă glasul Meu ... şi ele vin după Mine”.

Există încă o lecţie în aceste versete: ele arată că unii din poporul Domnului sunt într-un loc sau stare, iar alţii în altele. Unii sunt în „câmp”, adică în lumea din afara oricăror organizaţii umane: aceştia să nu creadă că este potrivit să se alăture mai întâi bisericilor nominale, ci folosindu-şi libertatea, să fugă de la poziţia lor din lume, să devină una cu Domnul ca membri ai Împărăţiei Sale — muntele Său.

((575))

Unii din poporul Domnului se află în casele sau sistemele bisericii Babilonului — dar cum s-a dat aici de înţeles, ei sunt sfinţi care se află pe acoperişul casei, care au o viaţă, o experienţă şi o credinţă mai înalte decât membrii bisericii doar nominale. Aceştia în fuga lor să nu coboare în casă (sistemele bisericii nominale) să caute să ducă cu ei „lucrurile”; ceea ce au de valoare în ochii oamenilor, cum ar fi titlurile, demnităţile, respectul, laudele în privinţa situaţiei lor bune şi regulate etc., ci să părăsească totul pentru Cristos şi să fugă la adevărata Împărăţie.

Greutăţile fugii

„Vai de cele însărcinate şi de cele care vor alăpta în zilele acelea!” Mat. 24:19.

Există „copii” spirituali şi copii trupeşti, precum şi copii nelegitimi şi fii. Apostolul Pavel descrie interesul său pentru lucrarea Evangheliei ca acela al unei mame în durerile naşterii. El spune: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4:19). La fel toţi slujitorii credincioşi ai lui Cristos, toţi care muncesc sârguincios pentru suflete sunt ca acei descrişi în acest text, ca „însărcinate”. Sarcina spirituală după exemplul apostolic este cea mai onorabilă slujire şi angajează atenţia unora dintre cei mai devotaţi copii ai lui Dumnezeu. Dar, vai! după cum dorinţa lui Avraam şi a Sarei de a ajuta la împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu a dus la o metodă neautorizată şi a produs o clasă Ismael, care, născut după trup, a persecutat pe sămânţa născută legitim, tot aşa este cu mulţi dintre aceştia care acum sunt „însărcinaţi”; ei ajută la producerea „copiilor lui Dumnezeu” nelegitimi. Toţi trebuie să-şi amintească însă că numai mijloace legitime trebuie să fie folosite: toţi copiii lui Dumnezeu sunt concepuţi prin cuvântul şi spiritul adevărului, şi nu prin teorii umane şi prin spiritul lumii.

((576))

Opiniile false despre planul divin (presupunerea că toţi în afară de Biserica aleasă vor fi veşnic chinuiţi) aşa au stimulat în unii dorinţele de a naşte „copii”, încât au recurs la diferite planuri umane pentru a-i concepe — trecând cu vederea faptul că toţi cei care nu sunt „concepuţi de Dumnezeu”, toţi cei care nu sunt concepuţi „de cuvântul adevărului” — (nu numai de litera Cuvântului, ci „concepuţi de spiritul” adevărului) sunt falşi, şi nu sunt socotiţi ca fiind ai lui Dumnezeu şi nu sunt trataţi ca fii (Evr. 12:8). Ca o consecinţă, Biserica nominală de astăzi „oferă un spectacol frumos în trup” — numeric, financiar, intelectual — şi are mult din „forma de evlavie” fără adevăratul ei spirit şi putere care să controleze inima. Este plină de „copii”, unii într-adevăr copii în Cristos, dar mulţi, mulţi copii nelegitimi, nu fii ai lui Dumnezeu; concepuţi de eroare în locul adevărului — „neghină”. Şi efortul constant este să nască încă mai mulţi urmaşi falşi — sperând astfel să-i salveze de la chinul veşnic, sentinţa nedreaptă a unui presupus Dumnezeu nemilos.

Vai! ce greu este pentru aceşti copii dragi ai lui Dumnezeu care, potrivit cuvintelor Mântuitorului nostru, sunt astfel în mod figurat „însărcinaţi”, să fugă din sistemul bisericii nominale cu feluritele lui mecanisme de concepere falsă şi rapidă, cu care au învăţat să se mândrească şi să se laude. Da, va fi greu pentru aceştia să lase totul şi să fugă la Domnul şi la muntele Său (Împărăţie). Va fi greu pentru ei să creadă că Domnul este într-adevăr bun şi drept şi îndurător, şi că El are un plan îndurător care face deplină pregătire pentru fiecare membru al rasei lui Adam — toţi răscumpăraţi prin marea „răscumpărare pentru toţi”.

Clasa care „alăptează” în aceste zile de asemenea conţine mulţi copii ai lui Dumnezeu nobili, buni, bine intenţionaţi. Ea cuprinde mulţi slujitori bisericeşti şi învăţători în şcoala duminicală, a căror lucrare religioasă constă în administrarea „laptelui”; însă nu întotdeauna a „laptelui ((577)) curat al Cuvântului”, căci în general ei îl diluează şi-l combină cu tradiţia, cu filosofia şi cu narcoticele înţelepciunii lumeşti, carei ţin pe „copiii” lor supuşi, somnoroşi, „buni”, şi le împiedică creşterea în cunoştinţă şi har, pe care au ajuns s-o considere periculoasă.

Unii dintre aceşti învăţători se străduiesc într-adevăr să dea „laptele curat al cuvântului” pentru ca „copiii” lor să poată creşte prin el şi să înveţe să mănânce şi să asimileze hrana tare şi să ajungă la starea de bărbat în Cristos, dar ei declară că experienţele repetate le dovedesc faptul că nici măcar „laptele curat al cuvântului” nu este prielnic pentru majoritatea „copiilor” lor; şi de aceea ei consideră ca o datorie să amestece laptele ca nu cumva „copiii” lor să se îmbolnăvească şi să moară. O! ei nu recunosc faptul că majoritatea „copiilor” lor, nefiind concepuţi de spiritul adevărului, nu vor fi niciodată capabili să asimileze „laptele” spiritual; fiindcă „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu ... nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte” (1 Cor. 2:14, 12). Ei nu văd nici că această neputinţă de a deosebi înfometează, opreşte dezvoltarea şi otrăveşte pe adevăraţii „copii” spirituali aflaţi în grija lor — care „de mult trebuiau să fie învăţători”. Evr. 5:12.

Atâţia din această clasă care sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu vor auzi chemarea „ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”, şi de asemenea vor avea mare greutate în această zi. Ajungând să vadă adevărul prezent, ei se vor teme nu numai să-l dea celor aflaţi în grija lor, ci se vor teme şi să se conformeze lui, ca nu cumva să-i separe de responsabilităţile lor. Ei se vor teme să fugă în această zi, dându-şi seama că numai puţini dintre „copiii” lor vor fi în stare sau dispuşi să fugă şi ei; şi într-adevăr numai cei spirituali vor putea îndura suferinţa. Unii vor trece în siguranţă prin criză ca „biruitori”, în timp ce alţii, temători, vor fi lăsaţi să treacă prin marea strâmtorare.

((578))

Fugiţi înainte de iarnă

„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în sabat, pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din cauza celor [prin cei] aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” Mat. 24:20-22.

Adunarea Bisericii are loc în timpul numit „seceriş”, la sfârşitul verii de favoare. Domnul nostru a explicat (Mat. 13:30, 37-43) că în acest seceriş El va aduna grâul Său şi va arde neghina într-un timp de mare strâmtorare care va urma. Există încă obiceiul în localităţile de la ţară să se lase arderea resturilor până iarna. Înţelegem că Domnul nostru vrea să spună deci, că trebuie să căutăm ajutor şi putere să scăpăm din Babilon înainte de a veni peste el iarna strâmtorării lui.

Să ne amintim că sunt două clase de grâu mântuite în acest seceriş — oricât de contrar naturii ar fi. (1) Cei „biruitori”, cei credincioşi şi care se supun prompt, care ies înainte de „iarnă” şi sunt „socotiţi vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla” (Luca 21:36). (2) Acei copii ai lui Dumnezeu loiali dar care nu se supun prompt, care sunt îngreunaţi, care au zel dar nu potrivit cunoştinţei şi sunt mai mult sau mai puţin contaminaţi de spiritul lumii. Aceştia vor fi ajutaţi să iasă din Babilon când acesta va cădea; şi vor fugi iarna, spunând în cuvintele profetului: „Secerişul a trecut, vara s-a dus [a sosit iarna] şi noi tot nu suntem mântuiţi!” (Ier. 8:20). Domnul foarte îndurător arată că toţi cei loiali cu adevărat dintre aceştia vor „veni din necazul cel mare” în cele din urmă, şi vor fi în faţa tronului (nu pe tron cu „turma mică”, cei care moştenesc Împărăţia ca moştenitori împreună cu Cristos), după ce şi-au spălat hainele în sângele Mielului (Apoc. 7:14, 15). Să ne rugăm şi să lucrăm în consecinţă, pentru a ne sfârşi fuga înainte de venirea „iernii” strâmtorării.

((579))

Trebuie să ne rugăm şi să ne străduim ca fuga noastră să nu fie nici chiar în ziua de Sabat. Care este ziua de Sabat? Nu este a Şaptea zi a săptămânii, nici Prima zi a săptămânii; căci „lunile noi sau Sabatele” desigur nu s-ar dovedi o piedică pentru creştini într-o fugă fizică (Col. 2:16). Sabatul la care se face referire este marele sabat antitipic — Mileniul, sabatul din a şaptea mie de ani. Dacă am pornit în fuga noastră înainte de începerea acestuia din punct de vedere cronologic, cu atât este mai favorabil pentru noi: şi cu cât înaintăm mai mult în sabat, cu atât mai greu va fi să abandonăm Babilonul, chiar la timpul când acesta va avea nevoie cel mai mult de ajutor şi ne va solicita să-l susţinem. Dar Dumnezeu a declarat că Babilonul trebuie să cadă şi nici o putere nu-l poate susţine: şi nimeni care-şi dă seama ce imperfectă este lucrarea lui şi ce bună şi îndurătoare va fi lucrarea Domnului după ce Babilonul va fi îndepărtat iar Biserica adevărată glorificată, n-ar putea dori să împiedice lucrarea Domnului nici un moment.

Marea strâmtorare din acest timp de „iarnă” va fi fără precedent; şi asigurarea Domnului nostru este că nimic comparabil cu ea n-a mai venit şi nu va mai veni peste lume vreodată. Aceasta identifică în mod clar cuvintele Lui cu strâmtorarea de la sfârşitul acestui Veac Evanghelic despre care profetul spune: „În timpul acela se va scula [va prelua controlul] marele prinţ Mihail [Cristos] ... căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Dan. 12:1). Le identifică de asemenea cu perioada menţionată în Apocalipsa (11:17, 18) când „neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi”. Atât de mare va fi această strâmtorare, încât dacă n-ar interveni o putere ca să-l oprească, toată rasa ar fi exterminată în cele din urmă. Dar Dumnezeu a pregătit puterea care va interveni — Împărăţia Sa, Cristos şi Biserica Sa — „cei aleşi”. Cei aleşi vor interveni la timpul potrivit şi vor face ordine în confuzia de pe pământ.

((580))

Mesia mincinoşi şi învăţători mincinoşi

„Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată, Mesia este aici sau acolo», să nu-l credeţi. Căci se vor scula Mesia mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni până acolo încât să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus mai dinainte.” Mat. 24:23-25.

Înşelătorii descrişi aici nu sunt desigur fanaticii care din când în când au pretins că sunt Cristos şi care au înşelat doar puţini dintre cei care aveau o măsură de bun simţ şi de judecată. Noi l-am indicat deja pe Anticrist, marele înşelător, papalitatea*, care timp de secole a şezut în templul spiritual, prezentându-se ca singurul reprezentant al lui Cristos — locţiitorul Lui — despre care Domnul nostru a prezis în mod corect, că toată lumea se va minuna de el, cu excepţia celor ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului (Apoc. 13:8). În mod asemănător, Biserica Angliei nu numai că este o biserică sau un „corp”, ci ea are şi un cap pământesc în persoana suveranului civil, regina. Biserica Greco-Catolică în mod foarte asemănător, deşi nu atât de deosebit, îşi are capul în persoana ţarului Rusiei — care exercită totuşi mai multă putere. Dacă papalitatea este Anticrist, un pseudo-Cristos sau Cristos mincinos, nu sunt celelalte corpuri mincinoase cu capete mincinoase de asemenea Cristoşi mincinoşi sau Anticrişti — oricât de mulţi sau de puţini dintre sfinţii adevăraţi ai lui Dumnezeu ar putea fi în ele?

*Vol. II, cap. 9

Diferitele denominaţii protestante, chiar dacă ele nu recunosc nici un cap decât pe Cristos, totuşi ele fac din sinoadele, conferinţele şi conciliile lor capi, de la care îşi iau legile, uzanţele şi confesiunile de credinţă, în locul singurului Cap al adevăratei Biserici.

Pentru o lungă perioadă şi într-o măsură mai mare sau mai mică, aceste sisteme ale oamenilor au falsificat pe ((581)) adevăratul Mesia (cap şi corp), aşa încât în parte au înşelat pe mulţi. Dar acum, în ultimul secol, aceste înşelări îşi pierd puterea. Puţini prezbiterieni, dacă mai sunt, cred acum că biserica lor este acea unică Biserică adevărată; nici metodiştii, baptiştii, luteranii şi alţii nu gândesc aşa despre sistemele lor; chiar şi anglicanii, greco şi romano-catolicii se eliberează de iluzia că Biserica lor este singura adevărată, că în afara ei nu există aleşi. Dar în profeţia pe care o analizăm, Domnul nostru ne previne asupra pericolului Cristoşilor mincinoşi „atunci” — adică acum. În armonie cu aceasta găsim în Apocalipsa (13:14-18) o profeţie despre o combinaţie specială de influenţe prin care denominaţiile protestante vor fi unificate şi, deşi separate, vor fi totuşi aduse la o cooperare cu papalitatea, într-o manieră care le va da ambilor puteri sporite şi-i va înşela pe mulţi ca să creadă că noua combinaţie va fi mijlocul lui Dumnezeu pentru îndeplinirea lucrării prezise despre Mesia — şi că aceasta este astfel reprezentanta Lui.

„Soarele dreptăţii va răsări”

„Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi! Căci, aşa cum iese fulgerul [Soarele] de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la prezenţa [greceşte parousia] Fiului Omului.” Mat. 24:26, 27.

Că amăgiri mari, „lucrări de rătăcire” din partea lui Satan sunt acum chiar în faţa noastră este mărturisit nu numai aici prin cuvintele Domnului nostru, ci şi de către apostolul Pavel (2 Tes. 2:10-12). Dacă ar fi fost prezis exact ce formă vor lua înşelările, aceasta ar fi împiedicat întrucâtva puterea lor înşelătoare. Dumnezeu permite aceste înşelări tocmai cu scopul de a separa pe „biruitori” de toţi ceilalţi, şi doar ne garantează că „aleşii” vor fi păziţi de cădere. Şi totuşi, este foarte posibil ca unele din aceste încercări, cerneri şi înşelări să vină cel mai sever asupra celor care posedă cea mai mare ((582)) măsură de lumină a adevărului prezent. Cât este de important să „rămânem în dragostea lui Dumnezeu”, să nu avem numai o cunoştinţă a adevărului care singură ne-ar îngâmfa, ci să avem şi spiritul lui Cristos pe care cunoştinţa trebuie să-l producă — iubire faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul şi compătimire pentru toţi oamenii; căci „dragostea zideşte” caracterul în asemănarea Domnului nostru.

Pretenţia „Iată-L în cămăruţe interioare” este deja ridicată de către spiritişti* — că ei pot avea convorbiri faţă în faţă cu Domnul în unele dintre şedinţele lor; şi că toţi cei care sunt în acord cu vederile lor pot avea acelaşi privilegiu etc. Dar dacă se va găsi că această prevenire, că ar înşela chiar şi pe cei aleşi dacă ar fi cu putinţă, înseamnă că chiar „cei aleşi” vor fi supuşi celor mai severe încercări în această zi rea? Atunci „cine poate să stea în picioare?” (Apoc. 6:17). Răspunsul prin profet este: „Cel care are mâinile nevinovate [o viaţă onestă] şi inima curată [o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor] ... va putea să se suie la muntele [Împărăţia] Domnului ... şi va sta în locul Lui cel sfânt”. Ps. 24:3, 4.

*Ce spun Scripturile despre spiritism? Dovezi că este demonism

Dar cum va şti poporul Domnului în mod sigur că aceste manifestări nu sunt adevărate? El ne-a învăţat că ziua Lui va veni ca un hoţ noaptea, că El va fi prezent nevăzut de lume supraveghind lucrarea secerişului — adunând pe aleşii Săi etc. Cum ştim că El nu Se va arăta poporului Său veghetor, aşa cum pretind aşa-zişii spiritişti creştini, în „camere interioare” — în şedinţele lor?

Ştim că El nu ni Se va arăta aşa, pentru că — (1) informaţia Sa este că vom fi „schimbaţi”, „făcuţi ca El” şi astfel „Îl vom vedea aşa cum este”; şi (2) El ne-a prevenit împotriva acestor înşelări care ne vor propune să ni-L arate în starea noastră ((583)) neschimbată sau de carne, spunând: „Dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie» ... «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi!” pentru că nu Se va arăta în nici un astfel de mod. Dimpotrivă, „aşa cum iese strălucitorul [Soarele] de la răsărit [şi nu poate fi limitat la un loc ascuns sau într-o odaie] şi luceşte [pretutindeni] până la apus [apusul îndepărtat], aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului”.

Descoperirea Domnului nostru la a doua prezenţă a Sa nu va fi într-o cameră, nici unei comunităţi într-o pustie sau loc deşert; nici chiar unei naţiuni, ca la prima venire, ci va fi o manifestare generală, în toată lumea — „Va răsări Soarele dreptăţii şi vindecarea va fi sub aripile Lui”. Raza pătrunzătoare a adevărului de la marele Soare al Dreptăţii este cea care cauzează deja atâta confuzie printre oameni, luminând în locurile întunecate şi descoperind eroarea şi corupţia de orice fel. Lumina este cea care descoperă. Şi marea Lumină a lumii, Cristos (şi în cele din urmă şi Biserica Sa asociată), va binecuvânta omenirea aducând la lumină toate lucrurile ascunse ale întunericului; deoarece nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit. „Ziua va face cunoscut”; şi n-ar putea fi ziuă fără Soarele care să strălucească de la răsărit până la apus. Aceasta este „adevărata lumină ... care, venind în lume, luminează [la timpul potrivit] pe orice om”.

(Vom examina Matei 24:28, ca o concluzie a versetului 41 pentru a stabili corespondenţa între relatările lui Marcu şi Luca.)

Întunecarea Soarelui şi a Lunii

„Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate” Mat. 24:29; Marcu 13:24, 25.

Necazul din „acele zile” trebuie să fie clar deosebit de necazul de la sfârşitul acelor zile, în care se vor sfârşi acest ((584)) veac şi acest seceriş: dar în relatările lui Matei şi Marcu acest lucru nu este atât de clar vizibil ca în relatarea lui Luca — care pare să rezume pe scurt evenimentele Veacului Evanghelic, şi omiţând „necazul din acele zile” se referă numai la celălalt necaz cu care se va încheia veacul. El spune:

„Vor cădea [evreii] sub ascuţişul sabiei, vor fi duşi captivi printre toate popoarele şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor. Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor. Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pămînt”. Luca 21:24-26.

Este o realitate că tot Veacul Evanghelic a fost o perioadă de strâmtorare despre care se vorbeşte în Matei 24:9-12, şi acum în versetul 29. (1) Biserica primară a fost persecutată de Roma civilă, în timp ce mai târziu, când Roma papală a preluat stăpânirea, toţi cei care au refuzat să aprobe urâciunile ei au fost persecutaţi în mod direct de ea (Izabela), sau în mod indirect prin puterile civile (Ahab) cu care a fost căsătorită. Şi aceştia au fost predaţi puterii ei şi ea a zdrobit pe sfinţii Celui Preaînalt un timp, timpuri şi jumătate de timp — 1260 de ani — până în 1799 d. Cr. Şi această persecuţie lungă, în care „mulţi au fost curăţiţi, albiţi şi lămuriţi”, şi în care Mama Desfrânatelor „a fost îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus” (Apoc. 17:6), s-a sfârşit, după cum am arătat deja, practic în 1776 şi în realitate în 1799 când papa cu autoritatea lui a fost umilit în faţa lumii.*

*Vol. II, cap. 9 şi Vol. III, cap. 4.

Înţelegând clar deci, că Domnul nostru Se referă la semnele care urmează necazului „din acele zile”, întrebăm în privinţa semnelor foarte clar descrise — întunecarea soarelui şi a lunii ((585)) şi căderea stelelor. Aceste semne trebuie să fie privite ca literale sau ca simbolice? Şi au fost ele deja împlinite?

Răspundem că ele au avut o împlinire literală, iar acum au o împlinire simbolică mult mai importantă.

La 19 mai 1780 (încă „în acele zile”, în timpul celor 1260 de ani ai puterii papale, dar după ce acea putere începuse să scadă şi greul strâmtorării trecuse) a avut loc o întunecare fenomenală a Soarelui, pe care oamenii de ştiinţă de atunci şi de atunci încoace n-au putut-o explica. Că acesta n-a fost un eveniment obişnuit este suficient stabilit de mărturia competentă care urmează —

Renumitul astronom Herschel spune:

„Ziua întunecoasă din America de Nord a fost unul din acele minunate fenomene ale naturii despre care se va citi întotdeauna cu interes, dar pe care filosofia nu-l poate explica”.

Dicţionarul Webster, ediţia din 1869, sub titlul Vocabularul Numelor Renumite, spune:

„Ziua întunecoasă, 19 mai 1780 — numită aşa datorită remarcabilei întunecimi din acea zi, care s-a lăsat peste tot statul New England. În unele locuri oamenii n-au putut vedea să citească sub cerul liber timp de câteva ore texte tipărite obişnuit. Păsările şi-au cântat cântecele lor de seară, au dispărut şi au devenit tăcute; păsările de casă au mers la culcare; vitele au căutat grajdurile şi în case s-au aprins luminile. Întunecarea a început pe la ora zece dimineaţa şi a ţinut până la miezul nopţii următoare, dar cu deosebiri în gradul duratei în diferite locuri”.

Legislativul din Connecticut era în sesiune în ziua aceea şi s-a suspendat. Jurnalul Camerei observă chestiunea după cum urmează:

„O umbră solemnă de întuneric neobişnuit înainte de ora zece — un nor încă mai întunecos rostogolindu-se sub perdeaua neagră de la nord şi de la vest înainte de ora unsprezece — a oprit lumina aşa încât nimeni din Cameră n-a putut vedea să citească sau să scrie, nici chiar la ferestre, ((586)) sau n-a putut distinge vreo persoană de la mică distanţă, sau observa vreo deosebire în îmbrăcămintea din cercul celor prezenţi; de aceea, la ora unsprezece Camera a fost suspendată până la două dupămasă”. Vineri, 19 mai 1780.

Un predicator din timpul acela, şi martor ocular, Rev. Elam Potter, predicând în data de 28 din acea lună, la nouă zile după aceea, se spune că a folosit următoarele cuvinte:

„Dar eu menţionez în special uimitorul întuneric de pe 19, luna în curs. Atunci, ca în textul nostru, Soarele s-a întunecat; un astfel de întuneric cum probabil nu s-a cunoscut de la răstignirea Domnului nostru. Oamenii şi-au lăsat lucrul în casă şi în câmp; călătorii s-au oprit; şcolile sau închis la ora unsprezece; oamenii au aprins lumânări ziua la amiază şi focul strălucea ca noaptea. Unii oameni, mi s-a spus, s-au întristat şi s-au gândit dacă nu venise Ziua Judecăţii. Mare parte din noaptea următoare a fost de asemenea neobişnuit de întunecată. Luna, chiar dacă era plină, n-a dat nici o lumină, ca în textul nostru”.

Broşura nr. 379, publicată de Societatea americană de Tratate, Viaţa lui Edward Lee, spune:

„În luna mai 1780 a fost o zi înspăimântător de întunecată, când toate feţele păreau negre şi oamenii erau plini de frică. Satul în care trăia Edward Lee era cuprins de tulburare; oamenii îşi dădeau sufletul de groază că Ziua Judecăţii era aproape; şi toţi vecinii s-au adunat în jurul acestui om sfânt, căci lampa lui era curăţată şi strălucea mai tare ca oricând în mijlocul întunericului supranatural. Fericit şi vesel în Dumnezeu, el lea indicat singurul refugiu de mânia viitoare, şi a petrecut ceasurile întunecate în rugăciune serioasă pentru mulţimea tulburată”.

Cităm după cum urmează din cele spuse de judecătorul R. M. Devins, în Primul nostru secol:

„Aproape, dacă nu cu totul unic, ca cel mai misterios şi până acum cel mai inexplicabil fenomen de acest fel, din şirul variat al evenimentelor naturii din ultimul secol, stă ziua de 19 mai 1780; o întunecare cu totul inexplicabilă a ((587)) întregului cer şi atmosfere vizibile a statului New England, care a produs alarmă intensă şi tulburare pentru multe minţi umane, precum şi spaimă pentru creaţia inferioară — păsările de curte fugind nedumerite în adăpostul lor, iar vitele în grajdurile lor. Întradevăr, mii de oameni buni din ziua aceea au ajuns să fie deplin convinşi că sfârşitul tuturor lucrurilor terestre venise, mulţi au renunţat, pentru acel timp, la scopurile lor laice şi s-au dedicat devoţiunilor religioase. A fost o zi întunecată uimitoare”.

Judecătorul Samuel Tenney, LL. D., a scris în 1785 despre această „zi întunecoasă” pentru Societatea istorică, spunând:

„Câţiva domni cu capacitate literară s-au străduit să rezolve fenomenul, dar eu cred că veţi fi de acord cu mine, că n-a apărut nici o soluţie satisfăcătoare”.

Noah Webster, LL. D., a scris în 1843, în Herald de New Haven, în privinţa acestei zile întunecoase şi a spus: „Am stat şi am privit fenomenul. Nu i s-a atribuit încă nici o cauză satisfăcătoare”.

Rev. Edward Bass, D. D., prim-episcop de Vermont, în jurnalul său pentru 19 mai 1780 scrie: „Această zi este cea mai remarcabilă din câte îşi aminteşte omul, pentru întunecimea ei”.

Întunecarea lunii pline în noaptea următoare pare să fie ceva mai puţin remarcabilă decât această întunecare a Soarelui; un martor, judecătorul Tenney, din Exeter, N. H., este citat după cum urmează:

„Întunericul din seara următoare a fost probabil aşa de mare cum nu s-a mai văzut de când Atotputernicul a dat naştere luminii. N-am putut să nu mă gândesc atunci că dacă fiecare corp luminos din univers ar fi fost învăluit în întuneric impenetrabil, sau scos din existenţă, întunericul nu putea fi mai complet. O foaie de hârtie albă ţinută la distanţă de câţiva centimetri de ochi era la fel de invizibilă ca o catifea neagră”.

Această zi care nu poate fi explicată altfel decât ca un semn de la Domnul, se socoteşte că s-a întins peste 320.000 de mile pătrate — o zonă cam de douăzeci şi cinci de ori mărimea ((588)) Palestinei, la care au fost limitate semnele primei veniri. Întradevăr, faptul că aceste semne au fost în principal limitate la New England şi la Statele Centrale nu trebuie să ne surprindă, când ne amintim că prima mişcare printre „Fecioare”* (Mat. 25:1-5) a fost în principal în acelaşi loc. Şi faptul că Dumnezeu a folosit „ţara libertăţii” pentru trimiterea mesajului acestor semne către lume, nu este mai uimitor decât faptul că El a binevoit să trimită din aceeaşi parte multe din binecuvântările, invenţiile şi lecţiile moderne, recunoscute de întreaga lume şi în mod potrivit simbolizate prin darul marelui artist francez, Bartholdi, făcut portului New York — statuia „Libertatea luminând lumea”.

*Vol. III, pag. 87-90

Stelele căzătoare

A trecut o jumătate de secol până când a apărut semnul următor, căderea stelelor din cer, ca atunci când un smochin îşi scutură fructele necoapte când este clătinat de un vânt puternic. Cuvintele Domnului nostru Isus şi-au găsit împlinirea (deşi nu completa şi singura împlinire, după cum vom vedea mai târziu) în minunata ploaie meteorică din zorii zilei de 13 noiembrie 1833. Celor care sunt înclinaţi să găsească vină susţinând că „n-au căzut stele fixe”, le amintim că Domnul nostru n-a spus nimic despre căderea stelelor fixe, şi că stelele fixe nu pot cădea; căderea lor ar dovedi că n-au fost fixe. Scripturile nu fac deosebire între stele şi meteori cum se face în mod obişnuit în zilele noastre.

Stelele căzătoare, şi chiar ploile meteorice, sunt obişnuite în fiecare an, şi în unii ani mai mult decât în alţii. S-a calculat că pe pământul nostru cad anual 400.000 de meteori mici. Dar aceştia nu sunt nimic în comparaţie cu marea ploaie din 13 noiembrie 1833, când au căzut milioane peste milioane.

Prof. Kirkwood, în lucrarea sa intitulată Meteorologia, spune: „Până la sfârşitul ultimului secol, acestea [ploile meteorice] n-au atras niciodată atenţia oamenilor de ştiinţă”.

((589))

Prof. Olmstead, LL. D., de la Colegiul Yale, a scris:

„Cei care au fost atât de norocoşi încât să vadă minunata ploaie de stele din dimineaţa de 13 noiembrie 1833, probabil au văzut cel mai mare spectacol de foc de artificii ceresc, văzut vreodată de la crearea lumii, sau cel puţin în analele consemnate în paginile istoriei. ... Acesta nu mai trebuie privit ca un fenomen pământesc, ci ca unul ceresc, iar stelele căzătoare nu mai trebuie privite acum ca fenomene întâmplătoare din zonele superioare ale atmosferei, ci ca vizitatori din alte lumi, sau din spaţiile planetare”. New Haven Press.

D-nul Henry Dana Ward, pe timpul acela negustor în New York, mai târziu autor şi predicator episcopal, a scris:

„Nici un filosof sau nici un învăţat n-a spus sau n-a consemnat un eveniment, presupun eu, ca acela de ieri dimineaţă. Cu o mie opt sute de ani în urmă un profet l-a prezis exact, dacă vom avea dificultăţi să înţelegem că stele căzătoare înseamnă stele căzătoare. ... Cu adevărat stelele din cer au căzut pe pământ ca în Apocalipsa. Limbajul profetului a fost întotdeauna acceptat ca metaforic; ieri a fost împlinit literal”. Journal of Commerce, 14 noiembrie 1833.

Cităm relatarea următoare, din American Cyclopaedia, Vol. XI, pag. 431:

„Anul 1833 este memorabil pentru cel mai magnific spectacol cunoscut. Acesta a avut loc în noaptea de 12 noiembrie şi a fost vizibil deasupra tuturor Statelor Unite şi deasupra unei părţi a Mexicului şi a Insulelor Indiei de Vest. Împreună cu stelele căzătoare mai mici, care au căzut ca fulgii de zăpadă şi au lăsat în urma lor dâre fosforescente, erau amestecate mingi de foc mari, care izbucneau la intervale, descriind în câteva secunde un arc de 30 sau 40 de grade. Acestea lăsau în urmă trene luminoase, care rămâneau vizibile câteva minute, iar uneori o jumătate de oră sau mai mult. Una dintre ele, văzută în Carolina de Nord, părea mai mare şi mai strălucitoare decât Luna. Unele dintre corpurile luminoase aveau formă neregulată şi rămâneau staţionare un timp considerabil, emiţând şuvoaie ((590)) de lumină. La Niagara spectacolul a fost în mod special strălucitor şi probabil nici un spectacol atât de grozav de mare şi de sublim n-a fost privit vreodată de om ca acela al firmamentului coborând în torenţi de foc peste cascada întunecoasă şi mugindă. S-a observat că liniile tuturor meteorilor, dacă erau trasate înapoi, erau convergente întro parte a cerurilor, care era Leonis Majoris; şi acest punct însoţea stelele în mişcarea lor aparentă spre apus, în loc să se mişte cu Pământul spre răsărit. S-a văzut astfel că sursa din care au venit meteorii era independentă de relaţia Pământului şi exterioară atmosferei noastre”.

Prof. Von Humboldt dedică acestui fenomen cincisprezece pagini în lucrarea sa, Istorie personală, şi declară că a fost vizibil deasupra unei suprafeţe de unsprezece milioane de mile pătrate.

D-nul Beupland, un savant francez, care a văzut fenomenul în tovărăşia lui Humboldt, spune despre el: „N-a existat pe firmament un spaţiu de mărimea a trei diametre ale lunii care să nu fie umplut în fiecare moment cu bolizi şi stele căzătoare”.

Fenomenul a fost repetat într-o măsură limitată în 1866, dar evenimentul din 1833 pare să fi realizat scopul semnului; şi într-adevăr, în legătură cu semnul precedent, a avut evident mult de-a face cu prima mişcare a Fecioarelor ca să-L întâmpine pe Mire, profeţită în capitolul următor. Mat. 25:15.

Împliniri simbolice

În timp ce aceste semne literale au servit scopului intenţionat, atrăgând atenţia generală asupra Timpului Sfârşitului, noi credem că împlinirile simbolice sunt tot aşa de izbitoare şi chiar mai interesante pentru cei ale căror capacităţi de percepţie mentală şi spirituală sunt trezite aşa încât să-i ajute să le aprecieze.

Soarele ca simbol reprezintă lumina Evangheliei, adevărul — şi astfel pe Cristos Isus. Luna ca simbol reprezintă lumina Legii Mozaice. După cum Luna reflectă lumina Soarelui, tot aşa Legea a fost o umbră sau o reflexie anticipată a ((591)) Evangheliei. Stelele ca simboluri reprezintă pe învăţătorii inspiraţi ai Bisericii — pe apostoli. Cerurile, după cum s-a arătat deja, reprezintă puterile eclesiastice ale creştinătăţii. O combinaţie a acestor simboluri se află în Apocalipsa (12:1) unde „femeia”, care simbolizează Biserica primară, este înfăţişată ca fiind învăluită în Soare, adică, strălucitoare în lumina deplină, clară a Evangheliei neacoperite. Luna sub picioarele ei reprezintă faptul că Legea care o susţine nu este totuşi sursa luminii ei. Cele douăsprezece stele din jurul capului ei, ca o cunună, îi reprezintă pe învăţătorii ei stabiliţi şi inspiraţi divin — cei doisprezece apostoli.

Cu această schiţă a sensului acestor simboluri în mintea noastră, să examinăm din nou acest aspect al marii profeţii a Domnului nostru despre semnele care trebuie să indice sfârşitul acestui veac.

Oriunde ne uităm putem recunoaşte faptul că în timp ce oamenii consacraţi ai lui Dumnezeu sunt în mod special hrăniţi şi luminaţi în prezent, totuşi cu biserica nominală nu este aşa. Soarele ei se întunecă; luna ei se preface în sânge; şi stelele ei cad. Centrul luminii Evangheliei a fost de la început crucea lui Cristos, răscumpărarea; şi oricât de îndrăzneţ a aşezat papalitatea jertfa concurenţială a Liturghiei, sfinţii lui Dumnezeu s-au ţinut strâns de acest centru binecuvântat al tuturor promisiunilor lui Dumnezeu şi al tuturor speranţelor poporului Său. Ei au stat lângă el, chiar dacă filosofia lui a fost aproape în întregime ascunsă vederii lor.

Este adevărat, tot timpul au fost unii care, neînţelegând răscumpărarea şi fiind incapabili s-o pună în armonie cu alte adevăruri, şi în special cu erorile lor, au respins-o. Aceştia însă au fost excepţii rare de la regulă. Dar de la 1878 — chiar punctul timpului de încercare indicat în Scripturi — paralela cu timpul respingerii lui Cristos la prima venire, când crucea lui Cristos a devenit pentru evrei o piatră de poticnire — poticnirea aici a făcut mare progres, până când astăzi numai o mică minoritate de slujitori declaraţi ai crucii recunosc valoarea ei şi o propovăduiesc. ((592)) Dimpotrivă, mare parte din învăţătură ţinteşte acum să nege şi să conteste că „am fost cumpăraţi cu preţ”, „sângele scump al lui Hristos”, şi înlocuieşte aceasta cu teoria Evoluţiei, pretinzând că valoarea lui Cristos pentru păcătos constă numai în cuvintele şi în exemplul Lui.

Astfel lumina soarelui Evangheliei devine tot mai întunecată; şi chiar dacă această negare a valorii sângelui preţios ca preţul nostru de răscumpărare nu s-a extins aşa de general de la amvon la strană, totuşi, doctrine false de mult considerate sacre, împreună cu reverenţa faţă de conducători şi faţă de învăţătură, au făcut calea atât de uşoară încât o mare majoritate a celor care se trezesc suficient să analizeze subiectul cad pradă uşoară acestei doctrine a Evoluţiei, care neagă doctrina scripturală a unei căderi iniţiale şi a unei răscumpărări din ea. Scripturile ne previn în diferite moduri atât în legătură cu această mare cădere, cât şi în legătură cu această întunecare a credinţei Bisericii în timpul de acum; aşa încât Fiul Omului când vine găseşte credinţa pe pământ foarte puţină (Luca 18:8). Un psalm care descrie această perioadă spune: „O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine [sfinţii credincioşi, membrii corpului lui Cristos, membrii aleşi care se vor completa curând] nu se va apropia”. Ps. 91:7.

După cum lumina soarelui răscumpărării se întunecă, tot aşa trebuie neapărat să se întunece şi lumina lunii Legii Mozaice, care în sacrificiile ei a preumbrit răscumpărarea. Nu mai este un lucru neobişnuit ca învăţătorii publici să spună că sacrificiile sângeroase ale lui Israel, cerute de Lege, au fost barbare. Odată, când au văzut prin adevărata lumină a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au apreciat declaraţia apostolului că sacrificiile lui Israel au fost preumbriri ale „jertfelor mai bune” pentru păcat; dar acum, refuzând antitipul, răscumpărarea, şi negând păcatul originar şi prin urmare orice nevoie de sacrificii pentru el — sacrificiile tipice sunt de asemenea respinse şi considerate barbare. Astfel ((593)) întunecarea luminii soarelui Evangheliei duce la întunecarea luminii lunii. „Luna se va preface în sânge”. Şi Ioel (2:10) adaugă: „stelele îşi pierd strălucirea”, ceea ce înseamnă că atunci când lumina Evangheliei se va întuneca, iar Legea va ajunge să fie privită numai ca o ceremonie sângeroasă, fără sens şi barbară, atunci învăţăturile celor douăsprezece stele ale Bisericii stabilite de Dumnezeu (apostolii) de asemenea vor dispărea din vedere — vor înceta să mai fie recunoscute drept îndrumători sau lumini.

După cum am văzut, Dumnezeu a recunoscut sau a stabilit pentru Biserică douăsprezece stele apostolice. De la acestea, de la lună şi de la soare urma să iasă toată iluminarea Bisericii. Şi de la acestea a ieşit adevărata lumină care a binecuvântat Biserica adevărată. Dar papalitatea, asumându-şi stăpânirea eclesiastică a pământului, a pus sau a „rânduit” diferite stele, lumini, „autorităţi”, „teologi”, pe firmamentul ei; iar diferitele denominaţii protestante au făcut la fel, până când mulţimea lor nu se poate număra. Dar Dumnezeu, în timp ce a prevăzut ajutoare, evanghelişti şi învăţători pentru Biserica Sa adevărată, nu i-a rânduit cu autoritate de lumini sau stele. Dimpotrivă, toţi urmaşii Săi credincioşi sunt instruiţi să accepte ca lumină numai acele raze de adevăr care sunt văzute că vin de la soare, de la lună şi de la cele douăsprezece stele rânduite pentru acest scop.

Toţi ceilalţi din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie lumini aprinse şi strălucitoare şi să nu-şi pună lumina sub baniţă, ci aşa să strălucească încât să slăvească pe Tatăl lor din ceruri. Cuvântul stea (greceşte aster) nu este folosit în privinţa vreunuia dintre credincioşi (în afara apostolilor) când se referă la ei în viaţa de acum; ci este folosit cu referire la cei care se depărtează de adevăr şi devin „încrezuţi”, învăţători mincinoşi, „umflaţi de mândrie deşartă”, care aspiră să fie consideraţi autorităţi în acelaşi sens ca apostolii ((594)) şi care sunt denumiţi „stele rătăcitoare” şi „apostoli mincinoşi”. 2 Cor. 11:13; Apoc. 2:2; Iuda 13.

Dimpotrivă, Scripturile evidenţiază peste tot făgăduinţa că luminătorii credincioşi, smeriţi din timpul actual, vor fi în curând împreună cu Cristos sămânţa glorioasă şi onorată a lui Avraam — „ca stelele cerului”. Dar aceştia nu vor străluci în „cerurile” actuale care vor trece curând cu mare zguduire — nu, ci în „cerurile noi” — noua împărăţie eclesiastică a Veacului Milenar. Despre această clasă şi despre acest timp al învierii profetul Daniel (12:3) spune: „Cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor îndruma pe cei mulţi spre dreptate vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci”. Apostolul Pavel vorbeşte de asemenea despre gloria viitoare a Bisericii la prima înviere, spunând că gloria acestora se va deosebi după cum „o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea”.

Ei bine, dacă Dumnezeu a rânduit numai douăsprezece stele ca lumini pentru Biserica Sa, după cum este reprezentat în Apocalipsa (12:1), nu este oare o mare greşeală ca papii şi episcopii să se considere succesorii apostolilor — de asemenea stele? Şi nu este oare un fapt că unii dintre aşazişii „critici radicali” se consideră şi sunt consideraţi de alţii ca fiind egali sau chiar superiori apostolilor, ca luminători, stele? Şi nu arată ei şi alţii acest lucru prin propovăduirea propriilor idei, prin răspândirea propriilor lumini asupra diferitelor subiecte, fără a considera necesar să consulte sau să dea ca dovadă cuvintele apostolilor inspiraţi? Şi dacă mai citează sau se mai referă cumva la lumina adevăratelor stele, învăţăturile celor doisprezece apostoli, nu este aceasta numai ca să-şi confirme vederile sau lumina lor, mai degrabă decât să arate că învăţătura este lumină de la stelele apostolice? Şi într-adevăr lumina acestor stele false, „stele rătăcitoare”, este de obicei atât de opusă celei ((595)) a celor doisprezece apostoli inspiraţi, încât cu greu pot găsi în scrierile acestora un text care să le convină.

În profeţia Domnului nostru aceste lumini adevărate ale stelelor sunt socotite ca parte din Lumina Soarelui Evangheliei, care s-a întunecat, şi-a pierdut strălucirea; în timp ce stelele false, înţelepţii în felul lumii, luminile rânduite de oamenii din cerurile actuale, sunt reprezentate ca făcând un mare spectacol în coborârea lor la stările pământeşti — abandonându-şi proeminenţa care odată a fost întrucâtva spirituală, şi în coborârea învăţăturilor lor la nivelul moraliştilor şi filosofilor pământeşti — la nivelul politicii de cetăţenie creştină.

Clătinarea cerurilor eclesiastice simbolice menţionată în aceeaşi relaţie contextuală, are într-o măsură de-a face cu aceste lumini ale creştinătăţii care coboară pe un plan de învăţare publică mai scăzut. Această clătinare ar însemna tocmai ceea ce vedem în toate părţile — o clătinare a crezurilor şi dogmelor creştinătăţii, care, din cauza amestecului cu erori, produc confuzie ori de câte ori se face referire la ele — ca, de exemplu, doctrina copilaşilor aleşi şi nealeşi; doctrina chinului veşnic pentru toţi cei care nu sunt sfinţi, biruitori etc.

Ca o consecinţă, mulţi dintre cei înţelepţi în felul lumii care strălucesc în faţa publicului fac deja toate eforturile să distragă atenţia de la toate aceste subiecte. Ce alte subiecte pot găsi ei decât fie adevărata, fie falsa doctrină despre alegere, şi fie adevărata, fie falsa idee despre prevederile lui Dumnezeu pentru viaţa viitoare a omenirii? Necunoscând adevăratul plan divin al veacurilor şi nedorind să trezească controversă în privinţa iadului şi a osândirii pruncilor, ce pot predica aceşti predicatori-stele, ca să atragă atenţia lumii asupra lor?

Ei pot abandona în întregime temele spirituale şi să coboare la nivelul omului natural, la probleme de reformă ((596)) morală şi politică. Pot vizita cartierele sărace şi să predice Evanghelia împotriva sărăciei. Se pot alătura cruciadelor pentru cetăţenie creştină etc. Iar aceste lucruri vor angaja tot mai mult pe aceste stele ale amvonului; în timp ce alţii vor crea senzaţie întrecând pe cei mai iluştri necredincioşi în declaraţii despre ceea ce ei nu cred; ridiculizând relatarea Bibliei despre căderea adamică în păcat şi despre ideea de a fi mântuit din ceva ce este un mit, potrivit teoriei evoluţiei.

Cine nu poate vedea aceste semne împlinindu-se astăzi peste tot! Dar soarele, luna şi cele douăsprezece stele sunt numai parţial întunecate până acum; cu toate acestea, multe din stelele false au căzut de la orice pretenţie a strălucirii Evangheliei la nivelul înţelegerii maselor în faţa cărora ele strălucesc.

În acelaşi timp, Luca (21:25, 26) adaugă şi alte semne ale acestui timp: „Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor [elementele agitate şi nelegiuite]. Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ [în societate], căci puterile cerurilor vor fi zguduite”.

Marea şi valurile urlânde simbolizează masele agitate ale omenirii, strunite dar nu restrânse complet, prin legile şi reglementările societăţii. În ultimii douăzeci de ani fiecare a auzit ceva din acest „urlet”, cu ocazionale izbucniri furtunoase izbind ca valurile seismice uriaşe pământul [ordinea socială] şi căutând să-l înghită. Reţinute un timp, aceste valuri cresc în greutate şi forţă; şi, după cum este arătat profetic, este numai o chestiune de câţiva ani până când toţi munţii [împărăţiile] se vor „zgudui în inima mărilor”, în anarhie (Ps. 46:1, 2). Toate ziarele, care nu sunt sub controlul bogăţiei, dau glas urletului clasei „mării” agitate; iar celelalte, deşi fără să vrea, trebuie să transmită ecoul urletelor, ca o chestiune de ştiri. Aceasta este, într-o perioadă de pace relativă, ((597)) ceea ce cauzează „strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă”.

Şi fiindcă oamenii încep să înţeleagă că urletul mării şi neliniştea se datorează în mare măsură declinului superstiţiei şi al influenţei eclesiastice, şi pe măsură ce văd tot mai mult puterile cerurilor (crezurile şi sistemele sectare) clătinându-se, inimile lor sunt cuprinse de frică — de frica lucrurilor care vin pe pământ (societate); dar sforţările încordate care se fac acum pentru restabilirea şi unificarea puterii şi influenţei sectare vor avea succes în mare măsură numai pentru un timp scurt; pentru că în mod sigur acestea se vor dezintegra complet.

„Atunci [în acelaşi timp] se va arăta în cer semnul [mărturia, dovada] Fiului Omului”, adică dovada sau mărturia celei de-a doua veniri a Fiului Omului.

Să nu pierdem din vedere faptul că toată această profeţie este dată ca răspuns la anumite întrebări, una dintre ele fiind: „Care va fi semnul prezenţei Tale” la a doua venire? Având în minte faptul că puţini L-au recunoscut pe Mesia la prima Sa venire, şi că chiar aceia au avut îndoieli şi temeri asupra acestui subiect o perioadă considerabilă de timp, ei au dorit să ştie cum vor fi siguri că Îl vor recunoaşte. La prima venire Domnul S-a arătat şi a fost atestat prin semne — prin cuvintele şi lucrările Sale minunate şi de către Ioan Botezătorul. Ce semn trebuiau ei să aştepte ca indiciu al celei de-a doua prezenţe ale Sale, a fost întrebarea lor punctuală.

Răspunsul Domnului nostru i-a asigurat că poporul Său nu va fi lăsat fără un semn potrivit şi suficient; dar despre caracterul acestui semn n-a zis nimic. „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului.” Acesta va fi suficient pentru cei credincioşi, veghetori ai lui Dumnezeu, dar nu este intenţionat pentru alţii. Această clasă a văzut şi a înţeles semnele sau dovezile primei Sale veniri, în timp ce masele ((598)) Israelului nominal n-au putut discerne semnele timpurilor lor; şi Dumnezeu n-a vrut ca alţii să le discearnă; ca atare multe din cuvintele minunate ale vieţii au fost spuse în pilde şi în limbaj tainic, pentru ca văzând să nu poată vedea şi auzind să nu poată înţelege, fiind nevrednici de lumina care atunci era cuvenită numai pentru cei credincioşi. Tot aşa va fi şi în privinţa semnului sau dovezii prezenţei a doua a Domnului. Nu va fi vădit pentru toată omenirea: poate fi recunoscut numai de israeliţii adevăraţi, şi ei trebuie să fie oneşti — fără prefăcătorie.

Cuvântul semn (Matei 24:30) în greacă este seemion şi are semnificaţia de dovadă sau mărturie, aşa cum este ilustrat în următoarele cazuri:

„Isus a mai făcut ... multe alte semne.” Ioan 20:30.

„Domnul ... dând să se facă semne şi minuni prin mâinile lor [Pavel şi Barnaba].” Fapt. 14:3.

„Limbile sunt un semn ... pentru cei necredincioşi.” 1 Cor. 14:22.

„Într-adevăr, dovezile unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne” etc. 2 Cor. 12:12.

Prin urmare, „Se va arăta ...semnul Fiului Omului” nu înseamnă că ucenicii Domnului care vor fi atunci în viaţă Îl vor vedea, ci ei vor avea un indiciu sau o mărturie a prezenţei Sale la vremea aceea. Semnele prezenţei a doua a Domnului nostru vor fi găsite în armonie cu mărturia profeţilor* şi vor fi confirmate de ea, aşa cum a fost cazul şi la prima venire. Luca 24:44-46.

*Vol. II. cap. 5, 6, 7.

„În cer”: Semnul sau dovada parousiei Sale va fi dată în cer. Nu în cerul prezenţei Tatălui şi în faţa sfinţilor îngeri, ci în cerul simbolic, cerul eclesiastic, acelaşi cer despre care versetul precedent ne spune că va fi atât de tare clătinat încât stele vor cădea din el. În acest cer — clasa spirituală ((599)) declarată — va fi vizibilă mai întâi mărturia prezenţei Domnului nostru. Unii vor „vedea” împlinirea declaraţiilor profetice în privinţa acestei zile a prezenţei a doua, în desfăşurarea minunată a planului divin al veacurilor, şi o vor recunoaşte ca unul din semnele prezenţei Sale (Luca 12:37). Judecata Babilonului, a creştinătăţii, socială şi eclesiastică, este încă un semn că Judecătorul a venit şi Se socoteşte mai întâi cu cei cărora, în calitate de administratori, le-a încredinţat averile Sale (Mat. 25:19; Luca 19:15). „Judecata începe de la casa lui Dumnezeu”; şi aceasta înseamnă confuzie şi consternare printre doctorii şi preoţii de seamă de acum, când încearcă să-şi reconcilieze doctrinele, practicile şi credinţa, cum a însemnat pentru fariseii, preoţii de seamă şi doctorii în Lege la prima prezenţă a Domnului nostru — chiar dacă prezenţa a fost negată atunci, ca şi acum.

Dar la prima prezenţă, umilii israeliţi adevăraţi, pe care Dumnezeu i-a socotit vrednici, n-au fost încurcaţi, ci luminaţi, aşa încât Domnul nostru le-a putut spune: „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că mulţi proroci şi oameni drepţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi şi nu le-au auzit” (Mat. 13:16, 17). La fel acum în a doua prezenţă a Fiului Omului, clarificarea Cuvântului divin, discernerea planului divin care arată şi timpurile şi perioadele divine, şi confuzia peste „Babilon”, sunt dovezi satisfăcătoare ale prezenţei Împăratului.

„Atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului.” Mat. 24:30.

Popoarele pământului nu vor vedea semnul sau dovada prezenţei Domnului dată numai în „ceruri”, în acelea cel puţin nominal spirituale — în biserici — şi apreciată numai de către cei fără prefăcătorie dintre ei. Ele nici ((600)) nu-L vor vedea pe Domnul Însuşi prin vederea naturală, căci El nu mai este din carne şi să poată fi văzut de către cei din carne*. Trebuie să ne amintim cuvintele Domnului nostru: „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea” (Ioan 14:19). Cuvintele apostolului către Biserică de asemenea trebuie reţinute — că toţi trebuie să fim „schimbaţi” şi făcuţi fiinţe spirituale ca Domnul nostru, înainte de a-L putea „vedea aşa cum este” (1 Cor. 15:51-53; 1 Ioan 3:2). Popoarele pământului, dimpotrivă, vor vedea norii strâmtorării şi confuziei care vor însoţi clătinarea „cerului” şi îşi vor da seama că este o furtună care va clătina şi „pământul” (vezi Evr. 12:26, 27) şi în acel timp va fi şi o mare bocire a tuturor, legată de acel mare timp de strâmtorare, iar în cele din urmă toată omenirea, la terminarea furtunii, va discerne, va recunoaşte pe noul Împărat cu ochii înţelegerii şi oamenii vor plânge pentru păcatele lor, şi că în orbirea lor L-au respins — mai întâi evreii. Vezi Zah. 12:10-12.

*Vol. II, cap. 5

„El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.” Mat. 24:31.

Această lucrare va fi în progres în acest interval — în „seceriş”. Îngerii (mesagerii noului Împărat al pământului), vor face o lucrare de separare, nu între biserică şi lume, ci o lucrare de separare în biserica nominală — printre cei mărturisiţi cu numele, „cerul” actual. Această lucrare este reprezentată prin diferite descrieri simbolice — adunarea în grânar a grâului dintre neghină (Mat. 13:30); adunarea peştilor buni în vase şi aruncarea în mare a peştilor nepotriviţi prinşi în năvodul Evangheliei (Mat. 13:47-49); adunarea mărgăritarelor (Mal. 3:17); chemarea „poporului Meu” afară din Babilon ((601)) (Apoc.18:4); strigătul de la miezul nopţii către fecioare, care desparte pe cele înţelepte de cele neînţelepte (Mat. 25:6); iar în această profeţie este adunarea „celor aleşi” dintre toţi nealeşii din creştinătate, din cele patru vânturi — din toate punctele cardinale.

Noi nu trebuie să aşteptăm să apară îngeri spirituali cu aripi şi să zboare prin aer sunând dintr-o trâmbiţă mare, şi răpind de ici şi de colo pe unii dintre sfinţi — aşa cum nu trebuie să aşteptăm nici să devenim peşti literali şi să fim puşi în coşuri literale, sau boabe literale de grâu care să fie puse în grânar. Îngerii sau mesagerii folosiţi de Domnul nostru în această adunare a secerişului vor fi, credem noi, mesageri aşa cum a folosit în serviciul Său în tot veacul acesta — servitori pământeşti, concepuţi de Spiritul Său sfânt — „creaţii noi în Hristos Isus”.

Înţelegem că „trâmbiţa” răsunătoare este „trâmbiţa jubileului” antitipică, „a şaptea trâmbiţă”, tot atât de simbolică precum sunt şi cele şase precedente (Apoc. 11:15-18), care n-au scos, nici una dintre ele, nici un sunet literal. Aceasta sună simbolic începând din octombrie 1874 şi va continua până la sfârşitul Mileniului. Cu începutul acestei trâmbiţe a început „secerişul” şi adunarea şi separarea, care trebuie să continue până când „cei aleşi”, „grâul”, vor fi adunaţi toţi din cerurile actuale (sistemele eclesiastice) — la Domnul. „Îngerii” (mesagerii) sunt cei ce duc mesajul Cuvântului Domnului care produce separarea şi adună pe aleşii Săi la El.

Privilegiul poporului credincios al lui Dumnezeu care în prezent este transferat din întuneric în lumina minunată — al celor cărora li se permite să vadă şi să audă lucrurile pe care alţii nu le văd şi nu le aud, este să fie lucrători împreună cu Domnul lor ca îngeri ai Săi — mesagerii sau servitorii Săi — în acest aspect şi în toate celelalte aspecte ale lucrării, de-a lungul veacului. Prin harul Său, aceştia ((602)) au arat, au semănat, au grăpat şi au udat, iar acum aceeaşi clasă poate să şi secere cu Secerătorul Principal.

Cât de aproape este Împărăţia lui Dumnezeu

„De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara* este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că El [Împărăţia lui Dumnezeu — Luca 17:21] este aproape, la uşi. Adevărat vă spun, nu va trece generaţia aceasta până nu se vor întâmpla toate acestea. Cerul şi pământul [ordinea eclesiastică şi socială de astăzi] vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece nicidecum.” Mat. 24:32-35.

*Evreii împărţeau anul lor în două sezoane: vara şi iarna.

Necredincioşii s-au agăţat de acest pasaj pretinzând că în mod evident n-a fost împlinit, şi ca atare dovedeşte că Domnul nostru a fost un profet mincinos. Ei aplică profeţia în întregime la necazurile legate de căderea statului naţional Israel, în anul 70 d. Cr., şi remarcă dispreţuitor că generaţia aceea şi multe altele au trecut fără a vedea împlinirea „tuturor acestor lucruri”. Răspunsul nostru la aceasta este, desigur, că profeţia Domnului nostru nu este înţeleasă — că ea s-a referit numai în parte la strâmtorarea asupra Israelului, care a culminat în anul 70 d. Cr.

Dar pentru a răspunde la obiecţie, anumiţi scriitori creştini au ajuns să susţină că cuvintele „generaţia aceasta” înseamnă de fapt acest neam, evreii, nu va trece până când toate aceste preziceri se vor împlini.

Dar noi trebuie să contestăm această interpretare din câteva motive:

(1) Deşi se poate spune că cuvintele „generaţie” şi „neam” vin dintr-o rădăcină sau punct de plecare comun, totuşi ele nu sunt identice; şi în utilizare scripturală cele două cuvinte sunt cu totul distincte.

((603))

Să observăm că în Noul Testament, când cuvântul generaţie este folosit cu sensul de neam sau urmaşi, este întotdeauna din cuvântul grecesc gennema (ca în Matei 3:7; 12:34; 23:33; Luca 3:7) sau din genos (ca în 1 Petru 2:9). Dar în cele trei relatări ale acestei profeţii, Domnului nostru I se atribuie folosirea unui cuvânt grecesc cu totul diferit (genea), care nu înseamnă neam, ci are aceeaşi semnificaţie ca şi cuvântul nostru generaţie. Alte utilizări ale acestui cuvânt grecesc (genea) dovedesc faptul că nu este folosit cu semnificaţia de neam, ci cu referire la oameni care trăiesc în acelaşi timp, contemporani. Cităm ca dovadă: Mat. 1:17; 11:16; 12:41; 23:36; Luca 11:50, 51; 16:8; Fapt. 13:36; Col. 1:26; Evr. 3:10.

(2) Domnul nostru nu S-a putut referi la neamul evreiesc şi ar fi fost nepotrivit să folosească un cuvânt grecesc cu semnificaţia de neam, deoarece neamul evreiesc n-a fost subiectul întrebării apostolilor şi nici al profeţiei Domnului ca răspuns la ea. Israelul de abia că este menţionat în profeţie, şi dacă ar fi spus: Acest neam nu va trece până nu se vor împlini toate, ar fi lăsat problema deschisă pentru întrebarea la care sau la ce neam Se referea, deoarece nu este indicat nici un neam anume. De aceea, dacă cuvântul ar însemna neam, ar fi tot atât de potrivit să se spună că se referă la neamul omenesc, cum ar fi şi să se spună că se referă la neamul evreiesc.

Dar înţelegând că genea aici, ca şi în alte locuri, înseamnă generaţie, şi recunoscând că cuvintele Domnului nostru au fost o profeţie care cuprinde tot Veacul Evanghelic, nu avem nici o dificultate să înţelegem că declaraţia înseamnă: „Această generaţie [care va fi martora semnelor de care sau interesat apostolii şi care tocmai au fost enumerate de către Domnul nostru — şi anume: întunecarea soarelui, a lunii şi căderea stelelor] — această generaţie nu va trece până nu se vor împlini toate acestea”. Cu alte cuvinte, semnele menţionate se vor întâmpla în perioada unei generaţii la încheierea veacului.

((604))

Înmugurirea smochinului poate să fi fost o remarcă întâmplătoare, dar noi înclinăm să credem că n-a fost. Împrejurarea specială relatată, în care Domnul nostru a blestemat un smochin care nu avea roade şi care s-a uscat imediat (Mat. 21:19, 20), ne face să credem că se poate înţelege că smochinul din această profeţie semnifică naţiunea iudee. Dacă este aşa, acest semn se împlineşte vizibil; pentru că, nu numai că mii de israeliţi se întorc în Palestina, ci, aşa cum ştim cu toţii, mişcarea sionistă a luat acum aşa proporţii încât să justifice convenţiile reprezentanţilor din toate părţile lumii de a se întâlni an de an pentru a pune într-o formă practică propunerea de reorganizare a unui stat evreu în Palestina. Aceşti muguri vor prospera, dar nu vor face roade perfecte înainte de octombrie 1914 — sfârşitul deplin al „timpurilor neamurilor”.

O „generaţie” poate fi socotită ca echivalentul unui secol (practic limita prezentă) sau o sută douăzeci de ani, viaţa lui Moise şi limita scripturală (Gen. 6:3). Socotind o sută de ani din 1780, data primului semn, limita ar ajunge la 1880; şi, după înţelegerea noastră, fiecare punct prezis a început să se împlinească la acea dată; timpul „secerişului” sau strângerii începând din octombrie 1874; organizarea Împărăţiei şi luarea de către Domnul nostru a marii Sale puteri ca Împărat, în aprilie 1878; şi timpul de strâmtorare sau „ziua mâniei” care a început în octombrie 1874 şi se va sfârşi în jurul lui 1915; şi înmugurirea smochinului. Cei care doresc pot spune fără a fi nepotrivit că secolul sau generaţia s-ar putea socoti tot aşa de potrivit de la ultimul semn, căderea stelelor, ca şi de la primul, întunecarea soarelui şi a lunii: şi un secol care ar începe la 1833 ar fi încă departe de a fi sfârşit. Mulţi sunt în viaţă care au fost martorii semnului căderii stelelor. Cei care umblă cu noi în lumina adevărului prezent nu aşteaptă să vină lucrurile care sunt deja aici, ((605)) ci aşteaptă terminarea evenimentelor care sunt deja în desfăşurare. Sau, deoarece Învăţătorul a spus, „Când veţi vedea toate aceste lucruri”, şi deoarece „semnul Fiului Omului în cer”, înmugurirea smochinului şi adunarea „aleşilor” sunt socotite printre semne, n-ar fi nepotrivit să socotim „generaţia” de la 1878 până la 1914 — 36 de ani şi jumătate — cam media vieţii umane astăzi.

„Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni, nici chiar îngerii din ceruri, ci numai Tatăl” (Mat. 24:36, manuscrisul sinaitic. Compară cu Marcu 13:32, 33). „Luaţi seama: vegheaţi şi rugaţi-vă căci nu ştiţi când va fi timpul acela.”

Pentru mulţi, aceste cuvinte par să implice mult mai mult decât exprimă ele: ei se gândesc la ele ca şi cum ar pune un lacăt şi ar face inutile toate profeţiile Bibliei — ca şi cum Domnul nostru ar fi spus: „Nimeni nu va şti niciodată”, în timp ce El a spus doar, „Nimeni nu ştie [acum]”, referindu-Se numai la persoanele care-L ascultau — cărora nu era potrivit să le fie revelate timpurile şi perioadele exacte. Cine se poate îndoi că „îngerii din cer” şi „Fiul” ştiu acum, pe deplin şi clar, lucrurile care au înaintat atât de aproape de împlinire? Şi dacă ei nu sunt acum împiedicaţi de a cunoaşte, după declaraţia din acest verset, nici sfinţii Domnului acum nu sunt împiedicaţi sau restrânşi de acest verset să caute o înţelegere a întregului adevăr „scris mai înainte pentru învăţătura noastră”. Într-adevăr, deoarece în mare măsură n-a fost voinţa Tatălui ca poporul Lui atunci, nici până la vremea când au fost rupte* „peceţile”, să cunoască data, de aceea Domnul nostru a descris mersul evenimentelor şi i-a asigurat că dacă vor veghea şi se vor ruga şi vor continua astfel să fie credincioşi, la timpul potrivit ei nu vor fi lăsaţi în întuneric, ci vor vedea şi vor şti.

*Vol. II, cap. 2 şi 3

((606))

Dumnezeu, prin profetul Daniel, a arătat că în acest timp „cei înţelepţi vor înţelege” viziunea şi profeţia, şi „nici unul din cei răi nu va înţelege” (Dan. 12:9, 10). Apostolul Pavel adaugă la aceasta: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ”, deşi în acest fel va veni peste toată lumea. „Vegheaţi deci tot timpul [pentru ca la timpul cuvenit să puteţi şti] şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla.”

Ca în zilele lui Noe, „n-au ştiut nimic”

„Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la prezenţa [greceşte parousia] Fiului Omului. Căci, aşa cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic ... tot aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului.” Mat. 24:37-39.

Punctul real al acestei ilustraţii este trecut cu vederea de către mulţi care, fără nici o autoritate din cuvintele Învăţătorului, presupun că aici este evidenţiată asemănarea între răutatea din zilele lui Noe şi răutatea din zilele prezenţei lui Cristos. Dar în timp ce o astfel de comparaţie ar putea fi admisă şi potrivită, faptul este că o astfel de comparaţie n-a fost făcută, ci evitată. Comparaţia făcută este în privinţa neştiinţei.

Numai Noe şi familia lui au ştiut, poporul n-a ştiut, ci a continuat ca de obicei — căsătorindu-se, sădind, construind, mâncând şi bând. Tot aşa, în timpul prezenţei lui Cristos la sfârşitul acestui veac şi în timp ce marele timp de strâmtorare este iminent, singurii care vor şti despre prezenţa Lui sau vor avea o înţelegere clară despre ceea ce vine, sau de ce, sau despre rezultat, vor fi poporul Domnului. Ceilalţi „nu vor şti”.

În Luca (17:26-29) se dă aceeaşi învăţătură; şi atât cei din jurul lui Noe cât şi cei din jurul lui Lot sunt indicaţi a fi fost ((607)) în neştiinţă de strâmtorările iminente din zilele lui Noe şi din zilele lui Lot, aşa cum oamenii de acum vor fi în neştiinţă de strâmtorarea care vine în zilele Fiului Omului — după ce El a venit şi este prezent. Noi vedem acest lucru împlinit astăzi în jurul nostru. Lumea este fricoasă şi nedumerită, dar ea nu-şi dă seama de prezenţa Fiului Omului şi de socotelile „secerişului” care se desfăşoară acum. Chiar dacă pot presupune cu aproximaţie strâmtorarea care vine, ei nu pot bănui binecuvântarea care o urmează.

„La fel va fi şi în ziua când Se va arăta [Se va face cunoscut — întâi «fecioarelor» veghetoare, mai târziu în strâmtorare tuturor oamenilor] Fiul Omului [deja prezent]. În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei, iar bunurile lui în casă, să nu se coboare să le ia; şi cine va fi la câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă. Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot. Cine va căuta să-şi scape viaţa [prin compromisuri ale conştiinţei şi rămânere în Babilon], o va pierde; şi cine o va pierde [va sacrifica interesele vieţii actuale], o va păstra” — veşnic. Luca 17:30-33.

Astfel aplică Evanghelia lui Luca aceste cuvinte (deja analizate mai sus) la încheierea Veacului Evanghelic — la „ziua când Se va arăta Fiul Omului”.

„Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot”, este prevenirea clară a Domnului nostru. Ce puţin potrivit ar fi acest îndemn dacă s-ar aplica la cei care au fugit din Iudeea în anul 70 d. Cr.; dar ce plin de forţă este ca o prevenire pentru poporul lui Dumnezeu de acum, la încheierea Veacului Evanghelic. Când aflăm că Babilonul este condamnat şi auzim mesajul Domnului, „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!”, este într-adevăr ca vocea mesagerilor care i-au zorit pe Lot şi pe familia lui să iasă afară din Sodoma, zicând: „Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din Câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri!” Gen. 19:17.

((608))

Ilustraţia este întărită când ne amintim că creştinătatea este „cetatea cea mare [Babilonul], care în înţeles duhovnicesc se numeşte Sodoma”. Apoc. 11:8.

Soţia lui Lot, după ce a început să fugă aşa cum a fost îndrumată, „s-a uitat înapoi”, regretând lucrurile lăsate în urmă: şi la fel este cu unii care fug acum din Babilon la muntele (Împărăţia) Domnului; ei sunt mai în armonie cu lucrurile din urmă decât cu lucrurile din faţa lor. Numai aceia care îşi fixează afecţiunea pe lucrurile de sus şi nu pe cele de jos vor alerga alergarea până la sfârşit. Perseverenţa sfinţilor izvorăşte dintr-o deplină consacrare a inimii; ceilalţi nu vor reuşi să alerge aşa încât să obţină marele premiu.

Unul va fi luat şi altul va fi lăsat

„Vă spun că în noaptea aceea doi inşi vor fi în acelaşi pat: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.” Luca 17:34; omis de Matei.

Domnul ne informează prin profet că deşi dimineaţa milenară se apropie, odată cu ea se apropie şi o noapte (Isa. 21:12). Aceasta va fi o noapte de strâmtorare, iar în prima parte a ei sfinţii vor fi scoşi din Babilon. „Patul” de aici, în armonie cu folosirea acestui cuvânt de către Isaia (28:20), poate fi interpretat că simbolizează crezurile omeneşti care sunt destul de lungi pentru „pruncii” în Cristos, dar prea scurte pentru ca un „bărbat” dezvoltat să se întindă în el. Acest lucru este adevărat în legătură cu diferitele „învăţături ale oamenilor”, care înlocuiesc, dar care sunt foarte diferite de învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, ale căror lungimi şi lăţimi depăşesc cunoştinţa omenească. De exemplu, doctrina Alegerii, aşa cum este învăţată de prietenii noştri calvinişti, este un „pat” cu totul suficient pentru odihna multora care sunt numai „prunci” în Cristos, ale căror simţuri n-au fost niciodată bine deprinse; dar cum în lumina cunoştinţei zilei prezente pruncii se trezesc şi cresc în har şi cunoştinţă, ei vor găsi cu siguranţă vechiul pat al crezului lor prea scurt pentru confort; şi cum ((609)) fiecare încearcă să se învelească în promisiunile lui Dumnezeu îngustate printr-o teologie eronată, acesta nu se poate acoperi în mod satisfăcător; îndoielile se strecoară şi-l înfioară de teamă că la urma urmei nu este sigur că el şi toţi prietenii lui sunt printre „aleşi”, şi curând astfel de creştini dezvoltaţi găsesc o uşurare să iasă dintr-o astfel de situaţie neplăcută; şi acestora Dumnezeu le trimite în general lumina adevărului prezent ca să-i conducă la un „loc larg” de odihnă adevărată, prevăzut cu învelitori din abundenţă pentru toţi cei care caută să cunoască şi să facă voia Tatălui. Alţii însă, marea majoritate, rămân cu totul satisfăcuţi şi se simt confortabil în diferitele lor pătuţuri, pentru că ei sunt „prunci” şi nu „bărbaţi” în cunoştinţa şi experienţa creştină. „Unul va fi luat, şi altul lăsat.”

„Atunci, doi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.” Mat. 24:40.

„Ţarina este lumea”, a explicat Domnul nostru; şi în acest discurs reprezintă o stare din afara „casei” nominale — din afara Babilonului. Astfel suntem învăţaţi că nu toţi „care vor ieşi” vor fi „adunaţi”, ci că „mărgăritarele” vor fi căutate oriunde s-ar găsi ele — „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”, şi în această strângere a secerişului El Îşi adună mărgăritarele — strângând pe „aleşii” Săi, pentru a fi comoştenitori în Împărăţia Sa.

„Două femei vor măcina la moară: una va fi luată şi alta va fi lăsată.” Mat. 24:41; Luca 17:35.

O moară este un loc unde se pregăteşte hrana: slujitorii bisericeşti şi şcolile teologice macină hrana spirituală pentru „Babilon” şi produc un măciniş foarte sărac — nu un „nutreţ sărat”. Este în creştere plângerea că hrana furnizată este în mare măsură coji şi pleavă, care nu vor susţine viaţa şi puterea spirituală: şi fiecare măcinător este obligat să prepare ceea ce i se dă lui de către propria sa denominaţie, şi nu poate să-şi păstreze poziţia şi totuşi să dea „hrană la timpul potrivit”, „nutreţ sărat” pentru casa credinţei. În consecinţă, „adevărul pe care-l avem” îi adună pe unii dintre măcinători şi-i lasă pe ((610)) alţii — unul este luat, iar altul lăsat. Cei care sunt loiali lui Dumnezeu şi turmei Sale vor fi luaţi; toţi ceilalţi vor fi lăsaţi. În timp ce lumea şi bisericile nominale declară că acesta este un timp de unire şi de „alianţă”, Dumnezeu declară că acesta este un timp de separare. Isa. 8:12.

Unde sunt adunaţi — atracţia

„Şi răspunzând, ucenicii I-au zis: «Unde, Doamne?» [Unde vor fi luaţi aceştia?] Iar El le-a spus: «Unde va fi trupul [stârvul, hrana], acolo se vor strânge şi vulturii».” Mat. 24:28; Luca 17:37.

Lecţia este că în ziua aceea, când Domnul va aduna pe „aleşii” Săi din cele patru vânturi ale cerului — din toate părţile Bisericii — El îi va atrage aşa cum vulturii sunt atraşi de hrană, pentru care ei au ascuţime a văzului şi a apetitului; că la timpul cuvenit Domnul va da hrana potrivită, şi poporul Său adevărat o va recunoaşte şi se va aduna la ea; cei pregătiţi şi vrednici vor fi luaţi, iar ceilalţi lăsaţi.

Hrana „adevărului pe care-l avem” dată acum de Domnul nostru şi adunarea sfinţilor Săi prin ea şi la ea, corespund exact cu descrierea acestei profeţii. Chemarea actuală nu este să iasă dintr-o „moară” pentru a intra în altă „moară”; nici să iasă dintr-un „pat” pentru a intra în altul cam de aceeaşi mărime. Nu este adunarea de către un om sau de către mai mulţi oameni la el sau la ei, într-o nouă denominaţie; ci o strângere împreună la Cristos Însuşi, adevăratul şi singurul Stăpân şi Învăţător. Unde şi când a existat vreodată înainte o astfel de recunoaştere publică a tuturor celor care se încred în sângele preţios al lui Cristos şi care sunt consacraţi Lui, ca o singură casă a credinţei — toţi fraţi — şi un singur Legiuitor, Cristos, indiferent de crezurile şi dogmele umane asupra altor subiecte? Niciodată şi nicăieri, din zilele apostolilor, în măsura în care putem noi judeca.

Mai mult, este vrednic de remarcat faptul că în legătură cu alte mişcări a existat mare abilitate umană, oratorie etc., dar nu cu actuala strângere la Domnul. Aici toată atracţia este adevărul, hrana spirituală pe care o dă Domnul; înfloriturile ((611)) şi oratoria umană îşi găsesc puţin loc de exercitare aici; ele lipsesc dar nu este o pierdere. Cei adunaţi şi cei care adună se strâng împreună pentru că „flămânzesc şi însetează după dreptate”: şi ei găsesc partea satisfăcătoare pe care Însuşi Domnul a dat-o; şi fiecare mănâncă din ea pentru sine.

Vegheaţi dacă vreţi să ştiţi

„Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce ceas vine Domnul vostru. Să ştiţi [să înţelegeţi motivul pentru care timpul hotărât este atât de ascuns în simboluri şi pilde] că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa.” Mat. 24:42, 43.

„Stăpînul casei” sau „gospodarul” dispensaţiei actuale nu este Domnul nostru, ci Adversarul nostru, diavolul, „dumnezeul veacului acestuia”, „domnul puterii văzduhului”, „stăpânitorul lumii acesteia”, care stăpâneşte acum pe fiii neascultării, orbind mintea tuturor celor care nu cred — ai căror ochi pentru înţelegere n-au fost unşi cu alifia pentru ochi a Domnului (2 Cor. 4:4; Efes. 2:2; Apoc. 3:18). Acest adversar este viclean şi foarte iscusit; şi foloseşte prompt orice cunoştinţă ar avea despre timpuri, perioade şi aranjamente divine ca să se opună planului divin, după cum spune Domnul nostru în declaraţia anterioară.

Metoda Tatălui ceresc faţă de Satan a fost să-l lase să meargă pe calea lui, în afară de cazurile în care ar veni în conflict cu planul divin, şi astfel să stăpânească uneltirile lui rele încât să le folosească pentru înaintarea planului divin. Ca atare Satan, deşi a cunoscut Biblia de mult, doar puţin a înţeles din ea, pentru acelaşi motiv pentru care n-a înţeles-o nici omul; pentru că este scrisă în pilde, simboluri şi figuri de stil. Iar acum că acestea îşi au timpul să fie înţelese, înţelegerea lor este limitată la cei ce au conducerea Spiritului sfânt, care, după cum a promis Domnul nostru, „vă va călăuzi în tot adevărul”, dar pe care lumea nu-l poate primi. Satan nu are Spiritul sfânt şi nu este condus de el, şi, prin urmare, mare parte din Cuvântul divin este o nebunie pentru el. Dar fără îndoială el a învăţat, aşa cum a învăţat şi lumea într-o oarecare măsură, că — „Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El” (Ps. 25:14). ((612)) De aceea, putem presupune că reprezentanţii lui, îngerii decăzuţi, sunt adesea prezenţi în micile adunări şi la studiile biblice etc. ale poporului cu adevărat consacrat, ca să afle câte ceva despre planul divin.

În ce mod şi-ar fi condus Satan afacerile diferit dacă ar fi ştiut mai devreme mai mult despre planul divin, putem numai presupune; dar avem mărturia clară a Domnului nostru că astfel de cunoştinţă din partea lui Satan ar fi făcut necesar un alt fel de sfârşit al Veacului Evanghelic şi un alt fel de început al Veacului Milenar decât a intenţionat şi a declarat Dumnezeu. Dar în loc să ştie şi să-şi pună casa în ordine, el a fost luat prin surprindere de parousia Domnului în 1874 şi de lucrarea „secerişului” începută atunci; aşa că, cu toate vicleşugurile şi înşelările lui, cu toate simulările luminii adevărate etc., „casa” lui, instituţiile actuale, vor suferi o prăbuşire completă. Pe măsură ce îşi dă seama de aceasta, el depune cele mai încordate eforturi să înşele — chiar recurgând, prin servitorii săi amăgiţi, la miracolele vindecării fizice, deşi el este prinţul bolii, suferinţei şi morţii (Evr. 2:14). Dar o casă dezbinată astfel împotriva ei înseşi va cădea în mod sigur; şi mare va fi căderea Babilonului: va cădea ca o mare piatră de moară aruncată în mare. Apoc. 18:21.

„De aceea şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” Mat. 24:44.

Aici „şi voi”, cei care cred, credincioşii Domnului, sunt menţionaţi în contrast cu Satan şi casa lui. Timpul prezenţei Domnului n-a putut fi cunoscut dinainte nici chiar de către sfinţi. Nici faptul prezenţei Domnului n-a fost recunoscut până după aproape un an din octombrie 1874, când bătaia Sa la uşă, prin cuvântul profeţilor şi apostolilor, a fost recunoscută. De atunci există nenumărate semne exterioare, dovezi ale prezenţei Fiului Omului; iar cei devotaţi Lui, pe măsură ce sunt adunaţi din cele patru vânturi ale cerului, sunt luaţi în casa Lui de ospăţ şi puşi să se aşeze la o masă aşa cum lumea n-a mai cunoscut, şi sunt serviţi, mai întâi de către Învăţătorul Însuşi, şi suplimentar unii de către alţii. Vezi Luca 12:37.

((613))

Distribuirea hranei la casa credinţei
— Matei 24:45-51; Luca 12:42-46 —

„Care este deci robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale.” Mat. 24:45-51; Luca 12:42-46.

Aluzia pare să fie aici că la timpul anumit indicat de profeţie — şi anume în timpul prezenţei Domnului, în timpul adunării celor aleşi — Domnul nostru, marele Servitor al poporului Său, va alege un canal pentru a distribui hrana la timpul cuvenit, chiar dacă şi alte canale sau „robi împreună cu el” vor fi folosiţi pentru a duce hrana la „casă”. Dar robul este numai un administrator, şi ar fi posibil să fie îndepărtat în orice moment dacă n-ar recunoaşte în mod deplin şi cuvenit, în toate amănuntele, pe Stăpân — pe marele Servitor al lui Dumnezeu şi al poporului Său — „Solul legământului” — Cristos.

Credincioşia din partea acestui administrator (atât faţă de „Stăpân” cât şi faţă de „robii împreună cu el” şi de „casă”) va fi răsplătită prin menţinerea lui ca administrator; atâta timp cât serveşte cu credincioşie poate continua şi poate servi casa credinţei cu lucruri noi şi vechi — hrană la timp potrivit — până la sfârşit, scoţând toate lucrurile preţioase din proviziile divine. Dar dacă va fi necredincios, va fi destituit cu totul şi trimis în întunericul de afară, în timp ce probabil altul îi va lua locul, supus aceloraşi condiţii.

După înţelegerea noastră, aceasta n-ar însemna că „robul acela” sau administratorul folosit drept canal pentru distribuirea „hranei la timp”, ar fi autorul acestei hrane, nici n-ar fi inspirat, nici infailibil. Dimpotrivă, putem fi siguri că oricine ar fi acela pe care Domnul îl va folosi ca agent de distribuire a adevărului, acesta va fi foarte umilit şi modest, precum şi foarte zelos pentru gloria Stăpânului; aşa că el nu se va gândi să pretindă calitatea de autor sau de proprietar al adevărului, ci doar îl va distribui cu zel, ca darul Stăpânului său, „servitorilor” Stăpânului său şi „casei”.

((614))

Orice alt spirit şi curs ar duce desigur la schimbarea administratorului. Acest lucru este arătat în detaliu de către Domnul nostru după cum urmează:

„Dar dacă acel rob [devine] rău [pierzându-şi credinţa] zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină» şi va începe să bată pe cei care sunt robi împreună cu el şi să mănânce şi să bea cu beţivii [din doctrinele lor false], stăpânul robului aceluia va fi prezent în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două şi-i va da partea împreună cu făţarnicii: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Mat. 24:48-51.

* * *

Domnul nostru a fost cel mai mare dintre toţi profeţii, şi profeţia Lui este de asemenea cea mai remarcabilă. Profeţiile lui Moise, ale lui Ieremia şi alte profeţii tratează mai ales despre respingerea şi readunarea Israelului trupesc. Profeţiile lui Isaia, pe lângă faptul că tratează despre Israelul trupesc, Îl arată pe Isus Cristos, Cel care a suferit pentru păcatele noastre şi de asemenea Cel care este o lumină pentru neamuri, şi despre deschiderea în final a tuturor ochilor orbi ai omenirii faţă de „adevărata lumină”. Daniel prezice venirea şi suprimarea lui Mesia, ungerea de la Cincizecime a sfântului sfinţilor, istoria puterilor neamurilor până la sfârşitul lor şi stabilirea Împărăţiei lui Mesia sub toată întinderea cerului. El arată de asemenea puterea persecutoare a micului corn papal, zdrobirea sfinţilor de către el în decursul veacului şi zilele aşteptării Împărăţiei etc. Dar nici un alt profet în afară de Domnul nostru nu ne-a dat detaliile necesare despre acest timp de „seceriş”, legându-le pe acestea de evenimentele proeminente observate de alţi profeţi.

Profeţia Domnului nostru, ca şi ale celorlalţi, este sub vălul unui limbaj simbolic şi parabolic, şi pentru acelaşi scop; ca „nici unul din cei răi să nu înţeleagă”, ci numai cei blânzi, oneşti şi credincioşi din poporul lui Dumnezeu — la timpul şi în modul cuvenit al lui Dumnezeu.

„Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi li se vorbeşte în pilde [„lucruri ascunse”], ca «măcar că văd, să nu vadă şi, măcar că aud, să nu înţeleagă».” Luca 8:10.