((209))
Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul IX
Botezul, mărturia și pecetea Spiritului sfânt al Împăcării
Botezul spiritului, numai unul — În trei părți — Semnificația acestui botez — „Cheile Împărăției cerului” — Alt botez al spiritului promis „peste orice făptură” — Semnificația lui — Rugăciunea pentru spirit — Mărturia spiritului — Importanța lui — Nici o pace cu Dumnezeu fără el — Puțini știu dacă-l au sau nu — „Acesta-i un lucru pe care aș dori să-l cunosc” — Cum să recunoaștem mărturia spiritului — Deosebirile de administrare — Mărturia spiritului — „Sfințiți prin Duh” — „Plini de Duh” — Pecetea spiritului — „Făgăduința” pe care o pecetluiește — Pentru ziua eliberării — Cea mai Înaltă realizare care trebuie căutată — Și păstrată
„În ziua Cincizecimii erau toți împreună în același loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde stăteau ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat pe fiecare dintre ei. Și toți au fost umpluți cu Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:1-4.
ZIUA Cincizecimii a fost foarte însemnată în istoria Bisericii Evangheliei. Ea a arătat că Răscumpărătorul nostru Se înfățișase înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ca Marele nostru Preot; că El prezentase înaintea Tatălui meritele sacrificiului Său sfârșit la Calvar cu cincizeci de zile înainte de aceasta; că Tatăl acceptase pe deplin sacrificiul și că drept urmare apostolii și credincioșii care acceptaseră pe Isus și care doreau să se apropie de Tatăl și să devină fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12) erau recunoscuți acum în această calitate — Spiritul sfânt mărturisind astfel acceptarea lor: de aceea este numit „Spiritul înfierii” în familia lui Dumnezeu. Era potrivit ca o chestiune atât de importantă ((210)) să fie clar demonstrată; era important nu numai ca apostolii și credincioșii să primească Spiritul sfânt, Spiritul favorii divine în inimile lor, ci și să aibă o manifestare exterioară care să fie o dovadă satisfăcătoare nu numai pentru ei, ci și pentru toți credincioșii de mai târziu, că Dumnezeu acceptase deplin Biserica în calitate de fii și moștenitori împreună cu Cristos.
Dar nimic în legătură cu aceasta nu necesită în nici un sens al cuvântului ideea unui Spirit sfânt personal, separat de Tatăl și de Fiul. Chiar dimpotrivă: faptul că Spiritul sfânt a fost primit de către toți implică de la sine că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci o influență, o putere exercitată de o persoană — puterea sau influența lui Dumnezeu în și asupra copiilor Săi nou-înfiați. Acest lucru este dovedit și de faptul că diferitele puteri și talente ale apostolilor au fost puse în acțiune, însuflețite și lărgite prin această influență. Apostolul explică faptul că aici Domnul nostru Isus „a dat daruri oamenilor” — daruri spirituale (Ps. 68:18; Efes. 4:8). Marele dar al propriei Sale vieți fusese dat deja și constituise prețul de răscumpărare pentru întreaga lume — și o parte din marele număr de oameni răscumpărați, o turmă mică, fiindu-I dată în mod special lui Cristos ca să fie moștenitoare împreună cu El și asociată în Împărăție, și selecția acestei turme mici fiind deja începută, așa cum este reprezentată prin aceia care au așteptat binecuvântarea de la Cincizecime, timpul ca ei să fie recunoscuți venise. Tatăl a fost Cel care a recunoscut Biserica lui Cristos, în sensul că împărțirea Spiritului sfânt, ca influență și putere, a implicat reconcilierea credincioșilor, astfel că ei nu mai erau tratați ca păcătoși și străini, nici chiar ca servitori; acum, ca fii, ei erau făcuți „părtași darului ceresc”. Suntem informați că acest Spirit sfânt, influență sfântă, putere sfântă, care emană de la sursa lui, Tatăl, a fost turnat totuși în mod potrivit de către reprezentantul onorat al lui Dumnezeu prin care a venit și va veni fiecare ((211)) Binecuvântare a lui Dumnezeu, și anume, Isus Cristos Domnul și Capul nostru.
Apostolul Petru, vorbind sub influența inspiratoare a Spiritului sfânt, a explicat chestiunea, că era de la Tatăl și prin Fiul, spunând: „[Isus] fiind înălțat prin dreapta lui Dumnezeu și primind de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și ce auziți” (Fapt. 2:33). Ca atare, nu se pune destul accent pe acest botez al Spiritului sfânt, văzând că el marchează acceptarea Bisericii și că fără el n-am avea nici o dovadă a acceptării sacrificiului Domnului nostru și a îndreptățirii noastre.
Totuși, noi trebuie să obiectăm cu putere la ideea comună dar greșită și cu totul nescripturală care predomină printre mulți creștini foarte serioși, în sensul că trebuie așteptate și căutate frecvente botezuri ale Spiritului sfânt. Astfel de așteptare nu numai că nu este justificată de nici o promisiune dată în Cuvântul lui Dumnezeu, dar este și complet în contradicție cu aranjamentul divin prezentat acolo. Ar trebui observat că Scriptura menționează numai trei botezuri ale Spiritului sfânt; iar necesitatea fiecăruia dintre acestea, fără a mai trebui și altele, este evidentă — cele trei fiind părți sau diviziuni ale singurului botez. (1) Botezul Domnului nostru Isus. (2) Botezul de la Cincizecime. (3) Botezul lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri acceptat ca „fiu”. Să examinăm aceste botezuri ale Spiritului în această ordine.
1) Botezul Domnului nostru cu Spiritul sfânt nu numai că a fost necesar pentru El, ca să poată fi părtaș puterii divine, ca agentul divin și ca garanția moștenirii Sale, a conceperii Sale la natura divină, ci a fost și potrivit să existe o astfel de manifestare exterioară sau recunoaștere a Lui care să permită altora să-L cunoască drept Unsul lui Dumnezeu. Manifestarea a fost sub forma unui porumbel coborând și așezându-se peste El. Nu ni se dă de înțeles că oamenii în general au fost martorii acestei manifestări a favorii divine; înțelegerea este mai degrabă că Ioan ((212)) Botezătorul, care pe vremea aceea făcea o lucrare reformatoare în Israel și care era recunoscut ca profet, servitor al Domnului, a fost singurul martor la coborârea Spiritului peste Domnul nostru și care a mărturisit despre acest fapt. Declarația este: „Și Ioan a mărturisit spunând: «Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel; și a rămas peste El. Eu nu-L cunoșteam [nu știam că El era Mesia]; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Și eu am văzut și am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu»”. Ioan 1:32-34.
2) Botezul Bisericii la Cincizecime, cum explică Ioan aici, urma să fie făcut de către Cristos: „El vă va boteaza cu Duh Sfânt”. Petru confirmă aceasta, după cum am văzut, spunând că Cristos a turnat Spiritul Său sfânt. El singur poate boteza astfel, fiindcă El a răscumpărat lumea, i-a cumpărat pe toți cu sângele Său prețios, și fiindcă nimeni nu vine la Tatăl decât prin El și fiindcă Tatăl nu judecă pe nimeni, ci a încredințat toată judecata Fiului, și fiindcă Fiul, mult înălțat, lucrează ca reprezentant al Tatălui ca să-i introducă în părtășie deplină cu Tatăl pe aceia care vin la Tatăl prin El. Am văzut deja că acest botez al Bisericii cu Spiritul sfânt a fost necesar, ca o mărturie, ca o dovadă, în aceeași manieră în care a fost necesar ca botezul Spiritului asupra Domnului nostru Isus să fie văzut și mărturisit.
Rafala de vânt care a umplut locul și „limbile ca de foc văzute împărțindu-se printre ei”, care „s-au așezat pe fiecare dintre ei” (probabil numai peste cei unsprezece apostoli — desemnându-i ca reprezentanți speciali ai Domnului și purtătorii de cuvânt ai Spiritului sfânt — vezi versetul 14), n-au fost ele însele Spiritul sfânt, ci au fost doar manifestări pentru simțurile lor, reprezentând ceea ce era invizibil. La fel porumbelul pe care l-a văzut Ioan n-a fost Spiritul, ci o manifestare pentru simțurile lui. Porumbelul, simbolul păcii și purității, a reprezentat în mod potrivit plinătatea spiritului iubirii lui Iehova în Isus; după cum ((213)) limbile ca de foc au reprezentat în mod potrivit misiunea viitorilor apostoli, sub Spiritul sfânt, ca să mărturisească în calitate de „martori”. Fapt. 2:32; 3:15; 5:32; 10:39, 41; 13:31.
(3) O manifestare specială a puterii divine în legătură cu acceptarea lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri, a fost necesară fiindcă până atunci neamurile fuseseră respinse, inacceptabile pentru Dumnezeu chiar și ca servitori; prin urmare credincioșii evrei n-au gândit că neamurile vor fi acceptate în înalta poziție de fii ai lui Dumnezeu, decât dacă era acordată în acea privință o manifestare evidentă a favorii divine.
După cum s-a văzut deja, programul divin n-a fost ca vreunul dintre neamuri să fie acceptat până la sfârșitul celor „șaptezeci de săptămâni” de favoare specială iudaică, la trei ani și jumătate după Cincizecime*; ca atare, faptul că convertiții dintre neamuri urmau să fie confrați moștenitori (la egalitate) cu convertiții dintre evrei nu putea fi indicat prin botezul Spiritului de la Cincizecime. Și în vederea prejudecăților adânc înrădăcinate ale apostolilor precum și ale altor evrei, era foarte potrivit ca acceptarea lui Corneliu să fie manifestată simțurilor apostolului prin aceleași dovezi date la Cincizecime. Nu este nici necesar să presupunem că „limbile ca de foc” s-au așezat peste Corneliu; el în comun cu convertiții la iudaism a primit probabil unele dintre „darurile” care au venit peste toți la Cincizecime.
*Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, Cap. 7
Cum altfel am fi putut ști vreodată că neamurile au fost acceptate de Domnul? Dacă botezul Spiritului și binecuvântările Cincizecimii ar fi venit numai peste credincioșii care erau din sămânța naturală a lui Avraam, aceasta ne-ar fi putut lăsa în îndoială de-a lungul Veacului Evanghelic în privința situației poporului Domnului care prin descendență naturală erau neamuri. Dar prin botezul Spiritului sfânt care a venit asupra lui Corneliu, Domnul a arătat pe deplin faptul că nu mai era nici o deosebire între ((214)) evrei și neamuri, robi și slobozi, bărbați și femei, în privința acceptării în Cristos din partea Sa. Nimeni nu este acceptabil prin sine, în propria sa nedreptate — ca atare numai cei care vin la Tatăl prin Cel Preaiubit sunt acceptați în El. 1 Cor. 12:13.
În afară de aceste trei botezuri ale Spiritului sfânt nu este nici o altă referință la acest subiect în Scripturi; prin urmare, ideea multora din poporul Domnului, că ei trebuie să aștepte, să lucreze și să se roage pentru alt botez sau pentru botezuri repetate ale Spiritului sfânt este cu totul nejustificată. Astfel de botezuri nu sunt nicidecum necesare, fiindcă acel singur botez de la Cincizecime, suplimentat de cel al lui Corneliu, împlinește toate cerințele. Acele botezuri n-au venit numai asupra persoanelor care s-au bucurat de binecuvântare, ci în mod reprezentativ au fost pentru și asupra Bisericii, Corpul lui Cristos, ca un întreg. Faptul că această lucrare reprezentativă pentru Biserică a fost făcută în două părți — asupra primilor credincioși evrei la Cincizecime și asupra primilor credincioși dintre neamuri în casa lui Corneliu, este numai în armonie cu declarația Domnului nostru făcută lui Petru asupra acestui subiect, înainte de răstignirea Sa, zicând: „Îți voi da cheile împărăției cerurilor” (Mat. 16:19). O cheie semnifică puterea de a deschide, iar chei, la plural, implică faptul că nu doar o ușă trebuia deschisă. De fapt erau numai două uși și numai două chei; și apostolul Petru a folosit ambele chei — făcând lucrarea de deschidere, atât pentru evrei, cât și pentru neamuri, așa cum prezisese Domnul. El a folosit prima cheie la Cincizecime, unde a fost primul, cel mai important, principalul vorbitor, care a introdus noua dispensație a Spiritului celor trei mii care au crezut imediat și au intrat prin ușă (Fapt. 2:37-41). Iarăși, când a venit timpul să se propovăduiască neamurilor Evanghelia, Domnul, conform alegerii Sale, l-a trimis pe Petru să facă această lucrare, spunându-i lui Corneliu să trimită după Petru și spunându-i lui Petru să meargă la Corneliu și să-i spună lui și casei sale cuvintele Evangheliei. Cu această ocazie Petru a folosit cealaltă cheie, deschizând ușa Evangheliei în fața neamurilor, ((215)) Dumnezeu dând mărturie despre acest fapt prin manifestările miraculoase ale Spiritului Său sfânt asupra lui Corneliu și asupra celorlalți credincioși consacrați dintre neamuri care erau cu el.
Ideea potrivită în privința botezului Spiritului sfânt este aceea de turnare, vărsare, ungere, care însă este atât de completă (acoperind pe fiecare membru al corpului) încât poate fi numită în mod potrivit scufundare, sau „botez”. Și aceeași ungere sau același botez continuă asupra Bisericii de-a lungul veacului — acoperind, pătrunzând, sfințind, binecuvântând, ungând, de atunci până acum, pe fiecare persoană care intră în corpul „uns”. Și aceasta va continua până când ultimul membru va fi fost primit și uns pe deplin. Apostolul Ioan vorbind și el despre acest botez, numindu-l ungere, spune: „Ungerea pe care ați primit-o de la El rămâne în voi” (1 Ioan 2:27; Ps. 133:2). El nu spune numeroasele ungeri pe care le-ați primit, ci ungerea, singura ungere, mai multe fiind cu totul de prisos și nefiind în armonie cu aranjamentul divin.
Din punctul de vedere divin întreaga Biserică este recunoscută ca una — ca un întreg, căci, „după cum trupul este unul și are multe mădulare ... tot așa este și Hristos. ... Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare în parte mădularele Lui” (1 Cor. 12:12, 27). În armonie cu acest gând, prezentarea scripturală a acestei chestiuni este că deși Domnul ne privește individual și în multe privințe lucrează cu noi individual, totuși starea noastră înaintea Tatălui nu este atât de mult ca unități separate, ci ca membri sau părți ale unei unități, unitate care este Cristos, Cap și corp. Ca atare suntem informați că după ce am crezut, pasul nostru următor este să intrăm în corpul lui Cristos — să fim botezați în corpul Său.
Nu vom discuta aici subiectul botezului în general, lăsândul pentru o analiză viitoare, ci remarcăm faptul că credincioșii sunt invitați să fie botezați în Cristos, pentru ca ei să poată intra în sau sub botezul Său cu Spirit sfânt. Spiritul sfânt nefiind o persoană, ci un Spirit sau o putere sfântă posedată de Biserică, toți care vreau să aibă această binecuvântare ((216)) trebuie să vină în relație cu această Biserică, corpul lui Cristos. Nu poate fi obținută altfel. Nici nu vrem să spunem că aceasta înseamnă a fi membru într-o Biserică pământească — un corp metodist, un corp presbiterian, un corp luteran, un corp romano-catolic, sau orice alt corp de organizare umană. Vrem să spunem că înseamnă a face parte din ecclesie, ai cărei membri pot fi recunoscuți în mod sigur numai prin posesia Spiritului sfânt al iubirii — atestată de diferitele lui roade și demonstrată după cum am văzut în cele precedente.
Oricine ajunge să fie într-adevăr unit cu Cristos și astfel într-adevăr unit cu toți membrii corpului lui Cristos, nu trebuie să se roage pentru binecuvântări ale Cincizecimii prezente sau viitoare, ci se poate uita în urmă cu bucurie și încredere la binecuvântările inițiale ale Cincizecimii și la binecuvântările asupra lui Corneliu, ca dovezi pe care le-a dat Tatăl prin Cristos că a acceptat Biserica în ansamblul ei: și toți trebuie să fie pe deplin mulțumiți cu aranjamentul divin. Nu spunem că Domnul este mânios pe acei care, având gânduri greșite, cer, contrar voinței Lui, numeroase Cincizecimi; mai degrabă vom presupune că El va avea compătimire în privința ignoranței lor și a rugăciunilor îndreptate în direcție greșită, și fără să-Și schimbe planurile și aranjamentele va turna peste ei o binecuvântare — atâta binecuvântare cât vor permite așteptările lor eronate și neglijarea Cuvântului Său — acceptând suspinele spiritului lor după comuniune cerească.
Este ciudat că acești prieteni dragi care se roagă continuu pentru botezuri ale Spiritului n-au observat niciodată că apostolii nu s-au rugat pentru Cincizecimi viitoare, nici n-au instruit Biserica să se roage astfel. Oare astfel de prieteni se cred mai înțelepți decât apostolii inspirați, sau mai sfinți decât ei, sau mai nerăbdători să fie umpluți cu Spirit? Noi avem încredere că ei nu au astfel de închipuiri egoiste și îndrăznețe și că simțămintele lor sunt numai ca ale copiilor ignoranți, care cu nesocotință și uneori cu încăpățânare sâcâie pe părinții indulgenți pentru binecuvântări și îndurări care nu le sunt necesare și promise, care nu le pot fi acordate.
((217))
Botezul general al spiritului
„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.
Spiritul sfânt trebuie să fie mijlocul de reconciliere între Atotputernicul și rasa păcătoșilor răscumpărați cu viața prețioasă a lui Cristos. După cum obiectivul sacrificiului lui Cristos a fost să deschidă calea prin care Dumnezeu a putut fi drept și totuși să fie îndreptățitorul tuturor celor care cred în El, și care caută să vină la Tatăl prin El, tot așa lucrarea Lui, în calitate de Mijlocitor glorificat, este să aducă înapoi în părtășie deplină cu Dumnezeu pe toți din rasa răscumpărată care vor fi dispuși să se întoarcă atunci când li se va da deplină cunoștință și ocazie. Am văzut că această lucrare de aducere a membrilor rasei decăzute înapoi în armonie cu Dumnezeu este împărțită în două părți: (1) Biserica din acest Veac Evanghelic și (2) toți din restul omenirii care vor vrea, în veacul viitor, Veacul Milenar.
Am văzut că baza armoniei nu este faptul că Dumnezeu trece cu vederea păcatul și-l scuză, și ne permite să ne întoarcem în favoarea Sa ca păcătoși, ci păcătoșii trebuie să se lase de păcatele lor, să accepte din inimă standardul dreptății divine și să vină înapoi în armonie deplină cu Dumnezeu, așa încât ei să caute și să obțină, prin mijloacele stabilite și sub supravegherea lui Cristos, Spiritul sfânt, mintea, voința sau dispoziția Tatălui ceresc — primind-o ca mintea, voința sau dispoziția lor proprie, și astfel să fie transformați prin înnoirea minții lor. Acesta, care așa cum am văzut este programul lui Dumnezeu pentru Biserică, este de asemenea arătat a fi programul lui Dumnezeu, prin Cristos, pentru reconcilierea lumii cu Sine în veacul viitor. Nici o iotă din legea divină nu va fi modificată; păcatul și imperfecțiunea nu vor fi scuzate și socotite ca perfecțiune și dreptate.
Omenirea va fi în mâinile lui Cristos pentru reformare și restaurare la chipul lui Dumnezeu, pierdut de Tatăl Adam prin încălcare; și ca parte din mijloacele de aducere a lumii înapoi în armonie cu Dumnezeu, influența lui Satan, care ((218)) este acum asupra lumii, legând și orbind omenirea, va fi îndepărtată (2 Cor. 4:4; Apoc. 20:2), și după aceea lumea, în loc să fie sub influența sau sub spiritul înșelării și erorii, ignoranței și superstiției, va fi sub influența sau Spiritul adevărului, dreptății și iubirii. Influențele din afară, în loc să fie o presiune asupra inimii oamenilor, ca să le umple de mânie și răutate, ură, ceartă și egoism, aceste influențe sau acest spirit va fi restrâns și în cele din urmă distrus, și influența contrară sau Spiritul dreptății, bunătății, îndurării, simpatiei, iubirii, va fi dezvoltat. Astfel, prin Cristos, Spiritul sfânt al lui Dumnezeu va fi turnat peste omenire — mai întâi luminându-i, apoi ajutându-i, întărindu-i să biruie propriile lor tendințe moștenite, și în al treilea rând, instruindu-i și conducându-i înapoi la chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pierdute prin neascultarea tatălui Adam.
Deși aceste privilegii și binecuvântări viitoare pentru lume sunt glorioase și ne bucură inimile cu mult mai mult decât orice a văzut poporul Domnului în trecut, totuși ele nu oferă nici o mângâiere pentru vrăjmașii Domnului sau pentru cei care, atunci când au ocazia, refuză să primească din Spiritul Său sfânt și să fie umpluți cu el. Acesta va fi turnat pentru toată carnea, dar va fi necesar ca aceia care vor vrea să se bucure de el și să le fie spre beneficiu, să se folosească de privilegiile lui; întocmai cum este necesar ca credincioșii din acest Veac Evanghelic, cei care vreau să vină sub Spiritul sfânt și să fie binecuvântați prin el, să se folosească de mijloace — să se consacre și să se hrănească din adevăr, ca să poată avea „Spiritul adevărului”. Când Marele Profet și Dătător de viață, marele Preot după rânduiala lui Melhisedec (Cristos, cap și corp, complet), va ieși în față să binecuvânteze lumea, va fi o binecuvântare pentru toți cei care vor primi cuvintele acelui Profet, vor asculta de ele și vor obține binecuvântarea vieții veșnice, prin ascultare; și va însemna nimicirea în Moartea a Doua pentru toți cei care vor refuza să-L asculte, după cum este scris: „Și oricine nu ((219)) va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.
Se va observa că profeția lui Ioel este declarată în ordine inversă față de aceea a împlinirii ei; întâi spune despre binecuvântarea întregii făpturi, iar apoi despre binecuvântarea Bisericii.
Fără îndoială că această ordine a declarației a fost intenționată de Domnul, așa încât să acopere sau să ascundă unele din aspectele glorioase ale acestei mari făgăduințe până când își va avea timpul să fie înțeleasă (Dan. 12:9, 10). Deși a fost citită de-a lungul secolelor, ea nu și-a putut deschide și dezvălui toate comorile ei minunate până când a venit „timpul potrivit” al lui Dumnezeu. În tot acest Veac Evanghelic Domnul a turnat Spiritul Său numai peste robii și roabele Sale; și binecuvântată a fost experiența tuturor celor care l-au primit — a tuturor celor care au fost scufundați în corpul lui Cristos și au fost făcuți părtași ungerii Sale ca fii; și la acest aspect s-a referit apostolul Petru în discursul său la Cincizecime. El a citat ambele părți ale profeției, dar, sub conducerea Spiritului sfânt, el n-a explicat sau n-a clarificat prima parte, fiindcă nu venise timpul ca ea să fie înțeleasă. De aceea, în loc să explice deosebirea între Spiritul sfânt peste robi și roabe în timpul acestui Veac Evanghelic („în zilele acelea”), și Spiritul sfânt peste toată carnea „după aceea”, în veacul următor, el spune doar, referindu-se la Spiritul sfânt asupra sa și asupra celorlalți credincioși: „Aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel” — o parte din aceea, începutul lucrării despre care s-a spus. Nu toată va fi completă până la turnarea Spiritului sfânt peste toată carnea, ceea ce nu este încă. Mai mult, profetul menționează și alte lucruri, care nu sunt împlinite încă. El se referă la întunecarea soarelui și a lunii și la venirea zilei mari și însemnate a Domnului, care sunt evenimente aproape sosite acum, marea zi a mâniei care intervine și face despărțirea între turnarea Spiritului sfânt peste Biserică, „robi și roabe” în aceste zile și peste „orice făptură” după aceea.
((220))
După cum am văzut, nu va fi nici o deosebire între Spiritul lui Dumnezeu cum va veni peste lume în veacul viitor și Spiritul lui Dumnezeu cum vine peste Biserică în acest veac, fiindcă este același Spirit al adevărului, Spirit al dreptății, Spirit al sfințeniei, Spirit al armoniei cu Dumnezeu — Spiritul sau influența pe care Dumnezeu o va exercita în favoarea dreptății, bunătății și adevărului. Cu toate acestea, atunci nu va însemna în fiecare amănunt același lucru cum înseamnă acum. A primi acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu și a trăi în armonie cu el, înseamnă în mod necesar un conflict cu spiritul lumii care abundă pretutindeni. Pentru acest motiv, cei care primesc acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu și care umblă în armonie cu el, sunt instruiți să aștepte persecuție și opoziție din partea tuturor celor care nu au Spiritul — marea majoritate.
A primi Spiritul sfânt în viitor, nu va însemna persecuție, fiindcă ordinea, aranjamentul, guvernarea din veacul viitor vor fi foarte diferite de cele prezente: în timp ce prințul lumii acesteia este Satan, prințul lumii sau veacului viitor va fi Cristos; și în timp ce majoritatea din omenire sunt acum sub influența lui Satan, cu sau fără voie, știind sau neștiind, în veacul viitor întreaga lume va fi sub influența lui Cristos și a guvernului Său drept. Adevărul va fi atunci liber și la îndemâna tuturor, de la cel mai mic până la cel mai mare. Deoarece legea veacului viitor va fi legea dreptății, adevărului, bunătății, și va stăpâni ca Împărăție a lui Dumnezeu, cei care vor veni în armonie cu acel guvern și cu legea lui, și care vor avea Spiritul Adevărului, nu vor suferi persecuție ca rezultat al acesteia, ci, dimpotrivă, vor avea favoare și binecuvântări și vor progresa în măsura în care vor primi acel Spirit al sfințeniei.
Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar nu va însemna, ca și în acest veac, o concepere a Spiritului la o natură spirituală, nici nu va însemna o acceptare la moștenire împreună cu Cristos în Împărăție. Această făgăduință aparține ((221)) numai acestui Veac Evanghelic, clasei robilor și roabelor, care primesc Spiritul sfânt și sunt însuflețiți de el în timpul acestui veac, când, ca urmare a predominării actuale a răului, sunt obligați să sufere pentru dreptate, și peste care, prin urmare, „Se odihnește Duhul slavei și al lui Dumnezeu”. 1 Pet. 4:14.
Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar va însemna doar că primitorul va fi venit în armonie cu Cristos, Mijlocitorul, și în acea măsură va fi în armonie cu Dumnezeu și în acord cu binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru omenire în general, binecuvântări care nu sunt o schimbare de natură, la cea divină, ci o restabilire la tot ce a fost pierdut prin eșecul primului Adam (Fapt. 3:19-21). Posesia Spiritului sfânt de către aceștia va fi o dovadă că lucrarea regenerării făcute de către al doilea Adam, la perfecțiunea naturii umane „cumpărate” pentru ei prin marea jertfă pentru păcat, a început în ei, și că, dacă va fi continuată, în cele din urmă va aduce perfecțiunea restabilirii la asemănarea umană a Tatălui divin.
Trebuie să ne amintim că binecuvântările pe care le va da Cristos lumii în timpul Veacului Milenar, ca regenerator al lumii, vor fi binecuvântări pe care El le-a cumpărat pentru ei prin jertfirea de Sine. După cum El S-a dat pe Sine, ca „Omul Hristos Isus”, un preț corespunzător pentru omul Adam peste care a venit condamnarea, tot așa starea de om matur, drepturile, privilegiile, viața și împărăția lui Adam au fost cumpărate prin marele sacrificiu pentru păcate; și aceste lucruri cumpărate sunt lucrurile care trebuie să fie redate lumii regenerate, prin regeneratorul sau tatăl ei, Cristos Isus Domnul nostru, al doilea Adam. Efes. 1:14; Fapt. 3:19-23.
Faptul că Domnul nostru Isus n-a fost al doilea Adam pe când era încă în trup, ci este al doilea Adam ca ființă spirituală (de la învierea Sa), n-ar sugera că El, ca al doilea tată al rasei, va da omenirii viață spirituală sau existență spirituală la regenerarea ei. Dimpotrivă, să nu uităm că ideea dată prin cuvântul „tată” este numai „dătător de viață”, fără referire la ((222)) natură. Astfel, tatăl Adam la creare a fost numit fiu al lui Dumnezeu, fiindcă a fost creat în asemănarea morală și în chipul lui Dumnezeu, și nu ca și cum ar sugera că a fost creat de natură divină; pentru că știm că el a fost din pământ, din țărână, în timp ce Dumnezeu este un spirit. Principiile ce stau la baza acestei puteri prin care Dumnezeu, ca dătător de viață, a devenit Tatăl întregii creații, prin agentul Său activ, Domnul nostru, sunt arătate mai în amănunt într-un capitol anterior, sub titlul „Cel fără pată”; aici doar atragem atenția asupra acestei chestiuni pentru a ne feri de o înțelegere greșită. Scopul lui Dumnezeu în legătură cu crearea lumii și a omului ca locuitor și domn al ei, și a animalelor inferioare ca supuși ai lui, n-a fost schimbat din cauza neascultării permise și a căderii: planul originar rămâne ca la început. După ce răul încercat de către Adversar va fi în cele din urmă lichidat, planul divin, așa cum a fost inițial întocmit, va fi pe deplin realizat prin Cristos. Biserica acestui Veac Evanghelic, care va fi, după cum am văzut, mult înălțată și glorificată ca Mireasa lui Cristos și moștenitori împreună cu El, este o excepție de la restabilirea omenirii: ea este chemată și aleasă pentru un scop special, și este în amănunțime probată și încercată, potrivită și pregătită pentru marea înălțare, moștenire împreună cu Cristos — schimbare de la natura umană la o natură mai presus de a celei îngerești — „cu mult mai presus de îngeri, stăpâniri și puteri”, părtași naturii divine.
Dar în timp ce nu trebuie să ne rugăm pentru botezuri noi ale Spiritului sfânt nepromise, suntem învățați foarte clar să căutăm să ne rugăm pentru Spirit ca o parte satisfăcătoare.
A ne ruga pentru Spirit sfânt
„Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer.” Luca 11:13.
Deși „toate sunt prin Fiul”, totuși aici ca și peste tot El dă gloria și onoarea Tatălui, ca fiind fântâna binecuvântării. ((223)) Întreaga lucrare a răscumpărării și reconcilierii este lucrarea Tatălui — prin Fiul. Și Domnul nostru declară că buna plăcere a Tatălui este ca noi să avem tot mai mult din Spiritul Său de sfințenie. El ne spune să căutăm și să cerem această binecuvântare, care este marea, suprema binecuvântare. În privința binecuvântărilor pământești, Răscumpărătorul nostru ne spune că Tatăl nostru ceresc știe de ce avem nevoie — El știe mai bine decât noi care binecuvântări pământești ne vor fi de folos și care ne vor dăuna. De aceea, noi nu trebuie să ne gândim la binecuvântări pământești și să ne rugăm pentru ele, cum fac cei neregenerați și păgânii, ci mai degrabă, fiind din aceia care au venit în relație de fii și care au încredere deplină în pregătirile Tatălui, noi ne putem aștepta ca El să ne dea ce este mai bine și putem rămâne mulțumiți în promisiunea aceea și în credință.
Tatălui ceresc Îi place ca noi să dorim și să cerem tot mai mult Spirit sfânt — o dispoziție tot mai mult în armonie cu Spiritul Său: și tuturor celor care astfel îl doresc, îl cer și îl caută, le vor fi împlinite dorințele acestea bune; Tatăl va fi bucuros ca astfel să aranjeze afacerile acestora, încât piedicile spre obținerea Spiritului, fie din ei, fie din mediul înconjurător, să fie biruite, pentru ca Spiritul Său iubitor să poată prisosi în ei — pentru ca ei să poată fi umpluți cu Spirit. Dar în aceasta nu este nici o sugestie la necesitatea unor botezuri noi cu Spiritul sfânt; botezul a venit la început, iar acum tot ce rămâne de făcut este să se deschidă zăgazurile în toate direcțiile, așa încât să lase Spiritul sfânt al iubirii și adevărului să pătrundă și să infiltreze fiecare acțiune, cuvânt și gând al ființelor noastre. Noi avem nevoie de ajutor divin, de operarea înțelepciunii și providenței Domnului, ca să ne arate ce blochează zăgazurile și să ne ajute să îndepărtăm obstrucțiile.
Spiritul sfințeniei poate fi primit din abundență numai de către aceia care-l doresc serios și-l caută cu rugăciune și efort. Mintea sau spiritul lumii trebuie scos afară din inimile noastre, în măsura în care vrem să le umplem cu Spiritul, mintea, influența sfântă. Voința proprie trebuie de asemenea ((224)) să cedeze locul. Și fiindcă în măsura în care ne golim de toate celelalte lucruri suntem gata să primim din plinătatea Lui, de aceea Domnul vrea ca noi să ajungem la această stare a dorinței sincere de umplere cu Spiritul Său de sfințenie, ca noi să putem fi dispuși și nerăbdători să scoatem și să eradicăm orice altă influență și voință împotrivitoare.
Evident că acesta este gândul apostolului în rugăciunea sa pentru Biserica din Efes: „Așa încât Hristos [Spiritul lui Hristos] să locuiască în inimile voastre prin credință [în mod figurat El să stea ca împărat, conducător, îndrumător al fiecărui cuvânt, gând și faptă], fiind înrădăcinați și întemeiați în dragoste [Spiritul sau dispoziția sfântă], ca să puteți înțelege pe deplin, împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19). Cel care este umplut cu Spiritul lui Cristos și cu o apreciere deplină a iubirii pe care El a manifestat-o, va avea Spiritul Tatălui în măsură deplină.
Nimic din scriptura pe care o examinăm nu poate fi interpretat, în nici un fel, ca să implice că Tatăl ceresc ar fi bucuros ca copiii Săi să ceară un alt Dumnezeu — o a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei. Un astfel de gând este incompatibil cu pasajul și cu relațiile sale contextuale: iar cei care nutresc astfel de vedere eronată trebuie neapărat să fie orbiți în acea măsură față de frumusețea și forța adevărată a acestei făgăduințe. Ar fi într-adevăr ciudat dacă un membru al unei treimi de Dumnezei egali între ei ar spune despre altul că este în stare și dispus să-l dea pe al treilea, așa cum părinții pământești dau pâine, pește și ouă copiilor lor. (Vezi versetele precedente.) Întregul pasaj este armonios numai când Spiritul sfânt este corect înțeles, că este mintea sau influența divină acordată în diferite feluri pentru mângâierea și zidirea spirituală a copiilor lui Dumnezeu.
Textul nostru face o comparație între părinții pământești buni care dau hrană naturală copiilor lor, și Părintele nostru ceresc bun, care dă Spiritul Său sfânt ((225)) celor care I-l cer. Dar, după cum părintele pământesc pune hrana la îndemâna familiei sale dar nu le-o impune cu forța, tot așa Părintele nostru ceresc a pus la îndemâna familiei Sale spirituale prevederile bune ale harului Său, dar nu ni le impune cu forța. Trebuie să ne fie foame și sete după ele, trebuie să le căutăm, nu cu îndoială, ci cu credință în privința dispoziției Lui de a ne da daruri bune. Prin urmare, când ne rugăm pentru Spirit sfânt și pentru a fi umpluți cu Spiritul Domnului, noi trebuie să privim în jurul nostru și să găsim prevederea pe care El a făcut-o ca răspuns la aceste rugăciuni, pe care El astfel a inspirat-o și a îndrumat-o.
Găsim această prevedere în Cuvântul adevărului; dar nu este destul să găsim unde este: dacă dorim să fim umpluți trebuie să mâncăm; în mod sigur trebuie să ne împărtășim din ospăț, altfel nu vom avea satisfacția pe care mâncarea a fost intenționată să o dea. Cel care nu va mânca de la o masă plină, va fi gol și mort de foame, ca și cum n-ar fi deloc hrană. După cum cererea binecuvântării asupra hranei nu ne va sătura, ci va trebui după aceea să ne împărtășim din ea, tot așa posesia Cuvântului lui Dumnezeu și cererea noastră să fim umpluți de Spirit nu ne vor fi de ajuns; trebuie să mâncăm Cuvântul lui Dumnezeu dacă vrem să obținem din el Spiritul Său.
Învățătorul nostru a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și sunt viață” (Ioan 6:63); și despre toți care sunt umpluți cu Spirit este adevărat, cum spune profetul, „Când am primit cuvintele Tale le-am înghițit” (Ier. 15:16; Apoc. 10:9). Este absolut inutil să ne rugăm, Doamne, Doamne, dă-ne Spirit, dacă neglijăm Cuvântul adevărului pe care acel Spirit l-a dat pentru umplerea noastră. Dacă noi doar ne rugăm pentru Spirit și nu folosim mijloacele potrivite să obținem Spiritul adevărului, vom continua să fim cel mult „prunci în Cristos”, căutând semne exterioare ca dovadă a relației cu Domnul, în locul mărturiei interioare, prin Cuvântul adevărului, pe care El l-a dat.
((226))
Mărturia Spiritului sfânt
„Însuși Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:16.
Puține doctrine sunt de mai mare importanță pentru poporul lui Dumnezeu decât aceasta; pentru că de ea depinde în măsură considerabilă posesia „păcii lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Filip. 4:7). Cum pot avea ei „deplină siguranță a credinței” (Evr. 10:22) dacă le lipsește mărturia Spiritului care dovedește că sunt fii — că sunt adoptați în familia lui Dumnezeu? Totuși, cât de puțini au chiar și cea mai mică concepție despre ceea ce înseamnă această expresie „mărturia Spiritului”, sau ce fel de experiențe trebuie să fie așteptate și căutate ca mărturie a Spiritului că suntem fii.
Prin urmare este foarte importantă întrebarea: Cum mărturisește Spiritul sfânt în privința împăcării noastre cu Tatăl, că am devenit fii ai lui Dumnezeu și că sub prevederea divină suntem în pregătire pentru lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc și care vor fi moștenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru în Împărăția Milenară? În puține subiecte sunt creștinii mai încurcați decât în acesta — mărturia Spiritului. Neștiind ce este mărturia Spiritului, mulți dintre cei mai buni din poporul Domnului trebuie să mărturisească faptul că nu știu dacă o au sau nu. Alții, mai plini de siguranță decât de cunoștință, pretind că ei au mărturia Spiritului sfânt și ca dovadă se referă la sentimentele lor fericite. Dar mai curând sau mai târziu aceștia, dacă sunt sinceri, trebuie să mărturisească faptul că „mărturia” pe care se bazează este foarte nesatisfăcătoare: îi părăsește când au cea mai mare nevoie. Când toți oamenii vorbesc bine despre ei, când sănătatea este favorabilă, când sunt prosperi din punct de vedere financiar, când au mulți prieteni, ei se simt fericiți; dar în măsura în care unele sau toate aceste condiții se ((227)) inversează, ei se simt nefericiți: pierd ceea ce ei presupun a fi „Mărturia Spiritului” și strigă în neliniștea sufletului:
„Unde-i fericirea ce-am cunoscut
La început când pe Domnul L-am găsit?”
Aceștia sunt înșelați și induși în eroare de sentimentele lor; ei se simt mai fericiți și cred că se apropie mai mult de Domnul când de fapt ei, sub conducerea Adversarului, intră direct în ispită. Aceasta este cauza frecventelor și neașteptatelor „căderi din har” prin care trec unii și care-i uimesc atât pe ei cât și pe prietenii lor. Înșelați de o „mărturie” pe care nu se pot baza, ei se simt siguri, nu s-au păzit și au căzut pradă ușoară ispitei chiar la timpul când s-au simțit „atât de fericiți în Domnul” (?). Din nou, încercările și dezamăgirile vieții, intenționate să ne apropie de Tatăl nostru și să ne facă să apreciem mai mult simpatia și grija iubitoare a Mântuitorului nostru, sunt într-o măsură zadarnice pentru această clasă; din cauza pierderii mărturiei sentimentelor lor, pe care o consideră în mod fals mărturia Spiritului, ei se consideră atât de lipsiți și atât de flămânzi și însetați după întoarcerea sentimentelor bune, încât pierd multe lecții prețioase care se pot obține numai când se sprijină încrezători pe pieptul Domnului și au comuniune cu El, în timp ce trec prin experiențele Ghetsimane ale vieții.
O altă clasă de creștini care învață că nu se pot baza pe „mărturia” sentimentelor par să conchidă că Dumnezeu le-a refuzat (lor cel puțin) orice dovadă sigură a favorii Sale — orice „mărturie” sigură asupra subiectului acceptării lor ca „fii” în familia Sa. Îndoielile lor sunt exprimate în binecunoscutul imn:
„Iată un punct pe care aș vrea să-l cunosc,
Pentru care atât de ades mă neliniștesc:
Iubesc eu oare pe Domnul sau nu?
Sunt eu oare al Lui ori nu-s?”
Această nesiguranță se ridică în parte și dintr-o neînțelegere a doctrinei alegerii: și totuși acești prieteni sunt destul de corecți în concluzia că sentimentele lor ((228)) schimbătoare n-ar putea fi un criteriu potrivit după care să judece în privința stării lor de fii. Alții, fiindcă Scripturile spun, „Tu vei ține în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine”, judecă starea lor de fii după pacea minții lor; dar când se uită la păgâni și la cei lumești și văd că aparent mulți dintre ei au de asemenea pacea minții, opinia lor despre mărturia Spiritului se dovedește insuficientă ca să le susțină speranțele sau să le dea siguranță. Atunci vine ora întunecată și ei spun: Ce ușor lucru este să fii înșelat; și se chinuie ca nu cumva să fi întristat Spiritul — fiindcă „frica are cu ea pedeapsa”.
Persoanele cu mare credulitate (numită greșit credință) își imaginează că aud „șoapta” Spiritului într-o ureche interioară și în consecință se felicită pe ei înșiși — chiar dacă ulterior vor trebui să recunoască faptul că informația „șoptită” a fost absolut neadevărată. Alți creștini cu o minte mai logică, care nu se pot înșela astfel pe ei înșiși, sunt nedumeriți că prietenii lor susțin cu atâta încredere mărturia Spiritului, în timp ce ei nu au astfel de siguranță.
Dificultatea constă în mare măsură în opinia eronată că Spiritul este o persoană și în aceea care caută să atribuie personalitate mărturiilor lui. Când se recunoaște faptul că Spiritul lui Dumnezeu este orice putere sau influență pe care Dumnezeu binevoiește s-o exercite, subiectul devine clar și „mărturia Spiritului” devine o chestiune ușor de deosebit. Pentru cei care au această mărturie va fi o binecuvântare să o știe sigur; și pentru cei care nu au această mărturie va fi o binecuvântare să recunoască faptul că le lipsește, așa încât să poată împlini condițiile și să obțină mărturia, fără de care nimeni nu este autorizat să se considere fiu al lui Dumnezeu, într-o stare acceptabilă Tatălui.
Dar ce bucurie și pace divină vin pentru cei care au adevărata mărturie — pentru cei care au experiențele corecte și care au învățat cum să le citească! Pentru ei este întradevăr bucurie în necaz, lumină în întuneric, mângâiere în mâhnire, tărie în slăbiciune. Iar îndrumările depline și explicite asupra acestui subiect, ca și asupra tuturor ((229)) subiectelor, se găsesc în acea carte minunată, Cuvântul Tatălui nostru — Biblia. În ea și prin mărturiile ei, Spiritul lui Dumnezeu mărturisește împreună cu spiritele noastre.
„Ce fermă temelie, voi sfinții Domnului,
Este pusă pentru credința voastră în minunatul Său Cuvânt.
Ce altceva poate să vă mai spună decât deja v-a spus:
Vouă, care ați fugit să găsiți refugiu la Isus!”
Cum să cunoaștem mărturia Spiritului
Mintea sau spiritul unui om se poate cunoaște după cuvintele și conduita sa; și la fel noi putem cunoaște mintea sau Spiritul lui Dumnezeu după cuvintele și procedurile Sale. Mărturia Cuvântului Său este că oricine vine la El (prin credință și reformare de faptele rele și de faptele moarte, prin Isus) este acceptat (Evr. 7:25). Ca atare, întrebările pe care trebuie să și le pună cei care caută o mărturie a Spiritului în privința calității lor de fii sunt:
Am fost eu vreodată atras spre Cristos? — să-L recunosc pe El ca Răscumpărătorul meu, singurul prin a cărui dreptate aș putea avea acces la Tatăl ceresc și să fiu acceptabil pentru El?
Dacă la aceasta se poate răspunde afirmativ, următoarea întrebare ar fi:
M-am consacrat eu vreodată pe deplin — viața mea, timpul meu, talentele mele, influența mea, tot ce-i al meu — lui Dumnezeu?
Dacă și la această întrebare se poate răspunde afirmativ, cel care se întreabă poate rămâne pe deplin asigurat că a fost acceptat de Tatăl, în Cel Preaiubit, și a fost recunoscut de El ca fiu. Și dacă, examinându-și atent dorințele și sentimentele își găsește inima încă încrezătoare în meritul lui Isus și consacrată încă să facă voia Domnului, el poate permite încrederii și păcii plăcute pe care le aduce acest gând, al armoniei și relației cu divinitatea, să-i stăpânească pe deplin inima. Această convingere despre harul Domnului față de noi în Cristos, construită din fapte ale propriei noastre experiențe, zidită pe caracterul și Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, ((230)) nu este supusă modificării, schimbării, cum ar fi dacă ar fi zidită pe nisipurile mișcătoare ale sentimentelor. Dacă în unele ceasuri întunecate intervin îndoieli și temeri, trebuie numai să luăm „Candela” (Cuvântul lui Dumnezeu) și să examinăm din nou faptele și temelia, și dacă inimile noastre sunt încă loiale Domnului, credința, bucuria și pacea se vor întoarce la noi imediat; dacă constatăm că ni se sfărâmă credința în „sângele prețios” și ni se pierde consacrarea, noi cunoaștem adevărata stare a lucrurilor și putem face imediat reparațiile cuvenite și astfel să restabilim „deplina siguranță a credinței” (Evr. 10:22). Dar să se observe că fiecare persoană care vrea să aibă această siguranță trebuie să „adeverească [să pună pecetea — subsol, n. e.] că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33); că Domnul nostru nu se schimbă, ci este „același ieri și azi și în veci”. Poporul Domnului, prin urmare, poate rămâne asigurat că odată veniți în condițiile favorii divine, ei pot continua sub acele condiții atâta timp cât inimile lor sunt loiale lui Dumnezeu și dorințele lor sunt în armonie cu voia Sa; atâta timp cât sunt ascultători în inimă de poruncile divine — pe scurt cuprinse în cuvântul Iubire — față de Dumnezeu și față de oameni. Evr. 11:6; 13:8.
Oricine a făcut pașii specificați are siguranța, „mărturia” Cuvântului lui Dumnezeu, că este copil al lui Dumnezeu; iar aceasta înseamnă, în Veacul Evanghelic, că este o mlădiță a viei adevărate, un membru de probă al Bisericii adevărate (Ioan 15:1). Pentru aceștia Cuvântul lui Dumnezeu mărturisește că ei s-au alăturat adevăratei Biserici, care este Corpul lui Cristos. Această mărturie este dată spiritului lor, minții lor, prin Spiritul lui Dumnezeu, care mărturisește prin Cuvântul Său. Și același Spirit al Adevărului îi asigură pe aceștia că dacă inimile lor continuă credincioase Domnului până la încheierea probării lor — dacă iau zilnic de bună voie și cu bucurie crucea, căutând să urmeze cât pot de bine în urmele Învățătorului, starea lor ca membri de probă în Biserica lui Cristos va fi schimbată curând la o stare de membri reali — după ce și-au sfârșit cursul și au fost făcuți părtași ai învierii Sale, întâia înviere. Filip. 3:10.
((231))
Totuși, Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturisește cu aceeași claritate că este posibil ca aceia care au devenit deja mlădițe ale Viței adevărate să fie tăiați, dacă sunt necredincioși — dacă nu aduc roadele potrivite ale Spiritului iubirii. „Pe orice mlădiță care n-aduce roadă în Mine El [Tatăl] o taie; și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește, ca să aducă și mai multă roadă.” Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturisește astfel, sau ne dă mărturie în privința regulii Tatălui ceresc de a proceda cu fiii Săi — pedepse corecționale, curățiri, îndepărtarea impurităților și dezvoltarea calităților producătoare de roade. Prin urmare, a avea aceste experiențe, după ce ne-am identificat cu „Vița”, înseamnă a avea mărturia Spiritului că suntem încă în „Viță” și încă recunoscuți ca „Mlădițe” ale ei — încă sub grija și disciplinarea Domnului. Dimpotrivă, dacă cineva nu are aceste disciplinări, curățiri etc., după ce s-a identificat cu Vița, îi lipsesc aceste „mărturii ale spiritului”, și în mod corespunzător are motive să se îndoiască de acceptarea sa de către Domnul. Evr. 12:7.
Dacă toți am fi perfecți, absolut perfecți, și ne-am dovedi astfel prin probe, cazul ar fi diferit: Dumnezeu ne-ar iubi atunci pentru perfecțiunea noastră și pentru armonia noastră cu El; atunci pedepsele și experiențele amare ar fi semne ale lipsei favorii din partea Sa. Dar așa cum este, cu toții știm că suntem imperfecți, că niciunul nu ne putem ridica la standardul divin și că numai inima noastră nouă, voința noastră nouă, mintea sau spiritul nostru transformat, numai acestea sunt acceptabile pentru Dumnezeu — și aceasta prin meritul lui Cristos și în sens de probă, în vederea încercării, dezvoltării și desăvârșirii noastre finale. Numai în măsura în care învățăm să apreciem perfecțiunile divine și propriile noastre deficiențe putem aprecia lecțiile multe și importante care trebuie învățate, și necesitatea experiențelor grele prin care ni se cere să trecem pentru a dezvolta în noi asemănarea divină.
Scripturile ne informează că Tatăl ceresc pregătește un Templu spiritual glorios, în care și prin care omenirea va avea privilegiul de a ajunge la împăcare, la reconciliere cu El. În ((232)) Scripturi vedem idealul marelui Arhitect în privința acestui templu — că idealul întregului a fost reprezentat în persoana Domnului nostru Isus Cristos, piatra lui principală și „piatra din vârf”, „așezată în cer”. Putem vedea cu atât mai bine ce se cere de la toți cei care vor fi acceptabili pentru Dumnezeu ca „pietre vii” ale acelui Templu — să fie zidiți împreună cu Cristos Capul, „ca ... o locuință a lui Dumnezeu, în Duhul”. Și noi discernem starea noastră neprelucrată prin natură, lipsa noastră de armonie cu liniile grațioase ale Templului, trasate în „piatra din capul unghiului” acestuia. Putem ușor vedea că pentru noi este absolut necesară multă dăltuire și multă șlefuire, dacă vrem să fim potriviți și pregătiți pentru locul din Templu la care aspirăm, prin harul lui Dumnezeu. Și ca atare, cei care află că nu primesc lovituri de la ciocanul și dalta Domnului, nu au această „mărturie” care, după cum mărturisește Spiritul lui Dumnezeu prin Cuvânt, trebuie să vină la toate pietrele vii ale Templului Său, și de care nici chiar marea Piatră din Vârf n-a scăpat. Dacă providența divină nu marchează pentru noi o „cale îngustă” cu o anumită dificultate și împotrivire — dacă ni se permite pur și simplu să ne odihnim fără necazuri, încercări etc., atunci putem ști sigur că Dumnezeu nu lucrează cu noi ca pietre vii care vor forma o parte din Templu — fiii — pentru că ne lipsește această „mărturie” a acceptării și pregătirii noastre. O înțelegere că astfel este starea noastră, ar trebui să ne trimită prompt la Domnul ca să ne întrebăm de ce nu avem deloc strâmtorări și împotriviri și să ne „cercetăm ... pe noi înșine” dacă suntem încă în credință sau nu (2 Cor. 13:5) și dacă ne străduim încă să umblăm cu credincioșie în urmele Învățătorului nostru sau nu, în deplinătatea consacrării față de voința Tatălui. Dar dacă avem această „mărturie” a dăltuirilor, șlefuirilor, curățirilor, disciplinărilor, pedepselor corecționale, să le luăm cu răbdare, cu bucurie, cu apreciere, ca dovezi ale iubirii Tatălui nostru, esențiale pentru ajungerea noastră la chemarea de sus — în deplin acord cu mărturia sau dovada Spiritului — că suntem fii ai lui Dumnezeu, „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună ((233)) moștenitori cu Hristos, [numai] dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și slăviți împreună cu El”. Rom. 8:17.
„Feluritele slujbe” ale Spiritului
„Domnul disciplinează pe cine-l iubește și biciuiește pe orice fiu pe care-l primește. Dar dacă sunteți scutiți de disciplinare, de care toți au parte, sunteți niște copii nelegitimi, iar nu fii” (Evr. 12:6, 8). Necazuri și strâmtorări vin peste lume, precum și peste sfinții Domnului, dar acestea nu sunt semne ale stării de fii, decât pentru cei deplin consacrați voinței și lucrării Tatălui. Spiritul și Cuvântul lui Dumnezeu „mărturisesc” numai pentru fiii Săi. Nici curățirile și pedepsele corecționale în familia Domnului nu sunt întotdeauna aceleași. După cum copiii pământești cer diferite feluri și grade de disciplinare, tot așa este și în privința copiilor lui Dumnezeu: pentru unii o privire dezaprobatoare este suficientă; pentru alții este necesar un cuvânt mustrător, în timp ce alții trebuie loviți cu nuiaua, și unii încă în mod repetat. Un părinte pământesc se bucură cel mai mult de copilul care ascultă și se supune prompt, pentru care cuvântul sau privirea de reproș este suficientă să curețe răul; și la fel Tatăl nostru din cer Își exprimă aprobarea față de aceia care „tremură la cuvântul Lui”. Isaia 66:5.
Aceștia cooperează cu Dumnezeu la dezvoltarea caracterului lor, observându-și defectele și căutând să le corecteze — ascultând vocea îndrumării, instruirii sau mustrării iubitoare a Tatălui și căutând întotdeauna zâmbetul Său aprobator: sentimentele lor sunt bine descrise prin cuvintele poetului:
„Soare al sufletului meu, iubitul meu Tată,
Nu cunosc noapte să nu-mi fii aproape.
O, nor pământesc nu lăsa să apară
De-ai servului Tău ochi să te ascundă”.
Aceasta este clasa despre care scrie apostolul, care se judecă pe ei înșiși, și care, prin urmare, au nevoie de mai puțină corectare de la Domnul (1 Cor. 11:31). A fi din această ((234)) clasă cere deplinătatea consacrării; și aceștia sunt și vor fi biruitorii, care vor fi socotiți vrednici să fie moștenitori împreună cu Cristos Isus Domnul lor în Împărăție. Acestei clase, ascultătoare și veghetoare, Domnul îi spune: „Te voi sfătui cu ochiul asupra ta”; „Tu mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă”. Cei care pot fi îndrumați numai prin lovire continuă nu sunt clasa biruitoare și nu vor fi socotiți vrednici să fie din Mireasa Domnului și să aibă o astfel de „mărturie” de la Domnul prin Spiritul Adevărului. Ps. 32:8; 73:24; compară cu Apoc. 7:9, 14.
Pedepsele corecționale nu sunt întotdeauna dovezi ale greșelilor sau „mărturie” a dezaprobării Domnului. Dimpotrivă, cum a fost cu Domnul nostru, așa este și cu urmașii Săi credincioși, providența divină conduce pe cei credincioși și ascultători pe cărarea suferinței și lepădării de sine, nu ca pedeapsă a unei voințe contrare, ci ca probe, prin sacrificiu de sine, a măsurii de iubire și devotare voinței Tatălui și cauzei dreptății. După cum Domnul nostru a fost pedepsit pentru încălcările noastre, nu pentru ale Sale, când a purtat păcatele multora, tot așa urmașii Săi suferă în multe privințe, nu pentru faptele lor greșite, ci pentru faptele greșite ale altora, pentru că ei sunt chemați, după cum declară apostolul, să „împlinească ce lipsește necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.
Ce mărturisește Spiritul sfânt
În lumina celor precedente, fiecare fiu declarat al Domnului să se examineze dacă are sau nu „mărturia Spiritului”, dacă este unul din copiii lui Dumnezeu: și să repetăm examinarea frecvent și astfel să „veghem” și să ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, bucurându-ne în mărturia Spiritului Său.
Suntem noi curățiți continuu? Trecem noi prin asemenea experiențe, mari sau mici, care îndepărtează de la noi mai rapid sau mai lent tendințele carnale, care se războiesc împotriva sufletului — mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, egoismul, ((235)) lipsa de politețe și toate câte sunt contrare legii Spiritului vieții în Isus Cristos — Spiritul iubirii? Dacă este așa, în măsura în care putem vedea această lucrare de curățire înaintând, fără îndoială vom putea recunoaște creștere în direcția potrivită — în smerenie, răbdare, blândețe, bunătate frățească, iubire. Dacă cineva, după o examinare atentă în privința acestora, marcate în Cuvântul Domnului, poate observa astfel de experiențe în desfășurare, poate ști că este acceptat de Dumnezeu în continuare, fiindcă are această mărturie a Spiritului.
Iarăși, Spiritul mărturisește că „Oricine este născut [conceput] din Dumnezeu nu păcătuiește” (1 Ioan 5:18). Copilul lui Dumnezeu poate fi supraîncărcat de vechea sa natură (socotită moartă, dar nu deplin, nu în realitate moartă); el poate fi surprins într-o greșeală, poate greși în judecată sau cuvânt, dar el nu va încălca niciodată cu voia legea divină. Astfel deci, dacă inimile noastre pot răspunde că ne place să facem voia lui Dumnezeu și n-am încălca-o cu voia sau în vreun fel să ne împotrivim ei — că mai degrabă vrem să se facă voia lui Dumnezeu și să se împlinească planul Său, chiar dacă ni s-ar sfărâma cele mai dragi speranțe și ni s-ar rupe fiecare legătură delicată — atunci avem această mărturie că spiritul sau mintea noastră este de acord cu mărturia Spiritului Adevărului consemnată aici; și aceasta este o mărturie nu numai că am fost odată acceptați în familia lui Dumnezeu, dar că suntem încă în ea.
Spiritul mărturisește prin Cuvântul lui Dumnezeu, că acei care sunt din poporul Domnului sunt separați de lume — că speranțele, scopurile și spiritul, dispoziția lor generală sunt diferite. „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăște.” „De fapt, toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutați.” Ioan 15:19; 2 Tim. 3:12.
Pot inimile noastre mărturisi că aceste cuvinte reprezintă propriu-zis experiența noastră în viață? Dacă pot, Spiritul (mintea) lui Dumnezeu iarăși mărturisește astfel împreună cu spiritul (mintea) nostru că suntem ai Lui. Să nu uităm ((236)) nici aceea că lumea despre care vorbește Domnul nostru include pe toți cei cu o minte lumească, în care spiritul lumii are teren. În zilele Domnului nostru acest lucru a fost adevărat în legătură cu Biserica nominală iudaică: de fapt toate persecuțiile Lui au venit din partea celor care pretindeau a fi religioși. Ca atare, nu trebuie să ne mirăm dacă toți care merg în urmele Domnului nostru trebuie să aibă o experiență la fel de dezamăgitoare și să afle că Spiritul lumii, în forma lui cea mai antagonistă, va fi manifestat acolo unde în mod natural l-am aștepta cel mai puțin — printre cei care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu. Religioșii cei mai de seamă din zilele Domnului nostru au fost aceia care L-au numit Beelzebul, prințul diavolilor. Și Spiritul sfânt mărturisește prin Cuvântul Domnului nostru zicând: „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi așa pe cei din casa Lui?” (Mat. 10:25). Dacă, prin urmare, am fost vorbiți de rău, datorită identificării noastre cu Adevărul și a serviciului nostru pentru el, avem în aceasta o dovadă în plus sau o mărturie a Spiritului că suntem pe calea cea bună.
Dacă Domnul nostru ar fi dat mâna cu conducătorii populari din Biserica iudaică și S-ar fi abținut să vorbească adevărul în iubire, S-ar fi abținut să arate doctrinele false din zilele Sale, n-ar fi fost „urât”, nici „persecutat”, dimpotrivă, ar fi fost probabil „înălțat între oameni”. Dar, după cum El Însuși a spus, mult din „ce este înălțat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”. Luca 16:15.
Dacă Domnul nostru ar fi tăcut pur și simplu și S-ar fi abținut de la a expune ipocriziile, impostura, rugăciunile lungi și învățăturile false ale cărturarilor și fariseilor, fără îndoială că ei L-ar fi lăsat în pace, nu L-ar fi persecutat și n-ar fi suferit pentru Adevăr. La fel este și cu urmașii Lui: Adevărul și cei care au Spiritul Adevărului și care urmează instrucțiunea Domnului, lăsând lumina lor să strălucească, își vor atrage acum ura și persecuția din partea unei clase asemănătoare. Și dacă unii, pentru aceleași motive și în timp ce vor face tot ce vor putea ca să vorbească Adevărul în iubire, ((237)) vor suferi din pricina aceasta, fericiți vor fi, pentru că, așa cum a spus apostolul: „Duhul slavei și al lui Dumnezeu Se odihnește peste voi”. Ei au această mărturie a Spiritului pentru credincioșia lor pe calea îngustă. 1 Pet. 4:14.
Iarăși, Spiritul sfânt mărturisește, prin mărturia Domnului nostru, că oricine se rușinează de Răscumpărătorul și de Adevărul pe care El l-a dat ca învățătură, și Domnul Se va rușina de el când va veni să-Și adune mărgăritarele (Marcu 8:38). Prin urmare, oricine își găsește inima atât de cuprinsă de iubire față de Domnul și față de Cuvântul Său încât îi face plăcere, la fiecare ocazie potrivită, să-L recunoască pe Isus ca Răscumpărătorul și Învățătorul său, și cu credincioșie să prezinte Cuvântul mărturiei Sale, în acea măsură unul ca acesta are și această mărturie a Spiritului sfânt că este copil al lui Dumnezeu și moștenitor al Împărăției. Aceștia au motiv să se bucure în făgăduința Învățătorului că ei sunt chiar de felul celor pe care El va fi bucuros să-i mărturisească înaintea Tatălui Său și înaintea sfinților îngeri. Dar, dacă cineva nu are această mărturie — dacă, dimpotrivă, inima lui mărturisește că se rușinează de Domnul, se rușinează să mărturisească faptul că este urmaș al Lui, se rușinează de „frații” Lui, membrii corpului Său, și se rușinează să mărturisească doctrinele pe care El le-a dat ca învățătură — oricine are aceste experiențe, are mărturia Spiritului că dacă această stare de lucruri nu se schimbă, Domnul Se va rușina de el la a doua venire a Sa și nu-l va mărturisi înaintea Tatălui și a sfinților Săi mesageri.
Mai departe, Spiritul sfânt mărturisește că „Oricine este născut [conceput] din Dumnezeu biruie lumea; și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5:4). Să ne examinăm inimile, spiritele, mințile în lumina acestei mărturii a Spiritului sfânt. Suntem noi biruitori, conform acestui standard? Standardul este că pentru a fi ai Domnului nu trebuie să fim în armonie cu lumea, trebuie să fim în conflict cu ea — cu scopurile ei, speranțele ei, ambițiile ei. Ideea de conflict este conținută în expresia „biruie lumea”. Și putem ușor vedea că nimeni nu poate fi biruitor al lumii ((238)) dacă este în simpatie și legătură cu ea și cu spiritul ei general de egoism, mândrie, ambiție etc.
Înainte de a hotărî clar dacă biruim lumea sau nu, să observăm că noi nu trebuie să biruim lumea nici prin flatare, nici prin a ne alătura la nebuniile ei și a încerca să le dăm o turnură religioasă; nu trebuie nici să biruim lumea angajându-ne în vreo lucrare morală sau religioasă, cum ar fi a preda la o școală duminicală, sau a ajuta săracii, sau a ne alătura unei biserici sectare. În nici unul din aceste moduri nu ne indică sau nu ne „mărturisește” Domnul că putem birui lumea. Declarația Lui, că biruința care biruie lumea este credința noastră, este clară. Spiritul mărturisește astfel că pentru a fi biruitori trebuie să „umblăm prin credință, nu prin vedere”. Trebuie să privim nu la lucrurile care se văd — popularitate, spectacol lumesc, importanță denominațională etc. — ci trebuie să privim la lucrurile care nu se văd — lucrurile spirituale și eterne (2 Cor. 4:18). Trebuie să avem credința exprimată prin cuvintele poetului:
„Mai bine cu Dumnezeu prin întuneric,
Decât cu mulțimea văzând”.
Mai mult, Spiritul sfânt mărturisește pentru noi, prin Cuvânt, că dacă suntem copii ai lui Dumnezeu nu vom fi în necunoștință nici de lucrurile prezente, nici de „lucrurile viitoare”, pentru că vom fi luminați și învățați de Dumnezeu, prin Cuvântul harului Său — Cuvântul Spiritului Său. Pe măsură ce ne maturizăm, „creștem în har”, vom dori, vom căuta și vom obține, pe lângă laptele Cuvântului, „hrană tare” despre care apostolul spune că este pentru cei mai dezvoltați (1 Pet. 2:2; Evr. 5:13, 14). Dezvoltarea în harurile Spiritului, credința, virtutea, cunoștința, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de frați, iubirea, ne vor aduce în părtășie mai strânsă cu Tatăl și cu Domnul Isus, așa încât Domnul va putea și va binevoi să ne comunice tot mai clar o cunoștință a planurilor Sale îndurătoare, precum și a caracterului Său îndurător.
((239))
Referindu-se la această creștere, apostolul Petru spune: „Dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ce privește deplina cunoaștere a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe ... căci, dacă faceți lucrul acesta nu veți aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belșug intrare în împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos”. 2 Petr. 1:5-11. Compară cu Ioan 16:12, 15.
Fiecare să se întrebe pe sine dacă are sau nu această mărturie a Spiritului, această mărturie a creșterii sale ca nouă creatură în Cristos Isus, și dacă dezvoltă și duce la coacere sau nu, felul de roade specificate aici. Să ne amintim de asemenea că creșterea noastră în iubire și în toate roadele Spiritului depinde în mare măsură de creșterea noastră în cunoștință; iar creșterea în cunoașterea lucrurilor divine depinde de asemenea de creșterea în roadele Spiritului. Fiecare pas de cunoștință aduce un pas corespunzător de datorie și ascultare, și fiecare pas de datorie și ascultare făcut, va fi urmat de încă un pas în cunoștință, pentru că astfel, după cum mărturisește Spiritul,va fi experiența tuturor celor care vor fi învățați de Dumnezeu în școala lui Cristos. Dacă avem această mărturie a Spiritului, de creștere atât în har cât și în cunoștință, să ne bucurăm de ea și să urmăm în aceeași cărare până când ea ne va duce, sub îndrumarea divină, la ceea ce este perfect, atât în cunoștință cât și în har.
Mărturia viitoare a Spiritului sfânt
Spiritul sfânt va mărturisi lumii reconciliate în veacul următor foarte asemănător în privința felului, dar foarte deosebit în privința faptelor. Cei care vor poseda Spiritul nu vor mai fi puținii robi și roabe speciali, ci, așa cum spune profetul Ioel, „orice făptură” (Ioel 2:28). „Mărturia” Spiritului nu va mai fi „toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutați”, fiindcă atunci nu va fi permisă nici ((240)) o persecuție. Nu va mai „mărturisi” pentru „o cale îngustă” a sacrificiului, căci zilele de sacrificiu vor fi trecut: „Acolo se va croi o cale” și ea va fi fără pietre de poticnire (Isa. 35:8; 62:10). Va „mărturisi” că „făcătorii de rele vor fi nimiciți, dar cei care nădăjduiesc în domnul vor stăpâni pământul” (Fapt. 3:23; Ps. 37:7-11). Va „mărturisi” binecuvântări pentru făcătorii de bine și pedepse și nimicire pentru făcătorii de rău cu voia. Este același Spirit al lui Dumnezeu, dar sub alte feluri de administrări.
După ce am aflat cum „mărturisește” Spiritul sfânt și care sunt unele dintre mărturiile lui prin Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, noi le găsim pe acestea cu foarte mult mai satisfăcătoare decât toate îndoielile și temerile inspirate de condițiile mintale și fizice — de simțămintele în mod fals numite de unii mărturia Spiritului sfânt. Cu toate acestea, ar trebui să atragem atenția asupra faptului că nu toți creștinii pot avea aceleași mărturii din partea Spiritului lui Dumnezeu împreună cu spiritele sau mințile lor. Toți creștinii cu mare experiență și dezvoltare ar trebui să aibă dovadă sau mărturie în toate aceste puncte și în alte puncte prezentate în Scripturi; dar există creștini tineri care n-au progresat destul de mult ca să aibă toate aceste mărturii — unii, poate, fiind cu adevărat concepuți de Domnul și având încă numai puține din ele. Marele Viticultor nu așteaptă roade de la mlădița proaspătă și crudă, nici verzi, nici dezvoltate și coapte.
Prima mărturie pe care o pot avea cei nou-concepuți este că ei sunt acceptați de Domnul; că sunt mlădițe tinere în Vița adevărată și că Spiritul Viței este în ei — dorința de a crește și a fi asemenea Viței și a aduce roadă. Și nu mult trebuie să fie după ce mlădița a odrăslit, până se va putea discerne semnul frunzelor și bobocilor care promit roade. Pruncul nou-născut în familia spirituală își manifestă relația cu membrii mai vechi și mai dezvoltați ai familiei, nu prin faptul că mănâncă hrană tare, care l-ar putea sufoca, ci prin dorința după laptele întăritor, prin care să crească. 1 Pet. 2:2.
((241))
Cei care constată că au vreuna din mărturiile precedente ale Spiritului ar trebui să se bucure în mod corespunzător; și ar trebui să se străduiască să cultive și să dezvolte orice amănunt care le lipsește, așa încât să aibă în cele din urmă mărturia Spiritului în favoarea lor, în fiecare punct al mărturiei scripturale referitoare la cărarea și experiențele poporului credincios al Domnului. Aceștia nu vor mai trebui să cânte: „Iată un punct pe care aș dori să-l cunosc”. Dimpotrivă, ei vor ști, vor avea siguranța deplină a credinței și vor fi înrădăcinați și întemeiați, zidiți și stabiliți în credință. Acesta este modul aranjat divin: noi scăpăm complet de frică — de „Castelul Îndoielilor” — căci credința noastră se odihnește sigur în promisiunile divine, care nu dau greș niciodată. Acest lucru este tot atât de adevărat în timp de încercare, adversitate și întunecime, ca și atunci când ne bucurăm în mod mai deosebit de lumina zâmbetului Tatălui ceresc. Poetul exprimă corect ideea zicând:
„Când întuneric pare să-I ascundă fața,
Mă odihnesc în haru-I neschimbat.
Jurământul Lui, legământul Lui, sângele Lui,
Mă sprijină în covârșitorul potop.
Când toate-n jurul sufletului meu cedează,
El este a mea speranță, siguranță.”
Sfințiți prin Spirit
„Dar ați fost spălați, dar ați fost sfințiți, dar ați fost îndreptățiți în Numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Cor. 6:11.
Sfințire înseamnă punere deoparte sau separare. Toți care sunt sfințiți, puși deoparte, deplin consacrați lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fie spălați sau îndreptățiți — fie curățiți de păcat în realitate, fie curățiți în mod socotit — „îndreptățiți prin credință”. Îndreptățirea reală va fi calea apropierii de Dumnezeu din partea lumii în timpul Mileniului, sub îndrumarea și ajutorul marelui Mijlocitor și ca parte a ((242)) procesului Împăcării. O îndreptățire nu mai puțin vitală, deși numai prin credință, este aranjamentul care operează în timpul acestui Veac Evanghelic, prin care noi, care suntem păcătoși prin natură și în a căror carne nu este perfecțiune, suntem socotiți curați, sfinți, îndreptățiți, acceptabili pentru Dumnezeu prin faptul că L-am acceptat pe Cristos ca Răscumpărătorul nostru. Noi credem mărturia scripturală că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”; și crezând aceasta, și fiind doritori să scăpăm de păcat, suntem acceptați de Dumnezeu ca și cum am fi perfecți, fără păcat, ca îndreptățiți prin meritul sângelui prețios. Fiind astfel îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu și ne putem apropia de El, și vom fi primiți de El și putem începe să facem fapte acceptabile pentru Tatăl, prin meritul Domnului nostru Isus Cristos. Dovada pe care o avem a îndreptățirii și sfințirii noastre ne vine prin Cuvânt și este numită „pecete” și „mărturie” a Spiritului în noi.
Puterea care ne face în stare să trăim la înălțimea angajamentelor noastre de consacrare este Spiritul sfânt, sau mintea sfântă a lui Dumnezeu, pe care noi îl primim ca rezultat al credinței noastre în Cristos și al consacrării noastre de a fi „morți cu El”. Spiritul Adevărului, pe care îl obținem prin studiul Cuvântului Tatălui, în spiritul ascultării noastre de acesta, ne dă puterea necesară de a birui lumea și poftele noastre stricate. În consecință, textul pe care-l avem în analiză spune că toată curățirea pe care am făcut-o, toată îndreptățirea noastră și toată punerea noastră deoparte pentru dreptate și separarea noastră de păcat — toate victoriile și binecuvântările în aceste direcții ne-au venit prin meritul Domnului nostru Isus și prin canalul Spiritului sfințeniei, Spiritului lui Dumnezeu pe care l-am primit.
Și alte scripturi sunt în armonie deplină cu aceste constatări. Același apostol Pavel s-a rugat pentru Biserică: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin” (1 Tes. 5:23). El nu contrazice aici declarația anterioară, că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este cel care sfințește. ((243)) Dumnezeu este cel care sfințește, iar mijlocul, metoda sau canalul este Spiritul Său sfânt, și nu o altă persoană.
Apostolul Petru spune că acei din Biserică sunt „aleși ... prin sfințirea [punerea deoparte] Duhului, spre ascultare” (1 Pet. 1:2). Ideea de aici este că cei pe care Dumnezeu îi recunoaște acum ca aleșii Săi și care sunt îndemnați să-și întărească chemarea și alegerea, sunt aleși, nu în mod arbitrar, ci potrivit unor principii fixe, și anume că, dacă Spiritul sfânt al lui Dumnezeu (influența Adevărului) care lucrează asupra lor îi va aduce la starea deplinei ascultări (sfințiri) de voința, planul și providența Tatălui, atunci ei vor constitui aleșii.
Apostolul Pavel, în altă epistolă a sa (Efes. 5:25, 26), atribuie această putere sfințitoare și curățitoare în Biserică Cuvântului lui Dumnezeu, zicând: „Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt”. Nu trebuie să presupunem că apostolul contrazice aici declarația sa anterioară, că Dumnezeu sfințește Biserica, nici nu contrazice cealaltă declarație a sa, că Spiritul lui Dumnezeu sfințește Biserica. Clar și negreșit, gândul lui în fiecare caz este că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, lucrând prin Cuvântul adevărului Său, este cel pe care l-a intenționat să producă în noi curățirea, îndreptățirea, sfințirea.
Astfel S-a rugat și Domnul nostru Isus: „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Astfel vedem că diferitele scripturi asupra subiectului luate împreună, învață că sfințirea Bisericii este realizată prin Spiritul Adevărului, împărțit consacraților prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care El l-a dat tocmai pentru acest scop.
Toți cei care sunt astfel sfințiți, de atunci încolo sunt „creații noi în Hristos Isus” și sunt menționați ca „cei care au fost sfințiți în Hristos” (1 Cor. 1:2). Totuși, această sfințire în Cristos nu este separată de Spiritul lui Dumnezeu, nici separată de Cuvântul lui Dumnezeu; căci datorită acceptării planului și pregătirii divine, datorită ajungerii noastre la ((244)) punctul sfințirii prin Spirit, noi suntem una cu Cristos Domnul nostru. Și acest lucru este arătat mai departe prin scriptura care spune: „Atât Cel care sfințește cât și cei care sunt sfințiți sunt dintr-unul [dintr-un spirit, de o minte, concepuți de Spiritul Adevărului]. De aceea, El nu Se rușinează să-i numească «frați»” (Evr. 2:11). În acest fel suntem „spălați ... sfințiți ... îndreptățiți ... în Numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru” — Spiritul Adevărului.
Fiți plini de Spirit
„Fiți plini de Duh, vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inima voastră, mulțumind totdeauna.” Efes. 5:18-20.
Sugestia din această scriptură este că poporul Domnului poate avea un grad mai mare sau mai mic de plinătate a Spiritului Său. Pentru a fi ai Lui, ei trebuie să aibă ceva din Spiritul Lui, căci „dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Rom. 8:9). Rămâne în mare măsură pentru noi, prin folosirea mijloacelor pe care Dumnezeu ni le-a dat, cât de deplin putem fi umpluți cu Spiritul și dispoziția Sa, influența Sa — Spiritul sau influența Adevărului Său, pe care El ni l-a revelat chiar cu scopul sfințirii inimilor și vieților noastre și al separării noastre de cei care au spiritul lumii.
Nimic din acest text și din altele asemănătoare nu implică ideea unui Spirit sfânt persoană: chiar dimpotrivă. Dacă ar fi vorba despre o persoană, ar fi nepotrivit să fie îndemnat primitorul la o umplere mai mare sau mai mică. Persoana care ar putea intra ar fi singura care ar putea avea de-a face cu umplerea; dacă ar fi mare, ar umple mai mult, dacă ar fi mică, ar umple mai puțin. Nu s-ar putea presupune că Spiritul sfânt înțeles ca persoană, una dintr-o treime de dumnezei, egali cu Cel Preaînalt, ar intra în limitele restrânse ale unui om imperfect și apoi să nu-i umple nici măcar inima aceea mică. Dar când este înțeleasă ideea corectă despre puterea și influența divină, îndemnul apostolului este cu totul rațional. Noi ar trebui să continuăm ((245)) a fi umpluți cu mintea sau dispoziția sfântă a lui Dumnezeu, atât de frumos exemplificată în persoana și în ascultarea dragului nostru Răscumpărător, singurul Său Fiu conceput.
Iar această idee, de a fi umpluți cu Spiritul sfânt, este în armonie cu sugestia apostolului în alt loc, că trupurile noastre muritoare sunt ca vasele care curg: crăpate, stricate, cărora Dumnezeu le permite să se umple cu Spiritul Său sfânt. Sugestia apostolului este că, având în vedere ceea ce știm despre imperfecțiunile noastre și faptul că este posibil să lăsăm să ne scape influența sfântă, inspirată de Dumnezeu prin Evanghelie, ar trebui să dăm cu atât mai mare atenție, ca nu cumva să lăsăm să ne scape aceste lucruri, deoarece „comoara aceasta [Spiritul sfânt, mintea reînnoită în armonie cu Dumnezeu] o purtăm în niște vase de lut” (Evr. 2:1; 2 Cor. 4:7). Se cuvine ca toți care vreau să umble în urmele Învățătorului nostru, care vreau să se împărtășescă de suferințele lui Cristos și de gloria care urmează, să caute în felul Domnului să fie umpluți cu Spiritul Său. În acest scop noi trebuie să ne ținem aproape de Domnul și de ceilalți membri ai corpului Său — aproape în simpatie, în iubire, în cooperare; și trebuie de asemenea să ne ținem aproape de Cuvânt, care este fântâna influenței sfințitoare a întregii Biserici. „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”
În zadar căutăm noi să fim umpluți cu Spirit sfânt dacă nu dăm atenție aranjamentului divin prevăzut tocmai pentru acest scop. Dacă neglijăm Cuvântul lui Dumnezeu, neglijăm această putere sfințitoare; dacă neglijăm rugăciunea, neglijăm alt privilegiu și folosul pe care acesta ni-l aduce. Dacă neglijăm să ne adunăm cu cei care sunt poporul Domnului și în care vedem „pecetea” acestui Spirit, nu vom primi beneficiile și ajutoarele pe care le „dă fiecare încheietură” — inclusiv ajutoarele pe care Dumnezeu le-a promis Bisericii în ansamblul ei, prin diferiții membri pe care El îi pune în corp pentru expunerea Cuvântului Său și pentru obținerea din el a puterii lui sfințitoare sau a Spiritului. 1 Cor. 12:25-28; Efes. 4:16.
((246))
Prin urmare, îndemnul „fiți plini de Duh”, implică mult: aceea că noi trebuie să ne folosim de diferitele aranjamente și prevederi pe care Domnul le-a făcut pentru dezvoltarea noastră spirituală. Deși noi nu putem avea legătură personală cu Domnul, putem avea relații prin rugăciune și prin membrii corpului Său și prin Scripturi. Deși noi nu putem avea legătură reală cu apostolii, putem avea legătură cu cuvintele lor. Dacă nu putem avea legătură reală și părtășie personală cu membrii Bisericii, putem avea relații cu ei prin poștă și prin intermediul literaturii. Dacă dorim să fim umpluți cu Spiritul Domnului, trebuie să ne supunem acestora, instrucțiunilor Lui.
Pecetea Spiritului
„În care [Cristos] și voi, după ce ați auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, ați crezut în El și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței și care este o arvună a moștenirii noastre.” Efes. 1:13, 14.
În timpurile vechi pecețile erau folosite pentru diferite scopuri. (1) Ca un însemn personal sau semnătură, un semn de atestare sau recunoaștere. (2) Pentru a ascunde, a asigura împotriva intrării nedorite — ca în Matei 27:66; Apoc. 10:4; 20:3.
În primul din aceste sensuri se spune despre poporul Domnului că sunt „pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței”. Apostolul nu spune, după cum par să presupună unii, că noi am fost pecetluiți cu Spiritul sfânt ca persoană, o așa-zisă a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei: el spune că noi am fost pecetluiți „cu Duhul Sfânt al făgăduinței”; cu totul alt gând, după cum toți vor observa. Spiritul sfânt este de la Tatăl: El face pecetluirea prin Cristos cu Spiritul sfânt care este pecetea în sine. Acest lucru este atestat de către apostol (Fapt. 2:33) și este în acord deplin cu relatarea despre Domnul nostru Isus, care a fost primul din casa fiilor astfel pecetluit. Citim: „Dumnezeu, pe El L-a pecetluit” — cu Duhul sfânt. Ioan 6:27.
((247))
Expresia „Duhul făgăduinței”, asemenea altor termeni folosiți în legătură cu influența sfântă a lui Dumnezeu, cum sunt, „Duhul sfințeniei”, „Duhul Adevărului”, este descriptivă: arată că există o legătură între această pecetluire și făgăduința pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este o dovadă avansată sau o atestare a legământului lui Dumnezeu cu cel „pecetluit”, că „făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe” ale „lucrurilor pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc [în grad suprem]” sunt adevărate; și că el va moșteni acele binecuvântări făgăduite după ce a îndurat cu credincioșie probele iubirii și devotării sale pe care Dumnezeu le va aplica.
Apostolul se referă la această pecetluire mai târziu în aceeași epistolă, și acolo identifică „făgăduința” cu „ziua răscumpărării [eliberării — n. e.]” (Efes. 4:30). Cu alte cuvinte deci, pecetea Spiritului făgăduinței pentru ziua eliberării este numai o altă formă de a exprima ideea — noi (Biserica) „avem cele dintâi roade” ale Duhului — am primit plata, cum s-ar zice, făcând obligatoriu contractul sau legământul între Domnul și noi și asigurându-ne că dacă nu cădem de oboseală vom moșteni deplin făgăduința.
Această pecete sau relație de legământ a calității de fiu și moștenitor nu este un semn exterior pe frunțile noastre; nici nu este un semn sau o manifestare a favorii lui Dumnezeu în afacerile pământești, în prosperitatea lumească; nici nu este acum și nici n-a fost vreodată „darurile” vindecării sau ale vorbirii în limbi etc., pentru că multora din cei care au posedat acele „daruri” miraculoase le-a lipsit pecetea sau mărturia Spiritului. Fapt. 8:13-23; 1 Cor. 13:1-3.
Pecetea sau garanția Spiritului sfânt este în inima celui pecetluit, și de aceea nimeni n-o știe în afara celui care o primește (Apoc. 2:17), decât că alții pot vedea roadele ei în viața sa zilnică. „Cel care ne întărește împreună cu voi, în Hristos, și care ne-a uns, este Dumnezeu, care ne-a și pecetluit și ne-a pus în inimi arvuna Duhului.” 2 Cor. 1:21, 22.
((248))
Această arvună sau pecete a calității de fiu este Spiritul iubirii care este una cu Tatăl și cu toate aranjamentele Sale sfinte, strigând: Ava, Tată; Îmi place să fac voia Ta, O, Dumnezeul meu. Cel care are această pecete sau semn al stării de fiu este cel care nu numai caută să facă voia Tatălui, dar și află că a o face „nu este greu”, ci plăcut. 1 Ioan 5:3.
Spiritul înfierii sau pecetluirea ca fii, posesia primelor roade sau arvuna moștenirii viitoare, este deci una din cele mai avansate „mărturii” ale Spiritului — însăși crema experiențelor creștine în viața prezentă. Înainte de a ajunge la acest stadiu al experienței, noi trebuie să primim partea noastră de ungere prin intrarea în corpul uns al lui Cristos, Biserica, prin aceea că suntem concepuți de Spiritul Adevărului spre sfințirea spiritelor noastre, ca să cunoaștem și să facem voia Domnului. Această experiență vine după ce am fost însuflețiți de Spirit pentru serviciul dreptății; este o dovadă, ca să spunem așa, că am trecut din starea de embrion într-una în care Dumnezeu ne poate considera fii și ne poate pecetlui în această calitate.
După cum toți care cred ar trebui să caute să vină sub influența de ungere și concepere a Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, a Spiritului Adevărului, tot așa, toți care au fost astfel concepuți de Spirit la starea de fii ar trebui să caute să ajungă la acea poziție a plinătății armoniei cu Tatăl pe care El o poate recunoaște și pecetlui. Și după ce au ajuns la acea poziție, toți să aibă grijă să nu strice sau să nu întunece pecetea — să nu înăbușe sau să nu stingă această comoară prețioasă — să nu schimbe acest spirit al iubirii și bucuriei în Spiritul sfânt al părtășiei și comuniunii, într-un spirit de apăsare, întunecime, tristețe. Efortul constant al tuturor celor care o primesc trebuie să fie spre a nu strica această pecete, ci a o păstra întotdeauna strălucitoare și proaspătă.