CREDINȚA, BAZA ODIHNEI ADEVĂRATE
„Căci noi, care am crezut, intrăm în odihnă.” Evrei 4:3.
R 5433 W. T. 1 aprilie 1914 (pag. 104-105)
În textul nostru sf. Pavel se referă la faptul că Legea a dat pentru evrei odihnă fizică în a șaptea zi a săptămânii, în al șaptelea an, în al patruzeci și nouălea și al cincizecilea an, și că aceste sabate erau tipice ale unei odihne mai bune. El arată că toți care cred în Cristos intră în odihnă și astfel țin un sabat continuu. Ca noi creaturi, noi ne odihnim tot timpul, dacă rămânem în Domnul și în făgăduințele Lui.
Apostolul spune că credința este necesară pentru odihnă. El ne spune ce să facem pentru a ne folosi de ceea ce Dumnezeu ne-a dat deja. Ne arată că Dumnezeu i-a făcut făgăduințe lui Avraam și acestea au fost repetate lui Isaac și lui Iacov. Dumnezeu Și-a declarat scopul de a avea un popor special, sfânt, și i-a promis lui Avraam că binecuvântarea lumii va veni prin Sămânța lui, care va constitui acest popor sfânt. Făgăduințele au fost mari și prețioase.
Avraam a crezut Mesajul și a fost bucuros. El s-a odihnit. El n-a cunoscut modul în care Dumnezeu va realiza binecuvântarea, dar a avut făgăduința lui Dumnezeu, confirmată prin Jurământul Său. El n-a trebuit să știe atunci despre Domnul Isus sau despre Planul de Mântuire. El a avut odihnă deplină prin aceea că L-a crezut deplin pe Dumnezeu; și așa au avut mulți dintre urmașii lui care au practicat aceeași credință ca Avraam. Isaac, Iacov și mulți dintre profeți, inclusiv profetul David, s-au încrezut astfel în Dumnezeu. Scrierile lor arată că ei erau deplin în armonie cu Dumnezeu. Ei și-au dat seama că El făcuse o pregătire îndurătoare pentru viitor și că această pregătire era pentru lume în general; totuși ei au știut că urmau să aibă o „înviere mai bună” decât aceea a lumii. Ei aveau o odihnă a credinței în aceste lucruri pe care Dumnezeu încă nu le realizase.
Domnul nostru Isus a declarat că Avraam a văzut ziua Lui și s-a bucurat. El n-a văzut-o cu ochii naturali, ci cu ochii credinței. El a văzut Ziua în care Cristos, care a murit pentru toți oamenii, va ridica familia umană, scoțând lumea din păcat și moarte mai întâi înălțând pe Mireasa Sa, iar apoi făcând ca binecuvântarea lui Dumnezeu să se extindă la fiecare creatură. Aceasta este chiar ceea ce Dumnezeu i-a promis lui Avraam „În tine și în sămânța ta vor fi binecuvântate toate ((1009)) familiile pământului”. Avraam s-a bucurat și toți care o văd se bucură. Avraam a fost mulțumit să vadă că urma să fie o mare binecuvântare pentru urmașii săi, iar prin ei pentru lume. El n-a văzut clar Planul lui Dumnezeu, așa cum îl vedem noi, dar a văzut destul ca să-l facă să se bucure. Ioan 8:56.
Lumină crescândă și probe mai mari
Venind până la Veacul nostru, vedem că o lumină mai mare, un privilegiu mai mare, a adus probe de credință mai mari în multe privințe. Avraam a fost probat prin aceea că i s-a spus săși aducă fiul, pe Isaac, de jertfă. El știa că făgăduința trebuia să fie împlinită prin fiul său, dar a spus: Trebuie să fiu ascultător; Dumnezeu poate scula pe fiul meu dintre morți. Aceasta nu-mi va împiedica credința în realizarea Planului lui Dumnezeu.
Noi cei din Veacul Evanghelic n-am auzit vocea lui Dumnezeu vorbindu-ne auzibil, așa ca lui Avraam; dar noi trăim în timpul unei desfășurări în continuare a marelui Plan al lui Dumnezeu. El a trimis pe Fiul Său în lume, care a fost făcut trup și a locuit printre noi, și care a murit, „Cel drept pentru cei nedrepți”.
Necredința vrea să susțină că dacă Isus ar fi fost Fiul lui Dumnezeu n-ar fi murit; dar Dreptatea deținea o ipotecă asupra rasei umane și cazul ei era fără speranță dacă nu era dat un Răscumpărător. Astfel ochiul credinței poate astăzi înțelege scopurile lui Dumnezeu într-un mod mai deplin decât a putut înțelege Avraam. Totuși noi nu știm dacă credința noastră este mai mare decât a lui; căci chiar dacă avem mai mari încercări și dificultăți, avem și ocazii mai mari și lumină mai mare. Avraam a avut credință deplină, încredere deplină în Dumnezeu, și nimeni n-ar putea avea mai mult decât aceasta.
Poporul Domnului din prezent crede că omenirea va fi salvată din păcat și moarte. Unii au mai multă cunoștință decât alții și mai multă încercare; unii care au capacitate mai mică nu pot îndura încercarea așa de severă și nici nu se pot bucura așa de deplin. Dar toți pot avea aceeași odihnă ca Avraam odihna credinței în Dumnezeu. Dumnezeu le-a promis sfinților Săi o înviere la glorie, onoare și binecuvântare. Dar acestea nu sunt încă reale. Acum avem numai o arvună a acestei moșteniri. Credința trebuie să triumfe și să-și dea seama că Dumnezeu ne poate duce la acea stare glorioasă pe care a promis-o, și El o va face dacă noi suntem credincioși. Fiecare în măsura cunoștinței și credinței sale va avea odihnă. Cei mai învățați și cei mai ignoranți pot avea această odihnă, numai dacă ei cred pe Dumnezeu.
Odihna pe măsura credinței
Odihna în care am intrat nu este odihna noastră finală. Dacă avem credință astăzi, putem avea odihnă astăzi; dacă ne pierdem credința, ne pierdem și odihna. Dar ne așteaptă o odihnă perfectă, permanentă. Dumnezeu nea promis anumite lucruri mari și prețioase. El este Creatorul nostru și Tatăl nostru și va face pentru noi lucrurile pe care le-a promis. Și ne va fi potrivit credinței noastre multă credință, multă odihnă; puțină credință, puțină odihnă. Cei care sunt în armonie cu Dumnezeu, cred în mărturia Lui.
Aceasta nu implică faptul că toți care au fost copiii lui Dumnezeu au crezut tot Planul divin; căci vedem că aceasta n-ar fi posibil. Unii au avut ocazii mai mari de a crede, iar alții mai mici. Noi care trăim astăzi avem mai mare avantaj decât cei care au trăit înainte de zilele noastre. Proba noastră deci nu vine atât de mult din lipsa de cunoștință, ci este o probă a credinței în Dumnezeu și a ascultării față de lumina care ne este dată acum. Având această mare revărsare de lumină acordată acum la sfârșitul acestui Veac, credința noastră trebuie să fie foarte tare, și noi trebuie să căutăm să o creștem tot mai mult prin câștigarea cunoștinței cuvenite acum. Noi trebuie să creștem în credință, să creștem în har, să creștem în cunoștință și să creștem în iubire. Noi intrăm întro odihnă mai adâncă și mai inteligentă dacă ne folosim de ajutoarele pe care Domnul ni le-a dat. Dacă credem cu adevărat, vom arăta credința noastră prin fapte în armonie cu ea.
În utilizarea scripturală, cuvântul a crede implică mai mult decât doar a recunoaște un fapt sau un adevăr. Marele Adevăr din fața noastră este ceea ce Biblia numește Evanghelie, Vestea Bună. Credința la care se referă textul nostru este credința în această Evanghelie: Noi care credem în Evanghelie intrăm în odihnă. Care este Evanghelia pe care o credem? Ea include toate aspectele iubirii și milei lui Dumnezeu față de noi ca rasă decăzută propunerea Lui pentru viață veșnică prin Cristos, cu toate binecuvântările pe care aceasta le implică. Pentru Biserică, Evanghelia Vestea Bună include de asemenea oferta făcută nouă de comoștenire cu Cristos în Împărăție.
O persoană ar putea avea o credință intelectuală în aceste binecuvântări făgăduite fără să intre în odihna menționată în textul nostru. Dar evident nu această formă de credință este ce a avut apostolul în minte. În măsura în care persoana recunoaște acele fapte, le acceptă și se conformează lor, în acea măsură intră în odihnă. Dacă crede parțial, în acea măsură se odihnește; dacă crede mai mult, se odihnește mai mult; dacă crede perfect, are odihnă perfectă și își va arăta credința prin fapte. Mesajul Evangheliei este atât de minunat încât oricine care îl crede va dori să se folosească de binecuvântările lui. Dacă se prezintă ocazia de a deveni moștenitor împreună cu Isus la natura divină și mintea poate înțelege propunerea, acesta ar fi într-adevăr nechibzuit dacă n-ar accepta astfel de ofertă. Deci oricine nu acceptă, nu crede, în sensul în care este folosit cuvântul în textul nostru. Toți care cred cu adevărat vor accepta astfel de ofertă și vor intra în odihnă prin credință.
Încrederea inimii, esențială
Expresia din textul nostru „Noi care am crezut” implică faptul că credința a ajuns la inimă și ne va afecta astfel cursul vieții. Iar a doua parte a ((1010)) declarației, „intrăm în odihnă”, implică faptul că odihna vine treptat fiindcă am crezut. Întâi am crezut; și plinătatea odihnei este o stare care se va obține treptat, pe măsură ce credința se întărește și pe măsură ce învățăm să apreciem mai deplin ceea ce am acceptat.
„Omul crede cu inima”, și nu numai cu mintea. Nu este numai o credință intelectuală. Când acceptăm Evanghelia ca fapt și intrăm deplin în ea, începem să avem imediat o măsură din această odihnă; și pe măsură ce învățăm din experiențe cât de loial este Domnul cu toate făgăduințele Sale față de noi, odihna devine mai adâncă și mai trainică. Credința a fost întâi o încredere deplină în Mesajul lui Dumnezeu; dar pe măsură ce creștem în harul și cunoștința lui Dumnezeu, credința devine mai fermă și mai stabilită, iar odihna este proporțională cu ea.