„Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”

Matei 26:17-30

R4703b W. T. 15 octombrie 1910 (pag. 332-333)

Aceste studii sunt alese pentru noi dinainte. Altfel preferinţa noastră ar fi fost să analizăm primăvara întâmplarea legată de încheierea vieţii pământeşti a Domnului nostru, cam pe timpul când aceasta a avut loc. Dar Adevărul este întotdeauna preţios pentru noi şi are întotdeauna lecţii folositoare.

Isus a fost evreu şi de aceea a fost obligat faţă de fiecare trăsătură a Legii Mozaice. El n-a venit să strice Legea, ci s-o împlinească. Studiul de astăzi ne indică spre împlinirea unei trăsături a Legii — Paştile; nu înseamnă că această trăsătură este deja împlinită în întregime, ci înseamnă că tipul a fost în proces de împlinire de mai bine de optsprezece secole, iar împlinirea completă, care în mod sigur va veni, este, credem noi, aproape sosită. Pentru a aprecia acest studiu trebuie să avem clar în minte tipul:

Cu aproximativ 3500 de ani în urmă, Dumnezeu a eliberat pe poporul lui Israel de puterea despotică a lui Faraon, regele Egiptului. De mai multe ori Faraon refuzase să lase pe popor să plece, preferând să-i ţină ca sclavi, robi. De fiecare dată Dumnezeu trimisese plăgi asupra Egiptului ca pedepse. Sub influenţa fiecărei plăgi Faraon s-a pocăit şi prin Moise a implorat pe Dumnezeu să aibă milă de el, iar pentru popor să dea eliberare de plagă. Totuşi, fiecare manifestare a milei divine n-a făcut decât să-i împietrească inima, până când a fost necesară a zecea plagă, cea mai severă dintre toate. Acea plagă a constat în executarea sentinţei cu moartea împotriva tuturor întâilor-născuţi ai Egiptului. Dar israeliţii din Egipt au fost scutiţi de prevederea ei, pe baza anumitor condiţii. Fiecărei familii i s-a cerut să aibă un miel al ei, ale cărui oase să nu fie nici unul zdrobit. Sângele lui a fost stropit pe stâlpii uşii casei, iar familia, strânsă înăuntru, a mâncat carnea lui cu pâine nedospită şi cu ierburi amare, cu toiagul în mână, ca peregrinii, gata de plecare din Egipt dimineaţa.

Întâii-născuţi ai lui Israel cruţaţi

Când în acea noapte sentinţa divină a omorât pe toţi întâii-născuţi ai Egiptului, întâii-născuţi ai lui Israel au fost ocoliţi sau cruţaţi; de aici şi numele — Paşti (trecere peste — n.t.). Şi această ceremonie, ca o amintire a marii binecuvântări a Domnului peste Israel, a fost poruncit să fie respectată anual ca o amintire a bunătăţii lui Dumnezeu şi pentru că ea a simbolizat, sau a ilustrat, o încă şi mai mare milă şi binecuvântare care va veni.

Puţin mai târziu, aceşti întâi-născuţi cruţaţi au fost schimbaţi cu una dintre seminţii — Levi. După aceea leviţii au fost întâii-născuţi cruţaţi şi au fost în mod special dedicaţi lui Dumnezeu şi serviciului Său.

Împlinirea antitipică

Acele experienţe ale israeliţilor şi ale întâilor-născuţi ai lor au fost reale şi pe bună dreptate foarte interesante pentru ei; dar ele sunt încă şi mai interesante pentru creştini, care sunt ei înşişi antitipurile peste care se trece acum. Prin „creştini” noi nu ne referim la toţi cei care doar declară că sunt, nici la toţi care merg la biserică, oricât de regulat. Noi ne referim doar la puţinii evlavioşi care acum sunt chemaţi şi sunt încercaţi în privinţa credincioşiei faţă de Domnul şi prin credinţă sunt cruţaţi — trecuţi de la moarte la viaţă. Aceştia sunt numiţi scriptural „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evrei 12:23). După cum eliberarea poporului Israel din Egipt a avut loc după cruţarea sau trecerea peste întâii-născuţi, tot aşa, corespunzător, binecuvântarea divină va veni peste omenire imediat după completarea „Bisericii celor întâi-născuţi” — imediat după trecerea lor de la moarte la viaţă, prin puterea Primei Învieri. Dacă există o clasă a întâilor-născuţi, aceasta implică faptul că va exista şi o clasă născută după aceea. Astfel Scripturile învaţă clar peste tot că chemarea prezentă, încercarea, testarea, probarea şi răsplătirea finală a Bisericii nu va fi sfârşitul milei divine faţă de omenire ci, din contră, va fi numai începutul ei; pentru că, din moment ce se vorbeşte despre sfinţi că sunt „Biserica celor întâi-născuţi”, sau, după cum declară apostolul, „un prim-rod pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale”, prin aceasta suntem asiguraţi că şi roadele târzii fac parte din Programul divin.

Printre leviţi au existat diferite diviziuni care reprezintă diferite ranguri şi grade ale Bisericii lui Cristos. Dar principala diviziune sau secţiune a leviţilor a fost familia preoţească a lui Aaron, întocmai cum există o clasă specială printre leviţii antitipici, puţinii credincioşi, cunoscuţi în Scripturi ca Preoţimea Împărătească.

Mielul antitipic şi sângele Său

În zilele lui Isus venise timpul împlinirii antitipului Paştilor. Însuşi Isus trebuia să fie Mielul de Paşti. Prin credinţă, meritul sacrificiului Său, sângele Său, trebuia să fie stropit pe stâlpii uşii inimii poporului Său, iar carnea Sa, meritul perfecţiunii Sale pământeşti, trebuia să fie mâncat sau însuşit de către ei în minţile lor. Cu aceasta ei trebuiau să mănânce pâinea nedospită a promisiunilor divine şi ierburile amare ale încercărilor şi adversităţilor, şi pe lângă acestea trebuiau să bea vin, sângele strugurilor, sugerând simbolic participarea lor cu Mielul în dispreţul şi suferinţele Sale.

Mielul lui Dumnezeu, Isus, Mielul de Paşti antitipic, a fost junghiat cu aproape nouăsprezece secole în urmă, la aniversarea exactă a junghierii mieilor tipici. Sacrificiul lui Isus nu mai trebuie repetat, pentru că prin credinţă noi toţi stropim acelaşi sânge şi astăzi, şi în inimile noastre ne hrănim din meritul aceluiaşi sacrificiu pământesc, şi avem din belşug ierburile amare ale persecuţiei şi bem din sânge — împărtăşim spiritul Învăţătorului şi răsplata acestuia de suferinţă pentru dreptate.

Nu mulţi au apreciat aceste privilegii în timpul acestor nouăsprezece secole — în total doar o „turmă mică”. Nici nu sunt mulţi care le invidiază experienţele prezente; nici nu sunt mulţi care apreciază cât de mare va fi răsplata şi binecuvântarea lor în viaţa viitoare. Atunci, în loc să sufere cu Cristos, ei vor domni cu El în glorie, onoare şi nemurire.

„Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”

Isus, gata să înceapă împlinirea acestui tip prin moartea Sa ca Mielul de Paşti antitipic (Cristos Paştele nostru a fost jertfit — 1 Cor. 5:7), a instituit pentru urmaşii Săi o amintire anuală care, în mintea lor, urma să ia locul tipului şi să le reamintească în mod continuu de marele Antitip. În locul cărnii literale a mielului, Învăţătorul a folosit pâine, iar în locul sângelui, rodul viţei, şi în locul comemorării mai departe a tipului, El a îndrumat ca acest lucru să fie făcut în amintirea antitipului — „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, şi Paştele care vine pentru Biserica întâilor-născuţi, ca precedent al marilor binecuvântări ce vor urma pentru Israel şi pentru toate familiile pământului.

Domnul nostru ca evreu a fost obligat mai întâi să ţină Paştele tipic, să mănânce din mielul literal etc.; dar apoi, după cina aceea de Paşti, El a instituit cu pâine şi cu rodul viţei amintirea Lui Însuşi ca înlocuitor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu. Apoi a luat paharul şi, după ce a mulţumit, li l-a dat şi au băut toţi din el. Şi le-a zis … Adevărat vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu” — până la a doua venire a Sa în putere şi mare slavă pentru a primi Biserica în calitate de Mireasă a Sa aleasă şi comoştenitoare în Împărăţia Sa, şi a revărsa din belşug binecuvântări peste Israel şi prin Israel peste toată omenirea.

Iuda, trădătorul egoist

Ceasul trădării se apropia. Învăţătorul ştia prin ceva putere necunoscută nouă cine Îl va trăda etc. Anunţând chestiunea celor doisprezece, El a zis: „Unul dintre voi Mă va vinde”. Fiecare a întrebat: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” Chiar şi Iuda în mod obraznic a pus la încercare cunoştinţa Învăţătorului despre cursul său înşelător şi a zis: „Nu cumva sunt eu?” Răspunsul a fost: Este aşa cum ai spus — tu eşti trădătorul. Programul divin a fost împlinit prin trădător şi s-au împlinit Scripturile care spun că El va fi vândut cu treizeci de arginţi; dar coincidenţa arată preştiinţa divină, fără să implice că Dumnezeu a instigat în vreun mod comportarea trădătoare, de unde şi declaraţia: „Vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului!” Din acest punct de vedere trebuie să înţelegem că nu există speranţă pentru Iuda într-o viaţă viitoare. Tristeţea şi suferinţa sa înainte de a muri au fost astfel încât n-a găsit nicio compensaţie în vreo fericire de care se bucurase în zilele anterioare.

În Împărăţia Tatălui Meu

Dând ucenicilor pâinea, care a reprezentat trupul Său, şi paharul, care a reprezentat sângele Său, Învăţătorul le-a oferit ilustrativ îndreptăţire şi sfinţire şi, după cum a explicat sf. Pavel, El a făcut mai mult decât atât — le-a oferit o participare cu Sine în suferinţele din prezent şi în gloriile viitorului (1 Cor. 10:16, 17; Mat. 26:29). Antitipul paharului în sensul lui mai înalt vor fi noile bucurii ale Împărăţiei pe care toţi cei credincioşi în Cristos le vor împărtăşi cu marele Împărat al slavei, când Îşi va lua marea Sa putere şi va domni.