Vol. 4 Septembrie-Octombrie 1997 Nr. 6

„CĂCI AŢI FOST CUMPĂRAŢI CU UN PREŢ”

„Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Slăviţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru.” 1 Corinteni 6:20 .

W. T. 1 martie 1916 (pag. 67-69)

Ce sentimente diferite trezesc în diferite inimi aceste expresii inspirate ale marelui apostol! Pentru inima omului natural, căzut, aceste declaraţii sunt foarte supărătoare; dar pentru inima total în armonie cu Dumnezeu şi cu Planul Său glorios, sunt cuvinte preţioase, pline de mângâiere şi bucurie. Inima mândră, neregenerată, se convinge pe sine că ea n-avea nevoie să fie cumpărată; că ea n-avea nevoie de nici o răscumpărare; că ea n-avea nici o boală serioasă din cauza păcatului. Ea ar putea fi gata să admită — şi de fapt în mod sigur n-ar putea să conteste — că este imperfectă; că, pusă în balanţa dreptăţii, ea ar fi găsită cu lipsuri. Dar pentru ea aceste lipsuri sunt foarte mărunte şi nesemnificative, şi nu merită decât pedeapsă uşoară; şi ea se aşteaptă să suporte acea pedeapsă, şi crede că o suportă din plin în necazurile şi încercările vieţii.

Inima naturală crede într-un fel de Cauză Iniţială mare, pe care o numeşte Dumnezeu, sau uneori doar principiul Binelui. Ea crede în anumite legi ale naturii, care, susţine ea, sunt inalterabile şi irevocabile. Dar că există un astfel de lucru cum este iertarea păcatelor, ea neagă. Ea este, prin urmare, cu totul lipsită de armonie cu declaraţia Evangheliei despre o Jertfă pentru păcat, „un Preţ de Răscumpărare pentru toţi”, o posibilitate de reconciliere cu Dumnezeu prin meritele unui Răscumpărător. Ea neagă orice nevoie de reconciliere. Această clasă de necredincioşi este în multe privinţe în situaţia cea mai insolubilă, căci ei au un fel de filosofie înţeleaptă în felul lumii care aşa le umple mintea încât îi împiedică să vadă forţa şi frumuseţea adevăratei filosofii a Bibliei. Ei de obicei sunt orbi faţă de chiar şi cea mai simplă logică legată de acest subiect, aşa cum este prezentat în declaraţia scripturală, plata păcatului este moartea, „sufletul care păcătuieşte, acela va muri”. Romani 6:23; Ezechiel 18:4, 20.

Deşi aceştia nu pot pretinde şi nu pretind perfecţiune, se pare că niciodată nu le-a trecut prin minte că orice imperfecţiune este nedreptate, păcat; că judecata unui Dumnezeu perfect, drept, în mod cuvenit şi natural, ar fi că ceea ce El nu poate aproba trebuie să fie distrus; şi că numai ceea ce dreptatea Sa aprobă, numai ceea ce este perfect, va primi binecuvântarea Sa şi i se va acorda continuarea vieţii. Numai când această idee este înţeleasă, este cineva pregătit pentru Mesajul Evangheliei — Mesajul că Dumnezeu operează prin Cristos pentru reconcilierea lumii cu Sine. Numai când omul natural ajunge să vadă că „plata păcatului este moartea”, este el în stare să vadă că „darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Cristos Domnul nostru”. Numai atunci îşi poate el da seama că „cine are pe Fiul are viaţa, şi cine n-are pe Fiul n-are viaţa” veşnică. Numai atunci îşi va da seama că „cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. Romani 6:23; 1 Ioan 5:12; Ioan 3:36; 1 Corinteni 15:21; 22.

„PE CEI BLÂNZI ÎI VA ÎNVĂŢA CALEA SA”

Însă pe omul natural, pe omul care a căzut din har, textul nostru îl deranjează şi într-o altă privinţă; îi răneşte mândria. Se implică faptul că este tratat ca un simplu sclav, rob, care să fie cumpărat sau vândut. Ce ar fi mai supărător pentru inimile mândre, neregenerate, decât un astfel de gând? Cu toate acestea, ideea că noi suntem cumpăraţi şi că de drept suntem sclavi ai Celui care ne-a cumpărat este prezentată peste tot în Scripturi; şi numai cei blânzi, smeriţi, sunt în stare s-o primească şi s-o aprecieze.

Aceştia aud declaraţia Apostolului că toţi au fost „vânduţi păcatului” (Romani 7:14), şi ei îşi dau seama de adevărul declaraţiei. Ei găsesc dovezi abundente în ei înşişi şi în toată familia umană că toţi oamenii sunt „robi ai păcatului”; ei găsesc „legea păcatului în mădularele lor” şi în ale tuturor celorlalţi. Ei găsesc puterea păcatului atât de tare încât ea nu poate fi cu totul zdrobită de nimeni, că deşi se poate lupta împotriva ei, totuşi ea deţine asupra întregii rase umane aşa o stăpânire încât cei înrobiţi nu pot învinge pe deplin, chiar cu cele mai serioase eforturi ale lor. Ei văd astfel în cuvintele apostolului (Romani 5:12-21) reprezentarea Păcatului ca un mare tiran care conduce lumea, o ilustraţie de fapte foarte tristă, dar foarte adevărată.

Aceştia întreabă Cuvântul lui Dumnezeu: Cum se face că Dumnezeu, care este întruchiparea a tot ce este bun, curat şi frumos, a tot ce este perfect, a adus în existenţă odrasle umane sub astfel de robie la păcat prin imperfecţiune? Ei întreabă: Nu spune Biblia despre Dumnezeu, „Lucrarea Lui este perfectă”? (Deuteronom 32:4). De ce este atunci această imperfecţiune universală, această supunere generală a omenirii la puterea păcatului? Răspunsul adevărat poate veni numai dintr-o sursă — Cuvântul lui Dumnezeu; şi numai în el găsim răspuns satisfăcător, care satisface toate cerinţele condiţiilor aşa cum sunt cunoscute oamenilor.

Cuvântul declară că la început lucrarea lui Dumnezeu în crearea omului în chipul Său a fost perfectă; dar creatura, fiind înzestrată cu voinţă liberă, s-a răsculat împotriva legii Creatorului său şi astfel din proprie voinţă, pentru propria satisfacţie, s-a adus pe sine sub pedeapsa cu care fusese ameninţat dinainte dacă se dovedea neascultător de porunca dreaptă a Creatorului său. Sentinţa a fost, „Vei muri negreşit”. Acest act de neascultare deliberată din partea primului nostru părinte, Adam, nu numai că l-a adus pe el sub această sentinţă cu moartea, dar şi urmaşii lui s-au împărtăşit cu toţii din această supunere la moarte şi din sclavia păcatului care a urmat ((286)) înstrăinării sale de Dumnezeu şi slăbirii puterilor pe măsură ce a trecut tot mai mult sub puterea morţii.

Astfel deci, faptul că Adam s-a vândut Păcatului pe sine şi pe urmaşii săi care erau încă în coapsele sale, pentru o mulţumire de sine momentană, a însemnat nu numai înrobirea sa, ci şi a urmaşilor săi care urmau să se nască după aceea. Acestea sunt faptele cazului. Toţi copiii lui Adam pot spune împreună cu psalmistul din vechime, „Sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea”.

DOCTRINA DEPRAVĂRII TOTALE ESTE NESCRIPTURALĂ

Aici ajungem la ideea care în mod evident a fost în mintea unora dintre reformatorii timpurii când au propagat doctrina Depravării Totale, care este susţinută de mulţi în prezent — cel puţin teoretic — dar faţă de care noi trebuie să ne exprimăm dezacordul. Noi susţinem împreună cu Scripturile că drept rezultat al încălcării adamice există o degradare generală care se întinde asupra fiecărui membru al familiei umane, aşa încât „nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalm 14:3; Romani 3:10). Dar noi negăm că această degradare este totală; noi negăm că toţi indivizii din rasa umană sunt total degradaţi, fără speranţă, în toate amănuntele, fără ceva bun sau lăudabil. Singurul exemplar de degradare totală despre care noi avem cunoştinţă este însuşi Satan, tatăl minciunilor şi al oricărei fapte rele.

Dar degradarea generală este rea; şi fiind atât de generală, nimeni n-ar trebui să aibă vreo dificultate în găsirea, într-o anumită măsură cel puţin, părţii din ea pe care el a moştenit-o şi a cultivat-o, ca şi discernerea ei în semenii săi. Unii sunt mai degradaţi decât alţii; unii au asemănarea cu Dumnezeu iniţială în natura şi caracterul lor mai puţin ceţoasă şi ştearsă. În armonie cu declaraţiile scripturale, că noi am fost „născuţi în nelegiuire”, că inima omului este „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea”, fiecare persoană care discerne, ai cărei ochi au fost deschişi să recunoască degradarea, poate observa dovezile ei peste tot, chiar şi la copii. Voinţa proprie, încăpăţânarea şi nervozitatea se vor observa adesea la pruncii doar de câteva săptămâni. Iar părintele trebuie să fie foarte răbdător, ca şi foarte atent şi ferm în corectarea copilului, când îşi aduce aminte că tocmai trăsăturile care au nevoie de corectare au ajuns la copil de la el însuşi. Astfel părintele creştin trebuie să fie nu numai foarte atent în privinţa educării copilului său pe calea pe care ar trebui să meargă, dar şi foarte blând, iubitor şi răbdător în aplicarea acestei corecţii şi educaţii.

SINGURUL AJUTOR AL OMENIRII CĂZUTE ESTE LA DUMNEZEU

Avem deci în minte faptul şi răspândirea largă a păcatului şi ştim de unde vine acesta. Astfel vedem forţa cuvintelor apostolului când el personifică păcatul ca un stăpân tiran şi reprezintă omenirea ca sclavii Păcatului, căreia el îi plăteşte plata păcatului — moartea. Am văzut că Dumnezeu nu este de blamat pentru înrobirea omului la Păcat. Deşi numai plata extremă a păcatului este menţionată în pronunţarea pedepsei cu moartea, totuşi, înainte de achitarea deplină a plăţii păcatului, noi primim legate de aceasta multe dureri, suferinţe şi dificultăţi mintale, morale şi fizice pe care marele stăpân, Păcatul, le impune. Şi în calitate de creaţie care suspină, suferind împreună durerile sub acest stăpân aspru, şi suferind din pricina biciului său crud, toţi tânjesc după eliberare, iar unii dintre noi am strigat către Dumnezeu după ajutor — pentru salvarea din păcat şi moarte la dreptate şi viaţă, şi rugăciunile noastre au fost ascultate.

Dumnezeu doreşte ca noi să învăţăm foarte amănunţit lecţia „răutăţii excesive a păcatului”, a tristeţii şi amărăciunii ei, precum şi a lipsei de speranţă de vreo eliberare în afară de cea pe care El o dă. Experienţa personală ne-a dovedit că noi n-avem putere de a ne elibera din această robie; că pentru a birui pe Cel Rău cu uneltirile şi şiretlicurile lui, care pune stăpânire fermă pe noi datorită slăbiciunilor cărnii noastre prin cădere, noi avem nevoie de o putere pe care n-o avem prin natură. Aflând că noi n-avem putere să ne ajutăm pe noi înşine, la început căutăm în mod natural ajutor unul la altul, şi de fapt am putea primi ceva ajutor de la alţii. Dar aflăm curând cât de puţin ajutor real poate fi dat sau primit din surse naturale. Şi când învăţăm lecţia pe care Scripturile o învaţă, că toţi s-au născut sclavi ai păcatului, atunci vedem neajutorarea totală a stării noastre ca rasă.

Toţi aceia care ajung să-şi dea sema de adevărata situaţie şi să simtă robia şi nevoia de eliberare, pot astfel vedea că singura speranţă este la Dumnezeu. Dacă ei reflectează că Dumnezeu Însuşi este cel care a pronunţat sentinţa la moarte şi că El nu Şi-ar putea anula propria sentinţă şi nici încălca propriile Sale legi, ei să reflecteze şi că El are puteri infinit superioare celor ale noastre, că El are şi înţelepciune superioară şi El ştie cum să îndeplinească ceea ce pentru noi ar părea o imposibilitate. Şi acesta este cazul. El a pregătit calea pe care toată omenirea o va vedea la timpul cuvenit al lui Iehova, care acum este foarte aproape. Preţul pentru eliberarea deplină a omului a fost dat; şi chiar dacă până acum acest preţ a fost aplicat numai pentru cei puţini, totuşi aplicarea lui pentru toţi se va face curând.

PARADOXUL DIVIN — LIBERTATE PRIN ROBIE

O înţelegere a responsabilităţii personale faţă de Răscumpărătorul care i-a cumpărat şi faţă de Tatăl ceresc care a făcut aranjamentul pentru salvarea din Păcat şi Moarte, stă la temelia întregii consacrări adevărate faţă de Dumnezeu prin Cristos. Imediat ce acela răscumpărat care crede şi este recunoscător aude despre binecuvântările care-i sunt oferite, el pe bună dreptate întreabă, „Doamne, ce vrei să fac?”. Apoi el află că noul Stăpân nu doreşte decât servi voluntari; şi că după ce El S-a îngrijit de eliberarea lui din robia păcatului, îi va permite totuşi să se întoarcă iarăşi dacă el doreşte la fostul său serviciu pentru Păcat, şi să continue să primească plata lui, moartea. El află condiţiile prin care poate fi primit. Află că a fi serv al noului Stăpân, Cristos, este un privilegiu foarte mare. El află binecuvântarea paradoxului divin, că a fi un rob al lui Cristos înseamnă libertate în sensul cel mai ((287)) adevărat şi real; că el devine imediat robul lui Cristos şi „un eliberat” al Lui (1 Corinteni 7:22). Astfel, de-a lungul întregii Vârste Evanghelice au fost unii care s-au angajat cu bucurie ca robi ai Tatălui şi ai Domnului Isus Cristos.

Aceste suflete preţioase se bucură să recunoască şi să se folosească de aranjamentele îndurătoare şi iubitoare ale lui Dumnezeu făcute prin Singurul Său Fiu Născut — Răscumpărarea dată pe Calvar. Ei sunt bucuroşi să recunoască faptul că sunt „cumpăraţi cu un preţ” şi nu „sunt ai lor”. Şi aflând despre privilegiul lor nespus, de a se alătura Domnului nostru Isus în jertfa Sa, de a urma în urmele paşilor Săi chiar până la moarte, ei acceptă condiţiile Lui cu bucurie şi recunoştinţă. Aceştia lasă lumea şi toate pentru a urma pe Isus, şi dacă rămân credincioşi până la moarte vor avea parte cu Domnul lor în toată moştenirea Sa spirituală glorioasă. Dar noi am ajuns acum la sfârşitul Ordinii prezente, când severe şi subtile sunt ispitele şi încercările care trebuie suportate pentru a ne dovedi întreaga loialiate faţă de Domnul şi faţă de Legământul pe care l-am făcut cu El.

„Isuse, Mântuitor iubitor, Tu ştii bine
Tot ce ne poate ajunge mergând înainte;
De-aceea smerit Te rugăm ia-ne de mână
Şi tot mai sus condu-ne spre Patria mai Bună.”