Vol. 9 Noiembrie-Decembrie 2001 Nr. 1
„TU EȘTI OMUL ACESTA!”
Onestitatea Bibliei — Poziția socială a împăratului David nu i-a acoperit vina — Ispita prosperității — Păcatele îngrozitoare ale împăratului David — Pilda profetului Natan — Simțul de dreptate al împăratului — Condamnat de propriul său cuvânt — Căința lui — Iertat și totuși pedepsit — Lecția pentru toți.
„Crează în mine o inimă curată, Dumnezeule.” Psalmul 51:10 .
R5681 W. T. 1 mai 1915 (pag. 138-141)
Biblia este diferită de oricare altă carte din lume. Este cea mai onestă, cea mai sinceră dintre toate cărțile. Omul cel mai aprobat ca om după inima lui Dumnezeu este cel mai aspru condamnat și cel mai greu pedepsit când păcătuiește. Totuși, există o lecție în afirmația Scripturii, „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” (Psalmul 130:4). Faptul că Dumnezeu nu este nemilos, că El nu disprețuiește starea slabă și imperfectă — faptul că El ne acordă încredere pentru intențiile inimii noastre, chiar dacă slăbiciunile cărnii sunt mustrate și pedepsite — aceste indicii de considerație îndeamnă la o mai mare reverență pentru Dumnezeu decât dacă doar ne-am gândi că El este nemilos.
Nu este de mirare că suntem surprinși că unul care a manifestat atât de multe caracteristici nobile să fi manifestat și astfel de slăbiciuni cum sunt cele condamnate în lecția noastră — adulter și crimă! Ne gândim la tânărul David, la reverența lui față de Dumnezeu, la credința lui, loialitatea lui, încercările lui, greutățile lui; și ne întrebăm cum a putut să se schimbe atâta într-un timp atât de scurt. Secretul nu trebuie căutat departe. Este mai ușor să trăiești o viață deplin consacrată în sărăcie decât atunci când ești înconjurat de bogăția, plăcerile, obiceiurile și libertățile de la curte. Regele a uitat temporar că Chivotul, reprezentantul favorii și prezenței lui Dumnezeu era acum în cetatea sa. El și-a dat seama într-adevăr că ochii Domnului erau pretutindeni privind binele și răul; totuși vederea Cortului Întâlnirii ar fi trebuit să-i împrospăteze în memorie gândul: „Tu ești Dumnezeu care mă vede”.
Putem fi siguri însă că împăratul David nu a ajuns brusc într-o stare atât de păcătoasă a minții și inimii. Povestirea arată că chestiunea trebuie să fi continuat luni de zile, ajungând treptat la un punct culminant. Nici nu ar fi corect față de împărat să presupunem că inima lui era tot atât de rea ca și purtarea lui. Mai degrabă trebuie să presupunem, din manifestările ulterioare, că inima lui era încă loială lui Dumnezeu și principiilor dreptății, dar cumva inima lui adormise și carnea lui devenise foarte vie. El a fost treaz față de păcat, adormit față de dreptate. El avea înaintea lui exemplele nefavorabile ale altor împărați și libertățile pe care ei le-au exercitat. Relația lui cu Dumnezeu îl făcuse ascuțit la minte; iar acum, cedând ispitei, această ascuțime a minții era cu atât mai eficientă în cursul rău.
UN SERVITOR CURAJOS AL LUI DUMNEZEU
Mai întâi David a râvnit soția aproapelui său. El n-a mustrat această stare păcătoasă a minții, ci i-a îngăduit să continue până când a furat soția aproapelui său. Soțul ei era în război, un soldat credincios. Necesitatea părea să ceară moartea lui pentru a apăra de rușine pe împărat. Conștiința lui David era sigur adormită când a ordonat generalului său să-l pună pe soldatul credincios într-o poziție expusă în atacul care s-a dat împotriva unei anumite cetăți, apoi să comande o retragere și astfel să lase pe cei mai expuși să fie uciși.
Planul a fost dus la bun sfârșit. Acesta a costat viața nu numai a soțului înșelat, ci și a altora. Cu greu ne putem închipui cum cineva cu loialitatea împăratului David față de principiu a putut aranja un astfel de plan, sau cum a putut el avea vreo pace în aceste împrejurări. Cu siguranță nici unul dintre frumoșii lui psalmi n-a fost scris în perioada aceea de nouă luni sau mai mult. Dar Urie era mort; și soția furată de la el devenise soția lui David, și la puțin timp s-a născut copilul lor.
Apoi a apărut profetul Natan înaintea împăratului. Aducând cu înțelepciune mustrarea lui în forma unei parabole, el i-a spus despre un biet om care nu avea decât o mielușea și despre felul în care un vecin bogat i-o luase prin înșelăciune. Simțul dreptății împăratului a fost ultragiat și el a spus că omul care a făcut fapta aceea trebuia să restituie de patru ori mai mult și trebuia de asemenea să fie omorât. Atunci profetul Domnului, Natan, indicând spre împărat, a spus: „Tu ești omul acesta!” și a dus prompt lecția până la capăt. Aceasta a necesitat curaj; dar oricine are un mesaj de la Domnul trebuie neapărat să aibă curajul să îl transmită — cât de înțelept posibil, bineînțeles, dar cu credincioșie.
((586))
Imediat inima împăratului a fost mișcată; imediat conștiința lui a fost trezită. El și-a văzut purtarea, nu din punctul de vedere al altor împărați și a ceea ce au făcut ei, ci din punctul de vedere al Legii divine de dreptate, adevăr, bunătate, milă. El s-a văzut pe sine ca păcătos. Într-adevăr, sub Lege, atât adulterul cât și uciderea erau pasibile de pedeapsă cu moartea. Împăratul și-a recunoscut instantaneu păcatul și s-a rugat, a postit și a plâns. Între timp profetul, prin conducere divină, l-a înștiințat pe împărat că pentru toate acestea Domnul nu-i va cauza moartea, nici nu va lua de la el bunătatea Sa, pentru că mărturisise și se căise; dar, cu toate acestea, copilul păcatului său nu va trăi și împăratul însuși va suferi după aceea pedepse severe pentru greșelile sale.
Aici observăm un principiu de guvernare divină cu privire la cei care sunt poporul lui Dumnezeu și sunt în relație de legământ cu El. S-ar fi cerut dreptate în privința păcatelor; dar sufletului care se pocăia îi era acordată totuși favoarea Domnului. Mulți creștini au avut experiență în această direcție. Dumnezeu nu continuă să-i trateze ca păcătoși, ci, acceptând căința inimii lor, El îi iartă în acel sens al cuvântului; dar credincios aranjamentului Său, „Ce seamănă omul, aceea va și secera”. În acest aranjament divin nu există nimic care să încurajeze păcatul, ci dimpotrivă, totul ca să încurajeze dreptatea; și dacă cineva cade în păcat, ca să-l încurajeze pe păcătos să accepte iertarea divină și să-și reformeze viața, chiar dacă va fi obligat să suporte unele pedepse aspre — probabil până la mormânt.
PSALMUL CĂINȚEI
Foarte mulți creștini au fost încurajați la pocăință prin Psalmul 51. Cu siguranță nici unul nu a fost încurajat la păcat. Se spune că Voltaire, necredinciosul, a încercat odată o parodie a acestui psalm, dar a devenit atât de copleșit de tonul lui solemn, încât a aruncat jos pana și a căzut pe spate pe canapeaua sa, plin de remușcare. Episcopul Hall comentând spune: „Cum putem noi presupune că nu păcătuim, sau să disperăm pentru că păcătuim, când vedem un sfânt atât de mare astfel căzut, astfel ridicat?” Ar trebui să ne amintim totuși că așa nobil cum a fost împăratul David, el nu a fost un sfânt în înțelesul Noului Testament. El poate să fi fost la fel de sfânt în intențiile inimii, dar el nu fusese acceptat de Domnul și conceput de Spiritul sfânt; pentru că „Duhul Sfânt încă nu era” dat, așa cum citim în Ioan 7:39.
Darea Spiritului sfânt și conceperea la o natură nouă au început la Cincizecime, și a continuat de atunci încoace. Dacă suntem uimiți că împăratul David a fost surprins în astfel de greșeli, cu cât am fi mai uimiți dacă unul dintre sfinții lui Dumnezeu, conceput de Spiritul sfânt, ar cădea într-o astfel de capcană a Adversarului. Cei concepuți de spirit au mult avantaj în orice mod — nu numai prin iluminarea mai mare care le vine prin cunoașterea mai bună a caracterului divin, a planului divin și a făgăduințelor divine, dar și pentru că-L au pe Domnul Isus ca Ajutorul lor sub asigurarea că „Toate lucrurile lucrează împreună spre bine” pentru ei (Romani 8:28); și că Domnul nu va îngădui ca ei să fie ispitiți peste puterea lor, ci cu fiecare ispită va pregăti și o cale de scăpare. 1 Corinteni 10:13.
„Ai milă de mine, Dumnezeule, după bunătatea Ta! După bogăția îndurărilor Tale, șterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curățește-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc fărădelegile și păcatul meu stă necurmat înaintea mea.” Aceste cuvinte de onestitate ne asigură că împăratul a fost surprins în vreun fel de ceață care i-a întunecat luni de zile vederea mintală. Norii de origine pământească și slăbiciunile trupești s-au ridicat ca un văl între sufletul lui și Domnul, oprind lumina feței Domnului.
Lecția se aplică la toți care au fost vreodată în relație de legământ cu Dumnezeu. Poetul a exprimat care ar trebui să fie sentimentul fiecărui creștin, discernând și cea mai slabă umbră dintre el și Domnul.
„Soare al sufletului meu, dragul meu Tată,
Nu cunosc noapte când nu-mi ești aproape.
O, nor pământesc să nu se ridice
De-al servului Tău ochi să Te ascundă!”
Lecția importantă de aici este ca noi să ne ținem amănunțit socotelile cu Dumnezeu. Nici un copil al lui Dumnezeu să nu plece dimineața fără o cerere serioasă către El pentru supraveghere divină asupra afacerilor lui și pentru ajutor să umble pe calea cea corectă. Nici un copil al lui Dumnezeu să nu se retragă noaptea fără o privire retrospectivă asupra întregii căi a zilei, ca să discearnă în ce măsură a fost una profitabilă și l-a adus cu o zi mai aproape de Casa cerească. Sau, dacă poate s-a întâmplat ceva de care ar trebui să se simtă rușinat, nu este deloc prea devreme să meargă de îndată la Tronul Harului ceresc ca să capete milă și să afle ajutor proaspăt pentru momentele viitoare de nevoie.
Copilul lui Dumnezeu care astfel ține zilnic socotelile sale cu Tatăl și cu Răscumpărătorul, va rămâne în iubirea Lor și nu va fi în pericol de a cădea în vreun păcat așa de mare cum sunt cele marcate în lecția noastră. Chiar împăratul David, putem fi siguri, nu ar fi căzut în astfel de păcate dacă nu ar fi îngăduit treptat să se ridice nori pământești de nuanță trupească între el și Domnul.
((587))
„Întoarce-Ți privirea de la păcatele mele, șterge toate fărădelegile mele! Crează în mine o inimă curată, Dumnezeule, și reînnoiește înăuntrul meu un duh statornic. Nu mă lepăda de la fața Ta și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt! Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și sprijinește-mă cu un duh de bunăvoință! Atunci voi învăța pe cei fărădelege căile Tale și păcătoșii se vor întoarce la Tine!”
Cu toate că Spiritul sfânt nu a fost dat Vrednicilor din Vechime în același sens în care a fost dat Bisericii, el a fost totuși manifestarea favorii lui Dumnezeu față de ei în afacerile lor, așa cum sugerează aici împăratul. Noi trebuie să ne amintim că de la Moise până la Ioan Botezătorul, potrivit Scripturilor, a fost o Casă a Servitorilor sub Moise; dar că în timpul Veacului Evanghelic este o Casă a Fiilor, concepuți de Spiritul sfânt, subordonați Fiului principal, Domnul Isus Cristos. Evrei 3:5,6.