AICI „ÎNTRISTĂRI UȘOARE” „SLAVA CARE URMEAZĂ”
„Suntem întristați în toate felurile, dar nu la strâmtorare; nevăzând nici o ieșire, dar calea nu ne este cu totul închisă; persecutați, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu distruși. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus, pentru ca și viața lui Isus să fie arătată în trupul nostru.” 2 Corinteni 4:8-10 .
R5670 W. T. 15 aprilie 1915 (pag. 120-122)
Apostolul Pavel se adresează aici Bisericii din Corint și într-un sens mai larg întregii Biserici din Veacul Evanghelic. După cum se vede, el descrie într-o anumită măsură experiențele sale și ale celor care erau cu el în lucrările lui misionare. El călătorea din loc în loc, dar nu cum fac acum frații noștri peregrini; pentru că uneori el petrecea un an întreg, alteori mai mult de un an într-o cetate. Cu toate acestea, el era călător, umblând pe unde nu merseseră înainte alți misionari ai Domnului, vorbind evreilor și oricui dădea dovadă că are urechi de auzit. În aceste turnee el a luat cu sine ajutoare. De aceea trebuie să considerăm că aceste cuvinte se refereau nu numai la apostoli (pentru că el era singurul apostol din grup), ci și la ceilalți care erau cu el; și că această epistolă, ca toate scrierile inspirate, a fost intenționată de Domnul pentru instruirea și beneficiul tuturor sfinților de-a lungul întregii Dispensații Creștine.
Ajutoarele apostolului erau în general servitori ai Domnului, așa cum sunt toți copiii lui Dumnezeu în măsura în care ei fac o lucrare de slujire. Cuvintele lui deci ar fi adresate, se pare, tuturor celor care sunt angajați în serviciul Domnului. În această epistolă el indică faptul că există diferențe între serviciile făcute „Cine seamănă puțin, va secera puțin; iar cine seamănă cu binecuvântare, va secera în binecuvântare” și de asemenea diferențe în experiențele diferiților membri ai Corpului lui Cristos. El spune că unii dintre ei fuseseră obiectul persecuțiilor și că alții avuseseră parte de persecuțiile acelea suferind alături de cei astfel persecutați, indicând că Domnul recunoaște și apreciază această asociere cu cei în necaz, dacă ar fi o astfel de asociere.
Acest gând este arătat și în epistola Sf. Pavel către Evrei. (Capitolul 10:32-34.) Dacă cei care nu sunt atât de activ angajați în serviciu fac cu credincioșie tot ce mâinile lor găsesc de făcut, Domnul apreciază serviciul așa cum îl apreciază și al celor care datorită unei mai mari capacități, sau puteri fizice sau ocazii, sunt în stare să realizeze mai mult fiecare făcând în măsura ocaziei sale lucrarea Domnului.
Apostolul a spus despre sine și despre însoțitorii săi, și despre toți care lucrează cu credincioșie în serviciul Învățătorului: „Suntem întristați în toate felurile”. Există multe necazuri care sunt comune întregii familii umane șomajul, boala, moartea, sărăcia etc. O mulțime de necazuri vin peste lume; și desigur apostolul și însoțitorii lui erau supuși acelor greutăți ca și alți oameni. Multora aceste încercări ale vieții le aduc întristare. Dar în timp ce Sf. Pavel și cei care erau cu el aveau durerile și greutățile lor, persecuțiile și încercările lor, ei aveau și cunoștința Adevărului și a harului întăritor al Domnului, și erau înrolați în oastea Împăratului împăraților. Ei nu erau întristați de necazurile lor, ci se încredeau în făgăduințele prețioase ale Domnului, că toate acestea vor lucra spre binele lor.
„CUM A FOST EL, AȘA SUNTEM ȘI NOI ÎN LUME”
Deci noi nu trebuie să permitem ca necazurile vieții să ne întristeze așa cum ele întristează pe alți oameni. Noi avem ceva ce alții nu au asigurarea Domnului că totul în viața noastră va fi aducător de binecuvântare pentru noi dacă suntem credincioși. Aceasta ne dă posibilitatea să ne bucurăm în necaz, dacă într-adevăr credem această promisiune a Cuvântului Tatălui nostru. Sunt alte necazuri care vin peste poporul Domnului, dar care nu vin peste lume. Lumea este mai mult sau mai puțin în opoziție cu cei care sunt angajați în vestirea publică a Adevărului și a celor care sunt asociați cu ei. Există o luptă care se desfășoară între ceea ce este corect și greșit, lumină și întuneric. Lumea, fiind atașată de întunericul ei, simte o dușmănie față de lumină, o ură față de ea; și oamenii sunt adesea dispuși să le facă necazuri deosebite celor care sunt reprezentanții Domnului într-o calitate specială.
Ocazional aflăm oameni lumești care au inimă bună și intenții bune și care sunt doritori să ajute la o lucrare bună; dar acestea sunt excepții. Împotrivirea noastră cea mai puternică însă vine în general, ca și cea a Învățătorului, din partea celor care sunt frații noștri, cu toate că mulți dintre ei nu sunt așa decât cu numele. Apoi îl avem pe Adversar în mod deosebit împotriva noastră. Este adevărat că întreaga lume are împotrivirea Adversarului, dar el este în mod special activ împotriva celor angajați în serviciul public al Domnului. Satan pare să aducă înaintea acestora ispite speciale, și nu este surprinzător că sunt obiectul specific al furiei și șiretlicurilor lui. Dar cei care sunt astfel angajați în serviciul lui Dumnezeu au binecuvântări speciale din mâinile Lui și întăriri în plus. Deci, deși putem fi siguri că cei care sunt în serviciu public au mai multe necazuri din partea Adversarului, lor li se dă și mai mult har ca să le facă față.
MOARTEA NOASTRĂ, POARTA DE INTRARE ÎN VIAȚĂ
„Nevăzând nici o ieșire, dar calea nu ne este cu totul închisă”, spune Sf. Pavel. Apostolul și grupul lui nu au fost singurii care n-au știut exact ce să facă. Întreaga lume a fost nedumerită, și în mod deosebit astăzi este așa. Nesiguranța încordată generală a zilelor noastre provine într-o mare măsură, s-ar părea, din experiențele enervante ale timpului prezent. Dacă oamenii ar ști ce ar fi corect să facă în legătură cu ocupațiile lor, cu casele lor și cu afacerile lor în general, ei nu ar fi atât de plini de îndoială și nedumerire.
((605))
Dar nimeni nu este destul de înțelept încât să se descurce fără o anumită nedumerire; și condițiile actuale din lume cauzează multă întristare și prevestiri îngrijorătoare pentru viitorul apropiat. Cei care sunt angajați în lucrarea Domnului au o anumită nedumerire. Dar neliniștea sau nesiguranța poporului Domnului n-ar trebui să ajungă niciodată până la disperare. Cei care sunt din lume, fiind fără serviciu și în diferite greutăți, devin foarte disperați. Adesea auzim de sinucideri. Pentru oamenii care-și iau viața lucrurile par foarte întunecate.
Se poate totuși ca și pentru poporul Domnului lucrurile să pară foarte întunecate; dar ei nu sunt disperați și nu vor fi disperați, orice s-ar întâmpla; pentru că Domnul a spus că niciodată nu ne va lăsa, nici nu ne va părăsi. Această făgăduință îndurătoare ar trebui să ne dea o speranță sigură și fermă. Ancora speranței noastre ar trebui să reziste. Poziția noastră, prin urmare, este foarte diferită de cea a lumii, care nu are o speranță specifică. Lumea nu are o ancoră solidă, nu are făgăduințe scumpe care să-i țină neclintiți. Știm că dacă peste rău vine mai rău, chiar dacă am muri de foame, speranța noastră este dincolo de Văl, dincolo de moarte. De aceea sfinții lui Dumnezeu de astăzi privesc moartea ca poarta prin care să intre în plinătatea vieții, în realizarea tuturor speranțelor și bucuriilor noastre. Dacă, deci, există disperare, aceasta ar dovedi că ancora noastră s-a desprins. Oricine află că este disperat, află că se desprinde de credința sa, și ar trebui să caute imediat sfat în Cuvântul lui Dumnezeu și la alții tari în credință, și ar trebui să meargă la Domnul în rugăciune serioasă și frecventă, asigurat că dacă credința îi va fi restabilită, disperarea va trece.
„NICIDECUM N-AM SĂ TE LAS”
„Persecutați, dar nu părăsiți”. Există anumite feluri de persecuții care vin peste cei din lume. Uneori vecinii lor au pică pe ei, și astfel sunt mai mult sau mai puțin persecutați. Dar ei nu au mijloace eficiente de a proceda în astfel de chestiune și n-au nimic ce să-i mângâie. Uneori dau cu aceeași monedă. Dar în cazul unuia dintre copiii Domnului situația este foarte diferită. Când credem că dreptatea cere răzbunare, ar trebui să ne amintim că nu este pentru noi să ne răzbunăm, să întoarcem rău pentru rău. Domnul ne-a spus că trebuie să lăsăm toate chestiunile legate de dreptate în mâinile Sale. „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. El spune că noi trebuie să fugim de persecuții; de aceea nu trebuie să-i condamnăm pe cei care fug, zicând că urmează un curs greșit. Învățătorul ne-a spus: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiți într-alta”. Tot așa, dacă copilul lui Dumnezeu este persecutat într-un loc și se poate duce într-altul, ar fi mai bine să meargă.
Dar, deși persecutați pentru dreptate, cei din poporul Domnului nu sunt părăsiți. Lumea și cei care au spiritul lumii îi pot hărțui și lovi, dar Domnul nu îi părăsește. Totuși, când vin persecuții trebuie să ne întrebăm: „Vin aceste împotriviri și persecuții peste mine datorită credincioșiei mele față de Domnul, sau este ceva în dispoziția mea care le provoacă?” Dacă aflăm că acesta din urmă este cazul, ar trebui să ne străduim cu hărnicie să îndreptăm greșeala. Dacă, pe de altă parte, aflăm printr-o analiză atentă a noastră și a purtării noastre că am făcut tot posibilul, cum am putut noi mai bine, și că persecuțiile vin peste noi datorită acelui fapt, atunci trebuie să ne bucurăm în persecuție.
Suntem „trântiți jos, dar nu distruși”. Această expresie arată că deși apostolul și însoțitorii lui nu au fost disperați, nu s-au simțit părăsiți, ei au simțit uneori o greutate a spiritului. Această greutate a spiritului, sau acest sentiment de singurătate și deprimare este firesc uneori pentru întreaga omenire sub condițiile adverse care predomină în lume. Greutatea acestei trântiri la pământ poate fi accentuată într-o anumită măsură de starea sănătății fizice. Cei care sunt slabi sau în durere fizică sunt potriviți să simtă orice presiune mentală sau necaz. Creștinul trebuie să lupte împotriva tuturor acestora; pentru că știm că întristările noastre și neputințele sunt ceva din exterior și nu de la Domnul, decât în sensul că El le permite pentru dezvoltarea noastră, pentru lucrarea noastră viitoare în Împărăție. Trebuie deci să fim curajoși. Dacă Domnul permite să avem necaz, trebuie să exercităm tărie, să îndurăm cu răbdare și să nu îngăduim să ne distrugă credința, fericirea sau loialitatea spiritului față de Cel căruia ne-am angajat să-I dăm ascultare.
Noi trebuie să acceptăm orice permite Tatăl nostru, în blândețe de caracter, și să ne spunem nouă înșine: „Aceasta ar putea fi o lecție bună pentru mine. Poate sentimentele acestea de descurajare, sentimentul acesta de singurătate m-ar putea ajuta să pot compătimi mai mult cu alții”. Poetul a spus pe bună dreptate:
„În fiecare viață trebuie să cadă ceva ploaie,
Unele zile trebuie să fie întunecoase și mohorâte.”
Așa că, să căutăm să nu îngăduim acestui sentiment de deprimare să cucerească și să nimicească credința și energia noastră; ci mai degrabă, căutând la Domnul har pentru ajutor și cerând făgăduințele Lui prețioase, trebuie să ne ridicăm deasupra greutății și să mergem curajos înainte.
„LEGĂMÂNTUL NOSTRU DE JERTFĂ”
„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus”. Apostolul declară astfel că poporul Domnului, în măsura în care sunt credincioși în a-L servi, au o asemănare cu Domnul în serviciul lor, în moartea lor. Experiența Domnului nostru pe calea îngustă a fost un proces de moarte de trei ani și jumătate. El Își dădea zilnic viața Își preda viața. El a fost un exemplu pentru noi, cum ar trebui să ne predăm viețile. El Și-a dat viața nu în serviciul lumii, ci al poporului mărturisit al Domnului. Deși meritul vieții Lui sacrificate urma să fie folosit de către Domnul pentru viața lumii, totuși El a dat-o în serviciul direct al fraților Lui evrei.
((606))
Poporul evreu era poporul lui Dumnezeu. Domnul nostru Și-a petrecut viața în special cu cei care erau într-adevăr doritori să fie plăcuți lui Dumnezeu și să cunoască voia Lui, fie că se găseau printre cei bogați și influenți, fie printre cei săraci și de jos. Isus i-a primit pe vameși și păcătoși, și Și-a dat viața pentru ei. El știa că printre această clasă umilă va găsi partea mai mare de grâu adevărat. În timpul celor trei ani și jumătate ai serviciului Său pământesc El Și-a dat viața, și această lucrare doar a completat-o la Calvar.
Și tot așa este cu toți cei din poporul adevărat al Domnului. Ei au făcut un „legământ prin jertfă”. Ei și-au consacrat, și-au dedicat viețile lor Domnului și serviciului Său; și așa cum Isus, Învățătorul lor Și-a dat viața făcând bine, vestind Adevărul cuvenit atunci, tot așa ei trebuie să-și dea viețile lor în același fel, fie că timpul serviciului lor este de trei ani și jumătate, sau de douăzeci de ani, sau oricât ar fi până când timpul cel bun al Tatălui pentru eliberarea lor va veni. Ei vor fi în deplină armonie cu Domnul și vor lua cu bucurie parte la suferințele marelui lor Cap și este potrivit așa; pentru că ei sunt membri de perspectivă ai Corpului Său. Astfel toți acești membri poartă continuu în trupul lor omorârea Domnului lor. Ei mor zilnic așa cum a murit El, „dându-și viața”.
„SLĂVIȚI DECI PE DUMNEZEU ÎN TRUPUL VOSTRU”
Aceasta este toată lucrarea Noii Creaturi. Vechea creatură este numai obligată să urmeze în calea Noii Creaturi, și această punere la o parte a voinței cărnii este trăsătura de bază a morții noastre. Când moartea noastră va fi fost desăvârșită, viețile noastre vor fi fost predate cu credincioșie, aceasta ne va duce la starea în care vom auzi cuvintele Învățătorului: „Bine!”
Sf. Pavel spune de asemenea că „viața lui Isus” trebuie să fie „arătată în trupul nostru”. Înțelegem că aici el se referă la corpul omenesc. Noua Creatură deține acest corp. La oamenii din lume nu sunt două personalități, ci numai o creatură. Această dualitate a personalității este aplicabilă numai la cei care au fost concepuți de Spiritul sfânt. Vechiul trup suferă; dar Noua Creatură se bucură, voioasă să fie în serviciu mulțumește lui Dumnezeu zi de zi cu privire la necazurile ei, știind că acestea au ca rezultat „mai presus de orice măsură o greutate veșnică de slavă”.
Astfel viața lui Isus este arătată prin noi lumii și fraților. Lumea nu poate înțelege. Ei spun: „Dacă aș fi eu în locul tău, într-o astfel de încercare, m-aș simți îngrozitor. Dar tu te bucuri!” Deci ei nu pot înțelege. Dar noi avem o înnoire a vieții pe care lumea nu o poate aprecia. Toți care pot aprecia aceasta trebuie să crească zilnic în har și cunoștință. Noi trebuie să arătăm tot mai mult din viața Domnului nostru în caracterele noastre și în trupurile noastre. Astfel vom arăta tot mai mult din Spiritul Domnului, făcând mai mult din lucrarea Domnului, devenind tot mai asemenea lui Isus toate pregătindu-ne pentru slava de dincolo, când Noua Creatură va fi desăvârșită, când vom avea toate perfecțiunile și gloriile noii naturi.