Vol. 9 Mai-Iunie 2002 Nr. 4
CREDINȚA UNUIA PERSECUTAT
Gelozia lui Saul pe David — Încercări de a-l vătăma — Dese eliberări supraomenești — Satan, marele nostru dușman caută să ne vatăme — Închinarea la Dumnezeu și dreptatea ne asigură eliberarea — De ce sunt permise astfel de experiențe — Oștirea și poporul lui Israel l-au lăudat și l-au idolatrizat pe tânărul David
„Cel ce se încrede în Domnul nu are de ce să se teamă.” Prov. 29:25.
R5662a W. T. 1 aprilie 1915 (pag. 105-106)
Războaiele cu filistenii continuând, David a fost făcut
soldat obișnuit, având comanda unui regiment și fiind în strânsă legătură cu
însuși împăratul Saul. Oriunde era angajat David, venea biruință după biruință,
și împăratul Saul a văzut că admirația poporului s-a întors de la el către
David. Sentimentul acesta a atins un apogeu atunci când, întorcându-se de la una
din victoriile lui, femeile și fetele dintr-un sat au ieșit afară cântând: „Saul
a bătut miile lui,
iar David zecile lui de mii”.
Flacăra geloziei a pus complet stăpânire pe împărat și de atunci înainte singurul lui scop pare să fi fost acela de a-l nimici pe David. Lui îi era ascuns secretul că David era deja uns de Samuel pentru a fi succesorul lui. El știa doar că profetul Samuel îi spusese că împărăția va fi luată de la el și de la familia lui și va fi dată altuia, ca o consecință a neducerii la îndeplinire a instrucțiunilor divine cu privire la amaleciți. Poate că el spera că aceasta nu se va realiza niciodată — că fiul lui, Ionatan, ar putea fi succesorul său.
Gelozia este fructul amar al egoismului dezvoltat. Ea dezechilibrează rațiunea, stinge fericirea. Ea supune pe posesorul ei la melancolie groaznică, așa încât atunci când ea este în control, acesta devine cu adevărat nebun. Aceasta este ilustrată nu numai în cazul împăratului Saul, ci este ilustrată mai mult sau mai puțin și în experiențele fiecărei ființe umane. Cine nu știe din experiență ce este gelozia? și cu cât știe mai mult, cu atât este mai rău. Ea a făcut ucigași din copii și din adulți. A ruinat cămine și întreprinderi de afaceri. Este cea mai groaznică și în același timp cea mai nebunească manifestare a egoismului. Dacă cineva o recunoaște în sine însuși ar trebui să fie alarmat — ar trebui s-o înăbușe prompt, căutând biruință prin vigilență, și dacă este creștin prin rugăciune.
GELOZIA LUI SAUL ERA VICLEANĂ
Când era stăpânit de aceste accese de gelozie, împăratul Saul este descris că avea un spirit rău de la Domnul, dar mai potrivit, am spune, un spirit rău în opoziție cu cel al Domnului — opusul Spiritului Domnului, de bunătate, dreptate, iubire. Când împăratul se ostenea sub aceste accese de melancolie care au urmat încetării războaielor cu filistenii, tânărul David îl putea calma uneori cântând iscusit la o harfă; totuși el cunoștea dispoziția trădătoare a împăratului și, ager la vedere, ochiul lui a prins pe împărat în două împrejurări, la timp ca să-l împiedice pe Saul să arunce în el o suliță-sceptru pe care acesta o purta de obicei.
Pornit să-l atragă pe David într-o ceartă care putea fi interpretată ca trădătoare și care i-ar fi justificat moartea, împăratul i-a promis pe fiica lui mai mare de soție și apoi i-a dat-o altuia. David, totuși, a fost discret și a comentat numai că el nu era dintr-o familie suficient de nobilă ca să aștepte astfel de onoruri; el nu era nici financiar în stare să dea o zestre suficientă pentru fiica unui împărat. O altă capcană a fost promisiunea să-i dea în căsătorie pe fiica lui mai tânără, Mical. Tânărul David i-a spus din nou de nevrednicia sa de fiica lui și de lipsa de bogăție pentru zestre, după care Saul a stipulat că zestrea va fi dovada omorârii a o sută de filisteni. Fără nici o îndoială, el spera cu încredere că în încercarea de a satisface această cerere, David își va pierde viața; dar în loc să fie așa, tânărul David a omorât de două ori pe atâția și a primit-o pe Mical, fiica lui Saul.
Împăratul, devenind tot mai nebun de gelozie, i-a spus fiului său Ionatan și curtenilor lui în general că David trebuia să fie nimicit. Sentimentul lui Ionatan era pe atât de iubitor și frățesc pe cât de nemilos, gelos și egoist era al tatălui său. Ionatan era cel care pierdea prin obținerea de către David a onoarei împărăției. De aceea iubirea lui Ionatan a devenit proverbială. În plus, el avea adevăratul spirit al bărbăției și al frăției, spiritul unui făcător de pace. El a intervenit la tatăl său în favoarea lui David. Limbajul lui este un exemplu frumos de respect filial precum și de devotament față de prietenul său, David. El a spus: „Să nu facă împăratul un păcat față de slujitorul său David, căci el n-a făcut nici un păcat față de tine; dimpotrivă, a lucrat pentru binele tău, și-a pus viața în joc, a ucis pe filistean, și Domnul i-a dat o mare salvare pentru tot Israelul. Tu ai văzut și te-ai bucurat. Pentru ce să păcătuiești împotriva unui sânge nevinovat și să omori fără pricină pe David?” Versetele 4,5.
((622))
Pledoaria făcătorului de pace a avut succes. Împăratul s-a domolit. David a fost adus înapoi și a devenit din nou un membru al casei. Dar aceasta a fost numai pentru un timp. Împăratul nu era lipsit de unele sentimente nobile, dar ele nu erau destul de profunde. Ele nu i-au controlat viața. Dimpotrivă, el era sub controlul minții rele, a minții egoiste, a minții geloase care este departe de Spiritul, de gândul lui Dumnezeu și în opoziție cu acesta.
Nu peste mult timp, din nou într-un acces de gelozie, împăratul nu numai că a făcut mișcarea de a arunca sulița, dar a și aruncat-o cu scop de a ucide și a lovit în zid, chiar în spatele locului unde stătea David; pentru că David era iute și a evitat-o. David a mers în odaia lui; dar acolo fusese pusă o strajă, instruită ca la ieșirea lui să fie omorât. Soția lui l-a înștiințat și l-a ajutat să scape lăsându-l jos pe o fereastră. Probabil casa era construită pe zid, ca și în cazul salvării similare a Sf. Pavel.
DOUĂ SUTE DE OMORURI PENTRU O SOȚIE
Batjocoritorii iau un aspect din această lecție ca să condamne Biblia pentru că ar încuraja crima și ar fi, prin urmare, în conflict cu dreptatea și cu un Dumnezeu al dreptății. Ei spun: „Aici îl găsim pe David, un profet, descris ca fiind foarte înțelept și având Spiritul Domnului, spiritul minții sănătoase; și totuși îl vedem luând viața a două sute de ființe umane ca preț al unei soții, și în Scripturi nici un cuvânt de condamnare”.
Asemenea acuzații și argumente ar trebui întâmpinate într-un mod rezonabil — nu trebuie trecut peste ele cu remarca: „Nu are nici un rost să discut cu tine, ești necredincios”. Cel care face dreptate este drept; cel care face nedreptate este nedrept. Această afirmație biblică se aplică lui Dumnezeu și lui David, precum și altora. Dar când ne punem întrebări cu privire la ea, ar trebui să abordăm subiectul nostru fără prejudecăți în minte. În loc de a condamna din punctul de vedere al prejudecății, ar trebui mai degrabă să ne întrebăm cum poate fi făcut acest curs să concorde cu principiile dreptății, pe care Biblia le menține peste tot.
În primul rând, trebuie să avem în vedere diferența între a fi evreu sub Legământul Legii și a fi creștin sub Cristos ca și cap al lui. În al doilea rând, ar trebui să ne amintim că Biblia nu învață că cei care mor trăiesc totuși, și trec imediat în chin veșnic. Ea învață că morții sunt într-adevăr morți și că speranța pe care Dumnezeu o oferă pentru ei este o înviere din starea morții în viitor sub condiții mai favorabile, sub influențele binecuvântate ale Împărăției lui Mesia. Biblia ne informează că pedeapsa păcatului este moartea — nu chinul după moarte. Ea ne informează că această pedeapsă a fost în mod drept dată tatălui Adam din cauza păcatului său conștient și voit. Ea ne spune că familia umană moare din cauză că, prin legile eredității, semințele bolii, imperfecțiunii, morții, sunt în noi, din ceasul nașterii noastre.
Din acest punct de vedere, întreaga noastră lume este o lume de condamnați sub sentința morții. Aceasta explică tratamentul diferit pe care Dumnezeu îl acordă omenirii față de cel pe care îl acordă îngerilor — bucurie, pace, viață, perfecțiune. Aceasta ne explică de ce Dumnezeu permite să aibă control diferite împrejurări aducătoare de moarte — foamete, ciumă, cutremure de pământ, cicloane etc. Când ajungem să vedem că același Dumnezeu care a condamnat pe drept pe toți prin neascultarea unui singur om, a făcut o pregătire pentru îndreptățirea tuturor prin ascultare de Cristos până la moarte, atunci vedem lucrurile într-o lumină nouă. Când aflăm că Împărăția lui Mesia urmează să fie stabilită chiar cu scopul de a aduce lumină, cunoștință de Dumnezeu și ocazie deplină de întoarcere la favoarea Lui și la viață veșnică, inimile noastre se bucură.
Întorcându-ne la prima noastră afirmație, ne dăm seama că nu trebuie să-l judecăm pe David și pe oamenii din timpul lui așa cum ne-am judeca pe noi din acest Veac Evanghelic. El trebuie judecat după Lege, sub care el și națiunea lui au fost puși la Muntele Sinai — „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viață pentru viață”. Israeliții au fost informați că oamenii din țara Canaanului îngăduiseră ca paharul nedreptății lor să se umple (1 Sam. 15:2, 3); și că copiilor lui Avraam li se dăduse toată țara aceea, cu aprobarea divină ca ei să o ia în stăpânire cât de repede posibil. Ei erau deplin împuterniciți să omoare pe toți dușmanii de acolo, ca fiind dușmani ai Domnului, fără măcar să li se spună că Domnul avea o pregătire viitoare pentru ei în Împărăția lui Mesia.
Filistenii erau în țara Canaanului, unde nu numai că aveau partea lor, dar invadaseră și partea pe care Israelul o cucerise deja. Ei pricinuiseră pierderea multor vieți din Israel. În deplin acord cu instrucțiunea divină către israeliți, filistenii și toți ceilalți ocupanți ai Canaanului trebuiau să fie cu totul nimiciți. David, prin urmare, ducea numai la îndeplinire ceea ce toți israeliții recunoșteau a fi porunca divină cu privire la Programul divin. Numai din acest punct de vedere, instrucțiunile Domnului și purtarea israeliților în trecut pot fi recunoscute ca potrivite.
((623))
Sub Noua Dispensație care a început cu lucrarea de răscumpărare a Domnului nostru și cu binecuvântarea de la Cincizecime, poporul Domnului din acest veac, Biserica, se află sub porunci noi, și prin cuvânt și exemplu ei trebuie să ilustreze principiile milei, așa cum în timpurile trecute evreilor li s-a poruncit să ilustreze principiile Dreptății Divine. Noi trebuie să ne iubim dușmanii, să facem bine celor care ne urăsc și care ne persecută și spun tot felul de lucruri rele împotriva noastră pe nedrept. Astfel vom fi copiii Tatălui nostru care este în ceruri și vom arăta că am fost concepuți de El prin Spiritul Său sfânt. Dar evreii nu erau copiii lui Dumnezeu. Ei erau o „casă a servitorilor” (Evr. 3:5). Ei nu s-au gândit niciodată să vorbească despre ei înșiși ca fii ai lui Dumnezeu. Când Isus a declarat despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, ei au fost indignați, au spus că a hulit, și au luat pietre să-L omoare.
Primul fiu uman al lui Dumnezeu a fost Adam, și când el a păcătuit, a fost tăiat de la acea legătură cu Dumnezeu; și nimeni de la Adam încoace până la Isus n-a fost recunoscut și n-a fost menționat în Biblie ca fiu al lui Dumnezeu. Toți au fost păcătoși, străini, înstrăinați, condamnați, sub sentința morții. Dar cu Isus a venit nu numai noua învățătură, ci și noua relație. „Moise, într-adevăr a fost «credincios în toată casa Lui», ca servitor . . . dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa Lui (de fii). Și casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea neclintită și nădejdea cu care ne lăudăm.” Evr. 3:5, 6.