Vol. 17, Mai-Iunie 2010, Nr. 4
MORMINTELE LĂCOMIEI
Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Iacov 5:16.
R 5306 W. T. 1 septembrie 1913 (pag. 267-269)
Israeliții au rămas la Muntele Sinai în jur de un an. Acesta a fost un timp de pregătire. Poporul învăța lecții importante ca rezultat al noilor condiții ale lor, atât de diferite de cele din Egipt. Părțile componente ale Cortului Întâlnirii au fost pregătite și acesta a fost instalat ca un loc de întâlnire între Dumnezeu și popor. Dumnezeu era reprezentat în el prin stâlpul de nor, care rămânea deasupra Cortului și care pe timp de noapte avea o flacără ca o făclie la vârf.
Prezența lui Dumnezeu în interiorul Cortului era văzută doar de Moise și de Aaron, în legătură cu serviciile lor privilegiate. El era reprezentat de glorioasa lumină Șechină, care stătea deasupra Capacului Ispășirii. Astfel Cortul a ajuns centrul vieții și interesului poporului în relația lor cu Dumnezeu, care era Căpetenia și Liderul lor, și care avea comunicare cu ei prin mijlocitorul Legământului Legii — Moise.
Fiindcă poporul avea turme și cirezi, acestea necesitau ca ei să fie la oarecare distanță de tabără, dar stâlpul de nor din timpul zilei și făclia din timpul nopții indicau întotdeauna centrul taberei și le îndreptau gândul spre faptul că ei erau poporul adoptat de Dumnezeu, cărora, prin dreptul dintâi, le aparțineau promisiunile scumpe făcute lui Avraam.
În mod similar, israeliții antitipici pot să-și dea seama că Dumnezeu i-a chemat din lume ca să fie poporul Său deosebit, și pot să exclame: „Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină” — nu se răstoarnă! Centrul nostru de interes este marele nostru Avocat, care a intrat pentru noi în Sfânta Sfintelor și continuă cu marea Sa lucrare de Ispășire antitipică.
PĂCATUL MURMURĂRII
Cei care au devenit poporul lui Dumnezeu, care-L acceptă ca Îndrumătorul și Conducătorul lor, n-ar trebui să murmure, ci să nu se plângă niciodată. A murmura ar fi să conteste Înțelepciunea divină și promisiunile divine, și în acea măsură să încalce legământul lor de credință, de supunere și loialitate. Sf. Pavel ne amintește că murmurarea israeliților cu acea ocazie este o astfel de lecție pentru noi (Evrei 3:7-19; 4:1-11), care pare a fi mare sau mică, în funcție de poziția și de standardul nostru. Procedurile Domnului cu israeliții ne arată că dreptatea, iubirea, mila, loialitatea față de Dumnezeu și față de principiu este cea mai înaltă calitate în aprecierea divină, iar încălcarea acestora este cea mai gravă nelegiuire. Dacă nu așa am privit lucrurile, se cuvine să ne schimbăm punctul de vedere și să-l luăm pe cel al Atotputernicului.
Această murmurare împotriva Domnului a fost din cauza manei, pentru care la început poporul a fost atât de mulțumitor. Ei au permis minții lor să devină atât de răzvrătită, încât să plângă ca pruncii la gândul oalelor cu carne și cu usturoi din Egipt. Au murmurat împotriva Domnului și a lui Moise, în dorința de a avea iarăși condițiile pe care le-au lăsat. Prea puțin au înțeles situația reală. Dacă s-ar fi întors la robia în care erau înainte, chiar după un an petrecut în libertate, soarta lor ar fi părut mult mai nefericită ca înainte.
Cu Israelul însă a fost, cum este adesea cu noi, că de la distanță lucrurile par mai bune”. Uitându-se înapoi, ei au uitat încercările și greutățile robiei din Egipt. Când au privit în jurul lor, au uitat confortul, privilegiile, libertățile sub conducerea divină. Precum copiii mofturoși, ei n-au judecat limpede.
MOISE PREA TARE ÎMPOVĂRAT
Urmările murmurării au fost drastice pentru Moise. El era reprezentantul poporului înaintea Domnului și reprezentantul Domnului înaintea poporului. Murmurarea împotriva Domnului în experiențele lor însemna murmurare și împotriva lui Moise. Cu inima zdrobită, profetul l-a căutat pe Domnul insistând că povara lui era prea grea, că poporul striga către el precum copiii către un tată și că el nu mai putea îndura. El a repetat că Domnul a promis să ia acest popor ca popor al Său și să-l ducă în țara promisă lui Avram, Isaac și Iacov. Prin urmare, a cerut ca, dacă această povară trebuia să rămână asupra lui, era mai bine să moară: Mai bine omoară-mă, Te rog, dacă am găsit favoare în ochii Tăi, ca să nu-mi văd nenorocirea”.
Aceea a fost ocazia când Dumnezeu a îndrumat instituirea Sinedriului — șaptezeci dintre căpeteniile bătrânilor poporului, care să fie instanța judecătorească responsabilă față de popor și să se ocupe de el, să le asculte murmurările și să-i sfătuiască potrivit. În acest aranjament, Moise era totuși căpetenia poporului, cei șaptezeci de bătrâni împărtășeau responsabilitatea lui înaintea poporului, și erau, mai mult sau mai puțin, apărătorii lui înaintea poporului.
Prin îndrumare divină, Moise a făcut lista cu acești bătrâni și le-a ordonat să se întâlnească la Cortul Întâlnirii cu el. Toți au venit, în afară de doi. Aici Dumnezeu a arătat onoarea pe care i-o acordase lui Moise în calitate de conducător al poporului, prin comuniune cu el, și apoi, cum spusese dinainte, a pus o parte din responsabilitate sau conducere asupra celor șaptezeci. Aceasta a fost indicat prin faptul că au profețit în mod miraculos. Acest dar al profeției a devenit un semn pentru bătrâni înșiși și pentru toți cei care au auzit. Chiar și cei doi care au rămas în tabără au profețit în același timp. Domnul a arătat astfel că ei vor fi colaboratori cu Moise și subordonați lui în ce privește îndrumarea și conducerea poporului.
PREPELIȚE DIN ABUNDENȚĂ
Dumnezeu a trimis apoi vorbă israeliților prin Moise, mesajul fiind probabil transmis prin cei șaptezeci de bătrâni aleși din toate semințiile, că avea să le trimită carne, după care ei murmuraseră. El a spus că va trimite provizii pentru treizeci de zile pentru întreg poporul. Chiar și Moise era uimit, totuși el a transmis mesajul cu încredere. Sub providența Domnului, un vânt puternic dinspre Marea Roșie a mânat mii de păsări mici, prepelițe, în apropierea taberei lui Israel și până la o distanță considerabilă împrejurul taberei. Ca urmare, poporul a mâncat în voie și a pregătit carne uscată pentru a mânca încă treizeci de zile, precum spusese Domnul. Două zile și două nopți n-au contenit să adune prepelițe.
Unii agnostici au pus la îndoială această afirmație, gândind că această declarație înseamnă că păsările au căzut în masă compactă cu înălțime de doi coți. Înțelesul potrivit este acela că păsările, aduse de vântul din spre mare, erau atât de obosite de zborul lor, încât au zburat foarte jos, cam la doi coți de pământ, de unde au fost prinse ușor cu mâna sau lovite cu bețe și prinse. Un scriitor spune despre condițiile din acele locuri:
„Aceste prepelițe nu se pot menține mult timp în zbor dacă sunt epuizate. Ele pot fi cu ușurință prinse când zboară la o înălțime de aproximativ doi coți (90 cm) deasupra pământului”.
Celor care au murmurat nemulțumiți le-a fost împlinită dintr-o dată dorința după carne; și au mâncat atât de lacom și atât de mult din ea, încât o plagă înșelătoare a izbucnit printre ei, o fierbințeală din cauza îmbuibării, numită „un foc de la Domnul”. Mulți au murit și au fost îngropați acolo, și astfel locul s-a numit Chibrot Hataava, care înseamnă Mormintele Lăcomiei”. Astfel a permis Domnul celor murmurători, nemulțumitori, să-și facă singuri rău și să se îndepărteze singuri de la viitoarele posibilități de murmurare.
Cea mai fericită stare pe care mintea o poate concepe este aceea de odihnă deplină și încredere în Domnul — satisfăcută de ceea ce a stabilit și a prevăzut Domnul. Și aceasta este potrivită în special pentru israeliții spirituali, și mai ales pentru Preoțimea împărătească, aceia care s-au predat deplin Domnului, un Legământ de sacrificiu care include toate drepturile și interesele pământești. Ferice de aceștia dacă pot cânta cu spiritul și cu rațiunea:
„În orice soartă sunt ferice
Deoarece Dumnezeu mă conduce”.
Spiritul de nemulțumire își întoarce privirea de la Mana cerească din provizia divină, tânjind după altă hrană din provizia proprie sau din altă rezervă pământească. Domnul le acordă acestora oportunitatea de a se ospăta pe deplin cu ceea ce doresc, și ca rezultat, murmurătorii încetează de a mai fi membri ai familiei Domnului și nu mai au oportunitatea de a se împărtăși din Mana pe care El o dă în cantitate suficientă.
Pentru a da o ilustrație: Biblia ne dă Mana de Adevăr divin. Adevărul trebuie să fie strâns, să fie măcinat și copt, dar este provizia lui Dumnezeu. Este sănătos și nutritiv, este tocmai lucrul de care noi, ca popor al lui Dumnezeu, avem nevoie pentru a ne întări și desăvârși. Totuși, unii tânjesc după oalele de carne din Egipt — teoriile lumești. Atunci El permite ca acestea să ajungă la ei. Ei se satură de Critică radicală și teorii evoluționiste, și ca rezultat mor ca Noi Creaturi, încetează să mai fie popor al lui Dumnezeu, încetează să meargă pe urmele Învățătorului. Ei sunt mistuiți de focul, de febra produsă de erorile după care tânjesc.
MORMINTELE LĂCOMIEI
Lăcomia, egoismul, este legată de păcatul de orice fel. Ea duce la orice formă de imoralitate pentru a-și satisface înclinațiile egoiste. Duce la nedreptate și neadevăr în silința ei de a obține o mare parte din binecuvântările lui Dumnezeu. Duce la mânie, răutate, ură, invidie, vrajbă și ucidere în străduința ei de a primi și a deține o parte abundentă din bunurile acestei lumi. Egoismul este așadar nedreptate, și „orice nedreptate este păcat”.
Gândindu-ne la mormintele lăcomiei umplute de israeliți, ne amintim cât de mulți israeliți spirituali au făcut greșeli asemănătoare. Lacomi după lucrurile acestei lumi, ei au neglijat Legământul lor cu Domnul și interesele mai înalte ale vieții ce urmează. Isus a spus că spinii care au răsărit printre grâu și l-au înecat sunt grijile acestei vieți și înșelăciunea bogățiilor; cu alte cuvinte, lăcomia.
O, cât de mult trebuie să fie urmașii lui Isus în gardă împotriva acestui spirit al lumii! Nu sugerăm că nimeni nu trebuie să caute să aibă o parte rezonabilă din binecuvântările și confortul vieții de acum. Pericolul este de a ne fixa inima asupra acestor lucruri, râvnind la ele și servindu le, în mod idolatru, și astfel cauzând înmormântarea noastră spirituală, pe care poate sta scris „mormintele lăcomiei”.
TEXTUL ACESTUI STUDIU
Textul ales este intenționat să se aplice la rugăciunea lui Moise după ajutor și eliberare. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Moise care a fost potrivită prin aceea că cerea ajutor prin care să se supună deplin voinței lui Dumnezeu, ca poporul să fie bine instruit să se supună la aranjamentul divin. A ajutat mult; a adus rezultatul dorit; a fost în armonie cu voința divină.
Pe de altă parte, rugăciunea unuia nedrept va ajuta mult în direcția contrară. Murmurările poporului au fost considerate ca rugăciuni ale lor. Ei au primit ceea ce au dorit; însă cu aceasta au primit, nu binecuvântarea divină, ci o pedeapsă. Să fim atenți cum ne rugăm, și să ne rugăm pentru lucruri în armonie cu voința divină. Astfel rugăciunile noastre ne vor aduce binecuvântări, și nu pagubă.
RUGĂCIUNI EGOISTE ÎMPLINITE
Știm despre multe rugăciuni care s-au împlinit; unele dintre ele au fost rostite în mod egoist, nu cu dorința de a cunoaște și a face voia Domnului, ci cu dorința de a-L face pe Domnul să facă potrivit voinței umane și dorinței ei egoiste. Astfel de rugăciuni sunt întotdeauna periculoase. Uneori Dumnezeu le împlinește.
Relatăm un caz povestit de o mamă. Ea a fost o adevărată creștină și îl dedicase pe fiul ei Domnului; dar când el a căzut grav bolnav și era gata să moară, iar medicii au spus că nu își va mai reveni, mama a mers înaintea Domnului în rugăciune și a cerut cu ardoare, nu ca voia lui Dumnezeu să se facă, ci voia ei să se facă — ca viața fiului ei să fie salvată. Aproape miraculos, povestea ea, fiul ei a început să se însănătoșească. Pentru un timp s-a bucurat de triumful ei.
Mai târziu însă, ea a învățat o lecție foarte amară. Băiatul s-a maturizat, dar a fost departe de a fi o mângâiere pentru ea. Avea un caracter vicios, care deseori îi aducea mamei durere și lacrimi. Ea a spus după aceea: Am regretat rugăciunea aceea, care a fost împotriva voinței lui Dumnezeu și la care El a răspuns conform voinței mele. Acum văd mai bine. Am învățat lecția. De acum încolo voi căuta să cunosc și să fac voia Domnului, și mă voi ruga ca voia Lui, nu a mea să se facă, în toate afacerile mele. Egoismul meu mi-a adus ani de suferință, despre care am presupus că vor fi ani de bucurie și mângâiere”. Cât de atenți trebuie să fim ca să „rămânem în El și în Cuvântul Lui”!