Vol. 21, Mai-Iunie 2014, Nr. 4 


VOIA LUI DUMNEZEU CU PRIVIRE LA BISERICĂ

“Căci aceasta este voia lui Dumnezeu îcu privire la voiș, sfințirea voastră.” 1 Tes. 4:3 .

R 5126 W. T. 1 noiembrie 1912 (pag. 340-341)

 

În textul nostru expresia, “Aceasta este voia lui Dumnezeu”, este de natură mai degrabă să sfătuiască decât să poruncească. Gândindu-ne la clasa căreia îi este dat acest sfat, găsim că este formată din aceia care doresc să se apropie de Dumnezeu și El să se apropie de ei. Dumnezeu a promis o mare răsplată pentru supunere la voința Sa în orice amănunt; și apostolul Pavel declară care este voința lui Dumnezeu cu privire la cei care doresc să trăiască aproape de El. El le spune că voia lui Dumnezeu este ca ei să se pună cu totul deoparte pentru serviciul Său; să-și pună viața în lucrarea Sa; ca în toate afacerile vieții inima lor să fie pusă spre a cunoaște și a face voia Lui.

În cuvinte de implorare iubitoare, apostolul în altă parte se adresează acestei clase, spunând: “Vă îndemn, dar, fraților pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă” (Rom. 12:1). Expresia, “Să aduceți trupurile voastre” include nu numai prezentarea la început, ci continuarea jertfei vii până la completarea lucrării. Cu alte cuvinte, Veacul Evanghelic este timpul acceptabil când Dumnezeu voiește să-i primească pe acei care vin la El prin Cristos. Este timpul pentru atragerea Lui, pentru chemarea acelora care vor deveni membri ai Bisericii Alese.

Voia lui Dumnezeu pentru poporul Său credincios, îndreptățit prin credință în Răscumpărare și consacrați serviciului Său, a fost întotdeauna aceeași, cum a declarat apostolul, și anume: “Aceasta este voia lui Dumnezeu îcu privire la voiș, sfințirea voastră”. Pentru a produce această sfințire în credincioși, Dumnezeu ne-a dat “făgăduințe nespus de mari și scumpe”, și declară că adevărul Cuvântului Său va produce sfințirea caracterului acceptabil pentru El — conformitatea cu chipul dragului Său Fiu, Răscumpărătorul nostru.

Sfințire nu înseamnă perfecțiune umană. Consacrarea, sau devotarea voinței, este ceea ce prin Cristos este acceptat de Tatăl ca perfect; este o consacrare a corpului la jertfă — chiar până la moarte. După cum am văzut, corpul nu este făcut în realitate perfect prin îndreptățirea prin credință, ci numai socotit perfect, potrivit voinței noastre, inimii noastre, intenției noastre. Noua voință trebuie să caute să aducă fiecare putere, fiecare talent, fiecare înzestrare a corpului în deplin acord cu Domnul, și să caute să exercite o influență în aceeași direcție asupra tuturor celor cu care vine în contact.

Aceasta nu înseamnă însă că în cei câțiva ani ai vieții scurte prezente va fi în stare să aducă sărmanul și imperfectul ei corp la perfecțiune. Dimpotrivă, apostolul ne asigură în legătură cu Biserica, de faptul că în moarte este semănată în putrezire, semănată în slăbiciune, semănată în dezonoare, semănată într-un corp natural (unul imperfect) (1 Cor. 15:42-44); și numai când la Înviere ni se vor da corpuri noi, puternice, perfecte, glorioase, nemuritoare, vom ajunge la perfecțiunea pe care o căutăm și pe care Domnul promite că o vom avea în cele din urmă, dacă în timpul prezent de slăbiciune și imperfecțiune Îi arătăm loialitatea inimii noastre.

Textul nostru, ca și multe alte părți din Scripturi, ne învață că marea lucrare pe care Dumnezeu o cere de la noi nu este pentru alții, ci este o lucrare în noi înșine, de subjugare, cucerire, guvernare a eului. Orice altceva, deci, serviciul nostru pentru casa credinței, facerea de bine tuturor oamenilor, prin misiuni acasă sau în străinătate etc., sunt subordonate acestei foarte importante lucrări din noi. Căci, după cum apostolul declară prin inspirație, chiar dacă am predica elocvent Evanghelia altora și chiar dacă am da toate bunurile noastre ca hrană pentru săraci, sau am deveni martiri pentru o cauză bună, fără dragoste n-am fi nimic din punct de vedere divin — fără Spiritul lui Cristos și al Tatălui — dezvoltat în noi ca principiu conducător al vieții (1 Cor. 13:3). Dar înainte de a putea “îmbrăca dragostea — legătura desăvârșirii” — și a avea stabilită conducerea ei, avem mulți dușmani de înlăturat.

Cei TREI MARI DUȘMANI AI NOȘTRI

Inima este câmpul de luptă pe care Spiritul sfânt ne ajută să ducem lupta împotriva vrăjmașilor care de la căderea adamică au pus stăpânire pe mintea omenească. Bătălia noastră trebuie să fie împotriva Păcatului, marele stăpân care a capturat rasa noastră de mai bine de șase mii de ani. Satan, marele stăpân sau general al Păcatului, este vrăjmașul nostru și are mult de-a face cu diferitele influențe împotriva cărora trebuie să luptăm. Totuși, noi nu trebuie să luptăm direct cu Satan, chiar dacă trebuie “să ne împotrivim lui”; adică, trebuie să ne împotrivim influenței lui, înșelătoriilor lui și străduințelor lui de a ne induce în eroare și în păcat. Noi am fi fără putere împotriva acestui mare dușman, dacă Domnul nostru Isus n-ar fi cucerit Păcatul și n-ar fi de partea noastră, astfel încât putem spune cu încredere: mai tare este Cel care este de partea noastră decât toți cei care sunt împotriva noastră.

Apoi, bătălia noastră este cu lumea. Aceasta nu înseamnă cu semenii noștri; căci, orbiți de Adversar, ei sunt puțin răspunzători, sau nu sunt deloc, pentru cursul lor. Noi trebuie să luptăm cu “spiritul lumii” și cu influențele lui. Dispoziției lumii, minții lumii, motivelor care stimulează lumea, ambițiilor lumii, mândriei vieții și înșelătoriei bogățiilor — vederilor greșite ale problemelor așa cum sunt văzute din perspectiva lumii — trebuie să ne împotrivim, să luptăm împotriva lor. Și este o bătălie zilnică.

În final, bătălia noastră este cu carnea — carnea noastră. De când Păcatul a capturat rasa noastră, sclavia lui s-a dovedit un bun mijloc pentru degradarea mintală, morală și fizică. Fiecare tendință a lui a fost spre rău și aceasta în mod continuu; și deși Domnul nostru Isus a avut milă de noi și ne-a răscumpărat din sclavia Păcatului, cu sângele Său prețios, totuși noi avem în corpurile noastre impulsurile, tendințele spre păcat.

Astfel, deși acum suntem liberi și cu mintea servim Legii lui Cristos, și deși ne-am angajat să luptăm pentru dreptate, adevăr, bunătate și puritate, găsim că noul nostru eu este hărțuit de vechile gusturi și înclinații pervertite ale cărnii noastre pentru a servi vechiului stăpân. De aceea lupta împotriva acestor tendințe pervertite ale cărnii nu este cea mai mică dintre bătăliile noastre; și bătălia cu acestea este de asemenea o bătălie zilnică. Împreună cu marele apostol Pavel, să fim în stare să spunem: “Mă port aspru cu trupul meu” (carnea și dorințele ei) — supus noii mele voințe, Noii Creaturi.

Din momentul când facem o deplină consacrare spre moarte în serviciul Domnului, El socotește carnea noastră ca moartă și ne concepe ca Noi Creaturi. Noile noastre minți sunt vii față de Dumnezeu cu o înnoire a vieții. Prin urmare, acele impulsuri ale păcatului pe care noi căutăm să le aducem în supunere absolută față de voința lui Dumnezeu în Cristos nu sunt recunoscute de Domnul ca voința sau impulsurile Noii Creaturi înrolate în serviciul Său, ci numai ca o parte a dușmanului general, Păcatul, care ne urmărește și se luptă cu noi. Acestora ne-am angajat că ne vom împotrivi și vom lupta împotriva lor; și pentru a le învinge pe acestea El ne promite har și ajutor îndeajuns.

BĂTĂLIA ZILNICĂ ÎMPOTRIVA NOASTRĂ ÎNȘINE

Acești dușmani din trupul nostru ne produc cele mai mari dificultăți. La aceștia apelează Satan; pe aceștia caută el să-i încurajeze în războiul împotriva spiritului nou al minții noastre; prin aceștia spiritul lumii câștigă cea mai mare apropiere de noi și caută să ne captureze și să ne ducă înapoi captivi Păcatului. Cum s-ar zice, “noua creatură în Hristos” este împresurată, înconjurată din toate părțile de vrăjmași ce caută dezastrul și înrobirea ei din nou. Noi trebuie să luptăm pentru noi, pentru libertatea noastră, pentru victoria asupra slăbiciunilor noastre; trebuie să luptăm împotriva spiritului lumii, împotriva înșelătoriilor și curselor Adversarului prin care ar face ca lucrurile rele să ne pară bune și binele să ne pară de nedorit. Nu este de mirare că un copil al lui Dumnezeu este îndemnat să fie tot timpul veghetor; că este îndemnat s㠓îmbrace toată armătura lui Dumnezeu”; că este prevenit în privința numeroșilor lui dușmani vicleni și în special împotriva acelora din carnea lui; că este îndemnat la credincioșia și loialitatea inimii!

Loialitatea inimii față de Domnul înseamnă efort continuu de a aduce toată conduita vieții, da, chiar și gândurile și intențiile inimii noastre, în supunere la voința divină (2 Cor. 10:4, 5). Aceasta este prima noastră datorie, datoria noastră continuă, și va fi sfârșitul datoriei noastre; căci “aceasta este voia lui Dumnezeu, sfințirea voastră”. “Fiți sfinți, căci Eu îDomnulș sunt sfânt.” 1 Petru 1:16.

Sfințenia absolută trebuie să fie standardul pe care mintea noastră poate cu bucurie și pe deplin să-l susțină și să trăiască la nivelul lui, dar la care nu putem niciodată ajunge în mod real și fizic atâta vreme cât suntem supuși slăbiciunilor naturii noastre căzute și asediilor lumii și ale Adversarului. Dar zi de zi suntem învățați de Dumnezeu; și pe măsură ce ajungem la o cunoștință mai deplină a caracterului Său glorios și pe măsură ce aprecierea lui ne umple tot mai mult inima, mintea nouă va câștiga tot mai mult influență, tărie, putere, asupra slăbiciunilor cărnii, oricare ar fi ele — și aceste slăbiciuni diferă la diferitele membre ale Corpului.

Dacă suntem sfințiți pentru Dumnezeu prin Adevăr, dacă voința noastră este moartă și voința Domnului va fi pe deplin acceptată ca a noastră, în gând, cuvânt și faptă, atunci am atins voința lui Dumnezeu, și vom câștiga premiul ca “învingători” chiar dacă n-am avut niciodată ocazia de a predica, de a da săracilor sau de a suferi ca martiri pentru Adevăr. Să remarcăm bine cu toții acest punct: “Aceasta este voia Domnului îcu privire la voiș, sfințirea voastră”. Nimic să nu întunece sau să nu ascundă acest adevăr; ci el să domine cursul vieții noastre. Atunci, dacă voia lui Dumnezeu este cu adevărat voia noastră, avem o cale clar marcată înaintea noastră.

Dar, fără îndoială, înaintea tuturor acestora Dumnezeu va deschide ocazii de a servi Adevărul altora, de a lăsa lumina lor să strălucească spre gloria Tatălui și binecuvântarea semenilor; căci aceasta este porunca Lui pentru noi, și putem fi siguri că El nu ne dă porunci imposibil de ascultat. Dacă ați căutat ocazii de serviciu și n-ați găsit nici una, ceva trebuie să fie greșit; poate ați căutat unele servicii speciale, după preferința voastră (vechea voastră voință amestecându-se cu voința nou adoptată — cea a Domnului).

Poate că marele Învățător vede în voi mândrie, pe care ați fi zdrobit-o prompt dacă ați fi recunoscut-o, dar care s-a ascuns de voi sub mantia “respectului de sine”. Poate că marele Învățător prin providența și Cuvântul Său vă spune: “Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta” (Ecles. 9:10). Poate că El vede că v-ar strica dacă v-ar da un serviciu mai important pentru alții, înainte de a fi învățat lecția umilinței — atotimportantă în ochii lui Dumnezeu. Acționați repede, deci; timpul este scurt. “Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu îsă faceți orice a făcut posibil providența divină pentru voiș pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalțe”. 1 Pet. 5:6.

Sfințirea este rezultatul

iubirii lui Dumnezeu

Adevărata sfințire a inimii pentru Domnul înseamnă sârguință în serviciul Său; o vestire a veștilor bune altora; zidirea reciprocă în cea mai sfântă credință. Înseamnă și să facem bine tuturor oamenilor când avem ocazie, în special celor din casa credinței; înseamnă că în aceste diferite moduri, viața noastră, consacrată Domnului, va fi pusă pentru frați zi de zi, ocazie după ocazie, așa cum ne vor veni ele; că iubirea noastră pentru Domnul, pentru frați, pentru familiile noastre și compătimitor pentru lume, va umple tot mai mult inimile noastre pe măsură ce creștem în har, cunoștință și ascultare de Cuvântul și exemplul divin. Gal. 6:10; 1 Ioan 3:16.

Cu toate acestea, toată această exercitare a energiilor noastre pentru alții este numai una dintre multele moduri în care prin providența Domnului poate fi împlinită sfințirea noastră. După cum fierul se ascute cu fier, tot așa energiile noastre în folosul altora ne aduc binecuvântări nouă înșine. În plus, pe măsură ce ajungem tot mai mult la condiția iubirii aproapelui ca pe noi înșine — în special a casei credinței — totuși resortul în spatele tuturor acestora să fie iubirea noastră supremă pentru Creatorul și Răscumpărătorul nostru și dorința noastră de a fi și de a face ceea ce îi place Lui. Sfințirea noastră deci, trebuie să fie în primul rând față de Dumnezeu și să afecteze întâi inima și voința noastră, și ca rezultat al acestei devotări lui Dumnezeu, să-și găsească exercitarea în interesul fraților și al tuturor oamenilor.