Mintea cea nouă în contrast cu mintea cărnii

„Şi gândirea păcatului (cărnii - subsol, n.t.) este moarte, pe când gândirea duhului este viaţă şi pace.” Rom. 8:6

R4628 W. T. 1 iunie 1910 (pag. 189-190)

Există o deosebire între Mintea Nouă şi Voinţa Nouă pe care toţi trebuie s-o recunoaştem. Voinţa Nouă este hotărârea Minţii Noi. Trebuie să existe o minte pentru a avea o voinţă, pentru a ajunge la o decizie, şi trebuie să existe cunoştinţă pe baza căreia voinţa poate acţiona inteligent. Noi suntem „născuţi în nelegiuire şi concepuţi în păcat” (Psa. 51:5); avem această tendinţă naturală cu care începem. Minţile noastre, conformate la început după lucrurile pământeşti, în general privesc lucrurile din punctul de vedere pământesc, o vedere egoistă. Apoi Domnul, prin Providenţele Sale, ne aduce în atenţie anumite propuneri şi ne arată că există o altă cale, „nespus mai bună”; că Dumnezeu oferă acum un premiu special celor care vor trăi contrar cărnii şi în conformitate cu voia Sa.

Când această propunere ajunge la un individ, Domnul nostru spune că acesta trebuie să stea şi „să-şi facă socoteala cheltuielilor”. N-ar trebui să spună în grabă: „Da, da”; ci ar trebui să se gândească ce înseamnă aceasta — costul lepădărilor de sine şi al renunţării la preferinţele pământeşti. După ce a calculat costul şi după ce a făcut consacrarea, voinţa sau hotărârea lui trebuie să fie atât de fixată încât să nu lase fie să favorizeze carnea, sau să fie îndrumat de carne. El trebuie să decidă că de aici înainte oricare ar fi voia lui Dumnezeu aceea va fi şi voia lui, fie că înţelege totul despre acea voie, fie că nu. El trebuie însă să vadă punctele principale ale voinţei Divine şi ceva din avantajele care rezultă, înainte să poată lua o decizie. Aceasta este clasa pe care Tatăl o acceptă şi o concepe cu Spiritul Său sfânt.

Mintea cea nouă poate fi uneori condusă greşit prin gândirea falsă a cărnii. Mintea noastră naturală are preferinţele ei, ambiţiile, scopurile, dorinţele ei, şi uneori se ceartă în legătură cu anumite lucruri şi zice: „Dumnezeu n-a vrut niciodată să renunţi la acest lucru; Dumnezeu nu Se aşteaptă să faci ceva atât de absurd ca aceasta!” Şi astfel, poate, Noua Creatură este înşelată şi permite cărnii să facă aşa cum vrea; dar, chiar dacă este sigur că este o Minte Nouă, ea n-a consimţit cu bună ştiinţă sau cu voia la o cale greşită; dar, aşa cum spune apostolul, „Păcatul, luând prilejul prin poruncă, m-a amăgit” (Rom. 7:11). Aşa că există o bătălie continuă din partea voinţei noi, a Noii Creaturi, după ce a fost concepută de Spirit sfânt, şi trebuie să vegheze ca nu cumva Adversarul să încerce să‑l facă pe individ să considere că ceea ce este greşit este corect şi ceea ce este corect este greşit. Acestea deci sunt capcane pe care Adversarul le pune pentru picioarele Noii Creaturi, şi el se foloseşte de carne pentru a o prinde în capcană; dar Noua Creatură, în voinţa ei, în intenţia ei, trebuie să rămână loială Domnului şi dreptăţii. Dacă voinţa ei cedează la nedreptate sau ignoră voinţa lui Dumnezeu, atunci ea încetează a mai fi o Nouă Creatură; lucrurile noi trec şi toate lucrurile devin iarăşi vechi. Aceasta este o stare din care, înţelegem noi, niciodată nu-şi mai poate reveni. Evr. 6:4-6.

În legătură cu aceasta, apostolul Iacov, vorbind despre mântuirea unui suflet de la moarte, evident că se referă la unul care intră în acea stare de neglijenţă unde mintea cea nouă devine, ca să zicem aşa, drogată, unde mintea veche a preluat controlul. Dacă vedem pe vreunul din poporul Domnului că ajunge într-o stare ca aceasta trebuie să căutăm să‑l restabilim, „şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Gal. 6:1); iar cel care va recupera pe unul ca acesta „va mântui un suflet de la moarte” (Iac. 5:20). Astfel de bunătate şi ajutorare frăţească este apreciată în mod special de Domnul. O binecuvântare specială vine la toţi cei care au asemenea dorinţă sinceră de a salva un frate în eroare; este sugerată o mare răsplată pentru cei care au succes într-o astfel de încercare.

Cum putem şti când suntem în pericol?

S-ar putea întreba cum ar putea cineva să ştie că el se îndreaptă spre acel punct periculos, astfel încât să se poată opri de a continua. Pentru unul care nu este orbit de Adversar, punctul de deviere de la armonie cu voia lui Dumnezeu va fi la fel de uşor de observat ca şi cum ar fi graniţa dintre două State. Singurul temei pe baza căruia ne-a fost acordată poziţia prezentă a fost renunţarea la păcat şi consacrarea făcută Domnului — predarea voinţei noastre, predarea completă Lui; şi astfel am venit într-o poziţie unde ne este atribuit meritul lui Cristos. Dacă ne‑am întoarce înapoi şi voinţa noastră pentru dreptate ar muri, aceasta, bineînţeles, ar implica existenţa altei voinţe acolo. Trebuie să avem o voinţă de vreun fel. Dacă voinţa noastră nu mai este o voinţă dreaptă, atunci ea a trecut graniţa, şi, după marele apostol, unii ca aceştia nu se mai întorc niciodată. „Cristos ... nu mai moare.” Nu mai poate exista atribuire a meritului lui Cristos pentru aceştia. Ei şi-au avut binecuvântarea, şi dacă ei, cum spune apostolul, „se întorc precum câinele la ce vărsase”, acel pas se dovedeşte fatal. 2 Pet. 2:21, 22.

Adevărat, mintea nouă este la început slabă, nedezvoltată; şi Scripturile o reprezintă pe Noua Creatură numai ca un „prunc în Cristos”, un prunc în cunoştinţă şi un prunc în dezvoltarea harului. Dar Scripturile ne spun că aşa cum ne îngrijim de un prunc — ocupându‑ne în mod special de el, hrănindu‑l în mod deosebit, purtându-ne cu el deosebit, şi nu-l tratăm aşa cum am trata un adult — tot aşa îşi propune Domnul să procedeze cu toţi cei care sunt prunci în Cristos. „Dumnezeu ... nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, va pregăti şi ieşirea din ea” (1 Cor. 10:13). Ispitele vor fi permise numai după măsura puterii lor slabe. El le va asigura laptele Cuvântului ca să poată creşte prin el, şi le dă asigurarea că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele lor. Rom. 8:28.

De aceea, la început încercările sunt după măsura slăbiciunii Noii Creaturi. Totuşi, în unele cazuri este adevărat că Noua Creatură pare să aibă mult curaj şi putere la început — probabil mai multă decât dă dovadă după aceea. Aceasta, desigur, nu este o stare mulţumitoare a lucrurilor. Noi ar trebui să mergem din har în har, din cunoştinţă în cunoştinţă; după un timp ar trebui să fim învăţători, cum spune apostolul, şi să nu fie nevoie să fim învăţăţi din nou primele principii ale doctrinei lui Cristos. Dumnezeu lucrează cu noi acum ca Noi Creaturi sub îndrumarea Capului. El supraveghează toate interesele fiecărui membru al Corpului. Toate lucrurile, dacă sunt acceptate în mod potrivit, sunt supravegheate de Domnul pentru binele nostru individual.

Aceasta este una din marile lecţii ale credinţei pe care poporul Domnului trebuie să le înveţe, chiar şi după ce sunt pe cale de o bună bucată de timp. Există unii creştini care par să aibă impresia, sau cel puţin dau altora impresia, că ei au făcut aceasta şi aceea sau că au văzut aşa şi aşa prin propria lor înţelepciune. Adevărat, toţi trebuie să ne folosim toată înţelepciunea şi puterea pe care le avem, dar creştinul care se bazează pe sine însuşi este într‑o poziţie foarte periculoasă şi probabil că Domnul va găsi necesar să-i dea o lecţie. Pentru că, în timp ce este de datoria lui să-şi conducă viaţa aşa încât să umble pe cărări drepte, totuşi trebuie să exercite continuu credinţă în Dumnezeu şi în supravegherea şi îndrumarea Domnului în treburile sale, pentru că „Domnul întăreşte paşii omului”. Dacă, în providenţa Tatălui, unele împrejurări legate de afacerile noastre pământeşti se întorc într-o direcţie sau în alta, inima noastră trebuie să privească la Domnul pentru a scoate lecţia de acolo, şi astfel să poată slăvi pe Dumnezeu pentru ea. Creştinul nu trebuie să privească nicio experienţă ca noroc sau ghinion, ci să-şi aducă aminte că toate lucrurile în legătură cu el, dacă trăieşte aproape de Domnul, sunt rânduite şi îndrumate de Domnul. Psa. 37:23.