CUM SĂ AȘTEPTĂM PE DOMNUL

„Nădăjduiește (în limba engleză, așteaptă pe DOMNUL — n. t.), fii tare și El îți va întări inima.” Psalmul 27:14.

R 5711 W. T. 15 iunie 1915 (pag. 190-191)

Expresia „Așteaptă pe Domnul (nădăjduiește in DOMNUL)” nu înseamnă atât de mult a face un serviciu Domnului, ci a aștepta pe Domnul, a aștepta înaintea Sa, ca să vedem care este voința Sa pentru noi. Nu înțelegem că aici este vorba de a servi pe Domnul, așa cum un slujitor își slujește stăpânul, ci de a veghea cu răbdare până aflăm ce vrea Domnul să facem. Fiecare copil al lui Dumnezeu ar trebui să aștepte pentru a fi condus de El, și nu să alerge înaintea Lui nepăsător față de scopul Domnului în legătură cu el. „Încrede-te în DOMNUL din toată inima ta și nu te sprijini pe înțelepciunea ta. Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările”, este sfatul înțeleptului (Proverbe 3:5, 6). Mulți din copiii lui Dumnezeu au făcut greșeli în această privință.

După ce ne-am încredințat Domnului căile, noi ar trebui să mergem mai departe numai cum El ne conduce. Dacă nu suntem siguri în privința voinței Lui, să nu ne grăbim prea tare, nici să nu încercăm să ne conducem singuri, ci să prezentăm problema înaintea Domnului în rugăciune serioasă, cerându-I să nu avem voința și modul nostru propriu, ci să fim îndrumați numai cum dorește El. Apoi să aștepăm și să veghem după indicațiile providenței Sale, și să urmăm după cum pare El să ne conducă, lăsând rezultatele pe seama Lui. Nu trebuie să urmăm propria noastră alegere, fără a avea dovezi că este voia lui Dumnezeu. Uneori am putea fi întrebați: „Vei proceda în felul acesta sau în felul acela? Vei merge în locul acesta sau în locul acela?” Atitudinea și răspunsul nostru, dacă nu suntem încă siguri de voia Domnului în acea problemă, ar trebui să fie: „Nu sunt pe deplin hotărât. Voi analiza Cuvântul Domnului, ca să văd cum se aplică instrucțiunile Sale în acest caz”. Sau, „Veghez ca să văd ce par să indice providențele Domnului și mă rog pentru această problemă, ca să pot fi îndrumat în direcția bună.” Poetul a exprimat corect ideea: „Mi-e frică să mă ating
De lucruri care implică atât de mult”.

((531))

Cei care așteaptă pe Domnul nu totdeauna par să prospere cel mai bine, după aparențele exterioare. Dar psalmistul declară că ar trebui să fim tari când astfel așteptăm pe Dumnezeu. Noi urmăm drumul cel bun și vom avea binecuvântarea Sa. Când Îl așteptăm pe El nu greșim. La început ar părea că alții ne-o iau înainte, dar noi trebuie să „așteptăm pe DOMNUL”.

Nu face nici un pas decât dacă ești sigur că Domnul te conduce și te îndrumă. Veghează la semnificația providențelor Sale. Studiază Cuvântul Său. Credința ta să nu se depărteze de locul ei de ancorare. „Fii tare!” „Tare” înseamnă a avea curaj într-un grad mare, nu numai puțin curaj. Fii tare curajos „și El îți va întări inima; așteaptă, spun, pe DOMNUL” (după limba engleză — n. t.). Cuvântul inimă poate fi înțeles aici că înseamnă sufletul, ființa — mai ales partea inteligentă. Domnul ne va sprijini, ne va întări și ne va face puternici ca să suportăm, puternici ca să facem voia Lui așa cum ne este descoperită. Cei care așteaptă pe Domnul nu vor fi lipsiți de nici un lucru bun.

TRĂSĂTURI NECESARE PENTRU SUCCES

Curajul, rezistența, statornicia în serviciul Domnului sunt foarte necesare pentru copilul lui Dumnezeu. Astfel de trăsături sunt necesare chiar și pentru lume. Este aproape sigur că oricine nu are aceste calități ale caracterului va avea slab succes în viață. Lipsa de curaj, lipsa de speranță, este una din cauzele principale ale eșecului în lume.Textul nostru însă atrage atenția, nu lumii, ci acelor care aparțin Domnului. Făgăduințele scumpe ale Cuvântului lui Dumnezeu, care sunt numai pentru poporul Său, cei care sunt în întregime ai Lui, le dă acestora toate motivele de speranță; ei au temei deplin ca să fie tari și foarte curajoși. Copiii lui Dumnezeu vor avea încercări și experiențe asemănătoare cu ale lumii, pe lângă experiențele și încercările specifice lor ca urmași ai lui Cristos. Totuși, acestea nu vin asupra noastră într-un mod întâmplător, ca asupra lumii, ci sunt sub directa supraveghere a Domnului.

Cei care sunt noi în slujba Domnului ar putea gândi un timp că pentru ei lucrurile ar putea merge liniștit; că ei n-ar trebui să aibă greutățile comune lumii; că acum, din moment ce sunt copiii lui Dumnezeu, El îi va proteja de necazuri și de tratament rău. Dar studiind Cuvântul Domnului, curând văd că aceasta nu este adevărat; ei văd că trebuie să umble prin credință, și nu prin vedere. Ei învață că nu trebuie să se aștepte să aibă manifestări exterioare și pipăibile ale favorii Lui, ci că ei trebuie să sufere cu Cristos — că la aceasta au fost chemați (1 Petru 2:20, 21; Fapt. 14:22). Ei învață că trebuie să fie ascultători și ajung să vadă ce înseamnă ascultarea.

Domnul a învățat ascultarea — a învățat ce înseamnă ascultarea — „prin lucrurile pe care le-a suferit”. Calea îngustă nu este o cărare ușoară. Urmașii Săi învață că Domnul cheamă acum o clasă care are credință în El, o clasă care acceptă pe deplin Cuvântul Său. Cu timpul ei ajung să vadă și aceea că „Dacă Dumnezeu este pentru ei, cine ar putea fi împotriva lor?” Dacă lucrurile nu merg așa cum s-au așteptat, dacă vin încercările, ei vor spune: „Știm că toate lucrurile lucrează spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu”.

Așa că aceștia învață, pe măsură ce sunt îndrumați prin Cuvântul lui Dumnezeu, că trebuie să fie tari în continuarea căii lor. Sunt multe greutăți de trecut, și se cere curaj pentru a trece greutățile. Dar curajul care se naște din credința în Dumnezeu și în „făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe” îi întărește, când altfel ar putea să-i copleșească. Le dă o putere de care toți ceilalți sunt străini.

ÎNCREDERE ACOLO UNDE NU PUTEM DISCERNE

Dacă vreun copil al lui Dumnezeu devine descurajat și-și pierde nădejdea și puterea, aceasta este din cauză că nu s-a ținut de promisiunile Domnului pentru ajutor. A pierde curajul înseamnă a pierde credința. Pierderea curajului și a credinței îl face pe copilul lui Dumnezeu neputincios în fața vrăjmașilor săi. Noi trebuie să ne încredem în Tatăl nostru chiar și atunci când sensul providențelor Sale este ascuns de ochii noștri și când eforturile noastre de a-L servi par a fi limitate. Noi privim înapoi la apostoli și la experiențele lor. Apostolul Pavel a fost foarte doritor să ducă vestea Evangheliei la alții. De câteva ori a încercat să meargă în Asia, dar nu i s-a permis să meargă. A început să se întrebe de ce, de ce eforturile lui continuau să se dovedească eșecuri. Dar Domnul i-a descoperit că trebuia să meargă mai degrabă în Grecia. În prima sa epistolă către Biserica din Tesalonic scrie: „Astfel, odată, și chiar de două ori, am voit eu, Pavel, cel puțin să vin la voi, dar ne-a împiedicat Satan” (1 Tes. 2:18). Dar suntem siguri că Domnul va respinge mașinațiile lui Satan și le va face să producă propria Lui glorie, iar lecția răbdării și supunerii va fi o binecuvântare pentru copiii Săi.

((532))

Vedem că în grădina Ghetsimani Domnul nostru nu Și-a pierdut credința în Dumnezeu, dar I-a fost teamă un timp. Apropiindu-Se de ultimele ceasuri ale experiențelor Sale pe pământ, El S-a întrebat dacă Se conformase cu credincioșie sau nu Se conformase tuturor cerințelor Tatălui. El știa că cea mai ușoară încălcare a Legii lui Dumnezeu însemna moartea Sa. Își sfârșise El jertfa în mod acceptabil? Va fi El trecut din moarte la glorie cerească prin înviere? Atunci El a primit de le Tatăl asigurarea că fusese întru totul credincios. Toate încercările și greutățile prin care a trecut Domnul în predarea vieții Sale merseseră înaintea Lui ca o tămâie dulce, un parfum de preț, dincolo de văl, în Sfânta Sfintelor, cum este arătat în tip. Lev. 16:12, 13.

FRICA POTRIVITĂ

După ce Marele Preot evreu fărâmița tămâia dulce pe focul de pe altarul de aur, după ce parfumul pătrundea dincolo de al doilea văl și acoperea Chivotul Legământului și Capacul Ispășirii, el însuși trecea apoi pe sub văl. De fiecare dată când marele preot ridica vălul ca să treacă astfel pe sub el, îi era probabil teamă; pentru că în cazul în care n-ar fi reușit în vreun amănunt să-și îndeplinească lucrarea de jertfire în mod acceptabil, el ar fi murit tocmai când trecea pe sub văl. Tot așa, Domnul nostru Isus a știut că lucrarea Sa trebuia să fie acceptabilă în cel mai absolut sens, altfel Își pierdea pentru totdeauna existența. Ajungea ca și cum n-ar fi fost; pierdea totul.

Nu era nici o ființă pe pământ care să-L încurajeze pe Domnul în această privință. Nu era nimeni care să spună, ai făcut totul perfect; n-ai fi putut face mai bine. Astfel Învățătorul a mers singur la Tatăl pentru această asigurare și pentru putere și curaj. El S-a rugat, „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta”; și Tatăl I-a auzit rugăciunea și I-a dat asigurarea și puterea necesară. El a fost ascultat în legătură cu cele de care se temea; și în timpul întregii acelei nopți și a zilei următoare, până în ceasul răstignirii, El a fost liniștit și curajos.

Tot așa poporul Domnului ar trebui să aibă o frică potrivită. Frica potrivită este bună pentru ei. Dar ea n-ar trebui să meargă până la punctul în care să le împiedice eforturile și să le alunge curajul. Ei ar trebui să aibă frica recomandată de Sf. Pavel când zice: „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduință pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă” (Evr. 4:1). Învățătorul a avut această teamă potrivită. El niciodată nu S-a descurajat, niciodată nu S-a dat înapoi de la lucrarea pe care I-a dat-o Tatăl de făcut. Frica Lui era o frică de fiu, care a dat naștere la veghere și grijă, la o precauție a umblării și a vieții, pentru ca El să fie întru totul plăcut Tatălui. Aceasta ar trebui s-o aibă toți creștinii. Noi ar trebui să veghem, ca nu cumva să neglijăm vreun privilegiu sau datorie.

Acestă frică potrivită ne va conduce la o examinare atentă a noastră înșine. Noi ar trebui să ne întrebăm: „Ce cred eu? De ce cred așa?” Ar trebui să repetăm motivul. Ar trebui să repetăm iarăși în mintea noastră dovezile corectitudinii credinței noastre. Făcând așa, Domnul ne va întări în credință, ne va întări inima. Dacă vreunii nădăjduiesc în ei înșiși și se sprijină în principal pe propria lor putere, va fi spre avantajul lor dacă Domnul îi va lăsa să ajungă până la punctul descurajării, ca să devină mai timizi, ca să piardă toată încrederea în sine, ca să înțeleagă totala lor neputință și slăbiciune, și nevoia lor de a se sprijini în întregime pe Domnul, de a căuta continuu la El conducere și sprijin. Pe măsură ce copiii Domnului învață astfel să-L aștepte pe El, se împlinește pentru ei făgăduința: „Cei care se încred în DOMNUL își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă și nu obosesc, umblă și nu sunt extenuați.” Isa. 40:31.