((107))
Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul V
Mijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraților Săi”
și „A luat asupra Lui neputințele noastre”
Cine sunt frații Săi — În ce a constat asemănarea — Cum a fost El ispitit în toate așa cum suntem ispitiți noi, dar fără păcat — Ispitele din pustie — Asemănarea ispitelor Sale cu ale noastre — Unele ar putea „să înșele, dacă ar fi cu putință, chiar și pe cei aleși” — În ce sens a fost făcut Domnul nostru desăvârșit prin suferințe — Deși a fost fiu, a învățat ascultare — Cum a fost El făcut în asemănarea cărnii păcătoase — Totuși fără păcat — „El a luat asupra Lui neputințele noastre” — Cum „a avut milă”
„De aceea a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate, ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos și credincios, ca să facă ispășire pentru păcatele poporului.” Evr. 2:17.
CELE două linii de gândire populare dar opuse afectează toate declarațiile scripturale care arată relația Domnului nostru cu omenirea și se contrazic în privința acestora; iar a treia linie, sau linia adevărului, este singura în stare să pună de acord diferitele scripturi sau să mulțumească rațiunea sfințită. Una dintre cele două teorii false dar populare pretinde că Domnul nostru Isus a fost Atotputernicul Dumnezeu, Iehova, care doar S-a îmbrăcat în trup omenesc, fără a simți în realitate încercările, ispitele și mediul de viață al umanității. Cealaltă teorie pretinde că El a fost un om păcătos, părtaș al neajunsurilor rasei noastre, întocmai ca alții, dar mai plin de succes decât alții în lupta cu păcatul și în împotrivirea la impulsurile lui. Noi ne străduim să arătăm că ambele aceste teorii sunt greșite și că adevărul se găsește între ele, în faptul că Logosul „având chipul lui Dumnezeu”, o ființă spirituală, când „a devenit trup” a fost în realitate om, „Omul Isus Hristos”, dar „despărțit de păcătoși”, un om perfect pregătit să fie „prețul ((108)) corespunzător” pentru primul om perfect, a cărui cădere a inclus neamul nostru omenesc și a cărui răscumpărare de asemenea îl include.
În legătură cu aceasta este foarte potrivit prin urmare, căutând să stabilim vederea corectă din punct de vedere scriptural asupra acestui subiect, să examinăm diferitele scripturi care au fost deformate și denaturate pentru a dovedi că Domnul nostru a avut lipsuri și a fost supus acelorași patimi ca și omenirea decăzută. Noi susținem că, dacă El ar fi fost în această stare, ar fi fost imposibil pentru El, așa cum este imposibil și pentru noi, să țină în mod absolut și perfect fiecare trăsătură a Legii Divine. Legea divină este măsura deplină a capacității omului perfect și depășește măsura și capacitatea unui om imperfect. Prin urmare, însuși faptul că în Domnul nostru nu s-a găsit păcat, însuși faptul că El a fost plăcut Tatălui și a fost acceptabil ca jertfă pentru păcat, ca preț de răscumpărare pentru Adam (și pentru rasa pierdută prin el) dovedește în mod indirect perfecțiunea Sa, așa cum susținem noi că Scripturile învață peste tot.
Dar „frații” Domnului nostru n-au fost imaculați, n-au fost despărțiți de păcătoși. Cum, dar, a putut fi făcut El „să Se asemene fraților Săi” și totuși să fie despărțit de păcătoși? Răspunsul la această întrebare se găsește în recunoașterea faptului că cei care sunt numiți „frații Săi” nu se referă la omenire, la păcătoși în general. Omul Adam a fost într-adevăr un fiu al lui Dumnezeu de la crearea sa și până la vremea neascultării sale (Luca 3:38), dar nu și după aceea. Și toți din rasa lui sunt numiți din punct de vedere scriptural „copii ai mâniei” (Efes. 2:3). Numai cei care „au scăpat de sub condamnarea care este asupra lumii” și au revenit la armonie cu Dumnezeu, prin Cristos, sunt autorizați conform Scripturilor să se considere fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Despre ceilalți Domnul nostru declară: „Voi aveți de tată pe Diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru” (Ioan 8:44). Domnul nostru Isus niciodată nu S-a considerat unul dintre fiii Diavolului, nici unul din „fiii mâniei”, ci a declarat că El a „ieșit și a venit ((109)) de la Dumnezeu”. Nici n-a recunoscut ca „frații Săi” pe vreunul dintre aceia care erau încă „copii ai mâniei”. Singurii recunoscuți ca „frații Domnului” sunt cei care, fiind scăpați de condamnarea care este asupra lumii, au fost aduși aproape de Tatăl prin sângele lui Cristos și au primit „duhul înfierii” în familia lui Dumnezeu, și promisiunea deplinei „înfieri” la stabilirea Împărăției (Rom. 8:15, 23; Gal. 4:5). Fiindcă aceștia sunt îndreptățiți, eliberați în mod socotit de vina lui Adam și făcuți drepți în mod socotit prin sângele lui Cristos, de aceea ei sunt, în vreun sens al cuvântului, asemenea Domnului nostru Isus, „frații Săi”, într-o poziție similară de favoare divină și separare de lume. Despre consacrații din această clasă Domnul nostru spune: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” „Eu v-am ales din mijlocul lumii” (Ioan 15:19; 17:16). Din acest punct de vedere se poate ușor vedea că Domnul nostru a fost făcut „să Se asemene fraților Săi” — exact, în toate amănuntele. Nu înseamnă că „frații Săi” au fost în această stare la vremea când El S-a smerit și a devenit trup — la vremea aceea El nu avea frați, decât doar că această clasă era cunoscută de Dumnezeu mai dinainte (Efes. 1:5, 11; Rom. 8:29). Dar aranjamentul divin a fost așa încât Dumnezeu a prevăzut că El putea fi drept și totuși putea îndreptăți pe aceia din rasa păcătosului care acceptau harul divin prin Cristos, și ale căror păcate, pe această bază, erau acoperite, nefiindu-le imputate lor, ci fiindu-I imputate Celui care „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”. Dumnezeu a aranjat mai dinainte, a cunoscut mai dinainte scopul Său de a chema Biserica Evangheliei ca să fie „împreună moștenitori cu Hristos” Isus Domnul nostru la acea moștenire nestricăcioasă și nepătată și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri. Și având în vedere acest plan preorânduit, despre toți care vor constitui această clasă s-a vorbit mai dinainte, prin profeți, că sunt „frații” lui Cristos. În mod profetic Domnul nostru este reprezentat spunând Tatălui: „Voi vesti Numele Tău fraților Mei și Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Ps. 22:22; Evr. 2:12). Deoarece acesta a fost programul divin — ca Domnul nostru ((110)) să fie nu numai Răscumpărătorul lumii, ci și un model pentru „frații” care vor fi moștenitori împreună cu El — a fost de aceea potrivit ca în executarea acestui program divin El să fie făcut „să Se asemene fraților Săi” în toate încercările și experiențele Sale.
„Ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat” — Evr. 4:15 —
Se va observa că această declarație nu spune că Domnul nostru a fost ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitită lumea, ci așa cum suntem ispitiți noi, urmașii Săi. El n-a fost ispitit în privința poftelor depravate pentru lucruri păcătoase, primite prin ereditate de la părinții pământești; ci fiind sfânt, nevinovat, nepătat și despărțit de păcătoși, El a fost ispitit în aceleași privințe ca și urmașii Săi din Veacul Evanghelic — aceia care umblă nu după carne, ci după spirit, și care sunt judecați nu după neputințele cărnii lor, ci după spiritul minții lor — potrivit voinței lor noi, inimii lor noi. Rom. 8:4; 2 Cor. 5:16; Ioan 8:15.
Acest lucru se vede foarte bine în legătură cu ispitele Domnului nostru în pustie, care au urmat imediat consacrării și botezului Său la Iordan. Mat. 4:1-11.
(1) Prima a fost sugestia lui Satan ca El să folosească puterea divină pe care tocmai o primise la Iordan, pentru a-Și servi propriile dorințe, prin transformarea pietrelor în pâine. Aceasta n-a fost o ispită care să fie pusă în vreo măsură pe seama eredității sau imperfecțiunii. Domnul nostru stătuse patruzeci de zile fără harnă, studiind planul divin, căutând să determine, sub influența iluminantă a Spiritului sfânt pe care tocmai îl primise, care ar fi cursul Său potrivit în viață, ca să împlinească marea misiune pentru care venise în lume, adică răscumpărarea lumii. Sugestia ca El să folosească puterea spirituală acordată Lui, și despre care El Își dădea seama că o are în posesie, pentru a-Și satisface nevoile trupești, la prima privire ar părea rațională; dar Domnul nostru a înțeles imediat că o astfel de folosire a darului Său spiritual ar fi greșită, ar fi o folosire abuzivă a lui, o folosire pentru care acesta n-a fost ((111)) intenționat, și ca atare a respins sugestia zicând: „Este scris: «Omul va trăi nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»”. „Frații” Domnului au uneori ispite asemănătoare din partea Adversarului, sugestii să folosească darurile spirituale pentru înaintarea intereselor naturale. Sugestiile de acest fel sunt înșelătoare, și sunt canalele prin care poporul consacrat al lui Dumnezeu nu rareori este dus în rătăcire de către Adversar spre o folosire tot mai abuzivă a binecuvântărilor divine.
(2) Adversarul I-a sugerat Domnului nostru metode de fachir pentru prezentarea misiunii Sale oamenilor — ca El să sară de pe streașina templului în valea dedesubt, în văzul mulțimii; așa încât văzându-L că supraviețuiește nevătămat, pentru ei ar fi o dovadă a puterii Sale supraomenești, ceea ce i-ar face imediat să-L accepte ca Mesia și să coopereze cu El în lucrarea care-I stătea în față. Dar Domnul nostru a văzut imediat că astfel de metode erau complet în dezacord cu aranjamentul divin, și nici chiar aplicarea greșită de către Adversar a unui text scriptural (aparent în favoarea acelui lucru rău) nu L-a clintit de la principiile dreptății. El a răspuns imediat că o astfel de procedură din partea Sa ar fi o ispitire a providenței divine, cu totul nejustificată, și de aceea nu trebuia să fie luată în considerare nici un moment. Acolo unde Îl chema datoria sau primejdia, Învățătorul nu ezita, ci recunoștea capacitatea Tatălui de a-I păzi toate interesele; însă adevărata încredere în Dumnezeu nu implică o expunere nesocotită la pericol, fără poruncă divină, și numai ca demonstrație și dintr-un spirit de lăudăroșenie.
Frații Domnului au și ei ispite de acest fel, și au nevoie să-și amintească această lecție și acest exemplu pus înaintea lor de Căpetenia Mântuirii noastre. Noi nu trebuie să ne repezim nepoftiți în pericole și să ne considerăm astfel soldați viteji ai crucii. „Faptele temerare” pot să nu pară nelalocul lor pentru copiii diavolului, dar ele sunt cu totul nepotrivite pentru copiii lui Dumnezeu. Aceștia din urmă au o luptă care cere încă mai mare curaj. Ei sunt chemați să facă servicii ((112)) pe care lumea nu le aplaudă, nici măcar nu le apreciază, ci adesea le persecută. Ei sunt chemați să suporte dezonoarea și batjocurile lumii; da, și cei netăiați împrejur la inimă „să spună tot felul de lucruri rele” împotriva lor, pe nedrept, din cauza lui Cristos. În privința aceasta urmașii Căpeteniei Mântuirii noastre trec pe același drum și merg pe urmele Căpeteniei lor. Și se cere mai mare curaj pentru a ignora rușinea și dezonoarea lumii, în serviciul neapreciat al lui Dumnezeu, decât pentru a face ceva faptă mare și extraordinară care l-ar face pe omul natural să se minuneze și s-o admire.
Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinței proprii; să-și aducă voința în cea mai deplină supunere față de voința Tatălui ceresc și să o țină supusă; să-și conducă propriile inimi, zdrobind ambițiile care se ridică, ambiții firești chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind și prezentându-și trupul și toate interesele pământești ca jertfe vii în serviciul Domnului și al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câștigat victoria și laurii ei, și acestea sunt și încercările „fraților” Săi. „Cine este stăpân pe sine [cine se aduce în subordonare deplină față de Dumnezeu] prețuiește mai mult decât cine cucerește o cetate”; acesta este mai mare și decât cel care, având o concepție falsă despre credință, ar sări de pe streașina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credință în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă și în presupuneri extravagante în privința grijii Sale providențiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniștită în toate făgăduințele nespus de mari și scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii și ale diavolului de a-i distrage atenția, și care urmează cu grijă liniile credinței și supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.
(3) Cea de-a treia ispită a Domnului nostru a fost să I Se ofere stăpânirea pământească și succesul rapid în stabilirea Împărăției Sale fără suferință și moarte — fără cruce, cu condiția unui compromis cu Adversarul. Acesta a pretins, și ((113)) pretenția nu i-a fost contestată, că el deținea stăpânirea lumii, și că, prin cooperarea sa, Împărăția Dreptății pe care Domnul nostru venise s-o instaureze putea fi repede stabilită. Aluzia lui Satan era că el se săturase de a mai conduce lumea în păcat, orbire, superstiție, ignoranță, și de aceea simpatiza cu misiunea Domnului nostru, care era să ajute sărmana rasă decăzută. Totuși, ceea ce dorea el să-și rețină era o influență conducătoare sau stăpânitoare în lume; și de aceea prețul cerut de el pentru predarea lumii unei căi drepte, prețul cooperării lui cu Domnul Isus la o binecuvântare a lumii prin restabilire, era ca Domnul să-l recunoscă pe el, pe Satan, ca și stăpânitor al lumii, în starea ei reconstruită — ca astfel Domnul nostru să-i aducă omagii.
Trebuie să ne amintim că răzvrătirea lui Satan împotriva stăpânirii divine a fost instigată de ambiția de a fi și el un monarh, „ca Cel Prea Înalt” (Isa. 14:14). Ne amintim că acesta a fost motivul principal al atacului său reușit asupra primilor noștri părinți în Eden — pentru ca el să-i poată înstrăina sau despărți de Dumnezeu, iar apoi să-i facă robi ai săi. Putem ușor presupune că el prefera să fie monarhul unor supuși mai fericiți decât „creația care suspină”; el prefera supuși care aveau viață veșnică. Se pare că el nici acum nu recunoaște încă faptul că viața veșnică și fericirea adevărată nu sunt posibile decât în armonie cu legea divină. Prin urmare, Satan a fost dispus să devină un reformator în toate amănuntele cu excepția unuia — ca ambiția lui să fie satisfăcută — ca el să fie totuși conducător printre oameni; și nu era el deja „Prințul lumii acesteia” — și recunoscut astfel în Sfintele Scripturi? (Ioan 14:30; 12:31; 16:11; 2 Cor. 4:4). Nu înseamnă că el avea o însărcinare divină să fie „stăpânitorul lumii acesteia”, dar prin luarea omenirii în stăpânire, prin ignoranță și prin prezentarea falsului ca adevărat, a întunericului ca lumină, a nedreptății ca dreptate, el astfel a încurcat, a zăpăcit, a orbit lumea, încât cu ușurință a deținut poziția de stăpân sau „dumnezeu al veacului acestuia”, care „lucrează acum în fiii neascultării” — marea majoritate.
((114))
Ispita deosebită a sugestiei lui Satan a constat, ca atare, în aceea că ea părea să ofere o nouă soluție chestiunii recuperării omului din starea lui de păcat. Și mai mult de atât, părea să implice o căință cel puțin parțială din partea lui Satan și posibilitatea revenirii lui la o cale de dreptate, dacă i se putea garanta succesul continuu al ambiției sale, de a fi stăpânitor peste niște supuși mai fericiți și mai prosperi decât le-a fost posibil în timp ce au fost ținuți sub înșelările lui și au fost înrobiți de păcat, care era singurul mod în care putea păstra loialitatea omului; fiindcă în măsura în care omenirea respinge păcatul și apreciază sfințenia, în acea măsură ajunge să fie doritoare de a servi și a se închina lui Dumnezeu.
Domnul nostru Isus n-a ezitat mult. El a avut încredere absolută că înțelepciunea Tatălui a adoptat cel mai bun plan și singurul plan potrivit. De aceea, El nu numai că nu S-a sfătuit cu carnea și cu sângele, dar nici nu S-a târguit cu Adversarul pentru a coopera în lucrarea de ridicare a lumii.
Aici vedem de asemenea unul dintre atacurile Adversarului împotriva „fraților” Domnului. El a reușit să ispitească biserica nominală devreme în calea ei, ca să abandoneze calea crucii, calea îngustă a separării de lume, și să intre într-o alianță cu puterea civilă și astfel treptat să devină influentă în politica lumii. Prin cooperare cu „prinții acestei lumi”, nutriți și ajutați de Adversar în secret, ea a căutat să stabilească domnia lui Cristos pe pământ printr-un reprezentant, un papă, pretinzându-se că el era locțiitorul lui Cristos. Am văzut ce influențe dăunătoare au rezultat: cum această împărăție falsă a lui Cristos a devenit de fapt o împărăție a diavolului, pentru că lucrarea lui a făcut-o. Am văzut urmările ei în „veacurile întunecate” și că Domnul numește acest sistem „Antihrist”.*
*Vezi Vol. II, cap. 9
Deși Reforma a pornit cu îndrăzneală, găsim că Adversarul a prezentat din nou aceeași ispită în fața reformatorilor și ((115)) vedem că ei au rezistat numai în parte, vedem că ei au fost dispuși să compromită adevărul de dragul protecției și ajutorului „împărățiilor lumii” acesteia și în speranța că împărățiile lumii acesteia vor deveni cumva Împărăția Domnului nostru. Dar vedem că această combinație a bisericii cu influența lumii, așa cum este reprezentată în protestantism, deși mai puțin dăunătoare în rezultatele ei decât combinația papalității, este totuși foarte vătămătoare și o mare piedică pentru toți aceia care vin sub influența ei. Vedem că conflictul constant al „fraților” este să învingă această ispită a Adversarului și să stea tari în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi — să nu fie din lume, ci separați de ea.
Mai mult, găsim că deși aceeași ispită vine la toți „frații”, ea vine din când în când sub formă ușor modificată, și că marele Adversar, cu multă șiretenie, în fiecare caz, încearcă să facă și cu noi ca și cu Domnul, adică să se prezinte ca un conducător pe linia reformei pe care o susține — părând a fi în simpatie din inimă cu lucrarea de binecuvântare a lumii. Ultima sa ispită în această direcție vine sub forma unei sugestii de „ridicare socială”, pe care el o aduce cu reușită în mintea multora dintre „frați”. El sugerează că oricât de necesar a fost odată să umble pe „calea îngustă”, pe calea crucii, acum nu mai este necesar; dar că acum am ajuns la punctul unde toată această chestiune poate fi îndeplinită ușor și repede, și unde lumea în general poate fi ridicată pe un plan înalt al stării sociale, intelectuale, morale și religioase. Dar planurile sugerate de el implică întotdeauna combinația cu el: în cazul de față este sugestia că toți cei care vor să fie conlucrători în ridicarea socială trebuie să intre în mișcări sociale și politice, care vor realiza scopul dorit. Și el a devenit atât de îndrăzneț și atât de încrezător în sprijinul majorității, încât nu mai pretinde a favoriza reforma pe linia convertirii individuale din păcat, a mântuirii din condamnare și a reconcilierii cu Tatăl, prin credință personală în Domnul Isus Cristos și prin consacrare Lui; propunerea lui este o ((116)) ridicare socială care va ignora responsabilitățile și păcatele personale, și va privi numai condițiile sociale și va face societatea „curată” pe dinafară. El ar vrea ca noi să nesocotim învățăturile Domnului în privința faptului că numai cei care vin la Tatăl prin El sunt „fiii lui Dumnezeu” și „frații” Lui; în locul acesteia el vrea ca noi să credem că toți oamenii sunt frați și că Dumnezeu este Tatăl întregii omeniri, că nici unii nu sunt „fiii neascultării” și că este cumplit de necreștinesc și necaritabil a crede cuvintele Domnului nostru că unii au „de tată pe Diavolul”. El ar vrea, fără să spună întotdeauna în termeni specifici, ca noi să nesocotim și să tăgăduim căderea omului în păcat, și să nesocotim și să tăgăduim răscumpărarea din păcat și întreaga lucrare a împăcării; și acestea sub lozinca amăgitoare și înșelătoare, „Dumnezeu este Tatăl tuturor și toți oamenii sunt frați”, și sub regula de Aur.
Această ispită a Adversarului pusă în fața „fraților” înșeală astăzi pe mulți, și va înșela probabil pe toți în afară de chiar „cei aleși” (Mat. 24:24). Acești „frați” aleși sunt cei care urmează îndeaproape în urmele Învățătorului și care, în loc să asculte sugestiile Adversarului, ascultă Cuvântul Domnului. Acești „frați aleși”, în loc să se bazeze pe propria lor înțelegere și pe sofismele lui Satan, au credință în înțelepciunea superioară a lui Iehova și în planul Său al veacurilor. Prin urmare, toți aceștia sunt „învățați de Dumnezeu” și știu astfel că lucrarea din veacul prezent este alegerea „fraților” lui Cristos, încercarea și în final glorificarea lor împreună cu Domnul în Împărăție, ca sămânța lui Avraam, pentru a binecuvânta lumea; iar în veacul viitor va veni „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu pentru ridicarea lumii, intelectual, moral și fizic. De aceea, chiar „cei aleși” nu pot fi înșelați de nici unul din argumentele sau sofismele amăgitoare ale vrăjmașului lor viclean. Mai mult, „frații” nu sunt în necunoștință de uneltirile lui, căci ei au fost preveniți în legătură cu acestea și ei se uită la Isus, care este nu numai Autorul credinței lor, prin jertfirea de Sine, ci va fi și ((117)) Desăvârșitorul credinței lor, când El le va acorda o parte în întâia înviere și-i va face părtași gloriei Sale minunate și naturii Sale divine.
Acestea sunt punctele ispitei pentru „frați” și acestea au fost punctele ispitei pentru Căpetenia lor. El a fost „ispitit în toate, asemenea nouă” și știe cum să ajute pe cei ispitiți și care sunt dispuși să primească ajutorul dat de El, în felul cum îl dă El — prin învățăturile Cuvântului Său și prin făgăduințele nespus de mari și scumpe. Slăbiciunile care ne vin prin ereditate n-au făcut parte din ispitirea Domnului. El n-a avut pofta unui bețiv; El n-a avut patima unui ucigaș, nici avariția unui hoț; El a fost sfânt, nevinovat, despărțit de păcătoși. Nici „frații” Lui nu au aceste atacuri ca ispite. Cei care au devenit „frații” Săi prin credință, consacrare și conceperea cu Spiritul sfânt al înfierii, au pierdut dispoziția care caută să facă rău altora și au primit în schimb mintea nouă, mintea lui Cristos, spiritul lui Cristos, spiritul minții sănătoase, Spiritul sfânt — spiritul iubirii, care caută mai întâi voința Tatălui și apoi caută să facă bine tuturor oamenilor, cum are ocazia, mai cu seamă casei credinței. Gal. 6:10.
Și chiar dacă în carnea acestor „creații noi”, care au minte sau voință nouă, rămâne o slăbiciune moștenită, o tendință spre patimă sau ceartă, așa încât ei să aibă nevoie continuu să fie în gardă împotriva acestora, și ocazional pot fi surprinși într-o greșeală, contrar voinței lor, totuși aceste slăbiciuni involuntare nu le sunt socotite ca păcate și nici ca fapte ale „creației noi”, ci numai ca lipsuri care aparțin naturii vechi, care, atâta vreme cât natura nouă li se împotrivește, sunt socotite ca fiind acoperite cu meritul răscumpărării — al marii jertfe pentru păcat făcute de Căpetenia mântuirii noastre. Numai „creația nouă” este cea încercată, probată, potrivită, șlefuită și pregătită pentru moștenire împreună cu Cristos în Împărăția Sa, și nu trupul de carne, care la aceștia este socotit mort.
((118))
„Să desăvârșească prin suferințe”
„Se cuvenea [din partea Tatălui] ca Acela pentru care sunt toate lucrurile și prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulți fii la slavă, să desăvârșească prin suferințe pe Căpetenia mântuirii lor.” Evr. 2:10.
Cu cele precedente în minte, va fi ușor să vedem că Domnul nostru n-a fost făcut desăvârșit ca om, prin ceea ce a suferit ca om; și nici n-a suferit ceva înainte de a deveni om. Ideea din această scriptură este că Domnul nostru, când era în lume, când era deja desăvârșit ca om, însuși chipul Tatălui în trup, sfânt, nevinovat, nepătat și despărțit de păcătoși, a ajuns, prin experiențele și suferințele Sale, la o altă desăvârșire — o desăvârșire pe un alt plan de existență, câștigată de atunci. Un lucru a fost că Logosul era perfect când era cu Tatăl înainte de a fi lumea — perfect în ființa Sa și în inima sau voința Sa — perfect loial Tatălui, și un alt lucru a fost că atunci când S-a umilit de bună voie pentru a fi făcut trup și a lua natura noastră, o natură inferioară, El a fost desăvârșit ca om — despărțit de păcătoși; și încă un alt lucru este că acum El este desăvârșit în starea Sa actuală mult înălțată, părtaș naturii divine. La aceasta din urmă se referă textul nostru. O înălțare atât de mare, la „slava, cinstea și neputrezirea” „firii dumnezeiești”, a făcut potrivit ca în înțelepciunea divină să fie aplicate anumite probe, a căror împlinire să desăvârșească titlul Singurului Fiu Conceput al lui Dumnezeu pentru a împărtăși toate bogățiile harului divin și pentru ca „toți să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”.
Trebuie să ne amintim că în legătură cu aceste probe de ascultare față de Tatăl I-au fost puse înainte anumite bucurii și perspective, după cum este scris: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea” (Evr. 12:2). Putem presupune în mod rațional că bucuria pusă înaintea Lui a fost:
(1) Bucuria de a face un serviciu plăcut Tatălui.
((119))
(2) Bucuria de a răscumpăra omenirea și de a face posibilă salvarea ei din păcat și moarte.
(3) Bucuria la gândul că prin îndeplinirea acestei răscumpărări va fi socotit de către Tatăl vrednic să fie conducătorul și binecuvântătorul puternic, Împăratul și Preotul lumii; să descopere lumii o cunoștință a planului divin și să ridice din păcat la harul divin pe oricine va accepta condițiile Noului Legământ.
(4) O bucurie pe care I-o făgăduise Tatăl; nu numai o întoarcere la gloria ființei spirituale pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ci o glorie mult mai înaltă, să fie înălțat mai presus de îngeri, stăpâniri și puteri, și de orice nume care se poate numi, și să fie făcut asociat în Împărăția universului, alături de Tatăl — la dreapta măririi de sus și părtaș naturii divine, cu viața ei inerentă sau nemuritoare.
Dar s-a făcut ca toată această bucurie pusă înaintea Domnului nostru să fie legată sau dependentă de totala Sa supunere față de voința Tatălui. Este adevărat, El fusese întotdeauna supus Tatălui și se desfăta în calea Lui, dar niciodată înainte nu fusese pus la o astfel de probă ca acum. Până aici era o plăcere și o cinste să facă voia Tatălui; acum proba trebuia să fie dacă va face sau nu va face acea voie în împrejurări de suferință, durere, umilire — situații care aveau să-L ducă în final nu numai la moarte, ci la rușinoasa moarte de cruce. El a rezistat la această probă și niciodată nu S-a clătinat, niciodată n-a șovăit, ci a dovedit în toate amănuntele, și în chip desăvârșit, credință în Dreptatea, Iubirea, Înțelepciunea și Puterea Tatălui, și fără să ezite a îndurat toate împotrivirile și contrazicerile păcătoșilor îndreptate contra Sa, cu toate celelalte atacuri ale Adversarului; și prin acest mijloc, prin suferință, El a „făcut desăvârșit” titlul Său la toate bucuriile puse înaintea Sa, și în consecință a fost desăvârșit ca ființă de cel mai înalt grad, adică de „fire dumnezeiască”. Astfel a fost adevărat despre Singurul Conceput al Tatălui că:
((120))
„Măcar că era Fiu, a învățat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit. Și fiind făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei care îl ascultă Urzitorul mântuirii veșnice.”
— Evr. 5:8-10 —
Apostolul inspirat explică astfel că Domnul nostru, deja nepătat, desăvârșit, deja „Fiu”, deja supus pe deplin Tatălui Său în condiții favorabile, a învățat ce înseamnă a fi supus în condițiile cele mai împotrivitoare, și fiind astfel încercat și dovedit vrednic de perfecțiune pe cel mai înalt plan de existență, natura divină, El a fost desăvârșit în ea când Tatăl L-a înviat din morți la gloria minunată care I-a fost pusă înainte — să fie mai întâi Eliberatorul Bisericii care este corpul Său, iar apoi, „la timpul cuvenit”, al tuturor acelora care, fiind aduși la cunoștința adevărului, vor asculta de El.
Să observăm armonia între acestea și mărturia apostolului Petru: „Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Isus ... L-a înălțat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor”. Fapt. 5:30, 31.
Astfel, Domnul nostru Isus a demonstrat înaintea Tatălui, înaintea îngerilor și înaintea noastră, a „fraților” Săi, credincioșia Sa față de Tatăl și față de principiile guvernării Sale. În acest fel El a înălțat legea Tatălui și a făcut-o demnă de cinste, demonstrând că nu era prea severă, că nu era mai presus de capacitatea unei ființe perfecte, chiar în condițiile cele mai nefavorabile. Noi, urmașii Săi, ne putem bucura împreună cu toată creația lui Dumnezeu inteligentă și supusă, zicând: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăție, înțelepciune, tărie, cinste, slavă și binecuvântare!” Apoc. 5:12.
Și deoarece Domnul nostru glorificat este Căpetenia mântuirii noastre, înseamnă că toți cei care vor fi ostași ai crucii, urmași ai acestei Căpetenii și moștenitori cu El în Împărăție, trebuie și ei să fie făcuți desăvârșiți ca „noi creații” prin încercare și suferință. Și după cum suferințele ((121)) prin care Căpetenia a fost făcut desăvârșit ca nouă creatură au fost lucrurile pe care le-a suferit prin împotrivirea lumii, a cărnii și a diavolului, și prin supunerea voinței Sale voinței Tatălui, tot astfel se întâmplă și cu noi: suferințele noastre nu sunt suferințele obișnuite ale durerii, asemenea celor de care are parte „creația care suspină” și de care avem și noi parte într-o oarecare măsură, ca membri ai omenirii. Suferințele care intră în socoteală pentru dezvoltarea „noii creații” sunt suferințele îndurate voluntar și bucuros pentru Domnul, pentru Cuvântul Său și pentru poporul Său — greutatea pe care o îndurăm ca buni ostași ai Domnului Isus Cristos, în timp ce căutăm să facem nu propria noastră voință, ci să avem desăvârșită în noi voința Căpeteniei noastre, voința Tatălui nostru ceresc. Astfel trebuie să umblăm în urmele Lui, dându-ne seama de grija Sa și folosindu-ne pe cale de ajutoarele Sale la tronul harului divin; și având încredere în făgăduința Sa că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru și că El nu va îngădui să fim ispitiți peste puterile noastre, ci la fiecare ispită ne va da și o cale de scăpare; și că în fiecare încercare ne va da har suficient — pentru orice vreme de nevoie. Astfel și „frații” Săi se află acum în încercări și sunt acum făcuți desăvârșiți ca noi creații în Cristos — „învrednicindu-i să aibă parte de moștenirea sfinților în lumină”. Col. 1:12.
„Într-o fire asemănătoare omului păcătos”
Ceea ce n-a putut face Legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere [fiindcă toată carnea era depravată prin cădere și era incapabilă să dea absolută ascultare de Lege], a făcut Dumnezeu prin trimiterea propriului Său Fiu în asemănarea trupului omenirii [care venise sub stăpânirea Păcatului], pentru a fi jertfă pentru păcat, care deși a condamnat păcatul în trup, a deschis o cale nouă a vieții prin care dreptatea Legii să poată fi împlinită prin noi [care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Spiritului]. Pentru aceștia, prin urmare, nu mai este nici o condamnare, căci Legea spiritului vieții în Cristos Isus [sub sângele prețios] ne-a eliberat de Legământul Legii, care a condamnat pe toți cei imperfecți ca păcătoși, și i-a condamnat la moarte. Rom. 8:1-4, parafrazat.
((122))
Cei care mai mult sau mai puțin sunt înclinați să-L considere pe Domnul nostru ca păcătos, un membru al omenirii decăzute, au pus mâna pe această scriptură și au scos-o din armonia ei cu rațiunea și din armonia ei cu alte scripturi, pentru a-și sprijini teoria: pentru a dovedi că Cristos a fost făcut exact ca și „carnea păcătoasă”, nu ca și carnea care nu păcătuise — adică Adam înainte de încălcarea sa. Însă din parafrazarea de mai sus a textului apostolului, noi credem că gândul său este adus în mod clar în fața cititorului. Domnul nostru a lăsat gloria naturii spirituale și a „devenit trup”, a fost făcut de o natură de același fel cu a rasei pe care a venit s-o răscumpere — rasa a cărei natură sau carne venise sub robia păcatului, care fusese vândută păcatului prin neascultarea primului ei părinte, Adam. Nimic de aici nu sugerează, decât în răstălmăcirea dată prin traducere, că Domnul nostru a fost păcătos. De fapt este una din cele mai simple fraze imaginabile, că, dacă era păcătos, sau în vreun fel părtaș blestemului care zăcea asupra familiei umane, El nu putea fi jertfa noastră pentru păcat, pentru că un păcătos n-ar putea fi o jertfă pentru alt păcătos. Sub legea divină, „plata păcatului este moartea”. Dacă Domnul nostru ar fi fost păcătos în vreun sens sau grad, prin aceasta El Și-ar fi pierdut viața și ar fi fost fără valoare ca preț de răscumpărare pentru Adam sau pentru oricare alt păcătos.
„El a luat asupra Lui neputințele noastre”
— Matei 8:17 —
„Desigur, El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui; și noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, și prin rănile Lui suntem vindecați.” Isa. 53:4, 5.
Perfecțiunea este opusul neputinței, și faptul că Domnul nostru a avut neputințe ar putea fi în mod logic folosit ca dovadă că n-a fost perfect — că El moștenise unele din lipsurile omenirii decăzute. Ne vom aminti că în noaptea suferinței din Grădina Ghetsimani Domnul nostru a transpirat ((123)) „ca niște picături mari de sânge”, și unele autorități medicale au stabilit că aceasta este o boală, care, deși foarte rară, se cunoaște că a afectat și pe alții din familia umană. A fost dovada unei mari încordări nervoase și a unei slăbiciuni. De asemenea, tradiția spune că pe drumul spre Golgota Domnul nostru a fost obligat să-Și ducă crucea și că El a căzut sub greutatea ei, iar din cauza aceasta Simon cirenianul a fost obligat să-i ducă crucea restul drumului (Mat. 27:32). Mai departe se pretinde că moartea Domnului nostru pe cruce, cu mult mai repede decât de obicei, a fost cauzată de o ruptură literală a inimii, ruptura mușchiului inimii, iar aceasta este indicată prin curgerea sângelui și a apei din rana făcută de suliță în coasta Sa după moarte. În orice caz, Domnul nostru n-a avut acea plinătate a vigorii pe care a avut-o Adam, primul om perfect, a cărui vitalitate a fost de așa natură încât a trăit nouă sute treizeci de ani. Se ridică întrebarea: Oare aceste dovezi de slăbiciune din partea Domnului nostru nu indică imperfecțiune: că prin ereditate sau în alt mod I-au lipsit puterile unui om perfect și că prin urmare a fost un om cu lipsuri?
La suprafață așa apar lucrurile, și numai prin conducerea Cuvântului divin suntem făcuți în stare să explicăm în mod satisfăcător pentru noi sau pentru alții armonia între aceste fapte și asigurarea scripturală că Răscumpărătorul nostru a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”. Cheia acestei probleme este dată în scriptura pe care o avem în analiză. Profetul declară ceea ce nouă sau altora ne-ar apărea natural, și anume că Domnul nostru, ca și tot restul rasei, a fost atins, a fost sub sentința morții, a fost lovit de Dumnezeu și pedepsit — sub sentința morții ca și restul rasei; dar apoi el arată că faptul nu este cum pare sau apare, explicând că El a suferit, nu pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre; slăbiciunile Sale au fost ca rezultat al purtării slăbiciunilor noastre și al ducerii poverii durerilor noastre; moartea Sa a fost ca urmare a faptului că a luat locul nostru în fața legii divine și că a suferit, „Cel Drept pentru ((124)) cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Vorbind pentru Israelul trupesc la prima venire, profetul spune: Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit; și explicând că o astfel de vedere era incorectă, el declară: Dar El a fost rănit pentru încălcările noastre; El a fost zdrobit pentru nelegiuirile noastre; pacea noastră cu Dumnezeu a fost asigurată prin pedeapsa pentru păcat pe care El a purtat-o; vindecarea noastră a fost asigurată prin pedeapsa pe care El a îndurat-o pentru noi.
Matei atrage atenția asupra împlinirii acestei profeții, spunând: „Au adus la Isus pe mulți posedați de demoni. El a alungat duhurile prin cuvânt și a vindecat pe toți cei care erau bolnavi, ca să se împlinească ce fusese spus prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre»”. Mat. 8:16, 17.
Pentru majoritatea celor care citesc mărturia nu este foarte evidentă legătura între vindecarea bolilor de către Domnul nostru și luarea neputinței asupra Sa. Se presupune în general că Domnul nostru n-a făcut decât să exercite o putere de vindecare care nu L-a costat nimic — că El avea o putere inepuizabilă dintr-un izvor spiritual nevăzut, care-I permitea tot felul de minuni, fără nici cea mai mică slăbire a puterii Sale, a vitalității Sale.
Nu ne îndoim că „puterea Celui-Prea-Înalt”, dăruită Răscumpărătorului nostru fără măsură, L-ar fi făcut capabil să facă multe lucruri cu totul supranaturale și ca atare în întregime fără a Se epuiza; și nu ne îndoim nici că Domnul nostru Și-a folosit această putere supranaturală — de exemplu la transformarea apei în vin și la hrănirea miraculoasă a mulțimilor. Dar din relatarea Scripturilor noi înțelegem că vindecarea bolnavilor, făcută de Domnul nostru, n-a fost prin puterea supranaturală avută la dispoziție, ci, dimpotrivă, în vindecarea bolnavilor El cheltuia o parte din vitalitatea Sa proprie; și ca atare, cu cât era mai mare numărul celor vindecați, cu atât era mai mare și pierderea vitalității, a ((125)) puterii Domnului nostru. Ca dovadă că este așa, să ne amintim relatarea despre sărmana femeie care „de doisprezece ani avea o hemoragie”, care „suferise mult de la mulți doctori, cheltuise tot ce avea și nu simțise nici o ușurare; ba încă îi era mai rău” etc. Ne amintim cum, cu credință, ea s-a înghesuit aproape de Domnul și a atins poala hainei Lui, zicându-și în sine: „Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, voi fi vindecată”. Relatarea spune că „îndată a secat izvorul sângelui ei. Și a cunoscut în trupul ei că s-a vindecat de boală. Isus a cunoscut îndată în Sine că o putere [vitalitate] ieșise din El și, întorcându-Se spre mulțime a zis: «Cine s-a atins de hainele Mele?» Ucenicii I-au zis: «Vezi că mulțimea Te îmbulzește și mai zici, cine s-a atins de Mine?» El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. ... Și El i-a zis: «Fiică, credința ta te-a făcut bine; du-te în pace și fii vindecată de boala ta»”. Marcu 5:25-34.
Să observăm și relatarea lui Luca (6:19): „Și tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieșea o putere [vitalitate] care-i vindeca pe toți”. În acest sens deci, Mântuitorul nostru iubit a luat neputințele omenirii, purtând bolile noastre. Și rezultatul dăruirii astfel zi de zi a vitalității Sale pentru vindecarea altora nu putea fi altul decât slăbirea propriei Sale puteri, a propriei Sale vitalități. Și trebuie să ne amintim că această lucrare de vindecare, cheltuindu-Și cu dărnicie vitalitatea, a fost în legătură cu propovăduirea și cu călătoriile Sale, cu lucrarea aproape continuă a Domnului nostru în cei trei ani și jumătate ai slujirii Sale.
Acest lucru nu ni se pare atât de ciudat când ne gândim la propriile noastre experiențe: cine este acela cu o fire adânc compătimitoare, care să nu fi fost uneori, într-o măsură limitată, martorul faptului că un prieten poate împărtăși necazurile unui prieten, și compătimitor să-l ușureze întrucâtva pe cel apăsat și să-i dea vitalitate sporită și bună dispoziție? Dar o astfel de influență binefăcătoare și milă față de neputințele altora depind foarte mult de gradul ((126)) compătimirii care-l inspiră pe cel ce vizitează pe bolnavi și pe cei în necaz. Și nu numai atât, dar știm că și anumite animale au diferite grade de compătimire; porumbelul, de pildă, fiind unul din cele mai blânde și mai compătimitoare, a fost unul dintre tipurile reprezentative ale Domnului nostru sub dispensația mozaică. Fiindcă s-a constatat că este de ajutor în multe cazuri, uneori se introduc porumbei în camerele bolnavilor și se constată că au influență binefăcătoare asupra suferinzilor. Porumbelul, poate datorită naturii sale compătimitoare, ia asupra sa o anumită parte din boală și dă o anumită parte din vitalitatea sa. Acest lucru se arată prin faptul că pasărea se îmbolnăvește (i se chircesc picioarele, ca de reumatism etc.), în timp ce pacientul se simte relativ ușurat.
Când ne amintim că iubirea și compătimirea noastră sunt numai atât cât au supraviețuit decăderii celor șase mii de ani, și când ne amintim că iubitul nostru Răscumpărător a fost perfect și de aceea în El a prisosit în cea mai mare măsură această calitate a iubirii compătimitoare, ne putem da seama, în mică măsură, cum a avut El „milă de slăbiciunile noastre”. El a fost atins de compătimire, pentru că natura Lui a fost sensibilă, perfectă, simțitoare — nu dură, împietrită de egoism și păcat, fie moștenite fie câștigate personal. Iarăși citim despre El că „I S-a făcut milă de el” și „I S-a făcut milă de” mulțimi, și când i-a văzut pe evrei, pe Marta și pe Maria plângând, a fost mișcat de compătimire și „Isus a plâns”. Această compătimire, departe de a indica slăbiciune de caracter, ea indică tocmai contrariul; căci adevăratul caracter al omului, în chipul și asemănarea lui cu Creatorul, nu este dur, insensibil și împietrit, ci sensibil, blând, iubitor, compătimitor. Ca atare, toate aceste lucruri ne arată că Acela care a vorbit cum „niciodată n-a vorbit vreun om”, a compătimit, cum nimeni din rasa decăzută n-ar putea compătimi, cu stările decăzute, cu necazurile și suferințele omenirii.
Nu numai atât, dar trebuie să avem în vedere însuși scopul pentru care a venit Domnul în lume. Acel scop a fost nu doar să-Și manifeste puterea fără să-L coste nimic, ci, după cum ((127)) El Însuși a explicat, Fiul Omului a venit să slujească altora și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru toți. Este adevărat, plata păcatului n-a fost suferința, ci moartea; de aceea, suferința din partea Domnului nostru n-a constituit singură plata păcatului pentru noi; a fost absolut necesar ca El „să guste moartea pentru toți”. De aceea citim: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15:3). Totuși, a fost potrivit ca Domnul nostru, luând locul păcătosului, să treacă prin tot ce era implicat în blestem — pedeapsa morții; și după cum familia umană murea, printr-un proces de pierdere treptată a vieții, prin slăbiciune, boală și neputință, la fel era potrivit ca și iubitul nostru Răscumpărător să treacă prin această experiență. Și deoarece nu El personal era păcătosul, toate pedepsele păcatului care puteau fi puse asupra Lui trebuiau să fie ca rezultat al faptului că El a luat locul păcătosului și că a suportat pentru noi lovitura Dreptății.
Domnul nostru a făcut aceasta, în ceea ce privește boala, durerea și slăbiciunea, în modul cel mai bun și mai folositor, adică prin vărsarea voluntară a vieții Sale, zi de zi, în cei trei ani și jumătate ai slujirii Sale, dându-Și vitalitatea celor care nu apreciau motivul Său — harul Său, iubirea Sa. Astfel este scris: „S-a dat pe Sine Însuși [ființa, existența] la moarte”; „Își va da viața [ființa] ca jertfă pentru vină” (Isa. 53:10, 12). Și putem ușor vedea că de la consacrarea Sa, când avea treizeci de ani și când a fost botezat de Ioan în Iordan, până la Calvar, El Și-a vărsat în mod constant sufletul: vitalitatea a ieșit din El continuu pentru ajutorarea și vindecarea celor pe care-i slujea. Și în timp ce toate acestea n-ar fi fost suficiente ca preț pentru păcatele noastre, toate au fost însă parte din procesul morții prin care a trecut iubitul nostru Răscumpărător, care a culminat la Calvar, când a strigat „S-a sfârșit!” și când ultima scânteie de viață a ieșit din El.
Ar părea că a fost tot atât de necesar ca Domnul nostru să-Și sacrifice, să-Și cheltuie astfel forțele vieții și să simtă experiențele legate de procesul morții noastre, precum a fost și ca, mai târziu, când a fost pe cruce, să aibă experiența ((128)) situației păcătosului, chiar dacă numai pentru un moment, de separare completă de Tatăl ceresc, și retragerea cu totul a ajutorului supraomenesc, când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ca înlocuitorul păcătosului, El trebuia să suporte pedeapsa păcătosului, în toate amănuntele ei, și numai când toate acestea au fost împlinite, s-a sfârșit misiunea Sa de sacrificiu; numai când a îndurat toate acestea cu credincioșie, a trecut toate probele stabilite de Tatăl ca necesare pentru a putea deveni „Căpetenia mântuirii noastre” și a fi înălțat mai presus de îngeri, stăpâniri și puteri, pentru a fi asociatul Tatălui pe tronul universului.
Toate aceste experiențe prin care Tatăl ceresc L-a trecut pe Preiubitul Său Fiu înainte de a-L înălța la dreapta măririi Sale și de a-I încredința marea lucrare de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, n-au fost numai probe ale fidelității Singurului Conceput, Logosul: Scripturile ne asigură că ele au fost necesare și pentru a-L face pe Domnul nostru potrivit să fie compătimitor față de cei pe care astfel i-a răscumpărat, ca să poată fi în stare să compătimească și să „sprijine” pe aceia care se vor întoarce la părtășie deplină cu Dumnezeu prin El — Biserica în acest veac, lumea în Veacul Milenar: „Ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos și credincios”; „Unul ispitit în toate, asemenea nouă”, unul care „poate să fie îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, fiindcă și el este îmbrăcat în slăbiciune”. „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu.” Întradevăr, „tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși și înălțat mai presus de ceruri”. Evr. 2:17,18; 4:15,16; 5:2; 7:25,26.