Isus Hristos primul și ultimul
„Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, și iată că sînt viu în vecii vecilor.” vers. 17, 18
W.T. 1916 (343-345)
Viziunile nu sînt realități, deși simbolic le reprezintă. Acest lucru este adevărat, fie că viziunile vin așa cum Daniel a descris-o pe a lui, fie că vin în toiul zilei, ca și în scena schimbării la față, despre care Domnul nostru a declarat că a fost o viziune (Daniel 7:1; Matei 17:9). Viziunile date Sfîntului Ioan, înregistrate în cartea Apocalipsei, nu trebuie, în nici un sens, înțelese ca realități; și aceasta este semnificația declarației lui Ioan: „în ziua Domnului eram în duhul”.
Să remarcăm simplitatea introduceri a-cestei minunate Cărți. El n-a scris titlul cărții așa cum apare în Bibliile noastre „Descoperirea Sf. Ioan Teologul”. Dimpotrivă, Ioan nu-și pretinde nici un renume pentru desco-perire; n-a fost a lui, ci după cum el clar explică, a fost de la Domnul Isus Hristos, iar la El de la Dumnezeu Tatăl. Nici ciar pentru Sf. Ioan această descoperire n-a fost într-un sens special, ci după cum el iarăși declară, pentru servii lui Dumnezeu, trimisă prin „servul Său Ioan”. Această simplitate, comună tuturor apostolilor, ni-i recomandă ca oameni umiliți chiar de felul pe care l-am aștepta pentru ca Domnul nostru să-i folosească drept mesageri speciali pentru poporul Său. Această simplitate, această lipsă de lăudăroșenie, atît de remarcabilă în scrierile tuturor apostolilor, îi marchează ca fiind în misiune, nu pentru satisfacerea vanității sau pentru răsplăți pămîntești de vreun fel, ci simplu, ca servi ai lui Dumnezeu, care s-au delectat în a face voia Lui și în a spune veștile bune pînă la ignorarea completă de sine, exceptînd măsura în care menționarea lor și a afacerilor lor ar putea fi necesară.
Sf. Ioan a fost instruit să scrie, să clarifice poporului lui Dumnezeu, lucruri deja aduse în atenția lui și alte lucruri care ulterior îi vor fi aduse în atenție, cu scopul ca poporul lui Dumnezeu să fie în stare să înțeleagă, împreună cu toți sfinții, lungimile și lățimile, înălțimile și adîncimile Iubirii lui Dumnezeu, care întrece înțelegerea și care poate fi primită numai prin revelație de la Dumnezeu. Și aici să remarcăm forța declarației apostolului, (vers. 3) în sensul că există o binecuvîntare asupra tuturor acelora care citesc această revelație, chiar dacă n-o înțeleg, și o binecuvîntare specială asupra celor care aud și înțeleg cuvintele acestei profeții și își conformează viețile după lucrurile scrise acolo.
Mesajul Christosului înviat
În timpul acestei viziuni, Sf. Ioan era prizonier, exilat pe insula Patmos, o colonie penală în acele zile o insulă stîncoasă, stearpă, în Marea Egee. Infracțiunea pentru care suferea acest exil era credincioșia lui ca purtător de cuvînt al Domnului. În acel timp trebuie să fi avut cam 90 de ani, presupunînd că nici unul dintre ucenicii Domnului nostru n-au fost mai tineri decît el, la începutul misiunii Sale.
Sf. Ioan, ucenicul preaiubit, într-o anumită măsură sau grad a reprezentat pe ultimii membri în viață ai corpului lui Christos. Fără îndoială că acesta a fost sensul declarației Domnului: „dacă vreau ca el să rămînă pînă voi veni Eu, ce-ți pasă ție?” (Ioan 21:20-23). Sf. Ioan n-a rămas, ci o clasă pe care el în unele privințe a ilustrat-o, sînt reprezentați ca rămînînd o clasă care văd cu ochii înțelegerii lor viziunile și revelațiile pe care ucenicul preaiubit le-a văzut în simboluri în transă.
Dacă exilul lui, în vreun grad simbolizează proscriere, la ceea ce urmașii Domnului s-ar putea aștepta la încheierea acestei vîrste o izolare completă de alții și un tratament implicînd faptul că sînt prizonieri ei se pot mîngîia la gîndul că, după cum favoarea și revelațiile Domnului către Sf. Ioan, mai mult decît că i-au compensat persecuțiile, tot așa, deschiderea ochilor înțelegerii noastre și acor-darea nouă a unei mai mari cunoștințe și aprecieri a Domnului nostru și a planului divin, mai mult decît că va compensa diferitele experiențe, pe care în providența Lui, Dumnezeu le poate permite să vină peste noi. Asigurarea Lui este că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu. Oricine-și odihnește credința în siguranță pe făgăduința divină, poate cu adevărat, împreună cu apostolul Pavel, să socotească toate lucrurile ca o pierdere și ca gunoaie față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Isus Christos Domnul nostru Filip. 3:8.
Probabil apostolul a avut această viziune în prima zi a săptămînii, în general numită acum duminică. Pentru creștini ea este în mod deosebit ziua Domnului ziua în care Domnul nostru a înviat din morți, în care au căpătat viață toate făgăduințele lui Dumnezeu și au înviat toate speranțele noastre prin Christos. În această expresie, noi putem vedea de asemenea o referire la vîrsta Milenară, numită frecvent în Scripturi „ziua Domnului”. Conform înțelegerii noastre a cronologiei biblice, noi astăzi trăim în zorile timpurii ale acestei zile a lui Christos; și acum la acest punct este destul de potrivit să începem a vedea minunatele lucruri ale caracterului și planului divin. Dar, ca să vedem și să înțelegem aceste lucruri, trebuie să fim „în spirit”. Numai de la aceia care au devenit Noi Creaturi în Christos se poate aștepta să aprecieze lucrurile spirituale; și aceasta este clasa pe care a reprezentat-o apostolul Ioan.
Sînt multe motive pentru a trage concluzia că deși mesajele au fost date celor șapte biserici specificate și au fost aplicabile la ele, totuși, aceste mesaje trebuie să aibă, în mod potrivit, o mai largă aplicare la întreaga Biserică a lui Christos, numărul șapte reprezîntînd completul, iar ordinea reprezentînd diferite epoci din istoria Bisericii. ((8)) Astfel Biserica din Efes ar reprezenta starea Bisericii din timpul scrierii mesajelor, în timp ce Biserica Laodiceană ar reprezenta Biserica din zilele noastre la sfîrșitul vîrstei Evanghelice. Celelalte biserici ar reprezenta corespunzător diferite epoci intermediare, între început și acum.
A gîndi altfel, ar fi să dăm prea mare importanță celor șapte biserici, comparativ mici, din Asia Mică și ar implica o ignorare a altor biserici, mai influente decît ele, ca de exemplu: bisericile din Ierusalim, Antiohia, Corint, etc. Mai mult, detaliile mesajelor date acestor șapte biserici se potrivesc istoric unicei Biserici a viului Dumnezeu, grija Domnului fiind asupra fiecărui membru al ei. Acest gînd, că numărul șapte reprezintă completul, îl găsim accentuat în alte reprezentări simbolice: în cele șapte spirite, șapte sfeșnice de aur, șapte stele, etc.
„Primul născut dintre cei morți”
Versetul 5 învață clar ceea ce crezurile creștinătății ignoră și ceea ce este în antagonism direct cu afirmațiile lor, și anume, Christos cel înviat a fost „primul născut dintre morți”. Adică, Domnul nostru a fost primul care a avut experiența învierii în sensul deplin al cuvîntului, primul care a avut experiența învierii la perfecțiune și la viață veșnică. Deși unii au fost treziți temporar înaintea Lui, ei au recăzut în moarte, deoarece au fost numai ilustrații parțiale ale învierii, pentru a asigura pe oameni de puterea divină de a o realiza pe deplin, la timpul cuvenit hotărît de Dumnezeu.
Versetul 7 învață clar că la timpul celei de a doua veniri a Domnului nostru, lumea va fi departe de a fi convertită la Dumnezeu, pentru că „toate popoarele pămîntului se vor boci” din pricina Lui. Unele Scripturi, luate separat, par să învețe că lumea va fi convertită înainte de întoarcerea Lui, dar cînd cuvîntul și planul lui Dumnezeu sînt văzute ca întreg, se va găsi că acestea favorizează părerea opusă: că Christos vine înainte de convertirea lumii și chiar pentru scopul de a converti toată omenirea; și că Biserica glorificată a vîrstei Evanghelice va participa cu Domnul și Capul ei la domnia Lui, care este mijlocul stabilit al lui Dumnezeu de binecuvîntare a lumii.
Christos și Biserica glorificată, făcuți „părtași ai naturii divine”, vor fi ființe spirituale invizibile oamenilor. Prezența Domnului nostru se va descoperi pentru lume prin manifestări de putere și glorie mare. El nu va fi vizibil vederii naturale, ci ochilor înțelegerii, deoarece aceștia se vor deschide pentru aprecierea marilor schimbări pe care le va efectua noul Conducător al pămîntului. Prezența și autoritatea Lui dreaptă vor fi recunoscute atît în pedepsele cît și în binecuvîntările care vor curge spre omenire de la domnia Lui.
Regele nostru se va descoperi treptat. Unii vor discerne pe noul Conducător mai devreme decît alții. Dar în cele din urmă, „orice ochi îl va vedea” (grecește horao, discerne). Dar „El vine cu norii”. Și în timp ce norii de strîmtorare atîrnă greu și întunecos, cînd munții împărățiile acestei lumi se cutremură și cad, cînd pămîntul societatea organizată se clatină și se dezintegrează, unii vor începe să-și dea seama că Unsul lui Iehova își ia puterea mare și își începe lucrarea de punere a dreptății ca lege și a neprihănirii ca un fir cu plumb. Pentru că El trebuie să domnească pînă cînd va fi supus toată autoritatea și toate legile pămîntului, care sînt contrare celor care stăpînesc în ceruri.
Ce a văzut ucenicul preaiubit
Atenția Sf. Ioan a fost întîi atrasă de vocea ca de trîmbiță a lui Christos, din urma sa. Faptul că este menționat locul, dă de înțeles că are o semnificație simbolică. Înseamnă că începutul acestui mesaj n-a fost în zilele Sf. Ioan și nici în viitor, ci lucrurile descoperite începuseră deja și erau într-o anumită măsură în trecut. Așa cum arată unele trăsături ale Apocalipsei, vocea din urmă mergea înapoi pînă la timpul misiunii pămîntești a Domnului nostru.
Întorcîndu-se și uitîndu-se, Apostolul a văzut în simbol ceea ce poporul Domnului poate vedea acum cu ochiul credinței și înțelegerii. El a văzut pe unul ca un Fiu al Omului ca un om, ca un preot, cum se dă de înțeles prin hainele descrise umblînd printre șapte sfeșnice de aur, avînd grijă de ele, curățindu-le fitilurile, îngrijindu-se de rezerva de ulei, etc. Astfel, Domnul nostru Isus, Învățătorul nostru glorificat, deși absent dintre noi, a protejat interesele cauzei Sale de-a lungul celor optsprezece secole trecute și a dirijat afacerile poporului Său, în special controlînd și avînd grijă de Biserică, ca purtător de lumină, sfeșnic. Vai, cît de sărace au fost uneori fitilurile, cît de plăpîndă lumina care a lucit uneori în întunericul acestei lumi! Cît de multă curățare a fost necesară și cît de multă încă se mai poate cere!
În Tabernacol și ulterior în templul lui Solomon, sfeșnicul de aur era plasat prin îndrumarea Domnului nu șapte sfeșnice, ci unul cu șapte brațe, reprezentînd întreaga Biserică în timpul acestei vîrste Evanghelice. În Apocalips, același sfeșnic sau lampadar ne este adus în atenție, dar părțile sînt separate unirea, legătura între ele, fiind făcută de Răscumpărătorul nostru, Marele Preot antitipic. Sfeșnicul a simbolizat pe poporul nominal al Domnului din această vîrstă Evanghelică, inclusiv membrii corpului Său mistic. El dă lumina vieții, care luminează în întuneric și care, a îndemnat El, așa trebuie să fie lăsată să strălucească, încît oamenii să poată vedea faptele noastre bune și să slăvească pe Tatăl din ceruri Matei 5:16.
Vai! Învățătorul, evident, a găsit doar puține fapte bune, a găsit doar puțină lumină slăvitoare strălucind de la reprezentanții Săi pămîntești, în multe din cele șapte epoci din istoria Bisericii. Acest lucru este indicat prin mesajele, mustrările, încurajările Sale, etc., date fiecăreia din aceste epoci ale Bisericii, reprezentate prin diferitele sfeșnice sau lampadare. Trebuie remarcat că sfeșnicele sau lampadarele reprezintă Biserica nominală a lui Christos mai degrabă decît cea adevărată. Acest lucru este arătat prin faptul că Domnul, adresîndu-se fiecărei ((9)) din aceste biserici, le găsește greșeli celor multe și le aprobă pe cele puține credincioase, în special este așa la ultima, a șaptea, Biserica Laodiceană, a zilelor noastre.
Infățișarea lui Christos
Nu trebuie să privim cuvîntul ilustrație din versetele 13-16 ca pe un portret al Domnului nostru în glorie, pentru că este numai simbolic. Cînd Îl vom vedea în glorie, nu va arăta cum este descris aici. Totuși, această ilustrație simbolică are lecții prețioase pentru noi, mai valoroase decît încercarea de a ne descrie în minte înfățișarea Domnului nostru ca ființă spirituală „care locuiește într-o lumină de neapropiat” și pe care noi n-o putem aprecia, pînă cînd vom fi schimbați și „vom fi ca și El pentru că Îl vom vedea așa cum este” 1 Ioan 3:2; 1 Cor. 15:50-53.
Capul și părul Lui, așa de albe ca lîna și ca zăpada, ne spun despre înțelepciunea Lui, splendoarea și gloria Lui. Ochii Lui, ca o flacără de foc, ne spun în simbol că Învățătorul nostru este atotvăzător, atotștiutor; că El nu este înșelat de formele și ceremoniile exterioare, ci poate citi, și citește, fiecare gînd și intenție a inimii. Examinarea privirii Sale trebuie de la sine să ne curețe și purifice inimile, în măsura capacității noastre să îndepărtăm de la noi tot ce ar avea dezaprobarea Lui.
După ce a descris capul, Sf. Ioan menționează mîinile și picioarele. Restul corpului era acoperit cu o haină care-I ajungea de la cap pînă la picioare. Posibil, aceasta repre-zintă faptul că gloria lui Christos s-a manifestat în propria Sa persoană, în propria misiune și în cea a celor 12 apostoli ai Săi, reprezentanții Săi, Sf. Pavel luînd locul lui Iuda; și că, odată cu moartea lor, corpul adevărului a fost aproape complet învăluit dealungul celor 18 secole care au intervenit, pînă cînd acum, la sfîrșitul vîrstei, membrele picioare ale corpului lui Christos vor fi iluminate de Adevăr și vor străluci, nu ca și Capul, ci ca și arama lustruită.
Mesajul mîngîietor al Învățătorului
Cînd ne gîndim la marele avantaj pe care îl posedăm noi cei din prezent, sîntem înclinați să spunem: „ce fel de oameni ar trebui să fim noi, printr-o purtare sfîntă și evlavioasă!” Noi, care avem razele concentrate ale inspirației și revelației divine din cei șase mii de ani trecuți lucind asupra noastră cu strălucire aproape arzătoare, cum trebuie ea să ardă în noi toată zgura egoismului! Cum trebuie să ne purifice! Cît de umiliți trebuie să ne facă. Noi trebuie să fim chiar în trup cizelați, strălucitori, reprezentanți luminoși ai Domnului și Capului nostru glorios!
Fața Celui maiestuos, prezent între sfeșnice, se spune că este ca fulgerul. Așa de mare a fost splendoarea, încît Sf. Ioan a căzut ca mort cînd a văzut-o, întocmai cum a căzut Daniel în prezența Celui puternic pe care l-a văzut și întocmai cum a căzut Saul din Tars în fața maiestății care i s-a prezentat (Dan. 10:4-11; Fapte 9:3-9). Tot așa este simbolic și cu creștinul, odată ce primește o lucire a gloriilor caracterului divin. Odată ce căpătăm o vedere adevărată a Celui cu care avem de-a face, ca marele cercetător de inimi și îngrijitor al Bisericii Sale, cădem înaintea Lui umiliți pînă la țărînă, dîndu-ne seama că sîntem imperfecți, că nu putem sta înaintea Învățătorului nostru, că sîntem nevrednici de favoarea și binecuvîntarea Lui.
Dar, așa cum Domnul nostru l-a atins pe Sf. Ioan blînd, ridicîndu-l, tot așa El ne-a vorbit mîngîiere, pace și iubire, asigurîndu-ne că avem un mare Preot, care poate simți neputințele noastre, Unul care poate compătimi și poate ajuta îndurător, Unul care ne-a cumpărat cu propriul Său sînge prețios, care ne-a acceptat și ne va socoti ca membri ai Corpului Său, atîta vreme cît rămînem în El, căutînd în inimile noastre să-L cunoaștem și să-I facem voia.
Asigurarea Lui mîngîietoare pentru noi este: 1) „Nu te teme”. Același mesaj ni l-a trimis Tatăl prin profetul Isaia spunînd: „Frica pe care o are de Mine nu este decît o învățătură de datină omenească” (Isaia 29:13). Aceasta este una dintre primele lecții pe care trebuie să le învățăm. Noi nu putem ajunge în simpatie apropiată cu Domnul nostru și să fim învățați de El cu privire la alte trăsături ale planului Său, pînă cînd învățăm să ne temem, pînă cînd nu învățăm să avem încredere în El, ca în Cel care „ne-a iubit și ne-a răscumpărat cu sîngele Său prețios” și ale cărui scopuri pentru noi sînt continuu spre binele nostru; iar dacă noi ne supunem conducerii Lui, ne va scoate învingători și mai mult decît învingători.
2)„Eu sînt Cel dintîi și Cel de pe urmă”. Noi trebuie să recunoaștem că Domnul nostru este Acela care a fost începutul creației lui Dumnezeu și sfîrșitul ei, Acela prin care sînt toate lucrurile, Acela care este lîngă Tatăl, chiar reprezentantul Lui, în tot ce aparține afacerilor Universului (Col. 1:15; Apoc. 3:14; Ioan 1:1-3; 1 Cor. 8:6). 3) Noi trebuie să-l recunoaștem pe El ca pe Acela care a fost mort, Acela care într-adevăr a murit pentru păcatele noastre, dar care, tot așa de adevărat, a fost înviat de Tatăl. 4) Noi trebuie să ne dăm seama că El este viu pentru totdeauna, că moartea nu mai are stăpînire peste El, că lucrarea este terminată, că nici jertfele liturghiei nici moartea, în nici un sens sau formă, nu va mai fi vreodată necesară. Lucrarea Lui este perfectă și, așa cum a strigat El pe cruce, „s-a sfîrșit”!
5) Noi trebuie să recunoaștem că El are cheile, autoritatea, puterea peste mormînt, să elibereze din el pe toți care sînt întemnițați acolo. Noi trebuie deasemenea să ne dăm seama că El are cheia, puterea peste moarte, pentru ca aceia pe care îi eliberează din închisoarea morții, ca și aceia care n-au mers încă în mormînt, dar care sînt sub sentința morții, să poată fi eliberați în cele din urmă toți, eliberați de stăpînirea păcatului și morții, eliberați spre deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu dreptate și viață veșnică Rom. 8:21.
„În mîna dreaptă avea șapte stele”
Acesta pe care îl cunoaștem astfel, îl recunoaștem astfel ca pe Instructorul și Îngrijitorul sfeșnicelor, deasemenea trebuie să-L recunoaștem ca avînd în mîna dreaptă în favoarea și în puterea Sa șapte stele, ((10)) îngerii, mesagerii celor șapte Biserici. După cît se pare, stelele reprezintă slujitori sau servi speciali ai Bisericii. În Apocalipsa 12:1 Biserica este înfățișată ca o femeie încoronată cu 12 stele. Aceste stele, evident, reprezintă pe cei 12 apostoli, ca lumini speciale ale Bisericii. Similar, în tabloul din fața noastră, cele șapte stele, pe care Domnul le ține în mîna Sa dreaptă, par să reprezinte purtători de lumină speciali în Biserică, în fiecare din cele șapte faze sau etape de dezvoltare a ei. Faptul că ele sînt ținute în mîna Sa dreaptă, pare să ne învețe că aceștia trebuie să fie considerați, într-un anumit sens special, sub îndrumarea, protecția și grija Învățătorului, în interesul Bisericilor pe care le reprezintă.
Se va remarca faptul că mesajele către diferitele Biserici sînt adresate acestor stele, mesageri, îngeri, ca și cum Domnul nostru ar vrea ca noi să înțelegem că mesajul destinat pentru fiecare epocă potrivită din experiența Bisericii, va fi trimis de Domnul printr-o stea sau mesager anumit, pe care El îl va însărcina în mod deosebit ca reprezentant al Său. Domnul nostru însuși este reprezentat prin marea lumină a soarelui, iar mesagerii Lui speciali în Biserică, de-a lungul întregii perioade a vîrstei Evanghelice, sînt destul de logic reprezentați ca stele.
Diferența între simbolul stelei și sfeșnicului este vădită. Lumina stelei este lumină cerească, iluminarea sau învățătura spirituală. Lumina lumînării este lumină pămîntească, reprezentînd faptele bune, ascultarea etc., acelora care nominal constituie Biserica Domnului în lume și care sînt îndemnați să nu-și pună lumina sub obroc, ci într-un sfeșnic, și să-și lase lumina așa să strălucească, încît să mărească pe Tatăl lor din ceruri.
Nici o parte a descrierii n-ar putea să ne convingă mai bine că descrierea Domnului nostru dată aici este simbolică, decît declarația că din gura Lui ieșea o sabie cu două tăișuri. Ca ilustrație simbolică însă, este plină de sens, vorbindu-ne despre Cuvîntul Domnului, despre sabia spiritului, „mai ascuțită decît orice sabie cu două tăișuri” (Efes. 6:17; Evrei 4:12). Ea ne amintește că cuvintele Domnului nostru n-au numai o latură, nu sînt îndreptate numai împotriva păcatului dintr-o clasă, ci cuvîntul Lui este ascuțit și tăietor în toate direcțiile, că păcatul este mustrat de El tot atît de mult cînd se găsește în urmașii Lui cei mai serioși, ca și cînd se găsește în altă parte. Ea ne asigură că nimeni nu trebuie să încerce să scoată firicelul din ochiul fratelui, fără ca întîi să scape de bîrna din propriul ochi; și că, dacă nu arătăm milă către aceia care ne sînt datornici, nu trebuie să așteptăm milă de la Cel care ne-a propus să ne acorde mila Lui.
Cît de pătrunzător este Cuvîntul lui Dumnezeu cînd îl înțelegem nu numai ca pe un compendiu de reguli și reglementări, dar cînd îi prindem spiritul. Atunci ajungem să vedem că cerința lui este iubire dintr-o inimă curată: întîi, față de Tatăl; al doilea, față de Domnul și capul nostru; al treilea, față de toți frații Lui; al patrulea, față de lumea în general, care geme și suferă durerile nașterii, așteptînd binecuvîntările zilei viitoare a lui Christos; și al cincelea, și față de vrăjmașii noștri, compătimitor dîndu-ne seama că sînt deviați, înșelați și orbiți prin înșelăciunea păcatului și prin mașinațiunile marelui adversar 2 Cor. 4:4.