Vol. 15 Iulie-August 2008 Nr. 5
MĂRTURISIREA BUNĂ FAȚĂ DE MĂRTURISIREA REA
„Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi și Fiul Omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” v. 8
R 5390 W. T. 15 ianuarie 1914 (pag. 28-29)
O mare mulțime Îl înconjura pe Mântuitorul, nerăbdătoare să-L audă pe Cel care „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”. Ignorând mulțimea, Isus S-a adresat ucenicilor Săi zicând: „Păziți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia”. Aici, ca și în altă parte în învățăturile Sale, Isus folosește aluatul ca simbol sau ilustrație a unei influențe rele. Nu știm nici un caz în care aluatul este folosit ca să reprezinte ceva bun sau pur. În perioada Paștilor, evreilor le era interzis să-l folosească, astfel simbolizând îndepărtarea păcatului.
Isus a declarat că fățărniciile practicate de farisei oamenii învățați din timpul acela erau aluatul, impuritatea, păcatul, care aveau o influență de contaminare. Ucenicii Săi să fie onești, sinceri, puri, fără prefăcătorie și înșelare. Cuvintele și faptele lor să fie astfel încât să nu trebuiască să fie ascunse. Isus a spus că în cele din urmă toate fățărniciile și păcatele vor fi descoperite, dezvăluite. Fără îndoială a vrut să spună că în timpul Împărăției Sale, când va fi exercitată puterea învierii, toate lucrurile ascunse ale întunericului vor fi desființate, secretele omenirii vor fi expuse. Fără îndoială aceasta va constitui baza rușinii și a disprețului, care vor fi pedeapsa multora, așa cum s-a prezis.
Astfel citim că la înviere unii vor ieși ca să strălucească precum stelele cerului, iar alții la rușine și dispreț veșnic (Dan. 12:2). Totuși, este o mângâiere să știm că după textul ebraic înseamnă durabil, nu veșnic. Rușinea și disprețul vor dura atâta timp cât vor dura condițiile de rușine și dispreț până la reformarea individului, sau dacă va eșua, până la distrugerea lui în Moartea a Doua.
Nu vă temeți de persecuții
Isus a sugerat că onestitatea vieții le va aduce urmașilor Săi persecuție din partea fățarnicilor; dar ei să nu se teamă, chiar dacă persecuția lear aduce moartea. Viața actuală nu este decât efemeră, în cel mai bun caz. Viața la care merită să se gândească este cea veșnică pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru toți doritorii și ascultătorii, și care în cele din urmă poate fi obținută prin meritul sacrificiului lui Isus. Cei care cred astfel să nu se teamă de ce le poate face omul, ci mai degrabă să se teamă de ceea ce i-ar separa de Dumnezeu și de pregătirile Sale îndurătoare în privința unei vieți viitoare.
„Temeți-vă de Acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în iad îîn trad. engleză, n. t.ș.” Cuvântul iad de aici, în greacă este Gheena. În primul rând, acesta este numele văii din afara Ierusalimului, în care era aruncat gunoiul cetății pentru distrugere totală și în care erau aruncați cei mai înrăiți criminali după execuție nu ca să-i chinuie, ci în mod simbolic să sugereze că pentru cei răi nu era nici un viitor. Isus a folosit Gheena ca tip al Morții a Doua, care va fi partea tuturor celor care în mod voit, cu bună știință, deliberat, vor păcătui împotriva luminii și cunoștinței.
Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, și o frică respectuoasă este întotdeauna potrivită. Dar pe măsură ce acei care sunt poporul lui Dumnezeu devin intim familiar cu El, învățând despre Dreptatea, Înțelepciunea, Iubirea și Puterea Lui, și că El este Prietenul tuturor celor care iubesc dreptatea, ei ajung să-L iubească pe Dumnezeu; și, după cum spune apostolul, ((1082)) „Dragostea desăvârșită izgonește frica îfiindu-ne groază de-a ofensaș”, ceea ce înseamnă odihnă. Ucenicii Domnului trebuiau să-și dea seama de grija Tatălui lor ceresc și de înțelepciunea Lui față de ei că așa cum El nu uită de vrăbii, nu va uita nici de ei, și că nici măcar un fir de păr de pe cap nu le va putea cădea fără cunoștința și permisiunea Sa; că orice ar permite El să vină peste poporul Său, peste copiii Săi, El îi asigură că va produce binecuvântare pentru ei.
Mă va mărturisi înaintea oamenilor
Oricine vrea să fie în acord cu Dumnezeu, trebuie să-L mărturisească pe El și pe Isus, reprezentantul Lui, pe care L-a trimis în lume. Oricine Îl mărturisește pe Isus, Îl mărturisește pe Tatăl care L-a trimis. Și toți aceștia vor fi în favoarea Domnului și în cele din urmă vor fi recunoscuți la înviere de către Tatăl și de către sfinții îngeri ca membri ai Miresei lui Cristos. Dar cei care, după ce au devenit ucenici ai lui Cristos se vor lepăda de El, nici El nu-i va recunoaște ca ucenici în slavă.
Cuvintele lui Isus au fost adresate ucenicilor, nu maselor. Oricine-L va mărturisi pe Cristos, va deveni ucenicul Său. Nimeni nu se poate lepăda de El dacă nu L-a recunoscut. El trebuie să fie mărturisit, nu doar prin botez, nici doar prin vreo formă exterioară. El trebuie să fie mărturisit în viață, în purtare, în cuvinte, de către urmașii Săi. Ei trebuie să aibă spiritul Lui și să „vestească virtuțile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Oricine face o declarație că este ucenicul Lui, iar apoi ignoră învățăturile Învățătorului, Îl prezintă în lumină falsă, Îl defăimează, se leapădă de El și nu va avea parte de glorioasa prezentare a Miresei la sfârșitul acestui Veac.
Masele, desigur, s-au îndoit și n-au devenit ucenici deloc. Unii chiar L-au luat în râs pe Isus, spunând că are drac și este nebun. Învățătorul a spus că astfel de neînțelegeri în privința Lui și astfel de defăimări erau cu totul de iertat, dacă erau făcute din ignoranță. Dar când unii au mers mai departe de atât și au spus că faptele Lui bune ale Spiritului sfânt erau realizate prin puterea Satanei, Belzebul, aceștia au comis păcate nescuzabile, peste care nu se va trece.
Astfel de păcat trebuia să fie cu voia; fiindcă acuzațiile lor n-aveau nici o bază. Învățăturile Învățătorului erau puritatea însăși. Purtarea Lui, cuvintele Lui și minunile Lui erau toate fapte bune. Numai o stricăciune voită le putea atribui pe acestea lui Satan. Faptul că aceștia nu vor fi iertați niciodată, nu înseamnă însă că defăimătorii sunt pierduți fără speranță. Ei vor suferi pedeapsă proporțională cu gradul voinței lor. Dacă pedeapsa va duce la reformare, va fi bine; dar dacă nu, se va sfârși cu nimicire completă Moartea a Doua.
Puține subiecte sunt înțelese mai puțin decât acesta păcatul împotriva Spiritului sfânt. Cuvântul spirit în astfel de caz cum este acesta reprezintă putere sau influență. De exemplu, spiritul lui Satan ar fi puterea sau influența împotriva lui Dumnezeu și a dreptății. Spiritul erorii ar fi puterea sau influența falsității. Contrar, spiritul adevărului, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, reprezintă influența și puterea divină, oriunde este recunoscută. Răspunderea fiecărui individ este proporțională cu luminarea sa. Cei orbi mental și moral au relativ puțină răspundere, fiindcă ei nu apreciază clar deosebirea între spiritul Adevărului și spiritul erorii, Spiritul lui Dumnezeu și spiritul lui Satan.
Omul n-a fost creat în această stare de incapacitate de a discerne ce este corect de ce este greșit, ce este bine de ce este rău. El a fost creat perfect, în chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Păcatul a produs moarte, nu numai pentru corpul omului, ci și pentru mintea sa, conștiința sa. Prin urmare, capacitatea de a discerne între corect și greșit variază. Pe lângă aceasta, unii au mai multe ocazii de instruire decât alții și astfel răspunderea lor crește. Lumea în general nu-L cunoaște pe Dumnezeu, și ca atare n-ar putea păcătui împotriva Spiritului sfânt în acel sens sau grad deplin care să fie pedepsit cu Moartea a Doua. „Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioși.” 2 Cor. 4:4.
Ceva cunoștință este necesară ca să ne ducă la o apreciere a lui Cristos ca Trimisul lui Dumnezeu. Apoi, dacă Îl acceptăm și devenim ucenicii sau urmașii Săi consacrați, primim conceperea Spiritului sfânt. Aceasta ne duce la un punct avantajos, unde ochii înțelegerii noastre se deschid tot mai larg, în măsura în care ne umplem de Spirit sfânt. Răspunderea noastră crește împreună cu bucuria noastră în Domnul și cu pregătirea pentru gloriile cerești la care am fost chemați. Acești ucenici avansați ai lui Isus sunt în pericol de a întrista Spiritul sfânt cu care au fost pecetluiți de a stinge Spiritul sfințeniei în inimile lor (Efes. 4:30; 1 Tes. 5:19). Deși stingerea și întristarea nu sunt lucrări instantanee, ele sunt cărarea care duce la Moartea a Doua. Fiecare creștin, prin urmare, trebuie să înainteze spre perfecțiunea sfințeniei umplere cu Spirit.
Apostolul prezintă acest gând în Evrei 6:4-6, declarând că cei care au gustat din Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și din puterile Veacului viitor și care s-au făcut părtași Spiritului sfânt, nu pot fi reînnoiți spre pocăință, dacă ei cu voință deplină și deliberare resping pe Cristos și dreptatea, și se întorc spre păcat (Evr. 10:26, 27). „Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoștința deplină a adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare sigură și înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe potrivnicii” lui Dumnezeu. Apostolul menționează în special respingerea lucrării ispășitoare a lui Cristos, spunând că aceștia socotesc sângele legământului cu care au fost sfințiți ca un lucru obișnuit și fac în ciuda Spiritului favorii care i-a dus până la acel punct.
((1083))
Cei care sting Spiritul sfințeniei, sau „întristează Duhul”, sunt descriși de sf. (Iacov 5:14) ca fiind bolnavi spiritual. Îndepărtați de la părtășia cu Dumnezeu, ei au un ultim resort, și anume, să ceară ajutorul bătrânilor sfințiți ai Bisericii ca să se roage pentru ei și să-i ungă cu untdelemn, simbol al Spiritului sfânt. Rugăciunea credinței îi va salva pe aceștia bolnavi spiritual și Domnul îi va ridica; și chiar dacă au comis păcate, acestea le vor fi iertate.
„Duhul sfânt va învăța”
Urmașii credincioși ai Domnului urmau să se aștepte ca printre necazurile lor să fie acuzații false care să-i ducă înaintea magistraților. În cea mai mare parte ucenicii au fost neînvățați și puteau fi îngrijorați în prezența persoanelor oficiale educate. Ei trebuiau să știe însă că binecuvântarea Domnului va fi peste ei și că vor avea înțelepciune superioară celei pe care o aveau ei în mod natural. Ei nu trebuiau să premediteze neliniștiți ce să răspundă, ci să încredințeze totul Domnului, așteptând ajutor divin.
Nimic în aceasta nu sugerează că servitorii lui Cristos, fie la amvon fie în adunările congregației, să încerce să-L reprezinte pe Domnul fără să studieze subiectul lor. Dimpotrivă, fiecare să-și însușească pentru sine cuvintele sf. Pavel către Timotei: „Străduiește-te să te prezinți aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Este o deosebire între a sta în fața unei adunări a poporului lui Dumnezeu ca purtător al Cuvântului Său și a fi chemat în fața magistraților.