Vol. 21, Iulie-August 2014, Nr. 5 

EXPERIENȚA CREȘTINĂ — PERSECUȚIE ȘI ÎNCERCĂRI DE FOC

„Toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutați.” 2 Tim. 3:12.

R 5116 W. T. 15 octombrie 1912 (pag. 323-326)

Evlavia implică un caracter care este stimulat de principiile dreptății. În toate procedurile noastre, noi suntem fie drepți fie nedrepți, fie buni fie lipsiți de bunătate, nu după ceea ce unii oameni gândesc despre noi, ci după standardul dreptății găsit în Scripturi. De aceea, pentru a dezvolta acel caracter care să-I fie plăcut lui Dumnezeu, noi ar trebui ca în fiecare detaliu al vieții să analizăm cu atenție ce este bine și ce este greșit, potrivit cu acel standard. Acest mod de a proceda este numit scriptural meditare asupra Legii lui Dumnezeu. Când ajungem la acea dezvoltare de caracter în care gândul, cuvântul și fapta sunt măsurate după principiile dreptății, vom fi ajuns la asemănare cu Dumnezeu. Psa. 119:97.

Ceea ce Domnul dorește să vadă în poporul Său nu este numai o manifestare exterioară a devotării față de El și față de frații Lui, ci o dezvoltare a iubirii în inima și în dispozițiile noastre. Dacă pretindem că ne iubim unul pe altul și totuși urmăm un curs al egoismului, cum manifestăm noi iubire? Astfel sf. Ioan ne sfătuiește să nu iubim numai în cuvânt, ci și în faptă și adevăr. 1 Ioan 3:18.

În primul rând, evlavioșii sunt cei care sunt în Isus Cristos, membri ai Corpului Său mistic, care și-au prezentat trupurile umane ca sacrificii vii, sfinte și acceptabile pentru Dumnezeu prin meritul marelui Avocat. În al doilea rând, termenul evlavios include pe acei care trăiesc drept, în armonie cu Isus Cristos, chiar dacă se poate să nu trăiască la nivelul deplin al standardului pe care l-a stabilit Domnul, pentru că se dau înapoi de la suferința care rezultă din trăirea evlavioasă. În al treilea rând, termenul evlavios include pe unii din trecutul îndepărtat, care, crezând în promisiunea Domnului că „Sămânța” va veni într-o zi, s-au separat de restul lumii și, obținând scopuri noi, idei noi, n-au fost în legătură cu restul rasei deoarece au avut un standard diferit. Evrei 11:13-16.

Vrednicii din vechime au compus această a treia clasă, care a avut parte în suferința evlavioșilor și de asemenea participare la binecuvântare. Moise, de exemplu, a preferat să sufere durere împreună cu poporul lui Dumnezeu, mai degrabă decât să participe la onorurile guvernului egiptean. Deși adoptat în familia lui Faraon, el a avut respect față de promisiunea că Mesia va veni. Prin urmare, a suferit din cauza credinței sale în promisiune. Astfel toți patriarhii au dorit să fie în armonie cu Dumnezeu, conform promisiunii Sale făcute lui Avraam, și din cauza credinței în acea promisiune au suferit mai multă sau mai puțină persecuție. Evrei 11:24-26; 36-38.

Cineva ar putea întreba: „De ce trebuie să sufere cei evlavioși?” Biblia răspunde că păcatul a adus lumea în opoziție cu Dumnezeu. Unul, deci, care ar fi lăudat de toți oamenii, n-ar fi în armonie cu aranjamentul divin, căci masele omenirii urmează un curs pe care Domnul nu-l aprobă. Nu spunem că tot ceea ce face lumea este păcătos, ci că standardele lui Dumnezeu sunt atât de înalte, încât din cauza stării lor căzute masele omenirii nu sunt supuse Legii lui Dumnezeu, nici nu pot fi, căci ele sunt carnale, vândute păcatului (Rom. 8:7; 7:14, 15). Cei care doresc să aibă influență în lume trebuie să se adapteze prejudecăților populare. Dimpotrivă, cei care vreau să fie poporul Domnului trebuie să fie loiali principiilor dreptății și în consecință trebuie să meargă în direcție opusă celei a lumii. Prin urmare, lumea li se va opune.

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cursul lumii este păcătos. Există o tendință în carnea noastră de a merge cu lumea, care trudește sub vederi false de diferite feluri, pentru că acel curs este în armonie cu dorințele cărnii noastre căzute. Prin urmare, a trăi evlavios înseamnă a trăi în opoziție cu mersul lumii și al cărnii noastre. Aceasta ar include nu numai a trăi drept și a evita păcatul etc., ci și a face sacrificii, acolo unde nu sunt implicate principii. Noi trebuie să fim atenți însă, ca să nu fim înșelați pe această linie. Nu numai că luptăm cu lumea, ci luptăm și cu spiritele rele din locurile înalte. Efes. 6:12.

ILUSTRAREA ȘIRETLICURILOR LUI SATAN

Uneori vicleniile lui Satan par să fie folosite pentru a-i determina pe cei care încearcă să trăiască evlavios să lupte unul cu altul. Una din uneltirile lui este să facă lucrurile neimportante să pară importante, și în acest fel să-i facă pe oameni să creadă că luptă pentru dreptate și că suferințele pe care și le atrag asupra lor în acest fel sunt suferințe pentru dreptate. O altă uneltire este să-i înșele pe oameni să „se amestece în treburile altora”. 1 Petru 4:15. Se cuvine deci, ca popor al Domnului, să nu încercăm să îndreptăm noi toate lucrurile din Biserică sau din lume și să nu intrăm în conflict cu frații. Ei, ca și noi, se trudesc să contracareze influențele lumii, ale cărnii și ale diavolului.

Influența noastră reciprocă trebuie să fie spre zidire; nu trebuie să le pricinuim altora mâhnire, decât acolo unde suferința este absolut necesară. Prin urmare, poporul Domnului trebuie să cultive roadele Spiritului în mod crescând — blândețe, gentilețe, răbdare, bunătate frățească, iubire. Cultivarea acestor roade ale Spiritului este o lege în ceea ce privește poporul Domnului. Toți cei care vor să trăiască evlavios în Isus Cristos trebuie să caute să nu cauzeze suferință altora — în special celor din casa credinței.

SUFERINȚA CA CREȘTIN

În timp ce este adevărat că toți cei care vor să trăiască evlavios în această lume vor suferi în măsura în care ei nu sunt în armonie cu condițiile rele din prezent, totuși binecuvântările promise ale Scripturilor sunt pentru cei care trăiesc evlavios în Isus Cristos, cei care sunt creștini. Despre aceștia sf. Petru spune: „Dacă suferă pentru că este creștin, să nu-i fie rușine”. 1 Petru 4:16.

Un creștin este un urmaș al lui Cristos, unul care și-a ales partea să sufere cu Cristos, pentru a putea fi și slăvit împreună cu Domnul (2 Tim. 2:12). Din punctul de vedere al apostolului deci, nimeni n-ar putea suferi ca creștin dacă n-a devenit creștin.

Fiecare experiență dureroasă pe care a avut-o Domnul a fost suferință pentru dreptate — nu numai suferințele mari, nu numai lupta mare împotriva păcatului, ci și toate experiențele mici, neplăcute, comune lumii. Fiind „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși” (Evrei 7:26), pentru El n-a existat nici un motiv să sufere. Noi nu înțelegem că Tatăl Ceresc a prevăzut suferințe, încercări și dificultăți pentru îngerii care sunt în armonie cu El. Nici nu gândim că Isus, fiind un Fiu în deplin acord cu Tatăl, ar fi suferit dacă nu era Legământul Său de sacrificiu. Toate suferințele Sale au fost din cauză că El a venit în lume pentru a fi Răscumpărătorul omului. Toate au fost părți ale experienței Sale necesare.

Suferințele pe care Domnul nostru le-a îndurat au fost rezultatul activității Sale în serviciul Tatălui. Acestea au fost: oboseala Sa, slăbirea Sa după folosirea vitalității pentru a vindeca pe alții, sudoarea Sa cu sânge, loviturile înjositoare și toate ocările, râsetele batjocoritoare și cuvintele amare suferite din cauza credincioșiei Sale, la care El S-a supus blând și liniștit, până când suferința de la Calvar a sfârșit existența Sa umană.

SUFERINȚELE VENITE DIN MOȘTENIRE NU SUNT SUFERINȚELE LUI CRISTOS

Fără îndoială că suferința în general nu este suferință cu Cristos, ci cu Adam. Slăbiciunile noastre fizice care sunt moștenite, nu sunt suferințele lui Cristos. Mai degrabă ar trebui să spunem despre suferințele lui Cristos că sunt voluntare, nu involuntare. Când apostolul spune că, dacă suferim cu Domnul vom și domni cu El (2 Tim. 2:12), el se referă la suferința pe care o atragem asupra noastră prin credincioșie față de Legământul nostru. Sf. Pavel vorbește despre împlinirea a ceea ce lipsește necazurilor lui Cristos pentru Corpul Său, care este Biserica (Col. 1:24). Aceste experiențe nu sunt pentru Adam.

În cazul sf. Pavel, noi credem că a avut vederea slabă ca rezultat al cursului greșit în persecutarea Bisericii; și acel curs greșit a fost, fără îndoială, în mare parte rezultatul moștenirii. Când apostolul vorbește despre suferințele îndurate din cauza ochilor săi, nu vorbește despre ele ca fiind suferințe ale lui Cristos, ci spune că suferința lui a fost un mesager al lui Satan ca să-l supere (2 Cor. 12:7). Am putea deci spune că toate suferințele fizice care rezultă din moștenire sunt slujitorii lui Satan care ni se opun, cauzându-ne multă dificultate. Totuși, credem că Domnului Îi place dacă noi ne împotrivim acestor slujitori ai lui Satan.

Dacă am gândi că toate durerile și suferințele noastre fizice sunt suferințe pentru Cristos, atunci am fi obligați să gândim și că defectele noastre mintale sunt suferințe pentru Cristos. De exemplu, un om care ar avea o mână neputincioasă ar putea avea un temperament relativ liniștit, altul ar putea avea un caracter stricat, care să-l ducă în necaz, care să-l facă să se amestece în treburile altora etc. Astfel dispoziția sa i-ar cauza suferințe ca băgăreț, și nu pentru Cristos. Pavel ne spune că defectele noastre de caracter sunt fapte ale cărnii căzute (Gal. 5:19-21). Dacă suferințele care vin asupra noastră din cauza condițiilor mintale imperfecte sunt suferințe din moștenire, suferințele fizice care rezultă din condițiile fizice imperfecte nu pot fi socotite ca suferințe pentru Cristos.

În cazul unui creștin, slăbiciunile moștenite și cele aduse asupra lui prin încălcarea legilor lui Dumnezeu înainte de intrarea sa în familia lui Dumnezeu ca fiu, deși nu sunt suferințe pentru Cristos, vor fi în avantajul lui. Acele slăbiciuni Tatăl nostru vede potrivit să le lase asupra noastră, dar ne asigură că harul Său ne va fi de ajuns (2 Cor. 12:9). În timp ce înțelegerea acestei griji pentru interesele noastre este umilitoare prin aceea că ne constrânge să fim convinși de slăbiciunea noastră, totuși este înviorătoare și inspiratoare prin aceea că dovedește iubirea Tatălui nostru față de noi. „Tatăl Însuși vă iubește.” Ioan 16:27.

SUFERINȚA SCHIMBATĂ ÎN AVANTAJUL NOII CREATURI

Dar când cineva a întreprins să urmeze în urmele lui Cristos și a fost conceput ca Nouă Creatură, prin orice suferință ar trece Noua Creatură din cauză că Îl urmează pe Domnul, este o suferință ca creștin; și oricare ar putea fi experiențele noastre în suferință, acestea nu sunt neapărat partea fiilor lui Dumnezeu, căci îngerii nu suferă; dar El permite ca Biserica să le aibă pentru a-și dezvolta și a-și cristaliza caracterul. Dacă ne bucurăm că suntem găsiți vrednici să avem parte de suferințele din prezent, orice încercare va fi schimbată în avantaj ca parte a experienței noastre creștine. „Ei nu sunt din lume” (Ioan 17:16). De aceea, toate experiențele noastre trebuie privite ca creștine, pentru corectarea în dreptate și pentru scopuri educative.

Dar aceasta înseamnă a avea o vedere mai largă, mai adâncă decât cea obișnuită. Sigur că unui creștin nu trebuie să-i fie rușine cu ceea ce ar putea suferi din cauza loialității sale față de Domnul, față de Adevăr și față de frați. În aceste suferințe el trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu și să fie recunoscător pentru ele. El trebuie să fie bucuros pentru ocazia de a suferi ceva, pentru a-I arăta nu numai Domnului, ci și lui însuși că a suferit ceva pentru Cristos. Orice sacrificiu pe care îl facem este pentru scopul suferinței ca creștin, și nu trebuie să ne fie rușine să suferim astfel. 1 Petru 4:16.

SUFERINȚA DIN MOTIVE DE CONȘTIINȚĂ NU ESTE ÎNTOTDEAUNA SUFERINȚĂ PENTRU CRISTOS.

Există alții care suferă mai mult sau mai puțin decât suferă creștinii, dar ei suferă din punct de vedere lumesc. Oamenii spun uneori: „Acest om din lume își are încercările și suferințele lui și arată atâta răbdare, atâta resemnare, încât în mod sigur el suferă ca creștin”. Dar noi nu înțelegem că cineva poate suferi ca creștin dacă nu face pașii necesari care să-l facă creștin. Noi trebuie să privim chestiunile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Fără îndoială că mulți care nu erau creștini au suferit ca creștini din punct de vedere uman. În Evul Mediu mulți au fost omorâți pentru principiu. În zilele noastre există oameni care nu dau nici o dovadă că sunt creștini, dar care mai bine ar muri decât să vadă că Biblia este scoasă din școlile publice. Deși ei nu înțeleg Biblia, totuși dacă acestea ar fi timpuri de persecuție, mulți ar muri pe rug pentru a păstra Biblia în școlile publice.

Noi nu putem deosebi întotdeauna dacă suferința este pentru Cristos. Dar acolo unde oamenii au suferit de dragul conștiinței, ei și-au cultivat astfel caracterul și vor primi o binecuvântare în Veacul care vine pentru acea suferință. În prezent nu există decât o singură ușă de intrare ca membru în Corpul lui Cristos — ascultare până la moarte. Suferința pentru Cristos, după cum am văzut, nu este suferința obișnuită, comună tuturor celor din starea căzută, ci numai acele experiențe care sunt rezultatul mai direct al urmării exemplului lui Cristos în susținerea adevărurilor nepopulare și în arătarea erorilor populare. Acestea au fost cauzele suferințelor lui Cristos și acestea vor fi cauzele suferinței, ale persecuției și ale pierderilor pentru toți cei care urmează în urmele Lui. Aceștia vor avea părtășie în suferințele Lui acum, și în cele din urmă vor fi socotiți vrednici să aibă parte de răsplata dată pentru credincioșie față de principiu.

De-a lungul Veacului Evanghelic această cale a însemnat muncă sacrificatoare de sine și îndurare a disprețului în semănarea și udarea doctrinelor lui Cristos. Acum, la sfârșitul Veacului, înseamnă o fidelitate și îndurare asemănătoare în lucrarea Secerișului care este acum în desfășurare — credincioșie chiar până la depunerea vieții, fie că aceasta va fi cerută prin procesul treptat al împlinirii ei în serviciul Învățătorului, o moarte zilnică, fie că va fi adusă mai brusc printr-o moarte de martir.

RETRAGEREA DE LA SUFERINȚĂ

Domnul nostru ne previne că la sfârșitul Veacului Evanghelic, mulți care au dragoste pentru Cristos vor permite ca iubirea lor să se răcească din cauza nelegiuirii și păcatului din lume (Mat. 24:12). Pentru aceștia va fi o probă a decide dacă vor urma pe Domnul în sacrificiu de sine ca ucenici ai Săi, sau vor lua parte la spiritul lumesc. Vedem această probă în acțiune acum. Un număr foarte mare de oameni care se numesc cu numele lui Cristos, care Îl iubesc cu adevărat pe Domnul, care apreciază mult caracterul Lui, cărora le-ar plăcea să vadă că cel drept prosperă, cu toate acestea nu se gândesc să devină o priveliște în fața oamenilor. Lor le-ar plăcea să fie drepți, să umble onorabil și să aibă favoarea oamenilor ca buni cetățeni. Dar să fie urmași fierbinți și credincioși ai Domnului — în „vorbire de rău și în vorbire de bine” (2 Cor. 6:8) — credința și zelul lor nu sunt suficiente pentru a suporta proba.

Domnul Isus ne face invitația să devenim comoștenitori cu El. El ne-a informat foarte clar că urmarea în urmele Sale va însemna încercări și dificultăți în trup. El spune: „În lume veți avea necazuri” (Ioan 16:33). Sf. Pavel repetă sentimentul, spunând: „În împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”; și din nou în textul nostru el accentuează ideea spunând: „Toți care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutați” (Fapt. 14:22; 2 Tim. 3:12). Nu exi­stă alt mod de a intra în Împărăție decât prin sacrificiu de sine, omorârea cărnii, înjosirea ei. În măsura în care Noua Creatură crește, vechea creatură piere, până când sacrificiul va fi fost completat în moarte.

Poporul Domnului trebuie să înțeleagă bine termenii și condițiile în baza cărora a fost chemat. De aceea n-ar trebui să li se pară ciudat când vin încercări peste ei, nu contează cât de înfocate, nu contează cât de severe. Apostolul Pavel sfătuiește iubitor Biserica: „Preaiubiților, nu vă mirați de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva neobișnuit; dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de suferințele lui Hristos, ca să vă bucurați nespus de mult și la descoperirea slavei Lui. Dacă sunteți batjocoriți pentru Numele lui Hristos, ferice de voi, fiindcă Duhul slavei și al lui Dumnezeu Se odihnește peste voi” (1 Petru 4:12-14). Domnul trebuie să fie nu numai Instructorul, dar și Rafinatorul, ca să curețe zgura, pentru a putea fi pregătiți să aibă parte cu Cristos în Împărăția de „slavă, cinste și nemurire”. Rom. 2:7.

ÎNCERCĂRI DE LA FRAȚI FALȘI

Scripturile învață clar că Biserica trebuie să se aștepte la încercări speciale printre frați. Și noi găsim a fi adevărat că cele mai grele încercări ale noastre nu vin din afară, ci, după cum spune de fapt apostolul, se vor ridica „frați mincinoși, furișați și strecurați printre noi”, pentru a face rău turmei în general, prin ambiție personală (Fapt. 20:30). Aceasta devine o probă nu numai pentru Biserică, ci pentru toți cei care vin în contact cu noi, căci dacă un membru suferă, toți membrii suferă împreună cu el. 1 Cor. 12:26.

De aceea, nu trebuie să gândim că este ceva ciudat dacă sunt încercări și dificultăți și dacă se ridică mai multă sau mai puțină dispută în Biserică. Noi trebuie să cultivăm gentilețea, blândețea, răbdarea, bunătatea iubitoare față de toți. Cu toate acestea, dacă se ridică o dispută printre poporul Domnului, trebuie să recunoaștem că aceste lucruri sunt inevitabile printre cei care au Adevărul. Capetele noastre sunt imperfecte și în consecință se cere ceva timp ca să vină în armonie cu învățăturile Cuvântului Domnului. Chiar disputa face viața activă și este mai bună decât o stare moartă — a nu-ți păsa ce se vorbește și ce nu se vorbește. Cu toate acestea, cei care au zel ar trebui să fie atenți să manifeste Spiritul Domnului, așa cum este indicat mai sus — gentilețea, răbdarea, blândețea, bunătatea frățească, iubirea, umilința.

Nu priviți ca ceva ciudat că există încercări înfocate printre voi, ridicându-se din cauza unuia sau altuia, că vor fi deosebit de severe pentru voi. Cei cu care veniți în contact vă vor cauza suferință, din cauza zelului vostru, a înțelegerii lor greșite, a imperfecțiunii lor etc. De asemenea, și voi puteți fi o cauză de încercare pentru alții. Toate aceste încercări înfocate vor lucra spre binele vostru. Este mult mai bine să fiți printre cei care sunt fierbinți în spirit decât să fiți printre cei care sunt căldicei și astfel să pierdeți privilegiul de a fi unul din cei care urmează în urmele lui Cristos. Poate că acei care sunt căldicei vor învăța o lecție în Timpul Necazului. Dar Turma Mică trebuie să-și învețe lecția în prezent — permițând ca experiențele vieții să lucreze pentru ei mai presus de orice măsură o greutate veșnică de slavă. 2 Cor. 4:17.

Cunoștința noastră despre Dumnezeu este limitată; totuși este numai ceea ce trebuie să așteptăm de la Tatăl Ceresc, că oricine este acceptat de El ca fiu va avea iubirea și grija divină în supravegherea afacerilor sale, care vor face ca toate lucrurile să lucreze spre binele lor. Deoarece Domnul este Păstorul nostru, nimeni nu poate să ne smulgă din mâinile Sale (Ioan 10:28, 29). Îi suntem așa de dragi ca lumina ochilor. Cel care a început o lucrare bună în noi este în stare s-o desăvârșească în ziua lui Isus Cristos (Fil. 1:6). Astfel, cu cât avem mai multă credință, cu atât apreciem mai mult textul: „Dar știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său” (Romani 8:28). Aceasta include chiar lucrurile care par a fi foarte contrare, foarte rele, foarte dezavantajoase.

Domnul nostru a spus: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). A cunoaște pe Tatăl înseamnă a fi în părtășie cu El, a-L cunoaște în mod intim. Experiența confirmă acest fapt. Cu cât suntem mai ascultători în calitate de copii, cu atât mai intimă este cunoștința noastră cu El. Și dacă suntem necredincioși, chiar pentru puțin timp, nu vom reuși să ne dezvoltăm pe linie spirituală. Dar în măsura în care căutăm să umblăm pe căile Lui, devenim intimi cu El în sensul special în care un copil îl cunoaște pe tatăl său. Această cunoștință ne dă încrederea că El ne poartă de grijă în calitate de copii ai Săi și face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru. Rom. 8:28; 1 Ioan 1:6, 7.

COOPERAREA CU DUMNEZEU DUPĂ TOATĂ

CAPACITATEA NOASTRĂ

Observăm însă că sf. Pavel spune că toate lucrurile lucrează împreună spre bine, nu spre cel mai bine. Dumnezeu are ceva de-a face în privința alegerii răsplății Sale și a posibilităților noastre. Îngerii lui Dumnezeu însă, ascultători de El, n-ar putea deveni arhangheli, nici heruvimi. Ascultarea le aduce cea mai mare bunăstare pe planul lor. Așa este și cu noi. Nu putem primi ce este cel mai bun pentru motivul că El deja l-a dat lui Isus Cristos, pe care L-a pus alături de El, la dreapta Lui în putere, glorie și onoare. 1 Petru 3:22.

Apoi, această promisiune nu este o garanție că toate lucrurile în viață vor lucra împreună pentru cel mai mare bine al nostru ca și cum noi n-am avea nici voință nici alegere în această problemă. Noi să nu spunem: „Mă resemnez cu totul; Domnul a spus că toate lucrurile vor lucra împreună pentru cel mai bine, și dacă pierd ocaziile de serviciu voi spune: „O, bine, toate acestea sunt pentru cel mai bine”.” A gândi așa este o greșeală, căci evident nu aceasta este ideea.

După ce am devenit Noi Creaturi în Cristos și copii ai lui Dumnezeu, El ne lasă o anumită măsură de alegere. Depinde foarte mult de noi ce vom face, dacă vom face progres sau vom sta în loc, sau vom merge înapoi. Noi nu putem spune că dacă cineva a pierdut Chemarea de Sus, experiențele lui vor fi cele mai bune posibile; și că dacă a mers în Moartea a Doua, soarta lui a fost cea mai bună. Dar putem spune că această scriptură înseamnă că Dumnezeu e gata să ne dea ce este mai bun din ceea ce are El, în teremenii și condițiile Legământului pe care l-a făcut cu noi.

Legământul nostru este de sacrificiu. Există anumite legi și principii care nu trebuie să fie încălcate. Pe această linie Domnul nostru ne spune că Tatăl îi va stabili pe cei ce sunt alături de Domnul, care au demonstrat cel mai mult din Spiritul Răscumpărătorului. El nu pune pe nimeni în această poziție sau în Împărăție în mod arbitrar. Caracterul Lui, Cuvintele Lui sunt garanția că El va face din noi ceea ce El poate face mai bun, chiar dacă în același timp recunoaște voința noastră ca de maximă importanță.

Iehova nu caută pe aceia care trebuie să fie forțați să devină copii ai Săi. Domnul nostru a spus că Tatăl caută pe aceia care I se închină în duh și în adevăr (Ioan 4:23). Noi trebuie să lucrăm cu toată capacitatea noastră. Dar cu toată poticnirea noastră, Domnul este garant că nu ne va părăsi dacă suntem credincioși, și va face chiar poticnirea să lucreze spre binele nostru. Cei care pierd coroana pot ieși prin mare strâmtorare cu clasa Mulțimii Mari. Acesta este cel mai bun lucru posibil pentru ei sub aranjamentul divin. Pentru cei care merg în Moartea a Doua, soarta lor nu va fi cea mai bună pentru ei; dar va fi cel mai bine pentru întregul univers, ca aceia care nu sunt în armonie cu dreptatea să fie șterși din existență.