Vol. 22, Noiembrie-Decembrie 2014, Nr. 1 

---

RESPONSABILITATEA NOII CREATURI FAŢĂ DE LEGEA DIVINĂ

PARTEA A II-A — EXPERIENŢA EDUCATIVĂ A NOII CREATURI

R 5101 W. T. 15 septembrie 1912 (pag. 291-293)

Noua Creatură este reprezentată de voinţă, minte; dar nu poate exista o Nouă Creatură fără un corp. Dumnezeu nu-i dă Noii Creaturi corpul ei propriu în viaţa prezentă, dar îi permite să practice în corpul vechi. Şi conform credincioşiei Noii Creaturi în corpul vechi va fi şi răsplata ei — fie ca membru al Turmei Mici, fie al Marii Mulţimi, sau — pentru necredincioşie, pedeapsa ei, Moartea a Doua.

Noua Creatură are corpul muritor, posedă acel corp. Corpul acela nu este corpul Noii Creaturi, decât în sensul posedării lui. Dacă cineva ar locui temporar într-o cabană în timp ce casa lui ar fi în construcţie şi cineva ar întreba: „Aceasta este casa ta?” el ar spune: „Nu; stau aici numai până când se construieşte casa mea”. Tot aşa Noua Creatură ocupă corpul vechi. Acest corp este mort deoarece a fost dedicat lui Dumnezeu în vederea Jertfei pentru păcat. Col. 3:3; Gal. 2:20.

Domnul cunoaşte structura noastră. El ştie că suntem cu toţii căzuţi, imperfecţi — mintal, moral, fizic. Mesajul Lui către Noua Creatură este: „Fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:48). Aceasta înseamnă perfecţiunea voinţei, a intenţiei, a străduinţei. Dar Dumnezeu ştie că noi avem această comoară a noii voinţe într-un corp muritor, care este imperfect. Prin Cristos El a făcut prevederea ca oricare imperfecţiune a cărnii noastre să poată fi iertată, cu condiţia să venim la El pentru acea iertare în numele Avocatului nostru, Isus. Acest aranjament este în avantajul nostru fiindcă ne conduce să veghem mai atent în ceea ce priveşte greşelile noastre, şi să remarcăm mai atent că ele nu pot fi iertate decât prin meritul Răscumpărătorului nostru.

TREI BINECUVÂNTĂRI CARE REZULTĂ

DIN ASCULTAREA CREDINCIOASĂ

Experienţa Noii Creaturi în venirea la Tronul Harului pentru ajutor este deci educativă. Ea se va strădui mai sârguincios, mai serios, mai perseverent să trăiască potrivit voinţei lui Dumnezeu, nu numai în minte, ci şi în corp. Rezultatul urmării credincioase a acestui curs de cercetare zilnică a gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre trebuie să fie întărirea, fortificarea Noii Creaturi împotriva uneltirilor lumii, ale cărnii şi ale Adversarului.

În plus, acest curs trebuie să însemne nu numai o viaţă pământească mai bună şi mai nobilă, chiar dacă încă imperfectă, ci o mare compătimire pentru ceilalţi din familia umană şi pentru Biserică, cei care în mod asemănător se străduiesc împotriva slăbiciunilor moştenite în carne, şi de asemenea o iluminare generală a inimii, în compătimire faţă de membrii familiei umane — născută în păcat, „concepută în nelegiuire”. Trebuie să însemne aşa de mult în pregătirea pentru Împărăţia viitoare — pentru a ajuta biata omenire să se ridice din degradarea păcatului şi a morţii.

CAUZELE DECĂDERII SPIRITUALE

Deşi Noua Creatură nu poate consimţi la păcat, nu poate păcătui cu voia, nu poate păcătui deliberat şi totuşi să fie o minte sfântă, ea poate deveni delăsătoare, neglijentă, neatentă, supraîncărcată cu grijile acestei vieţi — nu suficient de loială şi vigilentă pentru a lupta împotriva marelui duşman. În această stare ea poate deveni mai mult sau mai puţin buimacă, în timp ce voinţa cărnii poate câştiga ascendenţă în unele aspecte. Carnea are dorinţele, cererile ei; şi are un mod plauzibil de a cere ceea ce gândeşte că ar fi drepturile şi privilegiile ei. Uneori carnea este foarte stăruitoare pe această linie.

Dacă Noua Creatură devine supraîncărcată, devine slabă prin faptul că nu mânâncă hrana întăritoare pe care Tatăl a prevăzut-o, poate să fie neajutorată pentru un timp, până când în cele din urmă devine neîmpotrivitoare la păcat. În măsura în care Noua Creatură este de vină pentru această stare, ea va primi lovituri, nu numai ca o chestiune de dreptate, ci şi ca o chestiune de corectare, căci dacă n-ar fi corectată, ar putea continua într-o neglijenţă şi mai mare în privinţa responsabilităţilor ei.

Noi toţi avem nevoie să fim disciplinaţi pentru a putea sta fermi în principiile dreptăţii. În măsura în care Noua Creatură nu se împotriveşte cărnii, vor fi lovituri, pedepse de vreun fel, răsplătire. Dar chiar şi când vin acele pedepse, vor fi şi manifestări ale favorii Domnului.

Experienţele profetului David n-au fost în totul asemenea celor ale sfinţilor, căci el a fost pe un plan diferit de al nostru. Dar noi putem aplica principiile generale deduse din experienţele lui. David a păcătuit şi Domnul a permis anumite pedepse să vină asupra lui. David a avut remuşcări şi a cerut iertare pentru acele păcate. Deşi el a avut lumina favorii Domnului, totuşi Domnul a declarat că trebuia pedepsit pentru că a făcut lucrurile care ştia că erau greşite, chiar dacă tot timpul inima lui se sprijinea pe Domnul. Experienţele de după aceea ale acestui om au dovedit remuşcarea lui. El a comis păcat; s-a căit; a fost iertat; a fost restabilit în favoarea Domnului. Totuşi, la timpul cuvenit a primit pedepse chiar pentru acele păcate; şi când a primit acele corectări, el a recunoscut că erau o răsplătire de pedeapsă dreaptă asupra lui.

STADII ÎN DEZVOLTAREA PĂCATULUI CU VOIA

Neatenţia sau neglijenţa din partea Noii Creaturi nu înseamnă neapărat Moartea a Doua, numai dacă neatenţia a mers până la gradul alegerii cu bună ştiinţă a păcatului — a păcatului cu voia. Cel care păcătuieşte cu voia se separă singur în întregime de favoarea divină şi cade în starea condamnării la moarte, din care fusese ridicat. Despre aceasta vorbeşte apostolul, spunând: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi spre pierzare”, distrugere — Moartea a Doua. Mai mult, trebuie remarcat că nimeni nu trece vreodată brusc de la loialitate la neloialitate faţă de Dumnezeu şi de dreptate.

Păcatul cu voia venind asupra Noii Creaturi, o distruge atât de treptat încât pare că persoana nu este conştientă de dezvoltarea lui la acel timp. În primul rând se dezvoltă voinţa, dorinţa, mândria şi ambiţia; persoana nu este supusă voinţei divine. Mai târziu se face o încercare de a câştiga satisfacerea mândriei vieţii, a poftei ochiului şi a cărnii, şi o neglijare corespunzătoare a lucrurilor cereşti — a speranţei puse înaintea noastră în Scripturi şi a Legământului de sacrificiu pe care l-am făcut.

O dezvoltare ulterioară a acestui spirit greşit îşi găseşte curând ocazie, sub un pretext sau altul, de a pune persoana în opoziţie cu Domnul, cu adevărul şi cu fraţii. Aceasta trece astfel treptat de la a fi un soldat sub steagul lui Cristos la a deveni un colaborator al Adversarului prin împotrivire la lucrurile lui Dumnezeu.

După cum spune apostolul: „Iată, un foc mic, ce pădure mare aprinde!” (Iacov 3:5). Iată ce mare distrugere a întregii lucrări a harului poate fi împlinită repede prin puţină mândrie sau dorinţă sau mulţumire a eului! — nu că începuturile mici înseamnă Moartea a Doua, ci că ele vor duce în mod sigur spre ea dacă individul nu este recuperat. Sf. Iacov accentuează această idee spunând: „Apoi pofta îdorinţaş, când a conceput, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit îcompletatş, aduce moartea”. Iacov 1:15.

TREI METODE DE MUSTRARE FOLOSITE

DE DOMNUL

Între timp, când o oaie a Domnului s-ar rătăci astfel, Marele Păstor ar fi oare neatent şi i-ar permite să rătăcească fără avertizare? Sigur că nu! Prin ceva providenţă divină, cum ar fi o boală sau aducerea în atenţie a unui mesaj din Cuvântul lui Dumnezeu, direct sau indirect, sau prin mărturisirea şi mărturia credincioasă a fraţilor, Domnul le va vorbi tuturor acestor oi rătăcite, arătându-le pericolul căii pe care au apucat-o. Dacă vor lua aminte bine, ei vor fi recuperaţi pe deplin şi în cele din urmă vor ajunge la cea mai înaltă stare ca învingători. Dar Domnul nu-i va sili.

La început Domnul a apelat la voinţa noastră şi continuă să facă astfel. Domnul nu va folosi forţa în alegerea din timpul prezent; căci El caută numai pe aceia care I se închină în duh şi în adevăr pentru a-L servi. Aceeaşi voinţă pe care El a acceptat-o şi care nouă ne-a adus această mare binecuvântare, poate respinge favorurile lui Dumnezeu — poate primi harul lui Dumnezeu în zadar şi treptat să se retragă din părtăşia cu Domnul şi cu spiritul Legământului, şi să se îndrepte spre Moartea a Doua.

Dacă mustrările providenţelor Domnului, inclusiv sfatul fraţilor etc., nu reuşesc, şi dacă există o măsură de ignoranţă legată de cursul stricat, Domnul ar putea da corecţii severe pentru a trezi complet o astfel de persoană, pentru ca spiritul să poată fi salvat în ziua Domnului Isus prin acele corecţii (1 Cor. 5:5). Mulţi ca aceştia, ne asigură Scripturile, vor ieşi din marea strâmtorare, spălându-şi hainele şi albindu-le în sângele Mielului (Apoc. 7:14). Dar deşi pot atinge o poziţie bună pe plan spiritual, ei au pierdut marele, întâiul premiu al comoştenirii cu Domnul în Împărăţia Mesianică, la care au fost chemaţi.

ÎNGĂDUINŢĂ FĂCUTĂ PENTRU

IMATURITATEA CARACTERULUI

Pare a fi un principiu corect, totuşi, că asupra unei persoane concepute de Spirit sfânt, care încă nu a dezvoltat o tărie de caracter suficientă pentru a-l califica să fie un copil al lui Dumnezeu pe planul ceresc, nu se va da judecata până când s-a bucurat de ocazia de a ajunge la o cunoştinţă a Adevărului Prezent şi a-şi demonstra loialitatea.

Acest gând pare a fi prezentat de apostol în Evrei 6:4-6. Acolo unde el zice în esenţă: Dacă acei care au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi au fost făcuţi părtaşi ai Spiritului sfânt vor cădea, va fi imposibil să fie reînnoiţi, el sugerează că acei care n-au avut această ocazie de dezvoltare nu sunt răspunzători în aşa măsură şi n-ar fi pasibili de Moartea a Doua. Dacă un copil ar face ceva vrednic de lovituri, el ar fi tratat potrivit stării lui de copil. Apostolul Petru spune: „Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi din tot sufletul laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire”. 1 Petru 2:2.

Aceste texte par să sugereze un proces de dezvoltare. Dacă cineva ar face consacrare astăzi, n-ar fi socotit vrednic de Împărăţie astăzi; căci numai prin încercări şi necazuri va deveni vrednic. Lui i-ar fi acordată o anumită perioadă de probare, o ocazie de a-şi îndeplini legământul de sacrificiu. Apoi, dacă n-ar reuşi să-şi ducă la sfârşit acel legământ de sacrificiu, ar fi răspunzător într-unul din cele două moduri, după cum am văzut; fie va primi corecţii de la Domnul, care să-l aducă la conştientizarea privilegiilor sale, fie, dacă este total nevrednic de Dumnezeu, va merge în Moartea a Doua. Oricine devine creştin va avea o perioadă suficient de lungă în care să-şi asigure chemarea şi alegerea, dacă el aleargă în alegare aşa încât s-o obţină.

DISCIPLINA AUTOIMPUSĂ ESTE

RECOMANDATĂ

Uneori poporul lui Dumnezeu, recunoscându-şi slăbiciunile, lipsurile cărnii lor, în mod cuvenit se simt nevrednici de lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei Aleşi. Este de datoria lor să facă tot ce le stă în putere, dar să nu încerce să judece, să-şi hotărască propriile cazuri. Este Unul care-i judecă, însuşi Dumnezeu. Oricare ar fi păcatul, oricare ar fi circumstanţele, trebuie să meargă imediat la Tronul Harului ceresc în numele lui Isus, pentru a obţine mila lui Dumnezeu prevăzută astfel, şi să găsească ajutor crescând pentru timpuri de nevoie viitoare.

Noi nu trebuie să devenim descurajaţi şi să ne pierdem credinţa şi speranţa, chiar dacă suntem obligaţi să venim la acel Tron, în căinţă, de şaptezeci de ori câte şapte. Totuşi, în măsura în care ar fi repetat păcatul ca rezultat al slăbiciunilor pământeşti moştenite, în acea măsură există iertare, în aranjamentul divin. Dar în măsura în care păcatul conţine o măsură de voinţă, sau în măsura în care nu ne folosim cunoştinţa şi capacitatea de a-i rezista, în acea măsură Noua Creatură va fi făcută răspunzătoare şi i se vor impune anumite corecţii. Fericiţi sunt acei oameni care caută să se pedepsească pe ei înşişi prin ceva disciplinare, cum ar fi postul. Apostolul spune: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” (corectaţi de Domnul). 1 Cor. 11:31, 32.

Toţi ar trebui să reţinem totuşi faptul că Dumnezeu aşteaptă de la noi o demonstrare a loialităţii faţă de El şi faţă de principiile Adevărului şi Dreptăţii — într-un grad copleşitor. Nu va fi de ajuns doar să stăm liniştiţi săptămână după săptămână şi an după an şi să spunem: „Acestea sunt slăbiciunile mele şi le duc la Isus”. Biruinţă înseamnă a câştiga anumite victorii de către Noua Creatură asupra slăbiciunilor care ne înconjoară precum şi asupra încălcărilor. Numai cei care se străduiesc vor fi încununaţi şi recunoscuţi de Domnul ca biruitori. Şi biruinţa lor va fi, nu a lor, ci a harului lui Dumnezeu şi a ajutorului Marelui Avocat. 1 Ioan 5:4.

DREPTUL NOII CREATURI LA VIAŢĂ

De când devenim Noi Creaturi în Cristos, ni se dă un drept de viaţă pe plan spiritual, aşa cum lui Adam când a fost creat i s-a dat un drept de viaţă pe plan uman. Dar aşa cum el şi-a pierdut acel drept de viaţă prin neascultare de Dumnezeu, tot aşa noi, ca Noi Creaturi, dacă păcătuim cu voia, vom pierde acel drept de a trăi şi nu mai putem fi răscumpăraţi din nou, căci „Hristos ... nu mai moare” (Rom. 6:9). Cei care cu adevărat acceptă propunerea lui Dumnezeu aşa cum este arătată, se consacră din inimă, aceia au trecut de la moarte la viaţă şi apostolul spune că sunt vii.

Acel drept de viaţă, conform mărturiei divine, este o chestiune foarte diferită de orice am avut înainte. Înainte am avut un drept de a muri. De când am devenit Noi Creaturi avem un drept de a trăi, dacă nu facem vreun pas potrivnic. Prin urmare, cu Biserica este un lucru foarte diferit de cel care este cu omenirea. Lumea va câştiga dreptul la viaţă sub ocaziile oferite în timpul domniei de o mie de ani a lui Cristos. Noi avem acel drept de a trăi acum. „Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:3). Oamenii pot ucide corpul, dar nici un om nu ne poate lua dreptul de a trăi. Viaţa noastră veşnică a început deja într-un sens. Noi suntem în încercare acum, şi dacă trecem prin încercare cu succes, vom poseda pentru totdeauna dreptul la viaţă.

Cu lumea nu este aşa. Nu există nici o prevedere prin care lumea să aibă dreptul la viaţă. „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” (Apoc. 20:5). Prin urmare, Biserica primeşte viaţă veşnică cel puţin cu o mie de ani înainte ca lumii să i se dea dreptul la viaţă veşnică; este a noastră acum şi pentru totdeauna dacă continuăm credincioşi până la moarte. Toată omenirea va fi trezită din mormânt, dar noi nu ştim ce proporţie din ea va primi viaţă veşnică. Sperăm că mulţi vor obţine. Dar există o diferenţă între a avea şi a spera. Noi avem drept la viaţă pentru că suntem în Cristos; pentru că Tatăl aşa a decretat pentru noi.

MOARTEA VOINŢEI UMANE LA CONSACRARE

La consacrarea noastră, vechea natură moare în sensul că voinţa veche moare. Voinţa veche, în Scripturi numită „omul cel vechi” (Col. 3:9, 10), este socotită moartă la consacrarea noastră. Dar aceasta nu este moartea reală; şi prin urmare exi­stă o continuă omorâre până la moartea reală. Apostolul spune: „În fiecare zi sunt în primejdie de moarte” (1 Cor. 15:31). El a renunţat la vechea voinţă. Corpul de carne care aparţinea vechii creaturi şi care fusese socotit mort de la consacrare, n-a fost mort în realitate. El nu numai că a fost socotit viu ca Nouă Creatură, dar corpul de carne a fost socotit a fi corpul său până când în providenţa lui Dumnezeu, prin puterea Primei Învieri, va fi îmbrăcat cu noul său corp. Prin urmare, carnea sa este carnea Noii Creaturi şi corpul său aparţine Noii Creaturi.

Noua Creatură este răspunzătoare pentru corpul de carne, iar slăbiciunile vechii creaturi sunt puse pe seama Noii Creaturi. Există un aranjament însă, prin care Noua Creatură poate avea atribuirea meritului lui Cristos pentru slăbiciunile moştenite. Astfel sf. Pavel îndeamnă Biserica să meargă cu îndrăzneală la Tronul Harului, ca să obţină milă acolo pentru neajunsurile vieţii zilnice. Evrei 4:16.

MOARTEA CORPULUI UMAN

Noua Creatură nu moare niciodată, numai dacă aceasta îşi pierde dreptul la viaţă şi merge în Moartea a Doua. Ceea ce moare este corpul uman care a fost consacrat spre moarte, dar care i-a fost împrumutat Noii Creaturi pentru a fi folosit, să zicem aşa. Dumnezeu le dă Noilor Creaturi corpuri noi la Prima Înviere.

Vorbind despre Întâia Înviere, sf. Ioan spune: „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Această declaraţie este satisfăcătoare pentru poporul Domnului, pentru că deşi ar putea fi curioşi, şi nu în mod nepotrivit, să cunoască pe deplin amănuntele cu privire la corpurile spirituale — formă, mărime, elemente etc., — ei îşi pot foarte bine imagina că noile condiţii vor fi atât de diferite de condiţiile prezente, încât este peste puterea minţii umane să înţeleagă, indiferent cât de amănunţită ar fi descrierea făcută. Dar toată chestiunea este rezolvată cu asigurarea că Biserica va fi asemenea Domnului ei, şi Îl va vedea — nu cum a fost El în zilele umilirii Sale, Omul Isus Cristos, nici cum S-a arătat ucenicilor după înviere, îmbrăcat în carne sub diferite forme, cu diferite veşminte — ci Îl va vedea „aşa cum este”, Îi va vedea slava şi va fi ca El, împărtăşindu-I slava.