Tabernacolul - Capitolul IV
MAREA ZI A ISPĂȘIRII
Leviticul 16:3-33
Rânduiala tipului și semnificațiile lui antitipice — Vițelul — Preotul — Intrarea în încăperile sfinte cu sânge — Tămâia, mirosul plăcut și cel urât — Intrarea în Sfânta Sfintelor — Țapul Domnului — Țapul de trimis — Binecuvântarea poporului
89. Ziua Ispășirii, ca tip, trebuie considerată separat de celelalte tipuri ale Tabernacolului și totuși ca o parte a lor și în legătură cu ele. Într-adevăr, fiecare din aceste tipuri sunt tablouri separate, ca să spunem așa; fiecare își are subiectul său propriu și învață lecțiile sale proprii și totuși toate sunt în acord — piese ale aceleași galerii și armonioase ca opera aceluiași mare Artist. În toate acestea noi trebuie să căutăm în primul rând Capul și apoi Corpul Său, sub-preoții, Biserica.
90. Pentru a înțelege însemnătatea Zilei Ispășirii și opera ei, trebuie să recunoaștem că în timp ce Domnul Isus, personal, este Preotul Șef pentru sub-preoțimea Sa, Biserica Evanghelică, „Corpul Său”, totuși, într-un sens mai deplin și mai complet, El este Capul și noi suntem membrele corpului Marelui Preot al lumii. Exact așa, Aaron a fost șef peste sub-preoțimea sa, în timp ce, de fapt, în înțelesul general și potrivit și reprezentân-du-i pe sub-preoți, el era orânduit să slujească în calitate de Mare Preot „pentru tot poporul” lui Israel — care repre-zintă în mod tipic întreaga omenire doritoare să aibă ispășire făcută pentru păcate și să se întoarcă la favoare și ascultare divină.
91. Precum consacrarea preoțimii antitipice îi cuprinde pe toți membrii Corpului și cere toată Vârsta Evanghelică pentru a se completa, așa este și cu jertfa pentru păcat sau sacrificiul ispășirii: a început cu Capul, iar noi, membrele Corpului Său, împlinim ce lipsește suferințelor lui Hristos. Și aceste suferințe cer toată Vârsta Evanghelică pentru a se completa (1 Pet. 4:13; Rom. 8:17; 2 Cor. 1:7; 4:10; Filip. 3:10; Col. 1:24; 2 Tim. 2:12; 1 Pet. 5:1,10).
92. „Ziua Ispășirii”, care în tip era numai o zi de 24 de ore, în antitip vedem că este întreaga Vârstă Evanghelică. Cu terminarea ei sacrificiul încetează, gloria și binecuvântarea încep, iar Marele Preot al lumii (Isus și Mireasa Lui, făcuți una, Cap și membre — complet) va sta încoronat ca Rege și Preot după rânduiala lui Melhisedec, un Rege al Păcii — un Preot pe tronul Lui (Evr. 5:10).
93. Atunci El va sta în fața lumii (se va manifesta, va fi recunoscut, dar nu va fi văzut cu ochii naturali) nu numai ca Rege și Preot, ci și ca marele Profet — „Domnul, Dumnezeul vostru vă va ridica dintre frații voștri un proroc ca mine (ca Moise)...și oricine nu va asculta de prorocul acela, va fi nimicit cu desăvârșire din mijlocul norodului”. Când, în timpul Mileniului, sub conducerea și învățătura acestui mare Profet, Preot și Rege, omenirea va fi adusă la cunoștință și capacitate desăvârșită, se va cere ascultare desăvârșită și toți acei care nu o vor da vor fi tăiați de la viață, fără nici o speranță viitoare — a doua moarte (Fapt. 3:22,23).
94. La sfârșitul Vârstei Iudaice, Isus s-a oferit individual lui Israel ca profet, preot și rege, tipificând sau ilustrând oferirea întregului Corp, a Hristosului complet și glorificat, întregii lumi. Ca profet El i-a învățat, ca preot „s-a adus jertfă pe Sine Însuși” (Evr. 7:27), iar ca rege a intrat călare în cetatea lor, la încheierea misiunii Sale. Dar ei nu L-au primit în nici una din aceste funcții. În timpul Vârstei Evanghelice, Biserica sau Corpul Său L-a recunoscut ca „un Învățător venit de la Dumnezeu” — Marele Profet, ca „Marele Preot al mărturisirii noastre” și ca Regele de drept. Totuși, Cuvântul lui Dumnezeu învață că El trebuie să fie acceptat nu numai de către Biserică, ci El (împreună cu Corpul Său, Biserica) va fi Profetul pentru tot poporul, Preotul pentru tot poporul și Regele „peste toate semințiile, popoarele și limbile ”; „Domn al tuturor”, Preot al tuturor și Profet sau Învățător al tuturor.
95. Am văzut că în consacrarea preoților tipici Aaron și fiii săi reprezentau pe Domnul nostru Isus și Corpul Său ca și „creaturi noi” și un vițel reprezenta umanitatea lor. În tipul ce va fi analizat acum, aflăm că Aaron singur reprezenta pe Unsul întreg (Cap și Corp), iar cele două sacrificii diferite, un vițel și un țap, sunt întrebuințate aici pentru a reprezenta separarea, și totuși asemănarea în suferințe, dintre Corp și Capul lui, ca „jertfa pentru păcat”.
ÎNTÂIA JERTFĂ A ZILEI DE ISPĂȘIRE, VIȚELUL
96. Vițelul îl reprezenta pe Isus la vârsta de treizeci de ani — OMUL perfect care s-a dat pe sine și a murit pentru noi. Marele Preot, după cum am văzut deja, reprezenta „noua” natură a lui Isus, Capul uns și toți membrii Corpului Său, cunoscut de Dumnezeu dinainte. Deosebirea făcută aici între creatura omenească și cea „nouă” trebuie bine înțeleasă și ținută în minte*. „Omul Isus Hristos care s-a dat pe Sine Însuși” la vârsta de treizeci de ani, a fost cel ce mai întâi a fost bogat (de o natură mai înaltă), dar pentru noi a devenit sărac. Aceasta înseamnă că El a devenit om ca să poată da pentru omenire unica răscumpărare posibilă — viața unui om perfect (1 Cor. 15:21); (1 Tim. 2:6; Tit 2:14 — n. e.).
* Vezi Studii în Scripturi, VoI I, cap. 10 și Vol. II pag. 135
97. Deoarece pedeapsa pentru păcatul omului era moartea, era necesar ca Mântuitorul nostru să devină om, să fie „făcut carne”, altfel El n-ar fi putut răscumpăra omenirea. Un om a păcătuit și pedeapsa a fost moartea. Dacă Domnul nostru voia să plătească pedeapsa, era esențial ca El să aibă aceeași natură (dar nepătat, despărțit de păcat și de rasa păcătoșilor) și să moară ca înlocuitorul lui Adam, altfel omenirea nu putea fi eliberată niciodată din moarte. În scopul acesta omul Isus a jertfit „tot ce avea” — gloria ca om perfect, onoarea care o putea avea ca om perfect, și, în sfârșit, viața ca om perfect. Acestea erau tot ce avea El (cu excepția făgăduinței lui Dumnezeu privind o natură nouă și a speranței născute din această făgăduință), pentru că El își schimbase ființa sau existența spirituală cu cea omenească, pe care a făcut-o „jertfă pentru păcat” și care era tipificată prin vițelul jertfit în „Ziua Ispășirii” (Ioan 1:14; Is. 53:10).
98. Dar, deoarece „omul Isus Hristos” s-a dat pe sine ca PREȚUL RĂSCUMPĂRĂRII noastre, înseamnă că El nu poate fi restabilit la acea umanitate pe care a dat-o. Dacă ar lua înapoi prețul răscumpărării, noi cei răscumpărați am cădea iarăși sub condamnarea la moarte. Dar, mulțumită lui Dumnezeu, jertfa Lui rămâne pentru totdeauna, ca să putem fi pentru totdeauna liberi de vina lui Adam și de pedeapsa cu moartea. Prin urmare, dacă Tatăl i-ar da cândva lui Isus vreo onoare, mărire sau viață ca răsplată pentru ascultarea Sa până la moarte, aceasta trebuie să fie o glorie, o cinste și o viață pe un alt plan de existență decât cea umană.
99. Acesta a fost scopul pe care l-a avut Iehova pentru Isus, adică să-L înalțe mai presus de planul uman și deasupra condiției Sale preumane, deasupra tuturor îngerilor, domniilor și stăpânirilor, la dreapta Sa (condiția de favoare principală, primul după Iehova) și să-L facă părtaș al nemuririi — al naturii divine. Pentru acestea și pentru alte bucurii promise, Isus „a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr. 12:2; Filip. 2:9; Evr. 1:3,4).
100. Natura nouă, pe care Domnul nostru a primit-o în locul naturii umane și ca răsplată pentru jertfirea ei, este tipificată aici prin Preot. Deși este adevărat că jertfirea naturii umane n-a fost sfârșită până la cruce, și că răsplata, natura divină, n-a fost pe deplin primită până la înviere, trei zile mai târziu, totuși, în socoteala lui Dumnezeu — după cum se arată în acest tip — moartea lui Isus (vițelul) a fost socotită completă când Isus s-a prezentat pe Sine Însuși ca sacrificiu viu, simbolizându-și moartea prin botez. Atunci El Însuși s-a considerat mort — mort față de toate scopurile omenești, față de speranțele la glorie, onoare sau viață umană — în același sens în care noi, urmașii Săi, suntem îndemnați să ne socotim noi înșine morți cu adevărat față de lume, dar vii ca și creaturi noi pentru Dumnezeu (Rom. 6:11).
101. Această acceptare a jertfei lui Isus de către Iehova, la timpul consacrării Sale, ca și cum ar fi fost terminată iar El ar fi fost mort cu adevărat, a fost arătată prin ungerea cu Spiritul Sfânt — „arvuna” sau garanția a ceea ce El va primi când moartea va avea loc în realitate.
102. Considerând astfel, vedem că moartea vițelului a tipificat faptul că Isus s-a oferit pe Sine Însuși când s-a consacrat. Aceasta este în armonie cu afirmația apostolului cu privire la consacrarea sau prezentarea lui Isus ca jertfă. El citează profeția, zicând: „Iată-Mă, (în sulul cărții (Scripturii) este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule” — să mor și să răscumpăr pe mulți. Acolo, după cum zice scriitorul inspirat, „El desființează astfel pe cele dintâi (adică a înlăturat sacrificiile tipice), ca să pună în loc (sau să împlinească) pe a doua” — (antitipul, sacrificiul real pentru păcate) (Evr. 10:7,9,14).
103. Da, acolo a avut loc înjunghierea jertfei pentru păcat, tipificată prin vițel, iar cei trei ani și jumătate de serviciu ai lui Isus au arătat că toată voința Lui umană a fost moartă și trupul Său uman a fost socotit astfel din momentul consacrării.
104. Unsul Isus, umplut cu Spiritul Sfânt în momentul botezului Său, a fost „creatura nouă” divină (cu toate că nu desăvârșit ca și creatură divină, până la înviere) și El a susținut întotdeauna această relație, spunând: „Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine (ca și om); ci Tatăl, care locuiește în Mine (prin Spiritul Său), El face aceste lucrări ale Lui”. „Cuvântul, pe care-l auziți, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis.” (Ioan 14:10,24). „Facă-se nu voia Mea (ca om), ci a Ta (Părinte — divină)” în și cu acest „vas pământesc” consacrat spre moarte (Luc. 22:42).
105. Vițelul a fost înjunghiat în „Curte”, care, după cum am văzut, a tipificat condiția credinței în Dumnezeu și a armoniei cu El, cea mai înaltă realizare a cărnii, a naturii umane. Isus a fost în această condiție, un om perfect, când S-a oferit pe Sine însuși (vițelul, în tip) lui Dumnezeu.
106. Să ținem minte aceste deosebiri în timp ce examinăm cu grijă opera Zilei de Ispășire tipică, pentru ca să putem înțelege mai clar realitățile antitipice. Aaron a fost spălat, pentru ca el să reprezinte în mod potrivit puritatea și nevinovăția „creaturii noi” — a Capului și membrilor Corpului Său („Nici unul care a fost conceput de Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânța Lui rămâne în el și nu poate păcătui, pentru că a fost conceput de Dumnezeu” — 1 Ioan 3:9, Diaglott). Creatura nouă nu poate păcătui și datoria ei este să vegheze întruna asupra naturii vechi, socotită moartă, ca nu cumva să reînvie. Pentru că, dacă voința veche împarte conducerea cu cea nouă, înseamnă că cea veche nu este moartă și cea nouă nu este „biruitoare”. Iar un triumf al celei vechi ar însemna moartea „creaturii noi” — „moartea a doua”.
107. Pentru serviciul „Zilei de Ispășire” Aaron nu era îmbrăcat în obișnuitele sale veșminte „de glorie și frumusețe”, ci în haine de sacrificiu, în hainele din pânză de in subțire, simboluri ale purității — dreptatea sfinților. Mantia de in subțire era o arvună a mantiei glorioase ce urma; „brâul de in” îl înfățișa ca pe un servitor, deși nu așa de puternic ca și la încheierea „Zilei de Ispășire”, când era încins cu brâul efodului; mitra din pânză de in, fiind la fel cu cea care aparținea veșmintelor glorioase, proclama dreptatea desăvârșită a Capului nostru în timpul sacrificiului precum și după aceea. Astfel, Marele Preot antitipic, cel cu minte divină, cel conceput de Spirit, deși nu era încă născut din Spirit, era gata și capabil să îndeplinească sacrificiul ispășirii la prima venire, și a pornit să-l facă, așa cum a fost tipificat prin Aaron.
108. „Iată cum să intre Aaron în sfântul locaș (Sfânta și Sfânta Sfintelor): cu un vițel pentru jertfa pentru păcat și un berbec pentru arderea de tot...Aaron să-și aducă vițelul lui (care îl reprezintă pe el însuși) pentru jertfa pentru păcat și să facă ispășire pentru el (membrele corpului său — sub-preoții) și pentru casa lui (toți credincioșii, toată „casa credinței” — leviții)...Să-și înjunghie vițelul pentru jertfa lui pentru păcat (care-l reprezintă pe el). Să ia o cădelniță plină cu cărbuni aprinși de pe altarul dinaintea Domnului și doi pumni de tămâie aromată pisată mărunt (pulbere); să ducă aceste lucruri dincolo de perdea (primul văl sau „ușă”); să pună tămâia pe foc înaintea Domnului (cădelnița cu cărbuni aprinși era așezată deasupra altarului de aur din „Sfânta”, iar tămâia fărâmițată treptat peste ei producea un fum plăcut parfumat) pentru ca norul de fum de tămâie (intrând în spatele vălului al doilea) să acopere capacul ispășirii care este peste (acoperă) mărturie (Legea), ca să nu moară” — (călcând aceste condiții, singurele prin care putea veni acceptabil în prezența divină — Lev. 16:3,6,11-13 — Cornilescu rev.).
109. Uitându-ne prin tip la antitip să comparăm acum pas cu pas faptele lui Isus cu acest tablou profetic al lucrării Sale. Când omul Isus Hristos s-a consacrat pe Sine Însuși, El imediat, ca nouă creatură concepută de Spiritul Sfânt, a luat viața Sa umană sacrificată (sângele vițelului) spre a o prezenta înaintea lui Dumnezeu ca prețul de răscumpărare „pentru păcatele noastre, și nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi” (1 Ioan 2:2 — n. e.). Conceput de Spirit El nu mai era în condiția reprezentată de „Curte”, ci în „Sfânta” întâi, unde trebuia să zăbovească și să-și aducă tămâia pe focul încercărilor — El trebuia să-și dovedească loialitatea față de Dumnezeu și dreptate prin lucrurile pe care le-a suferit, ca un Fiu conceput, înainte de a intra în „Sfânta Sfintelor”, condiția spirituală perfectă (Evr. 5:8).
110. Marele Preot a luat cu sine (odată cu sângele) foc de pe altar și amândouă mâinile pline cu tămâie aromată, pentru a produce mirosul; asemănător, îndeplinirea angajamentului solemn de consacrare al Domnului nostru Isus, în decursul a trei ani și jumătate cât a durat serviciul Său, a fost un parfum aromat și acceptabil Tatălui, dovedind în același timp caracterul complet al consacrării și perfecțiunea sacrificiului Său. Tămâia aromată bătută mărunt a reprezentat perfecțiunea Omului Isus. Focul de pe „altarul de aramă” reprezenta încercările la care El a fost supus iar faptul că acest foc era dus de preot însemna că Domnul nostru, prin cursul lui de credincioșie, trebuia să-și atragă persecuții asupra Sa. Și când perfecțiunea ființei Sale (tămâia) a venit în contact cu încercările vieții (focul), El a dovedit o perfectă supunere față de voința divină — un parfum plăcut. Astfel se arată ispitirea Lui în toate privințele, dar fără de păcat. Precum toată tămâia trebuia consumată pe foc, tot așa El și-a predat totul în ascultare. Amândouă „mâinile pline”, pe care le-a oferit preotul, reprezintă astfel capacitatea și putința deplină a dreptății Domnului nostru — cerute și predate.
111. Dar, în timp ce Isus, ca o „creatură nouă”, se afla astfel în „Sfânta”, bucurându-se de lumina sfeșnicului de aur, hrănindu-se cu pâinea adevărului și aducând tămâie acceptabilă lui Iehova, să privim în „Curte” și chiar mai în afară, dincolo de „tabără”, și să vedem un alt lucru care progresa în același timp. Ultima dată am văzut vițelul mort, în „Curte”, care reprezenta pe Omul Isus consacrat la vârsta de treizeci de ani, la botezul Său. Grăsimea lui era pusă pe „altarul de aramă” împreună cu rinichii și diferite organe producătoare de viață. Ele ardeau cu furie pentru că un vițel are multă grăsime. Un nor de fum, numit „un miros plăcut pentru Dumnezeu”, se ridica în văzul tuturor celor care se aflau în „Curte”, leviții — casa credinței, credincioșii.
112. Aceasta reprezintă cum a fost văzut sacrificiul lui Isus de oamenii credincioși. Ei au văzut devotamentul, sacrificiul de sine, zelul iubitor (grăsimea), care se înălțau la Dumnezeu ca o jertfă plăcută și acceptabilă în decursul celor trei ani și jumătate de serviciu ai Domnului. Ei știau bine că în fața Tatălui El a fost întotdeauna plăcut. Ei știau, din ceea ce au văzut petrecându-se în „Curte” (în carne), că El era acceptabil, cu toate că nu puteau să vadă sacrificiul în măreția și perfecțiunea lui deplină, așa cum a apărut în ochii lui Iehova (în „Sfânta”), o tămâie aromată pe „altarul de aur”.
113. În timp ce aceste două focuri ardeau (în „Curte” grăsimea și în „Sfânta” tămâia, iar parfumurile lor se înălțau în același timp), mai era un alt foc „afară din tabără”. Acolo era distrus trupul de carne (vers. 27). Aceasta reprezintă lucrarea lui Isus, așa cum este văzută de lume. Acestora li se pare o nebunie ca El să-și cheltuiască viața în sacrificiu. Ei nu văd necesitatea jertfei ca preț de răscumpărare a omului, nici spiritul supunerii care l-a îndemnat să o facă, așa cum Tatăl le-a văzut. Ei nu văd perfecțiunea iubirii și tăgăduirii de sine a Domnului nostru, așa cum le văd credincioșii (din starea „Curții”). Nu, ei n-au văzut în El, nici pe vremea Lui și nici de atunci încoace, pe eroul și conducătorul lor ideal. Ei au observat mai ales acele elemente ale caracterului Său pe care le-au disprețuit, ca slabe, nefiind în stare să-L iubească și să-L admire. Pentru aceștia sacrificiul Lui a fost și este ofensator, disprețuit: El a fost disprețuit și respins de oameni și, cum s-ar zice, ei au roșit și și-au ascuns fețele de Dânsul, așa cum în tip israeliții se întorceau dezgustați de mirosul urât al hoiturilor care ardeau.
114. Vedem, prin urmare, în ce mod viața lui Isus, în timpul celor trei ani și jumătate, a îndeplinit toate aceste trei tablouri: sacrificiul umanității Sale perfecte a fost în ochii oamenilor un lucru nebunesc și dezgustător; în ochii celor credincioși un sacrificiu acceptabil lui Dumnezeu, iar în ochii lui Iehova „o tămâie aromată”. Toate acestea s-au sfârșit în același timp — la cruce. Vițelul a fost lichidat în întregime, grăsimea consumată complet și tămâia toată oferită atunci când Isus a exclamat „S-a sfârșit!” și a murit. Astfel Omul Isus Hristos S-a dat pe Sine Însuși ca răscumpărare pentru toți.
115. Fumul tămâiei de pe „altarul de aur” intrând înaintea Lui și fiind satisfăcător, Marele Preot trecea pe sub al doilea „Văl” în „Sfânta Sfintelor”. Așa a fost și cu Isus: după ce a adus timp de trei ani și jumătate o tămâie acceptabilă în „Sfânta”, starea consacrării și conceperii de Spirit, El a trecut dincolo de „al doilea Văl”, moartea. Timp de trei zile El a fost sub „Văl”, în moarte, apoi a înviat în perfecțiunea naturii divine mai presus de carne, dincolo de Văl, „întipărirea ființei Tatălui”. El „a fost omorât în trup, dar înviat (făcut viu) în duh”; „semănat trup firesc (uman) și înviat trup duhovnicesc”. Astfel, Domnul nostru a atins condiția „Prea Sfântă”, perfecțiunea ființei spirituale, la învierea Sa (1 Pet. 3:18; 1 Cor. 15:44).
116. Următorul lucru pe care El l-a făcut a fost prezentarea sângelui ispășirii (vers. 14) — prețul răscumpărării noastre — lui Dumnezeu, deoarece „voi ați fost răscumpărați...cu sângele scump (viața jertfită) a lui Hristos” (1 Pet. 1:18,19). Preotul, în prezența lui Iehova, care era reprezentată prin lumina șechină ce se afla între heruvimi pe „capacul ispășirii”, stropea sau prezenta lui Iehova sângele, stropindu-l pe și înaintea capacului ispășirii. Așa și Domnul nostru Isus, după patruzeci de zile S-a înălțat la cer „ca să se înfățișeze PENTRU NOI înaintea lui Dumnezeu”, prezentând în folosul nostru și ca preț al răscumpărării noastre valoarea și meritul sacrificiului tocmai sfârșit la Calvar (Evr. 9:24).
AL DOILEA SACRIFICIU AL ZILEI DE ISPĂȘIRE, ȚAPUL DOMNULUI
117. Îl vom lăsa acum pe Marele Preot înaintea „capacului ispășirii” și vom ieși în Curte, ca să vedem o altă lucrare. Cităm:
118. „Să ia, de la adunarea fiilor lui Israel, doi țapi pentru jertfa pentru păcat...Să ia cei doi țapi și să-i pună înaintea Domnului, la ușa cortului întâlnirii. Aaron să arunce sorți pentru cei doi țapi: un sorț pentru Domnul și un sorț pentru Azazel. Aaron să ia țapul care a ieșit la sorți pentru Domnul și să-l aducă jertfă pentru păcat. Iar țapul care a ieșit la sorți pentru Azazel, să fie pus viu înaintea Domnului, ca să facă ispășire pe el, și să i se dea drumul în pustie, ca Azazel”* (Lev. 16:5-10 — Cornilescu rev.).
* Azazel = țapul izgonit, țapul ispășitor (traducerea Cornilescu revizuită -- n. e.)
119. Acești doi țapi, luați de la Israel și aduși în „Curte”, tipificau sau reprezentau pe toți cei care, venind din lume și acceptând răscumpărarea lui Isus, își consacrează cu totul viața, chiar până la moarte, pentru serviciul lui Dumnezeu, în timpul acestei Vârste Evanghelice. Luați mai întâi din „Tabără” sau condiția lumii, „păcătoși ca și alții”, ei au fost aduși în „Curte”, condiția credinței sau îndreptățirii. Acolo ei se prezintă pe ei înșiși înaintea Domnului (reprezentați prin țapii de la ușa Tabernacolului), dorind să devină morți împreună cu Răscumpărătorul lor Isus Hristos, ca ființe umane, și să intre în condițiile cerești sau spirituale, cum a intrat El: mai întâi în condiția conceperii de spirit a minții spirituale și apoi în condiția nașterii de spirit a trupului spiritual — reprezentate prin „Sfânta” și respectiv „Sfânta Sfintelor”.
120. Învățătorul nostru spune, însă, că nu toți cei care zic: „Doamne! Doamne!” vor intra în Împărăție. Așa și acest tip arată că sunt unii care zic: „Doamne, iată, eu jertfesc toate ale mele” și de fapt promit mai mult decât sunt dispuși să îndeplinească. Ei nu știu ce promit sau câtă tăgăduire de sine îi costă să ia crucea în fiecare zi și să meargă pe urmele Omului Isus (vițelul) — „Să ieșim dar afară din tabără la El (la desconsiderarea și distrugerea totală a speranțelor omenești) și să suferim ocara Lui” (Evr. 13:13).
121. În acest tip, al celor doi țapi, sunt reprezentate ambele clase ale acelora care fac legământ să moară cu Hristos: cei care într-adevăr merg pe urmele Lui, așa cum ne-a lăsat El exemplu, și cei care „prin frica morții”, (acesteia) sunt „supuși robiei toată viața lor” (Evr. 2:15). Prima clasă este „țapul Domnului”, cealaltă, „țapul de trimis”. Ambele aceste clase ale țapilor, după cum vom vedea, vor avea o parte în lucrarea împăcării — în adu-cerea lumii în armonie deplină cu Dumnezeu și cu Legea Sa, când această „Zi a Ispășirii”, Vârsta Evanghelică, este sfârșită. Dar numai cei din clasa dintâi, „țapul Domnului”, care urmează Conducătorul, sunt o parte din „jertfa pentru păcat” și în cele din urmă membri ai Corpului Său glorificat.
122. Aruncarea sorților ca să se vadă care țap va fi „țapul Domnului” și care va fi cel „de trimis”, arăta că Dumnezeu nu alege care dintre cei ce se prezintă pe sine vor câștiga premiul. Aceasta arăta că Dumnezeu nu hotărăște în mod arbitrar care dintre cei consacrați vor deveni părtași ai naturii divine și moștenitori împreună cu Hristos Domnul nostru și care nu. Cei ce suferă cu El vor și domni împreună cu El; cei ce au succes în evitarea încercărilor înfocate, printr-o comportare compromițătoare, pierd și comoștenirea în glorie (Rom. 8:17).
123. Fiecare credincios, fiecare îndreptățit (levit) din „Curte”, care se prezintă pe sine însuși în decursul Zilei de Ispășire, Vârsta Evanghelică, este acceptabil ca sacrificiu — acum este timpul acceptabil. Acela care-și ține legământul și îndeplinește sacrificiul este tipic reprezentat prin „țapul Domnului”. Cei care nu se predau pe ei înșiși ca sacrificii de bună voie, „iubind lumea prezentă”, sunt reprezentați prin „țapul de trimis”.
124. Să ne întoarcem la Marele Preot: după ce a stropit „capacul ispășirii” (literal, Împăciuitorul, locul unde se făcea ispășirea) de șapte ori (perfect) cu sângele vițelului, „să înjunghie țapul adus ca jertfă pentru păcat pentru popor și să-i ducă sângele dincolo de perdea. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele vițelului, să-l stropească spre capacul ispășirii și înaintea capacului ispășirii” (vers. 15 — Cornilescu rev.). Într-un cuvânt, tot ce s-a făcut cu vițelul a fost repetat cu „țapul Domnului”. El a fost înjunghiat de același Mare Preot, sângele lui a fost stropit exact la fel; grăsimea lui etc. se ardeau de asemenea pe altarul din „Curte”. (Este vrednic de notat că în timp ce un vițel de primă calitate este totdeauna foarte gras, un țap este un animal foarte slab. Tot așa și Domnul nostru Isus, fiind reprezentat de vițel, a avut o mare abundență de grăsime, de zel și iubire pentru jertfirea Sa, în timp ce urmașii Săi, reprezentați de țap, sunt slabi în comparație cu El). Trupul „țapului Domnului” era ars în același fel ca și cel al vițelului — „afară din tabără”.
125. Apostolul Pavel explică faptul că numai acele animale care serveau ca jertfă pentru păcat se ardeau afară din tabără. Și apoi adaugă: „Să ieșim dar afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui” (Evr. 13:11-13; Cornilescu rev.). Ni se dă astfel o dovadă de netăgăduit nu numai că urmașii lui Isus sunt reprezentați de acest „țap al Domnului”, ci și că sacrificiul lor, socotit împreună cu al Capului lor, Isus, formează o parte din jertfa pentru păcat a lumii. „Batjocurile celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra mea” (Ps. 69:9 — Cornilescu rev.).
126. Cum este cu vițelul, așa este și cu țapul în jertfa pentru păcat: arderea afară din tabără reprezintă disprețul cu care urma să fie privită jertfa de către cei din afara „taberei” — care nu sunt în relație de legământ cu Dumnezeu — necredincioșii. (1) Cei care recunosc sa-crificiul corpului lui Hristos din punctul de vedere divin, ca o tămâie aromată pentru Dumnezeu, intrând chiar până la „capacul ispășirii”, sunt doar puțini — numai aceia care sunt ei înșiși în „Sfânta” — care stau „în locurile cerești, în Hristos Isus”. (2) Cei care recunosc sa-crificiile sfinților, reprezentate prin grăsimea „țapului Domnului”, al jertfei pentru păcat de pe altarul de aramă, și care își dau seama că tăgăduirile lor de sine sunt plăcute lui Dumnezeu, sunt în număr mai mare — toți cei care ocupă condiția de îndreptățire a „Curții” — „casa credinței”. (3) Ceilalți, din afara taberei, care văd pe acești sacrificatori și tăgăduirea lor de sine numai ca o consumare a „gunoaielor și lepădăturilor pământului”, sunt o clasă care este departe de Dumnezeu — sunt „vrăjmașii Lui prin fapte rele”. Ei sunt cei despre care a prezis Domnul nostru, „. . . din pricina Mea...vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră!” (Mat. 5:11 — n. e.).
127. Ce lecții ne transmit aceste lucruri? Că atâta vreme cât noi înșine suntem sacrificatori adevărați în „Sfânta” sau membri adevărați în „casa credinței”, în „Curte”, nu vom fi defăimători ai nici unuia din cei care sunt sacrificatori adevărați în timpul prezent. Nu vom fi nici orbiți de răutate, ură, invidie sau ceartă — așa încât să fim incapabili să vedem sacrificiile pe care Dumnezeu le acceptă. Ce vom zice, deci, despre cei care odată erau „frați”, părtași la aceleași sacrificii și jertfitori la același „altar de aur” și membri ai ordinului preoțimii împărătești, care devin atât de schimbați, atât de stăpâniți de un spirit împotrivitor, încât pot vorbi rău neîncetat despre confrații lor preoți! Trebuie, desigur, să ne „temem” pentru ei (Evr. 4:1), că au părăsit „Sfânta” și „Curtea” și au ieșit în afara oricărei relații cu Dumnezeu — în „întunericul de afară”. Ar trebui să facem tot posibilul să-i recâștigăm (Iac. 5:20), dar sub nici un considerent nu trebuie să părăsim „Sfânta” pentru a răsplăti rău pentru rău sau defăimare pentru defăimare. Nu, toți cei care doresc să fie sub-preoți credincioși trebuie să meargă pe urmele Marelui Preot, să-și iubească dușmanii și să facă bine celor care îi persecută. Ei trebuie să-l imite pe Cel care, atunci „când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri, când era chinuit nu amenința, ci se supunea dreptului Judecător” (1 Pet. 2:23).
128. Țapul Domnului i-a reprezentat pe toți cei din „turma mică” de urmași credincioși ai Domnului. Ei toți sunt la fel; toți vin pe aceeași „cale îngustă";, astfel că ceea ce este adevărat despre corporația lor, ca întreg, este adevărat despre fiecare din ei. De aceea, „țapul Domnului” a tipificat pe fiecare dintre ei și sacrificiul său, cu deosebirea că întregul trebuie să fie completat și sacrificiul tuturor trebuie să fie terminat înainte ca „sângele țapului” (care reprezenta întreg Corpul lui Hristos) să fie prezentat pe „capacul ispășirii”.
129. Sângele stropit pe și înaintea „capacului ispășirii” era în forma unei cruci, cu vârful sau capul crucii pe „capacul ispășirii”. Acest lucru este arătat în următoarea descriere: „să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispășirii, spre răsărit (spre Văl)...și înaintea (cruciș, în fața) capacului ispășirii”. Astfel s-au completat jertfele pentru păcatele lui Israel — vițelul pentru sub-preoți, corpul Marelui Preot, și pentru leviți, „casa credinței” din vârsta prezentă; țapul „pentru popor”, Israel — tipul întregii omeniri, care prin cunoștința și posibilitățile viitorului va deveni poporul lui Dumnezeu.
130. Astfel, vedem limpede că întreagă această Vârstă Evanghelică este o vârstă de suferință și moarte pentru cei care-și sacrifică natura umană, pământească, pentru a deveni părtași la cea spirituală, cerească. Îndată ce sa-crificiul lui Isus pentru „Corpul” și „casa” Sa a fost complet și prezentat înaintea Tatălui, după înălțarea Sa, a fost trimisă dovada că sacrificiul Său a fost acceptat de Tatăl — botezul cu Spiritul Sfânt din ziua Cincizecimii asupra reprezentanților Bisericii Sale, Corpul Său și casa Sa. Acolo ungerea Sa, Spiritul Sfânt (simbolizat prin uleiul sfânt al ungerii), s-a coborât asupra Bisericii și de atunci continuă să curgă în jos peste toți membrii vii ai Corpului Marelui Preot și nu este nevoie să se mai repete, pentru că oricine s-a scufundat în Hristos, ca un membru al Corpului Său, s-a scufundat prin aceasta în Spiritul Său Sfânt, spiritul care însuflețește pe fiecare membru al acestui Corp.
131. Această distribuire a Spiritului Sfânt a fost semnul din partea lui Dumnezeu al acceptării celor care credeau în Isus, consacrați deja și rămânând, după cum îi îndrumase Mântuitorul, așteptând ca Tatăl să primească jertfele lor (acceptabile în Cel Iubit) și să fie concepuți ca fii prin spiritul înfierii. Această venire a Spiritului Sfânt, puterea sau „mâna” Domnului, în ziua Cincizecimii, a fost arătată în tip (vers. 15) prin venirea Marelui Preot la ușa Tabernacolului, prin punerea mâinilor sale asupra „țapului Domnului” și prin înjunghierea lui. Întocmai cum Spiritul Tatălui L-a făcut capabil pe Isus să îndeplinească tot ce era reprezentat prin înjunghierea vițelului, tot așa, același spirit, spiritul, puterea sau influența lui Dumnezeu, spiritul sau influența Adevărului, prin Hristos, asupra clasei simbolizate prin „țapul Domnului”, îi face în stare să se sacrifice ca oameni — să ucidă țapul, voința degradată — în speranța gloriei, onoarei și nemuririi promise a naturii divine, ca și „noi creaturi în Hristos” (Rom. 8:15 — n. e.).
132. Așa a fost, de exemplu, cu apostolul Pavel, când, influențat de Spiritul Sfânt al Învățătorului și Capului său, a putut socoti toate lucrurile ca pierdere și gunoi pentru a putea câștiga pe Hristos și să fie găsit (ca membru) în El (Filip. 3:8,9 — n. e.). Inspirat de această speranță și de acest spirit el a putut spune: „Trăiesc (noua creatură)...dar nu mai trăiesc eu (vechea creatură reprezentată prin țapul jertfit)”. El se consuma cu reproșurile și disprețul lumii — afară din tabără. Afecțiunile și puterile pământești ale lui Pavel fuseseră prezentate în întregime lui Dumnezeu ca jertfă vie. După aceasta Hristos trăia în el, nădejdea slavei — mintea lui Hristos, crucificând și ținând în subordine natura sa umană, degradată și îndreptățită, și voința ei.
133. Cu toate că de fapt era în lume, el nu-i aparținea, și atât de adevărat era acest lucru încât a putut spune: „Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul Lui Dumnezeu” (Gal. 2:20 — Cornilescu rev.). Da, prin credință fusese socotit o „creatură nouă”, căreia îi aparțineau făgăduințele nespus de mari și prețioase ale naturii divine, dacă era credincios (2 Pet. 1:4). El trăia în condiția „Sfântei”, mâncând din „pâinea pentru punere înainte” și luminat continuu de lumina „sfeșnicului de aur”. Înzestrat astfel cu cunoștință și putere, el a fost capabil să aducă „tămâie” acceptabilă lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Cu alte cuvinte, jertfa apostolului Pavel, din cauza meritului lui Isus atribuit ei, a fost acceptabilă lui Dumnezeu. Așa a ținut el natura țapului întotdeauna sacrificată; nu numai că a ținut moartă voința cărnii, dar, cât a fost posibil, și-a „ținut” trupul de carne supus voinței noi. La fel, același lucru au făcut și ceilalți membri ai acestei companii a „țapului Domnului”, cu toate că alții n-au fost atât de bine cunoscuți. Sacrificiul lui Pavel a înălțat un parfum foarte bogat; jertfa lui a fost de o mireasmă foarte plăcută pentru Dumnezeu, dar, la fel ca a noastră, ea a fost primită de Dumnezeu nu în virtutea propriei sale valori, ci pentru că a fost oferită pe și împărtășindu-se din meritul lui Hristos, Răscumpărătorul, „Altarul de Aur”.
134. Așa cum țapul împlinea ceea ce lipsea jertfei pentru păcat, completând jertfa începută cu vițelul, tot așa „turma mică”, urmând după Isus, împlinește „ceea ce lipsește suferințelor lui Hristos” (Col. 1:24). Nu pentru că jertfele noastre sunt prin natura lor valoroase, așa cum a fost a Domnului nostru, deoarece El singur a fost perfect și potrivit ca o răscumpărare, o jertfă pentru păcat: acceptarea jertfelor noastre se face prin meritul Său care ni se atribuie, îndreptățindu-ne mai întâi. Apoi, prin harul care ne permite să ne aducem ființele îndreptățite împreună cu jertfa perfectă a Domnului nostru, nouă, ca membri ai Corpului Său, ni s-a acordat o parte în suferințele lui Hristos, ca să ne putem împărtăși în cele din urmă și de gloria Sa — având parte în lucrarea Sa viitoare de binecuvântare a întregii omeniri cu privilegiile și posibilitățile restabilirii.
135. Cândva trebuie să sosească ceasul când sacrificiul ultimilor membri ai „țapului Domnului” va fi consumat și sacrificiul pentru păcat va fi sfârșit pentru totdeauna. Noi credem cu tărie, pe baza dovezilor date în alt loc, că acum ne găsim la încheierea „Zilei de Ispășire” și că în prezent sunt în sacrificiu ultimii membri ai acestei clase a „țapului Domnului”. În curând ultimii membri ai acestei clase, Corpul lui Hristos, vor trece dincolo de „Văl” — dincolo de carne — în perfecțiunea naturii spi-rituale, începută deja în mintea sau voința nouă care controlează acum trupurile lor muritoare. Nu numai atât, dar unor astfel de credincioși le este promisă cea mai înaltă dintre naturile spirituale — „natura divină” (2 Pet. 1:4).
136. Trecerea pe sub „Vălul” al doilea înseamnă pentru Corp ceea ce a însemnat pentru Cap: prezentarea sângelui țapului are aceeași semnificație ca și prezentarea sângelui vițelului. Corpul Preotului trecând pe sub „Vălul” al doilea, ducând cu sine sângele țapului, reprezenta trecerea Corpului lui Hristos în întregime dincolo de condițiile omenești, la perfecțiunea naturii divine, când vom fi ca Hristos Isus, care este acum „întipărirea ființei Tatălui”. O, binecuvântată speranță! „Cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău”, s-a spus profetic pentru Isus, și ce înălțătoare este făgăduința că „vom fi ca El!” (Evr. 1:3; Rom. 8:29; Ps. 17:15; 1 Ioan 3:2).
137. Dacă putem câștiga premiul pentru care alergăm, atunci:
„Piară orice ambiții deșarte,
Tot ce am căutat sau știut pe pământ;
Deja-i bogată a noastră condiție!
Speranțe cerești noi acum avem.”
138. Ajuns în Sfânta Sfintelor, va fi prezentată dovada jertfei Corpului „pentru popor”, așa cum este tipificat prin sângele țapului stropit pe „capacul ispășirii”. „Astfel să facă ispășire pentru sfântul locaș, pentru necurățiile copiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurățiilor lor”; (Lev. 16:16).
139. Când va fi prezentat, el va fi acceptat „pentru popor”, așa cum a fost acceptat și cel al gloriosului nostru Conducător: „pentru El (Corpul Său) și pentru casa Lui (casa credinței)”. Astfel va fi împlinită opera de împăcare. Păcatul și condamnarea vor fi acoperite pe deplin pentru toți iar marea operă prin care se vor da lumii rezultatele mărețe ale acestei ispășiri va urma fără întârziere — întocmai cum binecuvântarea zilei Cincizecimii a venit peste „Corp” și influența ei s-a răsfrânt asupra „casei credinței”, îndată după acceptarea jertfei lui Isus — după ce El a trecut dincolo de „Vălul” cărnii și a prezentat sacrificiul pentru răscumpărarea noastră înaintea lui Dumnezeu.
140. Stropirea tuturor lucrurilor cu sânge arăta că „sângele” este satisfacerea deplină și arăta, de asemenea, că lucrarea cu „țapul de trimis”, care a urmat, n-a fost o parte a jertfei pentru păcat și că n-a fost necesar să se completeze „ispășirea”. De aceea, în el trebuie să vedem alt scop și altă semnificație.
ȚAPUL DE TRIMIS
141. „Când va isprăvi de făcut ispășirea pentru Sfântul Locaș (Sfânta Sfintelor), pentru cortul întâlnirii (Sfânta) și pentru altar (din Curte), să aducă țapul cel viu. Aaron să-și pună amândouă mâinile pe capul țapului celui viu (țapul de trimis) și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel (care erau un tip al lumii) și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul țapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta (oricine era potrivit)” (vers. 20-21).
142. Așa cum s-a spus mai înainte, noi înțelegem că acest „țap de trimis”, care a fost prezentat de jertfă împreună cu celălalt însă nu s-a sacrificat și n-a urmat exemplul vițelului, reprezenta o clasă a poporului lui Dumnezeu care au făcut legământul să devină morți față de lume, să-și sacrifice natura umană îndreptățită, dar nu-și îndeplinesc sacrificiile la care s-au angajat prin legământ. „Țapul” acesta nu-i reprezintă pe „cei ce dau înapoi spre pierzare”, pe cei ce se întorc, ca porcul, să se tăvălească în mocirla păcatului (Evr. 10:39 — Cornilescu rev.; 2 Pet. 2:22), ci o clasă care caută să se ferească de păcat, să trăiască moral și să-L cinstească pe Domnul; dar, căutând în același timp mărirea și favoarea lumii ei sunt opriți de la îndeplinirea jertfirii drepturilor pământești în slujba Domnului și a cauzei Lui.
143. Clasa acestui „țap de trimis” a existat în tot cursul acestei Vârste Evanghelice. Un singur țap și opera făcută cu el la încheierea „Zilei Ispășirii” a reprezentat în sens general pe fiecare individ din compania aceasta în decursul vârstei, cu toate că el a reprezentat în special membrii acestei clase care trăiesc la sfârșitul vârstei de sacrificiu. Să privim mai întâi la procedura intenționată de Dumnezeu cu membrii acestei companii care vor fi în viață când opera jertfei pentru păcat va fi completă — cei din urmă membri ai companiei „țapului de trimis” — și apoi să vedem cum tipul acesta se aplică și la membrii de mai înainte ai aceleiași clase.
144. Să ținem minte că noi ne ocupăm acum de lucruri viitoare, după „sacrificiile pentru păcat”. „Țapul Domnului” nu este încă consumat pe deplin, prin urmare „turma mică”, reprezentată prin corpul Preotului, n-a fost încă dusă dincolo de al doilea „Văl”, în condiția perfecțiunii spirituale, iar lucrarea specială cu „țapul de trimis” care este în viață nu va avea loc până după aceasta.
145. Alte scripturi (Apoc. 7:9,13-17 și 1 Cor. 3:15) ne arată că va fi o „mare mulțime”, care în cursul acestui veac au intrat în alergare pentru marele premiu al comoștenirii cu Isus și care nu reușesc „să alerge astfel” încât să-l obțină. Aceștia, cu toate că sunt „dezaprobați” în ceea ce privește premiul (1 Cor. 9:27 — Cornilescu rev.), totuși sunt iubiți de Domnul, pentru că în inimă ei sunt prieteni ai dreptății și nu ai păcatului. De aceea, în providențele Sale prin împrejurările vieții, Domnul îi va face să treacă prin „mare necaz”, săvârșind astfel pentru ei „nimicirea cărnii, ca duhul” lor „să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Cor. 5:5). Ei și-au consacrat viața umană îndreptățită, Dumnezeu le-a acceptat această consacrare și i-a socotit, potrivit cu legământul lor, morți ca ființe umane și vii ca și creaturi noi — spirituale. Dar, prin nereușita lor de a duce la bun sfârșit contractul jertfirii de sine, ei se taie singuri de la „preoția împărătească” — dintre membrii care formează Corpul lui Hristos. „Pe orice mlădiță care este în Mine și n-aduce roadă El o taie” (Ioan 15:2).
146. Aceștia se află într-o stare jalnică; n-au reușit să câștige premiul și de aceea nu pot avea natura divină, nici nu pot avea restabilirea la natura umană desăvârșită cu lumea, pentru că, în consacrarea lor, toate drepturile și privilegiile umane au fost schimbate pentru cele spirituale și pentru ocazia de-a alerga în cursa pentru natura divină. Dar, deși nu sunt biruitori de bună voie, Domnul îi iubește și-i va elibera pe cei care prin frica morții (frica de dispreț — frica de batjocura purtată de vițel și de țap afară de „tabără” — în pustietate, condiția separării sau morții) au fost toată viața lor supuși robiei — robia fricii de oameni și de opiniile și tradițiile omenești, care aduc totdeauna o cursă și opresc de la deplina ascultare față de Dumnezeu, chiar până la moarte (Evr. 2:15).
147. Prin favoarea Marelui Preot, această turmă mare trebuie să treacă prin „marele necaz” pentru nimicirea cărnii. Aceasta nu va face din ei biruitori voluntari și nici nu li se va da calitatea de membri în Corp — Mireasa lui Hristos. Nu li se va da un loc pe tronul de Împărați și Preoți, ci o poziție „înaintea tronului”, ca ființe spirituale perfecte, dar nu de cel mai înalt ordin spiritual — cel divin. Cu toate că nu vor poseda coroana vieții, nemurirea, totuși, dacă vor fi instruiți cum trebuie de necaz, ei vor ajunge la o condiție „ca îngerii”. Îl vor servi pe Dumnezeu în Templul Său, deși nu vor fi membri ai acestui Templu simbolic, care este Hristosul (Apoc. 7:14,15).
148. Clasa aceasta, reprezentată prin „țapul de trimis”, va fi trimisă în condiția pustietății, a separării de lume, forțată într-acolo de „omul oportunității” — împrejurări nefavorabile — pentru ca acolo să fie bătută de adversități până va învăța deșertăciunea, înșelăciunea și totala inutilitate a aprobării lumii și până când toate speranțele și ambițiile omenești vor muri și ei vor fi gata să zică: Facă-se voia lui Dumnezeu, nu a mea! Lumea este totdeauna gata să disprețuiască și să respingă pe cei pedepsiți și năpăstuiți, chiar dacă surâsul ei înșelător și onorurile ei deșarte sunt râvnite sincer de aceștia. Corpul „țapului de trimis” n-a fost ars în pustie. Numai jertfa pentru păcat (vițelul și „țapul Domnului”) erau arse (Evr. 13:11). Arderea jertfei pentru păcat reprezintă supunerea statornică, continuă a acestor clase, la chinul înfocat al suferinței — „credincios (jertfe de bunăvoie) până la moarte”. Ambele clase suferă chiar până la moartea voinței și trupului omenesc, însă cei din prima clasă mor de bunăvoie: ei se consumă prin crucificarea continuă a cărnii, așa cum se arată în simbolul focului care arde într-una până nu mai este nimic de ars. Cei din a doua clasă sunt trimiși numai în pustiu și sunt lăsați acolo să moară fără voie. Iubirea lor pentru considerația lumii piere, în desconsiderarea, disprețul și reproșul lumii, iar noua lor natură spirituală se coace între timp spre viață. Clasa „țapul Domnului” își dă de bună voie natura umană, prin spiritul și ajutorul Domnului, ca sacrificiu de bună voie, voluntar; clasei „țapului de trimis” i se nimicește carnea sub providența divină, pentru ca spi-ritul să poată fi salvat.
149. Acest lucru nu numai că se va îndeplini consi-derabil, în scurtă vreme, cu cei din urmă membri ai clasei acestui „țap de trimis”, ci el s-a îndeplinit într-o oarecare măsură în cursul întregului Veac Evanghelic, pentru că întotdeauna a fost o clasă, și una mare, care numai prin constrângere și-a dat la moarte voința proprie și în loc să se sacrifice de bunăvoie a suferit „nimicirea cărnii” (1 Cor. 5:5). Clasele reprezentate prin ambii țapi s-au dezvoltat una alături de cealaltă în tot cursul vârstei.
150. Când toți membrii „turmei mici” vor fi trecuți dincolo de „Văl”, providența divină, mâna Domnului, îi va elibera pe cei legați, care „de frica morții (față de lume) sunt toată viața lor supuși robiei”, prin răsturnarea numeroaselor teorii, crezuri și tradiții ale oamenilor și ale marilor organizații bisericești nominale, în care, la care și prin care poporul Său din clasa „țapului de trimis” este reținut — împiedicat să audă și să se supună glasului Domnului.
151. Aduși forțat în libertate prin căderea „Babilonului”, în timp ce își dau seama că marele premiu a fost pierdut, acești „sfinți strâmtorați” vor auzi atunci glasul Marelui Preot și se vor găsi împinși în starea de pustie a separării și nimicirii cărnii. Niciodată înainte n-au fost atât de mulți CONSACRAȚI legați ca în prezent, deși au existat unii în tot cursul vârstei.
152. Toți cei consacrați din ambele clase (clasa „țapului Domnului” și clasa „țapului de trimis”) trec prin încercări și necazuri mari, totuși o clasă le socotesc suferințe ușoare, le primesc cu voioșie, fiind bucuroși că sunt socotiți vrednici să le sufere. Jertfa lor este de bunăvoie, ca și cea a Capului. Pentru cealaltă clasă ele sunt o povară, suferințe mari, aproape fără bucurie — o nimicire forțată a cărnii. În aceeași proporție se vor deosebi și pozițiile și răsplățile lor la sfârșitul alergării.
ARDERILE-DE-TOT DIN ZIUA ISPĂȘIRII
153. „Aaron să intre în cortul întâlnirii (Sfânta); să-și lepede veșmintele de in pe care le îmbrăcase la intrarea în sfântul locaș (Sfânta Sfintelor) și să le pună acolo. Să-și spele trupul cu apă într-un loc sfânt (Curte) și să-și ia din nou veșmintele (obișnuite, adică hainele de glorie și frumusețe). Apoi să iasă afară, să-și aducă arderea lui de-tot și arderea-de-tot a poporului și să facă ispășire pentru el (Corpul — Biserica — „turma mică”) și pentru popor” (Lev. 16:23,24), aceeași ispășire ilustrată sau tipificată dintr-un alt punct de vedere.
154. Arderea-de-tot consta din doi berbeci (vers. 3, 5), unul reprezenta vițelul și celălalt „țapul Domnului”. Aceștia, fiind la fel, arată armonia și unitatea jertfelor făcute de Isus și de cei ce urmează în pașii Săi — faptul că în ochii lui Dumnezeu ei sunt toți o singură jertfă. „Căci Cel ce sfințește (Isus), și cei ce sunt sfințiți (turma mică) sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-i este rușine să-i numească frați” (Evr. 2:11).
155. Acest lucru este arătat după aceea în tratamentul fiecăreia din aceste jertfe. Berbecii pentru „arderea-de-tot” erau tăiați în bucăți și spălați iar bucățile erau puse lângă cap pe altar și arse — o ardere-de-tot de un miros plăcut pentru Iehova. Faptul că ambii berbeci au fost tratați astfel, arată că în aprecierea lui Iehova amândoi erau părți ale aceleiași jertfe: membrele alăturate Capului, acceptabile ca un întreg, ca impăcarea pentru păcatele lumii — satisfăcând astfel cerințele dreptății în folosul întregii lumi a păcătoșilor.
156. După cum jertfele pentru păcat ilustrau moartea de sacrificiu a Răscumpărătorului, tot așa arderea-de-tot care urma ilustra manifestarea acceptării aceleiași jertfe de către Dumnezeu. Să nu uităm că Dumnezeu indică astfel că El nu-și va manifesta acceptarea „sacrificiilor mai bune” decât vițeii și țapii, până când jertfele pentru păcate nu sunt complete și adevăratul Mare Preot nu este îmbrăcat în onoarea și gloria funcției sale, reprezentat în schimbarea veșmintelor. În timp ce făcea sa-crificiul pentru păcat el purta numai haine albe de in. După aceea (în mod obișnuit) el purta hainele glorioase care ilustrau onoarea și gloria acordate lui. În cursul Vârstei Evanghelice jertfele pentru păcat progresează și nici o onoare nu le este acordată preoților, dar la încheierea ei Dumnezeu își arată vizibil aprobarea și acceptarea lor, prin îmbrăcarea cu onoare și glorie a preoților care au făcut jertfele și prin binecuvântarea poporului, pentru ale cărui păcate au făcut ei împăcare.
157. Jertfa pentru arderea-de-tot se ardea pe altarul din „Curte”, învățându-ne astfel că Dumnezeu își va manifesta acceptarea jertfei întregului Corp (Cap și bucăți, sau membre) în văzul tuturor celor din condiția „Curții”, adică a tuturor credincioșilor. Dar înaintea acestei manifestări în fața credincioșilor a acceptării lucrării de către Dumnezeu, compania „țapului de trimis” este trimisă iar hainele preotului sunt schimbate.
158. După cum hainele albe purtate în cursul aducerii jertfei acopereau corpul și reprezentau îndreptățirea Corpului, curățenia lor în fața lui Dumnezeu prin Hristos, tot așa și „hainele de glorie și frumusețe”, îmbrăcate după aceea, reprezintă gloria poziției și operei Bisericii în viitor, după ce noile creaturi vor fi fost desăvârșite, după ce ele vor fi trecut dincolo de „Văl”. Spălarea cu apă la timpul acesta înseamnă că deși hainele albe (dreptatea atribuită a Corpului) sunt date la o parte acum, asta nu înseamnă reimputarea păcatului, ci completarea curățirii, făcând „Corpul” perfect prin desăvârșirea învierii — hainele de glorie și frumusețe reprezentând gloria, onoarea și nemurirea primei învieri la natura divină. Spălarea după aceea arată că păcatele poporului pentru care s-a făcut ispășirea nu au legătură cu curățenia preotului sau nu o pătează.
159. Astfel s-a sfârșit acest tip al dezvoltării preoțimii și al ispășirii pentru păcatele lumii, dar mai zăbovim pentru a arunca o scurtă privire asupra câtorva versete din acest capitol (Lev. 16), care nu sunt atât de direct legate de tema noastră.
160. Versetul 17, „să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispășirea în sfântul locaș (Sfânta Sfintelor), până va ieși din el. Să facă ispășire pentru el și pentru casa lui și pentru toată adunarea lui Israel”.
161. Această restricție este valabilă numai pentru această zi specială, deoarece apostolul spune: „Preoții care fac slujbele intră totdeauna în partea dintâi a cortului (Sfânta). Dar în partea a doua (Tabernacolul — Sfânta Sfintelor) intră numai marele preot, o dată pe an”, în această „Zi a Ispășirii” care era repetată anual (Evr. 9:6,7).
162. Privilegiile adevăratului Tabernacol aparțin numai celor ce sunt preoți — membri ai Corpului Marelui Preot — așa că, fie în prima din aceste condiții cerești (a minții spirituale — creaturi noi în Hristos Isus), condiția de acum, fie în condiția a doua sau a perfecțiunii spirituale, după cum nădăjduim să fim în curând, în oricare din aceste două cazuri sau în amândouă va fi numai pentru că suntem în Isus Hristos, creaturi noi — și nu oameni. Pentru că „voi însă nu mai sunteți pământești (omenești), ci duhovnicești (spirituali, creaturi noi), dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi” (Rom. 8:9).
163. Versetul 28, „Cel ce le va arde (vițelul și țapul de jertfă pentru păcat) să-și spele hainele și să-și scalde trupul în apă, după aceea să intre iarăși în tabără”.
164. Acest verset pare să ne învețe că aceia care au contribuit în mod special la învinovățirea, batjocorirea și nimicirea umanității lui Isus (vițelul) și a umanității „micii Sale turme” (țapul) nu vor avea o pedeapsă specială pentru aceasta, pentru că au făcut-o din neștiință — îndeplinind în același timp planul lui Dumnezeu. Ei se pot spăla să fie curați și să vină în tabără — adică în aceeași condiție ca și restul lumii, toți fiind păcătoși prin ereditate, toți fiind răscumpărați din decăderea și moartea adamică și toți așteptând întoarcerea Marelui Preot și binecuvântarea ce are să fie extinsă atunci tuturor.
165. Versetul 26, „cel care va izgoni țapul pentru Azazel să-și spele hainele și să-și scalde trupul în apă, după aceea să intre iarăși în tabără”.
166. De aici învățăm aceeași lecție cu privire la cei care vor fi instrumentele de aducere a suferințelor și în același timp de nimicire a cărnii „turmei mari”, reprezentată prin „țapul de trimis”. Ei vor fi obligați să ceară de la Domnul o iertare specială pentru aceste fapte rele, însă în cele din urmă vor sta pe aceeași treaptă cu ceilalți oameni.
BINECUVÂNTĂRILE CARE URMEAZĂ DUPĂ JERTFELE „ZILEI DE ISPĂȘIRE”
167. În acest fel se termina Ziua de Ispășire tipică, iar Israel, curățat astfel în mod tipic de păcat, nu mai era socotit necurat și despărțit de Dumnezeu, ci împăcat cu El. Justiția nu-i mai condamna, ci îi chema să-și dea seama de prezența reconciliată a lui Dumnezeu în mijlocul lor, pentru a-i binecuvânta, a-i ocroti și a-i conduce în Canaanul odihnei și păcii.
168. Antitipul Zilei de Ispășire este această Vârstă Evanghelică, în timpul căreia Isus și „Corpul Său”, Biserica (în virtutea răscumpărării și a îndreptățirii care urmează), aduc sacrificiu Dreptății, în compensarea deplină a păcatului adamic. Când opera reconcilierii este completă, Dumnezeu va recunoaște neamul omenesc și va așeza Sanctuarul Său între oameni. Atunci se va împlini ceea ce a fost scris: „Iată Cortul lui Dumnezeu (locuința lui Dumnezeu, Biserica glorificată) cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi (deveni) poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi (domnia lui Satan, a păcatului, a morții) au trecut. Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”” (Apoc. 21:3-5).
169. Însă, deși toate aceste binecuvântări vor rezulta din stabilirea reședinței lui Dumnezeu sau a Sanctuarului între oameni („Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele” — „pământul este așternutul picioarelor Mele” — Is. 60:13; 66:1), totuși, opera de binecuvântare care va urma va fi treptată, cerând Vârsta Milenară pentru îndeplinirea ei, adică moartea adamică, suferințele și lacrimile vor fi într-un proces de distrugere (înlăturare). Aceasta va începe cu a doua venire a lui Hristos, Preotul împărătesc, însă nu vor fi îndepărtate complet până la sfârșitul Vârstei Milenare.
170. Procesul treptat prin care OMUL VA FI ADUS la desăvârșirea ființei și la deplinătatea armoniei cu Iehova este bine ilustrat în jertfele tipice ale lui Israel, făcute după „Ziua Ispășirii”, jertfe ale căror antitipuri, după cum vom vedea imediat, se vor îndeplini în cursul Mileniului.
171. Pentru a separa corect și a înțelege aceste jertfe tipice trebuie recunoscut că Vârsta Evanghelică prezentă este „Ziua Ispășirii” față de Dumnezeu pentru păcatul general al omenirii și că în tip toate jertfele care au urmat după Ziua Ispășirii reprezentau împliniri sau antitipuri cuvenite după ce Vârsta Evanghelică este terminată — în cursul Vârstei Milenare — când lumea păcătoșilor poate deveni reconciliată sau împăcată cu Dumnezeu.
172. Astfel, putem vedea că Împăcarea* are două părți: — mai întâi Dreptatea împăcată cu Adam și copiii săi, nemaicondamnându-i și nemaidistrugându-i datorită păcatului său, și, în al doilea rând, întoarcerea păcătosului la împăcare cu legile drepte ale lui Dumnezeu, recunoscându-le și ascultând de ele. Prima fază a împăcării sau reconcilierii este înfăptuită în întregime prin serviciul Preotului în sacrificiile „Zilei de Ispășire”. Cealaltă parte — reconcilierea lumii cu Dumnezeu, sau aducerea tuturor oamenilor care voiesc la deplină împăcare și armonie cu Dumnezeu, se va desăvârși în cursul vârstei viitoare, de „preoția împărătească”, regii și preoții glorificați, care, tipificați prin Moise, vor fi Marele Profet pe care Domnul îl va ridica să învețe și să guverneze poporul; și dacă ei (oamenii, n. e.) nu-i vor da atenție vor fi tăiați de la viață — murind în moartea a doua (Fapt. 3:23).
173. Să se vadă clar, cu toate acestea, că deși sfinții, urmașii lui Isus, sunt admiși să ia parte și să fie membri în jertfa pentru păcat în folosul lumii, cum este reprezentat prin „țapul Domnului”, acest lucru nu este din cauză că ei ar fi prin natură mai curați sau mai buni decât lumea, pentru că toată rasa lui Adam a fost condamnată în el, și dintre ei „nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Rom. 3:10 — Cornilescu rev.) și nici unul nu poate da un preț de răscumpărare pentru fratele său (Ps. 49:7).
174. Ei participă la sacrificiul pentru păcat ca o favoare, pentru ca, făcând așa, să fie părtași cu Isus la natura divină promisă, asociați și moștenitori împreună cu El. Pentru a le permite și pentru a-i face în stare să se aducă pe sine ca jertfe acceptabile, beneficiile morții lui Isus li s-au aplicat mai întâi lor, îndreptățindu-i sau curățându-i. Astfel, moartea Sa este cea care binecuvântă lumea, prin Corpul Său, Biserica.