Capitolul 1
Privire generală
R — 3879 / octombrie 1906
„Faceți lucrul acesta în amintirea Mea”
Deși susținem, împreună cu marea majoritate, că Cina de Amintire a fost instituită de Domnul nostru joi seara în legătură cu ultima Sa celebrare a Paștelui și că El a fost răstignit în ziua următoare, vineri, nu ne certăm cu acei care presupun că aceste evenimente au avut loc în alte zile ale săptămânii. Punem mare accent pe faptul împlinit atunci și pe semnificația lui ca antitip al Paștelui instituit de Moise, și ca încheiere a marii jertfe a Domnului nostru pentru păcate — păcatele întregii lumi. Pentru aceste principii vitale suntem dispuși să luptăm cu seriozitate, deoarece ele fac parte din „credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna”; dar în privința zilelor anume din săptămână, nu ne vom certa, deoarece după părerea noastră acestea sunt lucruri mărunte, fără valoare, fără importanță, și de aceea în nici un sens al cuvântului nu trebuie să tulbure mintea sau părtășia inimii poporului Domnului.
Lecția noastră începe cu instrucțiunile Domnului nostru pentru ucenicii Săi, în privința locului unde să pregătească pentru El și pentru ei, ca o familie evreiască specială și deosebită, pentru a sărbători cerințele Legii în legătură cu tipul care indica spre Domnul nostru Isus ca Miel al lui Dumnezeu. Domnul nostru a spus cu privire la această cină: „Am dorit mult să mănânc Paștile acestea cu voi înainte de a suferi”. El nu S-a referit la sărbătoarea principală, care dura o săptămână, începând din 15 Nisan. El S-a referit la cina din mielul fript, mâncat cu ierburi amare, care preceda sărbătoarea generală, care le amintea de eliberarea lor din Egipt și care a devenit baza bucuriei lor ulterioare ca popor eliberat. Camera de sus a fost pregătită pentru această cină. Lucrurile au fost pregătite, și seara, la apusul soarelui, după ora șase, Domnul nostru și cei doisprezece s-au adunat. Una dintre relatări ne spune că a fost o ceartă între ucenici în privința locurilor mai de cinste la cină, și că Isus a mustrat acest spirit ambițios care se afla în ei, spălându-le picioarele, ilustrând astfel umilința inimii Sale, promptitudinea de a-i sluji pe toți. Astfel El a dat un exemplu, că acela pe care ei îl considerau cel mai mare între ei trebuia să fie slujitorul lor principal, doritor și gata să slujească tuturor.
„Unul dintre voi Mă va vinde”
În timp ce mâncau, Isus a făcut observația că unul dintre ei Îl va vinde, și dintr-o dată un spirit de întristare s-a răspândit printre ei și fiecare — simțind obligația să-și dovedeasca nevinovăția de o astfel de acuzație — a răspuns: „Nu cumva sunt eu, Învățătorule?” Și Iuda a pus această întrebare împreună cu ceilalți, dându-și seama că dacă nu întreba, însemna că recunoaște că el este acela, iar ca răspuns la întrebarea lui, Isus a răspuns: „Tu ești”, adică, „Da, la tine Mă refer”. O altă relatare ne spune că Isus a răspuns la întrebare zicând că acela pentru care va înmuia o bucată în farfurie va fi trădătorul, și după ce a înmuiat bucata — o bucată de miel și o bucată din pâinea nedospită pe care o mâncau — Isus a dat-o lui Iuda, indicându-l astfel fără să-l numească direct. De asemenea, s-ar părea că ceilalți ucenici nu ajunseseră până atunci să-l cunoască pe Iuda — că numai după aceea și-au dat seama că era hoț etc.
Printre evrei și arabi înșelăciunea și trădarea nu erau atât de neobișnuite, dar exista un cod de onoare recunoscut, potrivit căruia nimeni nu mânca din mâncarea persoanei căreia voia să-i facă rău într-un fel oarecare. Deoarece mâncarea era condimentată cu sare, probabil acest obicei era cel cunoscut ca „legământul sării” — legământul credincioșiei. Printre oamenii aceia, reușita de a avea ca invitat la masă un dușman sau de a lua din mâncarea ta condimentată cu sare era în timpul acela echivalentul garanției unei prietenii durabile — că niciodată nu ți-ar face rău. Se pare că lui Iuda i-a lipsit atât de mult spiritul potrivit, încât nici măcar n-a recunoscut și nu s-a supus acestui obicei al timpului — să fie loial și credincios aceluia din a cărui pâine mânca, din a cărui sare se împărtășea. De aceea avem cuvintele Domnului: „Cel care a întins mâna în farfurie cu Mine, acela Mă va vinde”.
Cu toate acestea, Isus a mărturisit că moartea Sa nu era o victorie din partea trădătorului Său și a dușmanilor Săi, ci era în armonie cu ceea ce fusese scris despre El mai înainte de către profeți. Nici nu trebuie să considerăm că Iuda în această chestiune împlinea doar o profeție fără a avea vreo responsabilitate, voința sa proprie în această chestiune: un astfel de gând este negat de Domnul prin declarația Sa, „vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Aceste cuvinte nu lasă nici o îndoială, credem noi, că Iuda se bucurase deja de partea sa deplină în marea lucrare de ispășire prin ocaziile intime pe care le-a avut pentru a veni la o cunoștință clară a adevărului și a responsabilităților corespunzătoare. Evident, păcatul lui a fost spre moarte — Moartea a Doua. Prin urmare, lăsând la o parte orice existență viitoare, trebuie să considerăm că viața lui a fost inutilă, irosită, și că bucuriile ei n-au cântărit mai mult decât necazurile și suferința ei, când la acestea din urmă s-au adăugat disperarea lui ulterioară și sinuciderea.
„Luați, mâncați; acesta este trupul Meu”
După Cina Pascală, după ce au mâncat mielul cu ierburi și cu pâine nedospită etc., Isus a instituit Cina de Amintire care, pentru toți urmașii Săi, prin îndrumarea Sa, a luat locul Cinei Pascale a evreilor. Acesta a fost un lucru nou, și apostolii au ascultat cu interes cuvintele Lui atunci când a binecuvântat turtele de pâine nedospită și apoi le-a frânt și a dat bucăți fiecăruia dintre ucenicii săi spunând: „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu”. Ce voia El să spună? În timpul celor trei ani cât au fost în compania Lui, ei învățaseră că El vorbea în pilde și în cuvinte tainice. Cu altă ocazie El declarase în auzul lor că El era pâinea care a venit din cer, pâine din care, dacă cineva se împărtășea, trăia pentru totdeauna. Acum le întindea ceva pâine nedospită și le spunea că este trupul Său. Ei au înțeles, evident, că El voia să spună că această pâine reprezenta sau simboliza pentru ei trupul Său, pentru că El le-a spus cu această ocazie că de atunci înainte ei să facă lucrul acesta în amintirea Lui — de atunci înainte ei să și-L amintească drept mielul înjunghiat și să folosească pâine nedospită pentru a reprezenta carnea Sa, și să se împărtășească din aceasta în loc să mânânce ca înainte dintr-un miel literal.
Nu se putea ca El să fi vrut să spună, așa cum cred romano-catolicii și unii protestanți, că pâinea a fost transformată prin binecuvântarea Sa în carnea Sa reală, deoarece El era încă în carnea Sa — n-a fost omorât decât cam cu cincisprezece ore mai târziu. Prin urmare, toate argumentele în această direcție sunt nechibzuință și sofism. Când a spus „acesta este trupul Meu”, a fost o figură de stil la fel ca atunci când a spus ceva mai târziu „Eu sunt vița”, „Eu sunt ușa”, „Eu sunt Păstorul cel bun”, „Eu sunt calea, adevărul și viața” etc. Înțelegerea corectă, sănătoasă a cuvintelor Învățătorului este evidentă: El era reprezentat în toate aceste diferite feluri. În cazul în discuție pâinea Îl reprezenta pe El, carnea Lui, pentru apostolii Săi și pentru toți urmașii Săi de-a lungul Veacului Evanghelic.
Așa cum pâinea reprezintă și simbolizează toată hrana (se spune într-adevăr că grâul conține toate elementele nutritive în proporția potrivită), tot așa învățătura din acest simbol este că oricine vrea să aibă viața pe care o are de dat Cristos, trebuie să o accepte ca rezultat al jertfei Sale. El a murit pentru ca noi să putem trăi. Drepturile și privilegiile pe care El le-a predat de bună voie pot fi mâncate, aplicate, însușite de către toți cei care au credință în El și care-L acceptă pe El și învățăturile Lui — aceștia sunt socotiți că li s-a atribuit natura umană perfectă, cu toate drepturile și privilegiile pierdute prin Adam, răscumpărate prin Cristos. Nimeni nu poate avea viață veșnică decât dacă mănâncă din această pâine din cer. Aceasta se aplică nu numai la credincioșii din prezent, ci și la cei din veacul viitor. Drepturile la viață și privilegiile lor trebuie să fie recunoscute toate ca venindu-le prin jertfa Lui. Într-un cuvânt, pâinea care reprezintă trupul Domnului nostru ne învață despre îndreptățirea noastră prin acceptarea jertfei Sale.
„Beți toți din el”
După aceea Domnul nostru a luat un pahar care conținea rodul viței. Nu ni se spune că era vin; prin urmare este o chestiune deschisă dacă era fermentat sau nefermentat, și având în vedere toate împrejurările timpului nostru și cerințele Cuvântului Domnului, putem fi siguri că sucul de struguri nefermentat sau sucul de stafide îndeplinesc condițiile îndemnului Său. Deoarece nu este numit niciodată vin, ci doar paharul și rodul viței, nu este loc de dispută printre urmașii Domnului. Fiecare poate fi liber să-și urmeze conștiința în privința felului de rod al viței pe care-l va folosi: cât despre noi, îl preferăm pe cel nefermentat pentru că posibilitatea de a dăuna sau a trezi în urmașii Domnului patimi latente pentru băutură este mai mică.
În legătură cu paharul Domnul a spus: „Acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor” (cele mai vechi manuscrise grecești ale Noului Testament, Sinaitic și Vatican, omit cuvintele „celui nou”). Este adevărat, Noul Legământ trebuie să fie pecetluit cu sângele lui Cristos înainte de a intra în vigoare, și nu va intra în vigoare până la deschiderea Veacului Milenar. Dar a existat un alt Legământ — Legământul vechi, Legământul temelie a tuturor celorlalte legăminte — și anume, Legământul Avraamic, care a fost pecetluit prin moartea Domnului nostru. Faptul că va fi pecetluit astfel a fost reprezentat tipic prin moartea figurată a lui Isaac de mâna lui Avraam și învierea lui figurată din morți. Apostolul ne asigură că Isaac a reprezentat pe Domnul nostru Isus, și el spune de asemenea: „Și voi, fraților, ca și Isaac, voi sunteți copii ai făgăduinței” — ai Legământului prin Jurământ. Gal. 4:28.
Aplicând astfel cuvintele Domnului nostru la Legământul Avraamic, pe care El îl pecetluia sau îl asigura, vedem că prin moartea Sa El a devenit moștenitorul acelui Legământ și al tuturor prevederilor lui glorioase pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Și din acest unghi, vedem o semnificație specială și forță în cuvintele lui Isus pentru urmașii Săi: „Acesta este sângele Meu” ... „beți toți din el”. Astfel înțeleasă, invitația de a bea din paharul Domnului înseamnă o invitație pentru toată Biserica Sa aleasă în acest Veac Evanghelic, să se împărtășească împreună cu El din paharul Său de suferință și moarte — să-și dea viața cu El pentru ca să poată și avea o parte cu El în gloriile viitoare ale Împărăției, care va constitui canalul divin pentru împlinirea făgăduinței avraamice, binecuvântarea tuturor familiilor pământului.
Deși mâncarea din pâine și participarea la îndreptățirea efectuată prin moartea Domnului nostru și prin acceptarea acesteia vor fi necesare lumii întregi dacă oamenii vor dori să aibă binecuvântările restabilirii cumpărate prin jertfa Domnului nostru, totuși paharul nu este pentru lume, ci numai pentru Biserică, numai pentru consacrații din acest Veac Evanghelic. „Beți toți din el” — nu numai să beți toți din el, dar și toți să beți tot din el — să nu lăsați nimic. Nu va mai rămâne nici o suferință a lui Cristos pentru veacul viitor, nici o suferință pentru dreptate nu va fi cunoscută atunci de lume — numai răufăcătorii vor suferi după aceea. Acum este timpul când ori cine dorește să trăiască evlavios suferă persecuție și când toți urmașii Domnului care vreau să-I fie loiali Lui și să fie socotiți vrednici de a avea parte în gloriile Împărăției Sale trebuie să se aștepte să bea din paharul Lui. De aceea Domnul unește din nou cele două gânduri, zicând: „Dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă”. Cei care se consacră în prezent ca ucenici ai Domnului, ca să urmeze în urmele Lui, trebuie nu numai să se împărtășească de îndreptățirea prin credință, ci trebuie și să se împărtășească de pahar prin sacrificiu dacă vreau să câștige viața veșnică promisă aleșilor care acuma lasă totul pentru a-I fi ucenici.
Vinul nou în Împărăție
Când spune, „nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăția Tatălui Meu”, Domnul nostru sugerează un vin nou în condiții diferite, cândva într-un timp îndepărtat. El a confirmat astfel în mintea lor ceea ce-i învățase timp de câteva săptămâni, și anume, că nu atunci Își stabilea Împărăția, ci că în loc de aceasta va suferi, va fi răstignit, și că ei trebuiau să se aștepte de asemenea să sufere cu El; și că în curând, când va fi stabilită Împărăția și El va fi în glorie, ucenicii Săi vor fi cu El pe tronul Său. Aceste gânduri noi din mintea lor au fost confirmate prin lecția dată acum.
Paharul trebuia să le vorbească în timpul actual despre zdrobirea strugurilor, sângele din struguri, sângele Învățătorului lor, viața sacrificată, vărsată, și despre viețile lor de asemenea sacrificate cu El în serviciul Lui, în cauza Lui. Dar suferințele din prezent erau legate de slava care trebuia să urmeze, prin ideea că toți care vor bea din paharul actual al suferinței, infamiei și morții vor avea parte și de paharul bucuriei și binecuvântării, gloriei și onoarei în Împărăție. Același gând ar trebui să fie și în mintea noastră, și, ca pe apostolii din vechime, acesta ne va ajuta din ce în ce mai mult să așteptăm cu nerăbdare Împărăția, ca fiind timpul când suferința pentru numele lui Cristos va înceta și când gloriile vor urma și vor avea ca rezultat binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Domnul nostru identifică aici Împărăția Sa cu a doua venire a Sa, și în nici un sens al cuvântului nu sugerează că ei vor bea acest vin nou la Cincizecime, nici la distrugerea Ierusalimului, nici altă dată, ci în momentul menționat în rugăciunea pe care El i-a învățat zicând: „Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”.
Acesta trebuie să fie și gândul din mintea noastră: așteptând Împărăția așteptăm a doua venire a Domnului nostru și stabilirea apoi a Împărăției; adică, schimbarea învierii, glorificarea celor credincioși care trebuie să fie cu El și să aibă parte de gloria Lui. Nu-i de mirare că apostolul a declarat că acela care are această nădejde în El se curățește, după cum El este curat (1 Ioan 3:3). Cel care are această nădejde a vinului nou în Împărăție, participarea cu Învățătorul său la acele glorii, onoruri și ocazii binecuvântate pentru ridicarea omenirii, va lua cu ușurință, da, chiar cu bucurie, suferința, încercările, sacrificiile timpului prezent — va fi bucuros să sufere împreună cu Învățătorul pentru ca să fie și glorificat cu El.
„Spre iertarea păcatelor”
În ceea ce ne privește pe noi, degeaba învață oamenii că Dumnezeu iartă păcatele fără a cere de la cineva o pedeapsă pentru ele. Degeaba pretind ei că Cristos n-a fost prețul de răscumpărare pentru păcătos, că n-a fost necesar ca El să moară, Cel drept pentru cei nedrepți, pentru ca să ne aducă înapoi la armonie cu Dumnezeu — pentru ca Dumnezeu să poată fi drept și totuși să îndreptățească pe păcătos. De asemenea degeaba pretind ei că a fost destul că Isus a fost un mare învățător, prin ale cărui cuvinte lumea trebuie să fie mântuită. Răspunsul nostru este în armonie cu declarația Domnului aici și în alte locuri și cu mărturia tuturor apostolilor, că a fost necesar ca Cristos să moară pentru păcatele noastre; că păcatele noastre n-ar fi putut fi iertate niciodată de către dreptatea divină decât prin aranjamentul divin prin care El a plătit pedeapsa noastră. Pentru noi este un gând foarte prețios, prin urmare, că sângele Domnului nostru a fost într-adevăr vărsat pentru iertarea păcatelor celor mulți. Și este de asemenea un gând prețios pentru noi, că avem privilegiul să fim atât de intim asociați cu El ca membre ale trupului Său; că micile noastre sacrificii acoperite de meritul Său sunt considerate în fața lui Dumnezeu ca parte din marea jertfă pentru păcat în folosul lumii; că suferind împreună cu Cristos ni se permite să bem din paharul Său și să fim botezați cu botezul Său în moarte. Tot așa de inutil este ca evoluționiștii și adepții Criticii Radicale să ne spună că omul, departe de a cădea de la asemănarea lui Dumnezeu în păcat și moarte, dimpotrivă, el a evoluat pas cu pas tot mai sus, de la stările animalice la ceea ce este acum. Noi nu-i credem. Noi stăm ferm lângă mărturia inspirată divin, că a existat o cădere și că aceasta a făcut necesară lucrarea răscumpărătoare; că Cristos a fost slujitorul distins al lui Dumnezeu, privilegiat și autorizat să facă ispășire pentru păcatele întregii lumi; că El a început această lucrare de ispășire prin jertfirea de Sine; că El a dus-o la îndeplinire de-a lungul acestui Veac Evanghelic prin jertfirea membrilor trupului Său, și că în curând o va completa, când El, cu toți membrii glorificați, va distribui lumii în Veacul Milenar binecuvântările acelei lucrări de răscumpărare, făcând ca toți să vină la o cunoștință a Adevărului, a iubirii lui Dumnezeu; că înălțimea și adâncimea, lungimea și lățimea acesteia sunt nemăsurate, da, toate sunt îndeplinite prin Cel care ne-a iubit și ne-a cumpărat cu sângele Său prețios.
„În amintirea Mea”
Apostolul Pavel, referindu-se la Cina de Amintire, Îl citează pe Domnul nostru care a zis: „Să faceți lucrul aceasta în amintirea Mea”, și apoi adaugă: „De câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul acesta vestiți moartea Domnului, până va veni El”. Gândul este că noi trebuie să celebrăm astfel această mare tranzacție până vine timpul celebrării ei în Împărăție cu vinul cel nou, cu bucuria, gloria, onorurile de care vom avea parte împreună cu Cel care ne-a iubit și ne-a cumpărat. Evident, apostolul nu vrea să spună că numai până la parousia, prezența Domnului pentru a-Și aduna servitorii și a-i răsplăti, ci mai degrabă până când toți vor fi fost adunați și clasa Împărăției va fi fost cu totul stabilită și glorificată.
Același apostol în aceeași epistolă (1 Cor. 10:16, 17; 12:12) subliniază ideea unirii, unității Bisericii, unul cu altul și cu Domnul. El spune: „Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtășie (comuniune) a trupului lui Hristos?” Nu suntem noi toți ca părți dintr-o singură pâine frântă împreună cu Domnul? „Pentru că noi, care suntem mulți, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toți luăm parte la acea singură pâine”; apoi el adaugă: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtășie (participare, comuniune) a sângelui lui Hristos?” În mod sigur acesta este deci gândul, că din punctul de vedere al lui Dumnezeu există un singur mare Mesia, Capul ales și membrii aleși ai trupului Său. Aceștia, ca o singură pâine, formează din punctul de vedere al lui Dumnezeu pâinea vieții veșnice pentru lume, și pentru a completa această imagine, toți trebuie să fie frânți, toți trebuie să aibă parte de paharul suferinței și morții lui Cristos înainte de a intra în slava Sa. Și numai când toate aceste suferințe vor fi fost completate va veni timpul Domnului pentru noua dispensație, noua zi, ziua binecuvântării în loc de a blestemului, ziua restabilirii în loc de a morții, ziua ridicării în loc de a căderii, în ceea ce privește lumea. R — 5640 / martie 1915
Sângele stropirii de Paști
„Când ... va vedea sângele pe pragul de sus și pe cei doi stâlpi ai ușii, DOMNUL va trece pe lângă ușă și nu va îngădui nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.” Exodul 12:23.
Perioada Paștilor, așa cum sunt celebrate de către evrei, se apropie — în acest an începând din 30 martie (15 Nisan începând de fapt luni 29 martie la ora 6 după masă). Dar interesul creștinilor se centrează în special asupra junghierii mielului, care preceda această sărbătoare de Paști. Mielul de Paști era junghiat în a patrusprezecea zi a lunii Nisan, dată care în acest an începe duminică 28 martie, la ora 6 după masă. Comemorarea morții Mielului de Paști antitipic, Domnul nostru Isus, care se sărbătorește la aceeași dată, va fi ținută de noi duminică seara, 28 martie. Ce mult regretăm că deși milioane de creștini și de evrei vor sărbători acest mare eveniment din istorie prin unele ceremonii formale și într-un mod superficial, numai puțini din aceste religii discern adevărata semnificație a sărbătorii!
Instituirea Paștilor
Dacă mintea tuturor acestora ar putea fi trezită complet în privința adevăratei semnificații a acesteia, ar începe o reînsuflețire religioasă cum n-a mai cunoscut lumea până acum. Dar, vai! după cum spune apostolul, dumnezeul acestei lumi a orbit mințile multora; și chiar despre unii ai căror ochi ai înțelegerii sunt parțial deschiși, Sf. Petru spune că sunt orbi și incapabili să vadă departe, sau sunt opriți și incapabili să vadă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu în privința acestor ceremonii, care au fost celebrate în lume de 3500 de ani încoace. Și, apropo, chiar și adepții Criticii Radicale și agnosticii în general trebuie să admită că un eveniment atât de proeminent marcat, atât de larg respectat de atâta timp, trebuie să fie bazat pe o realitate. Trebuie să fi avut loc chiar o astfel de întâmplare în Egipt; întâii-născuți din Egipt trebuie să fi pierit în acea plagă a zecea, iar întâii-născuți ai Israelului trebuie să fi fost salvați din ea — toți cei care au respectat porunca de a rămâne sub sânge — altfel această celebrare a evenimentului atât de răspândită ar fi inexplicabilă.
Nu trebuie să vă amintim amănuntele legate de instituire, decât că vom spune că israeliții au fost ținuți într-o măsură de robie de către egipteni, iar când în providența Domnului a venit timpul eliberării lor, stăpânii lor au căutat în mod egoist să le mențină robia și au refuzat să-i lase să plece spre țara Canaanului. În timpul anului, Domnul a trimis asupra poporului din Egipt nouă plăgi diferite, una după alta, eliberându-i de ele, când împăratul lor cerea îndurare și făcea promisiuni pe care apoi le călca. În cele din urmă, slujitorul Domnului, Moise, a anunțat un mare dezastru care le întrecea pe toate — că întâii-născuți din fiecare familie a Egiptului aveau să moară într-o noapte, și că în casa celor mai umili țărani ca și în casa împăratului avea să fie o mare jale, iar ca rezultat al acesteia ei aveau să fie bucuroși în final să cedeze și să lase pe israeliți să plece — da, să-i îndemne să plece, și încă în grabă — ca nu cumva Domnul să aducă în cele din urmă moarte asupra întregului popor, dacă împăratul lor continua să-și împietrească inima și să se împotrivească mandatului divin.
Primele trei plăgi au fost comune tuturor din Egipt, inclusiv în partea unde locuiau israeliții. Următoarele șase plăgi au afectat numai partea ocupată de egipteni. Ultima plagă, a zecea, a fost declarat că trebuia să fie comună pentru toată țara Egiptului, inclusiv partea destinată israeliților, în afară de faptul că aceștia arătau credință și ascultare prin grija de a jertfi un miel, al cărui sânge să fie stropit pe stâlpii laterali și pe pragul de sus al ușii, și a cărui carne să fie mâncată în aceeași noapte, cu ierburi amare și cu pâine nedospită, cei care o mâncau stând în picioare cu toiagul în mână și încinși, gata de călătorie — cu așteptare deplină că Domnul va lovi cu moarte pe întâii-născuți ai egiptenilor și-i va face dispuși să-i lase pe israeliți să plece, și cu deplină credință de asemenea că ei vor avea parte de aceeași calamitate dacă nu va fi sânge pe stâlpii și pe pragul de sus al ușii.
Mielul de Paști antitipic
Israeliților li s-a poruncit să sărbătorească aceste Paști ca primul aspect al Legii iudaice și ca unul din cele mai mari momente comemorative ale lor ca națiune. De fapt, aflăm că Paștele este sărbătorit de către evrei într-o anumită măsură în toate părțile lumii — chiar și de către aceia care pretind că sunt agnostici și necredincioși. Ei mai au o măsură de respect pentru el ca obicei antic. Dar nu este oare straniu că, cu mintea strălucită pe care mulți dintre ei o au, prietenii noștri evrei nu s-au gândit niciodată că merită să cerceteze sensul acestei sărbători? De ce a fost junghiat și mâncat mielul? De ce a fost stropit sângele pe stâlpii ușii și pe pragul de sus? Fiindcă așa a poruncit Dumnezeu, desigur; dar ce temei, motiv, scop sau lecție a fost în spatele poruncii divine? Desigur că un Dumnezeu rațional dă porunci raționale și la timpul cuvenit va vrea ca poporul Său credincios să înțeleagă semnificația fiecărei cerințe. De ce sunt evreii indiferenți la acest subiect? De ce prejudecata le împiedică mintea?
Deși creștinismul are răspunsul la această întrebare, regretăm că majoritatea creștinilor, din cauza neglijenței, nu sunt în stare să dea un motiv și un temei pentru speranța legată de această chestiune. Dacă evreul își poate da seama că ziua lui de Sabat este un tip sau o preumbrire a unei Epoci viitoare de odihnă și binecuvântare și eliberare de trudă, întristare și moarte, de ce nu poate el vedea că, în mod asemănător, toate aspectele instituirii Legii Mozaice au fost intenționate de către Domnul să fie preumbriri ale diferitelor binecuvântări, care vor fi acordate la timpul cuvenit? De ce nu pot discerne toți că mielul de Paști a fost un tip, a reprezentat pe Mielul lui Dumnezeu, că moartea lui a reprezentat moartea lui Isus, Mesia? Iar stropirea sângelui lui simbolizează, reprezintă atribuirea meritului morții lui Isus întregii Case a Credinței, clasa peste care se trece?
Binecuvântați sunt cei ai căror ochi ai credinței văd că Isus a fost într-adevăr „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” — că anularea păcatului lumii este efectuată prin plătirea pedepsei lui Adam — că, după cum întreaga lume a pierdut favoarea lui Dumnezeu și a venit sub sentința divină a morții, cu însoțitorii ei de necaz și durere, a fost necesar să se facă o satisfacere a Dreptății înainte ca această sentință sau acest blestem să fie îndepărtat; și că, prin urmare, după cum declară apostolul, Cristos a murit pentru păcatele noastre — Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu. Astfel El a deschis „o cale nouă și vie” — o cale spre viață veșnică.
„Cele dintâi roade”
Cei care sunt familiari cu Biblia au observat că Biserica lui Cristos este numită „Biserica celor întâi-născuți” și „cele dintâi roade ale creaturilor Sale” (Evr. 12:23; Iacov 1:18; Apoc. 14:4). Aceste expresii implică faptul că sunt și alții în familia lui Dumnezeu, născuți mai târziu — roadele târzii. Creștinii par să treacă cu vederea aceste scripturi în ceea ce privește aplicarea lor și au ajuns să creadă în general că numai cei care sunt din primele roade vor fi vreodată mântuiți, că nu vor fi roade târzii. Dar să privim la acest tip al Paștilor — să observăm că scopul lui Dumnezeu a fost să salveze pe toți israeliții și că ei ca națiune au reprezentat pe toți din omenire care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu și li se va acorda viață veșnică în Țara Făgăduită.
Să remarcăm de asemenea că au fost două paști. A fost unul mare, când întreaga națiune, prin putere divină a fost eliberată în mod miraculos de către Domnul și condusă pe un banc de nisip prin canalul Mării Roșii special pregătit pentru ei prin accentuarea vânturilor și mareelor. Imaginea aceea, sau tipul acela, arată eliberarea finală din puterea păcatului și a lui Satan a fiecărei creaturi care în cele din urmă va veni în acord cu Domnul și va dori să-i aducă închinare — nici un israelit n-a fost lăsat în urmă.
Însă Paștele de la Marea Roșie nu este cel pe care-l discutăm noi în mod special cu această ocazie — nu este cel al cărui antitip suntem noi pe cale să-l sărbătorim. Nu; evenimentul pe care-l sărbătorim este antitipul trecerii peste, sau cruțării întâilor-născuți ai lui Israel. Numai întâii-născuți au fost în pericol, chiar dacă eliberarea tuturor a depins de salvarea întâilor-născuți. Aplicând aceasta în armonie cu toate Scripturile, vedem că numai Cele dintâi roade ale creaturilor Sale, Biserica întâilor-născuți, sunt cruțați în prezent — trecându-se peste ei — cei care sunt sub sânge. Vedem că restul omenirii, cei care doresc să se înroleze și să urmeze pe marele Moise antitipic atunci când în final va conduce poporul afară din robia păcatului și morții, nu sunt acum în pericol — numai Întâii-născuți, ale căror nume sunt scrise în ceruri sunt în pericol.
„Biserica întâilor-născuți”
Întâii-născuți — „Biserica întâilor-născuți” — sunt cei cărora înainte de restul omenirii li s-au deschis ochii înțelegerii ca să-și dea seama de starea lor de robie și de nevoia lor de eliberare și de voința lui Dumnezeu de a-și împlini față de ei făgăduințele Sale bune. Mai mult, ei sunt cei care au răspuns la harul lui Dumnezeu, s-au consacrat Lui și serviciului Lui, și în schimb au fost concepuți din nou de Spiritul sfânt. Pentru acești întâi-născuți este o chestiune de viață și moarte dacă rămân sau nu în Casa Credinței — în spatele sângelui stropirii. Pentru aceștia, a ieși din această stare ar implica o nesocotire a îndurării divine. Ar însemna că ei au făcut în ciuda bunătății divine și că, după ce s-au bucurat de partea lor din îndurarea lui Dumnezeu așa cum este reprezentată prin sângele Mielului, ei n-au apreciat-o. Despre aceștia Scripturile declară: „Nu mai rămâne nici o jertfă” pentru păcatele lor. Ei trebuie să fie socotiți ca adversari ai lui Dumnezeu, a căror soartă a fost simbolizată prin nimicirea întâilor-născuți ai Egiptului.
Nu vrem să spunem că întâii-născuți ai Egiptului care au murit în noaptea aceea și vreunii din întâii-născuți ai israeliților care au ieșit din casele lor contrar poruncii și au murit din acea cauză, au mers în Moartea a Doua. Chiar dimpotrivă, înțelegem că toate aceste lucruri au fost tipuri, figuri, ilustrații, preumbriri ale unor lucruri de pe un plan mai înalt, și că realitățile aparțin Bisericii lui Cristos din timpul acestui Veac Evanghelic începând de la Cincizecime. Dacă păcătuim cu voia după ce am primit o cunoștință a Adevărului, după ce am gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, după ce am fost făcuți părtași Spiritului sfânt și astfel membri ai Bisericii întâilor-născuți — dacă atunci am cădea, ar fi cu neputință să ne reînoiască spre pocăință; Dumnezeu n-ar mai avea nimic pentru noi; nesocotirea îndurării Sale ar însemna pentru noi să murim în Moartea a Doua. 2 Pet. 2:12; Iuda 12.
Din acest punct de vedere Biserica întâilor-născuți, prin conceperea Spiritului sfânt și prin cunoștința și privilegiile mai mari de care ei se bucură în toate modurile, au o responsabilitate mai mare decât lumea, fiindcă ei sunt până acum singurii în pericol de Moartea a Doua. Aceasta este lecția tipului și se aplică numai la creștini.
Curând noaptea va fi trecut, dimineața slăvită a eliberării va fi venit și Cristosul, antitipicul Moise, Cap și Corp, va conduce, va elibera tot Israelul — tot poporul lui Dumnezeu
— pe toți care, atunci când vor ști, vor fi bucuroși să respecte, să onoreze și să se supună voinței lui Dumnezeu. Ziua Eliberării va fi tot Veacul Milenar, la încheierea căruia tot răul și toți răufăcătorii, simbolizați prin oștile Egiptului, vor fi complet distruși în Moartea a Doua.
„De câte ori” faceți lucrul acesta
Apostolul identifică în mod clar și hotărât mielul de Paști cu Domnul nostru Isus, zicând: „Hristos Paștele nostru a fost jertfit. De aceea, să luăm parte la sărbătoare” (1 Cor. 5:7, 8). El ne informează că toți „avem nevoie de sângele stropirii”, nu pe casele noastre, ci pe inimile noastre (Evr. 12:24; 1 Pet. 1:2). De asemenea trebuie să mâncăm pâinea fără aluat (nefermentată, pură) a Adevărului, dacă vrem să fim tari și pregătiți pentru eliberare în Dimineața Noii Dispensații. De asemenea trebuie să mâncăm Mielul, trebuie să ni-L însușim pe Cristos, meritul Său, valoarea care a fost în El. Astfel ne îmbrăcăm cu Cristos, nu numai prin credință, ci tot mai mult, în măsura capacității noastre, ne îmbrăcăm cu caracterul Său și suntem transformați zi de zi în chipul Său glorios în inimile noastre.
Noi trebuie să ne hrănim cu El așa cum evreii s-au hrănit cu mielul literal. În locul ierburilor amare, care le-a crescut și le-a ascuțit pofta, noi avem experiențe și încercări amare, pe care Domnul ni le dă și care ne ajută să ne dezlipim sentimentele de lucrurile pământești și ne dau poftă crescută să ne hrănim din Miel și din Pâinea nedospită a Adevărului. De asemenea, noi trebuie să ne amintim că aici n-avem o cetate stabilă, ci, ca peregrini, străini, călători, cu toiagul în mână, încinși pentru călătorie, suntem în drum spre Canaanul ceresc și spre toate lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru Biserica întâilor-născuți, în asociere cu Răscumpărătorul lor ca împărați și preoți pentru Dumnezeu.
Domnul nostru Isus de asemenea S-a identificat pe deplin cu mielul de Paști. În seara când a fost vândut și chiar înaintea răstignirii, El a adunat pe ucenici în odaia de sus, zicând: „Am dorit mult să mănânc Paștile acestea cu voi înainte de a suferi”. A fost necesar ca ei în calitate de evrei să sărbătorească Cina de Paști în acea noapte — salvarea întâiului-născut tipic de „prințul acestei lumi” tipic. Dar de îndată ce au fost îndeplinite cerințele tipului, Domnul nostru a instituit o Comemorare nouă pe temelia veche, zicând: „Ori de câte ori veți” face lucrul acesta (veți Comemora Paștile — anual) „să faceți lucrul acesta în amintirea Mea” (1 Cor. 11:24, 25). Vecinii voștri evrei, ai căror ochi pentru înțelegere n-au fost încă deschiși, nu vor aprecia chestiunea în sensul ei antitipic adevărat, dar voi, care Mă recunoașteți ca Mielul lui Dumnezeu, junghiat în planul lui Dumnezeu de la întemeierea lumii — care recunoașteți că sunt pe cale de a-Mi da viața ca Prețul de Răscumpărare a lumii — veți recunoaște acest anotimp al Paștilor cu o semnificație specială și sacră pe care alții n-o pot aprecia. Ca atare voi nu veți mai sărbători tipul, ci veți comemora Antitipul, căci Eu sunt aproape de moarte ca Mielul lui Dumnezeu, și astfel să dau sângele stropirii pentru Biserica întâilor-născuți și hrană adevărată pentru întreaga Casă a Credinței.
„Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi”
Faptul că urmașii Domnului nu mai trebuie să se adune cum făceau evreii înainte, ca să mănânce cina de Paști din mielul literal pentru comemorarea eliberării din Egipt, este arătat de Domnul nostru prin alegerea simbolurilor noi — „pâinea nedospită” și „rodul viței” — ca să-L reprezinte pe El ca fiind Mielul. De atunci încolo urmașii Săi, în acord cu porunca Sa, au sărbătorit în fiecare an moartea Sa ca Mielul lor de Paști, până după ce apostolii au adormit în moarte și o mare depărtare de credință a încurcat mintea creștinătății nominale, producând epoca cunoscută ca Veacurile Întunecate. Chiar și în timpul Veacurilor Întunecate a persistat învățătura că Cristos a fost Mielul de Paști antitipic, chiar dacă celebrarea morții Sale prin Cina de Paști pe care a instituit-o Isus n-a mai fost respectată. Aceasta a fost înlocuită cu acea blasfemie îngrozitoare, care a înșelat și a încurcat atâtea milioane din creștinătate — Liturghia — introdusă de romano-catolicism. În Scripturi aceasta este numită „urâciunea pustiirii”, din cauza influenței dezastruoase pe care a avut-o asupra credinței și practicii poporului Domnului. Deși protestanții în general au respins Liturghia, ca fiind cu totul contrară învățăturilor lui Cristos și ale apostolilor, totuși practicile protestanților sunt încă mult influențate de acea eroare îngrozitoare, de care ei au scăpat numai parțial.
Liturghia nu este Euharistul
Mulți protestanți vor întreba cu inocență: Nu este Liturghia numai Euharistul, Cina Domnului, sub alt nume? O, nu! răspundem noi — este cu totul diferită! Cina Domnului sărbătorește moartea lui Cristos îndeplinită la Calvar. Liturghia reprezintă un nou sacrificiu pentru păcate, făcut de fiecare dată când se face Liturghia. Prietenii noștri romano-catolici cred că atunci când preotul binecuvântează pâinea, aceasta devine corpul real al lui Cristos în mâinile sale, cu scopul de a-L sacrifica din nou. Marea Liturghie este o sacrificare specială a lui Cristos pentru un anumit păcat al unei anumite persoane. Mica Liturghie este o sacrificare a lui Cristos pentru păcatele generale ale unei adunări. Romano-catolicii pretind că ei cred în meritul sacrificiului lui Cristos la Calvar — că acesta a acoperit păcatul originar, păcatele generale trecute; dar ei pretind și că păcatele zilnice, neajunsurile, greșelile fiecărei persoane, cer să fie curățate din când în când prin noi sacrificări ale lui Cristos. Astfel, din punctul lor de vedere, așa cum este reprezentat prin Liturghie și cum este practicat de romano-catolici, greco-catolici și de cei din Biserica Sacerdotală Episcopală, Cristos este sacrificat din nou în toată lumea în fiecare zi. În Scripturi aceasta este numită „urâciune” în ochii lui Dumnezeu, fiindcă nesocotește, nimicește faptul așa cum este declarat în Biblie, că Cristos nu mai moare, că „printr-o singură jertfă El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna” pe cei care vin la Tatăl prin El. Rom. 6:9; Evr. 10:14.
Se va vedea ușor că repetarea sacrificiilor reprezentate prin Liturghie are efectul anulării sau minimalizării valorii marelui Sacrificiu de la Calvar, reprezentat prin Paști și prin Cina Comemorativă. Cum am putea aștepta ca acei care au ajuns să caute în mod special anularea păcatelor lor prin Liturghie, să privească în urmă la Paștele antitipic cu o preocupare atât de adâncă și cu o apreciere atât de înaltă ca și cum ar fi fost învățați altfel? Prin urmare, în timp ce celebrarea Vinerii Mari a continuat, celebrarea Cinei Comemorative a căzut în uitare cu mult înainte.
În privința protestanților, respingând dogma Liturghiei ca fiind complet nescripturală, ei au abandonat-o și s-au întors la o celebrare a Cinei Domnului. Între timp însă, obișnuiți cu frecvența Liturghiei, ei au considerat frecvența cu care să fie celebrată Cina Domnului numai ca o chestiune de eficacitate. Ca atare, găsim că unii o celebrează la fiecare patru luni, alții la fiecare trei luni, alții în fiecare lună, alții în fiecare duminică. Această neclaritate generală și neputință de a se ajunge la un nivel general de conformitate este din pricina a două lucruri: (1) Creștinii în general au trecut cu vederea faptul că Domnul nostru a murit ca Mielul Antitipic și că celebrarea morții Sale este Cina de Paști anititipică. (2) Ei au înțeles greșit cuvintele Domnului nostru „de câte ori faceți aceasta”, că ar însemna, faceți aceasta de câte ori vreți, în timp ce cuvintele înseamnă de fapt, de câte ori voi, ucenicii Mei (toți aceștia fiind evrei și obișnuiți cu ținerea Paștilor), celebrați această ocazie, faceți-o în amintirea Mea — nu în amintirea mielului literal și a eliberării tipice din Egiptul tipic și din robia lui prin cruțarea întâilor-născuți tipici.
Cei care celebrează săptămânal Cina Domnului consideră că ei au un precedent scriptural pentru a face astfel, fiindcă în Biblie citim că Biserica timpurie se aduna în prima zi a săptămânii și în asemenea ocazii „frângeau pâinea”. Este însă o mare greșeală a se confunda astfel de frângere a pâinii cu Cina Comemorativă, căci cea dintâi era numai o masă obișnuită. Nu există absolut nimic în relatare care să indice altfel; vinul, rodul viței, nu este menționat în legătură cu ea, iar despre pâine nu s-a spus că reprezintă corpul frânt al Domnului nostru. Era un obicei social de bucurie în Biserica timpurie să se sărbătorească învierea Domnului nostru în prima zi a săptămânii, și acest obicei social comun a ajutat să se strângă legăturile de fraternitate și părtășie. În multe locuri poporul Domnului urmează încă acest obicei. Adunarea de la Tabernacol din Brooklyn are o astfel de frângere a pâinii în fiecare zi a Domnului între serviciul de după-masă și cel de seară, pentru conveniența celor care locuiesc departe și în special ca o ocazie de dorit pentru mai multă părtășie printre poporul Domnului.
Data Cinei Comemorative
După cum știm cu toții, evreii foloseau Luna mai mult decât noi pentru calcularea timpului. Fiecare Lună nouă reprezenta începutul unei luni noi. Luna nouă care era cea mai aproape de echinocțiul de primăvară era socotită ca începutul anului eclesiastic, prima zi a lunii Nisan. În a cincisprezecea zi a acelei luni începea Sărbătoarea de Paști a evreilor, care ținea o săptămână. Acea Sărbătoare de șapte zile reprezenta bucuria, pacea, binecuvântarea care rezultau pentru întâii-născuți ai Israelului din trecerea peste ei, și a simbolizat bucuria, pacea și binecuvântarea completă pe care fiecare creștin adevărat le trăiește prin înțelegerea că peste păcatele sale s-a trecut prin meritul sacrificiului răscumpărător al lui Cristos. Toți creștinii adevărați, prin urmare, au în inimile lor continuu o celebrare a acestei Sărbători a Paștilor — caracterul complet al acestei chestiuni fiind reprezentat în cele șapte zile, șapte fiind un simbol al completului. Evreul, nevăzând chestiunea din acest punct de vedere, se gândea mai puțin la junghierea mielului de Paști și la mâncarea acelei cini decât la săptămâna care urma după aceasta. Dar Domnul nostru a accentuat importanța junghierii mielului de Paști când S-a anunțat pe Sine ca antitipul lui și când ne-a invitat să celebrăm moartea Sa la aniversarea ei, până când, la a Doua Venire a Sa, intrarea noastră în Împărăție va însemna împlinirea completă a tuturor binecuvântărilor noastre.
Fără îndoială, pentru mulți creștini ar fi o mare binecuvântare dacă ei ar putea vedea acest subiect în adevărata lui lumină, dacă ar putea da mai mare greutate valorii morții lui Cristos și s-ar alătura mai inimoși la celebrarea ei — la aniversarea ei, în loc de alte timpuri și perioade, neregulat și fără semnificație specială. Totuși, în toată lumea civilizată au apărut mici grupuri din poporul Domnului care dau atenție acestui subiect și cărora le place să celebreze moartea Învățătorului conform cerinței Lui — „de câte ori” faceți lucrul acesta — anual — „să-l faceți în amintirea Mea”. Noi credem că o astfel de celebrare aduce binecuvântare specială, atât pentru inimă, cât și pentru minte. Cu cât ne apropiem mai mult de cerințele divine, cu atât este mai mare măsura binecuvântării noastre, cu atât suntem atrași mai aproape de Învățătorul și Capul nostru și unul de altul ca membri ai Corpului Său.
În acest an data celebrării va cădea pe 28 martie, după ora 6 seara, fiindcă la acea oră începe ziua a patrusprezecea a lunii Nisan, după calculul evreiesc. Îndemnăm pe toți din poporul Domnului de pretutindeni să se adune, după cum le convine mai bine, în grupuri sau familii mici, pentru a face aceasta în amintirea marelui sacrificiu al Domnului nostru. Faptul că este aniversarea morții Sale, face chestiunea cu atât mai impresionantă.
„Nu cumva sunt eu, Doamne?”
Ne amintim de împrejurările primei Comemorări, binecuvântarea pâinii și a paharului, rodul viței, de îndemnul Domnului nostru că acestea reprezentau trupul Său frânt și sângele Său vărsat, și ca acei care sunt urmașii Săi să participe — nu numai hrănindu-se din El, ci fiind frânți cu El, nu numai împărtășindu-se din meritul sângelui Său, al sacrificiului Său, ci și dându-și viața în serviciul Său, în cooperare cu El în toate modurile. Ce prețioase sunt aceste gânduri pentru cei care sunt în mod corect în armonie cu Domnul!
Urmând aceste gânduri, ei își pot aminti calea lui Iuda care, deși mult favorizat, a iubit un câștig urât până acolo încât a fost dispus să-L vândă pe Învățătorul său, și a fost destul de îndrăzneț încât, chiar în timp ce îi era dezvăluită trădarea față de Domnul, să strige: „Nu cumva sunt eu?” Însuși gândul că unul care-L însoțise pe Domnul a putut să se lepede astfel și să-L vândă vrăjmașilor Săi cauzează un dezgust cuvenit față de asemenea purtare, și trebuie pe bună dreptate să ne umple de precauție, dacă nu de teamă, ca nu cumva în vreun sens al cuvântului, de dragul onoarei sau bogăției sau al oricărui alt lucru să vindem Adevărul sau pe careva din slujitorii lui, membrii Corpului lui Cristos.
Mintea noastră, deci, să urmeze pe Răscumpărătorul în Grădina Ghetsimani și să-L privească rugându-Se cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel care putea Să-L scape din moarte — care exprimă teama de moarte a Învățătorului ca nu cumva în vreun amănunt să nu fi putut îndeplini Planul Tatălui și de aceea să fie considerat nevrednic de înviere. Observăm cum Domnul nostru a fost întărit de Tatăl prin mesagerul îngeresc, dându-I asigurarea că-Și respectase cu credincioșie angajamentul de consacrare și că în mod sigur va avea o înviere așa cum a fost prezis. Privim ce calm a fost după aceea, când, în fața marelui preot și a lui Pilat, și înaintea lui Irod și iarăși a lui Pilat — „ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Și-a deschis gura” spre a Se apăra. Îl vedem credincios, curajos până la capăt, și avem asigurarea Lui că ar fi putut cere de la Tatăl și ar fi primit mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri pentru a-L proteja. Dar în loc de a cere ajutor să scape de sacrificiul Său, cererea Sa a fost pentru ajutor să-l îndure cu credincioșie. Ce lecție pentru toți urmașii în urmele Sale!
O ocazie pentru examinare de sine
Pe de altă parte, ne amintim că până și cei mai curajoși dintre ucenicii Săi loiali L-au părăsit pe Domnul și au fugit, iar unul dintre ei în timiditatea lui s-a lepădat de Învățătorul său! Ce ocazie este aceasta pentru examinarea propriilor inimi în privința gradului credinței noastre, a curajului și a voinței de a suferi cu Cel care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ne este astfel oferită pentru a ne fortifica mintea cu hotărâri, că prin harul Său nu ne vom lepăda de Învățătorul în nici o împrejurare sau condiție — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele, ci și cu purtarea noastră. Apoi suntem uimiți la gândul că poporul declarat al Domnului, evreii, a fost cel care L-a răstignit pe Prințul Vieții! Nu numai atât, dar liderii gândirii lor religioase, preoții cei mai de seamă, cărturarii, fariseii și învățații Legii au fost aceia care au făcut-o, mai degrabă decât poporul de rând. Ascultăm cuvintele Învățătorului, zicând: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră”; și vedem că El S-a referit la lumea religioasă și în cazul nostru.
Beți din același pahar
Lecția pentru noi deci, este să nu fim surprinși dacă opoziția față de Adevăr și persecuțiile purtătorilor de lumină care umblă în urmele lui Isus vor veni de la cei mai proeminenți exponenți ai creștinismului. Aceasta însă nu trebuie nici să ne facă să urâm pe împotrivitorii noștri, nici pe acei care L-au persecutat pe Domnul nostru până la moarte. Mai degrabă trebuie să ne amintim cuvintele apostolului Petru: „Știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai-marii voștri”. O, da! neștiința, orbirea inimii și minții stau la baza tuturor suferințelor lui Cristos — Cap și Corp. Și Tatăl permite să fie așa, până când membrii Corpului vor fi împlinit ce lipsește suferințelor lui Cristos. Odată cu completarea numărului de membri ai Corpului lui Cristos, chiar cei aleși, și cu completarea încercării lor în privința credincioșiei până la moarte, va veni încheierea acestui Veac Evanghelic — schimbarea învierii Bisericii pentru a fi cu Domnul ei și asemenea Lui. Atunci, așa cum a declarat Învățătorul nostru, cei care se împărtășesc acum de corpul Său frânt și se frâng împreună cu El în serviciul Adevărului, cei care participă acum la paharul Lui de suferință și negare de sine, în curând vor bea împreună cu El vinul nou al bucuriei în Împărăție — dincolo de văl. Mat. 26:29.
„Să luăm parte la sărbătoare”
Cu acea Dimineață glorioasă a Noii Dispensații va începe marea lucrare de eliberare a lumii din cătușele păcatului și morții — marea lucrare de ridicare. Apostolul Petru numește acea mare Epocă „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Ideea din mintea tuturor celor care participă la această Comemorare trebuie să fie cea exprimată prin cuvintele apostolului: „Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El”; „dacă am murit împreună cu El vom și trăi împreună cu El”; „suferințele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care va fi descoperită față de noi”. Rom. 8:17, 18; 6:8; 2 Tim. 2:11, 12.
Cu aceste gânduri în privința trecerii peste păcatele întâilor-născuți prin meritul sângelui prețios, putem într-adevăr ține Sărbătoarea Paștilor cu bucurie, în ciuda încercărilor și greutăților. Făcând astfel și continuând credincioși ca urmași ai lui Isus, foarte curând vom avea marele privilegiu de a conduce oștirile Domnului — toți cei care în final vor auzi, vor cunoaște și se vor supune marelui Împărat — afară de sub stăpânirea păcatului și morții, afară din Egipt, în Canaan. Da, dragi frați, în limbajul apostolului, „Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”.
Paharul bucuriei în Împărăție
Cu ocazia instituirii Comemorării Morții Sale, Învățătorul în convorbirea Sa cu apostolii a spus: „Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăția Tatălui Meu” (Mat. 26:29). Domnul nostru compara aici două Zile mari — Ziua de suferință și Ziua de glorie. Acest Veac Evanghelic a fost Ziua de suferință. Veacul Milenar va fi Ziua de glorie și aceasta este numită în mod special „Ziua lui Hristos”.
Rodul viței, paharul literal, reprezintă două idei. Paharul cu vin este produs cu prețul vieții strugurilor. Strugurii își pierd individualitatea. Sucul este stors și astfel rodul viței este pregătit pentru a fi folosit. Paharul cu vin — sucul strugurilor — reprezintă însă nu numai zdrobirea strugurilor, ci și împrospătarea care vine ca rezultat. Așa este când bem din acest pahar literal. Pentru noi el simbolizează suferințele și moartea Mântuitorului nostru și participarea noastră cu El în aceste suferințe. Dar vinul reprezintă și bucuria, veselia, și astfel este folosit în Scripturi. Astfel în sensul în care Domnul nostru a folosit cuvintele „rodul viței” în textul tocmai citat, acesta a reprezentat bucuriile Împărăției.
Tatăl a marcat pentru Domnul nostru Isus un curs specific în experiența Sa pământească. Acest curs a constituit Paharul Său de suferință și moarte. Dar Tatăl I-a promis că, după ce El va bea acest Pahar cu credincioșie, I se va da un alt Pahar, o altă experiență — glorie, onoare și nemurire. Apoi Mântuitorul a fost autorizat de Tatăl să facă aceeași propunere celor care ar dori să devină urmașii Săi — că, dacă ei vor suferi cu El, vor bea cu El Paharul Său, al morții, atunci vor participa cu El la Paharul Său viitor, al Bucuriei.
Prin cruce
„Oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde.” Noi trebuie să trecem cu toții prin experiențele grele reprezentate prin teasc. Trebuie să ne dăm viața în serviciul divin. Trebuie să ne supunem experiențelor de zdrobire, să ni se șteargă urmele ca oameni și să devenim Creaturi Noi. „Dacă răbdăm (împreună cu El), vom și împărăți împreună cu El” — nu altfel. Astfel noi acceptăm cu bucurie invitația de a bea din Paharul Său. Și numai după ce Paharul va fi golit până la fund vom primi celălalt Pahar — Paharul bucuriilor Împărăției. Deși Domnul nostru a avut o mare binecuvântare în ascultarea de Tatăl, totuși pentru El a fost un timp de încercare până în ultimul moment, când a strigat, „S-a sfârșit!” La fel este cu Biserica. Noi trebuie să bem tot Paharul. Trebuie să îndurăm toate experiențele. Nimic nu trebuie să rămână din Pahar.
Toate suferințele lui Cristos vor fi complete când Corpul lui Cristos își va sfârși cursul. Noul Pahar al Bucuriei I-a fost dat Domnului nostru când a fost primit în glorie. Atunci toți îngerii lui Dumnezeu I s-au închinat. Curând ni se va da și nouă Paharul Bucuriei. Desigur că a fost un timp de bucurie când sfinții adormiți au fost înviați și au intrat în răsplata lor și au primit Paharul Binecuvântărilor! (Vezi Vol. 3, pag. 233-240; Vol. 4, pag. 622.) Și cei care au fost vii și au rămas, la Venirea Învățătorului sunt adunați acasă unul câte unul. Fără îndoială curând ne vom împărtăși cu toții de această bucurie, dacă suntem credincioși. Noi credem că plinătatea bucuriei nu va fi atinsă până când toți membrii lui Cristos vor fi cu El dincolo de văl. Atunci vom avea parte de Tronul Său și ne vom împărtăși de slava Sa. Atunci, împreună cu iubitul nostru Domn, vom bea din vinul nou în Împărăție; căci făgăduința este pentru toți sfinții Săi credincioși.
„Tot sângele de animale
De pe altarele evreiești
N-a putut da pace conștiinței vinovate
Sau petele să spele.
Cristos însă, cerescul Miel,
Păcatele noastre toate le ia
Un sacrificiu cu nume mai nobil
Cu sânge mai bogat ca ele.
Sufletu-mi în urmă se uită
Să vadă povara purtată de El,
Când viața-Și vărsa pentru mine
Și Răscumpărarea plătea.”
R — 5869 / martie 1916
Gânduri în legătură cu Cina de Amintire
„Pentru că, de câte ori mâncați pâinea aceasta și beți
paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:26.
Perioada Paștilor, așa cum este sărbătorită de evrei, se apropie, în acest an începând din 17 aprilie. Dar interesul creștinilor se centrează în această perioadă în special pe junghierea mielului, care preceda Sărbătoarea Paștilor, și care tipifica Mielul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Sărbătorirea de către noi a acestei perioade de Paști este legată prin urmare de marele Antitip. Cu această ocazie, noi ca și creștini comemorăm cel mai mare eveniment din istorie, moartea ca jertfă a Mântuitorului lumii. În acest an sărbătoarea noastră începe în mod cuvenit în seara zilei de 16 aprilie, după ora 6, care este începutul lui 14 Nisan.
Noi regretăm mult faptul că deși milioane de creștini declarați și evrei vor sărbători prin unele ceremonii formale și într-o manieră formală acest eveniment care este cel mai important, totuși numai puțini din aceste religii discern semnificația reală a sărbătorii. Dacă mintea lor ar putea fi cu totul trezită ca să înțeleagă adevărata semnificație, ar fi o reînsuflețire religioasă așa cum lumea n-a mai cunoscut. Dar, după cum spune Sf. Pavel, „dumnezeul acestei lumi a orbit mințile” multora; și chiar unii ai căror ochi ai înțelegerii sunt parțial deschiși, după cum îi descrie Sf. Petru, sunt orbi și incapabili de a vedea departe. Ei sunt incapabili de a vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu în privința acestor ceremonii, care sunt sărbătorite de mai bine de trei mii de ani, în tip și antitip.
Israeliților li s-a poruncit să sărbătorească Paștile ca prima trăsătură a legii și ca unul din cele mai mari momente comemorative ale lor ca națiune. De aceea aflăm că în oarecare măsură Paștile este sărbătorit de evreii din toate părțile lumii, chiar și de către cei care pretind că sunt agnostici. Ei au totuși o măsură de respect pentru Paști ca obicei antic. Dar nu este oare straniu că având inteligența pe care mulți dintre prietenii noștri evrei o au, ei nu s-au gândit vreodată că merită să cerceteze sensul acestei sărbători?
De ce a fost înjunghiat și mâncat mielul de paști? De ce a fost stropit sângele pe stâlpii ușii și pe pragul de sus? Desigur, așa a poruncit Dumnezeu; dar care a fost motivul care a stat la baza poruncii divine — care este învățătura, care este obiectivul? Cu adevărat un Dumnezeu rațional dă porunci raționale; și la timpul cuvenit Iehova are să-l facă pe poporul Său credincios să înțeleagă semnificația fiecărei cerințe. Dacă evreul își poate da seama că ziua lui de Sabat este un tip al epocii viitoare de odihnă și binecuvântare, de eliberare de sub trudă, necaz și moarte, de ce n-ar putea el să vadă că în mod asemănător toate trăsăturile instituției Mozaice au fost intenționate de Domnul pentru a preumbri diferitele binecuvântări care vor fi acordate „la timpul cuvenit”?
Roadele dintâi și roadele târzii
Binecuvântați sunt cei ai căror ochi pot vedea că Isus a fost într-adevăr „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”; că anularea păcatului lumii va fi efectuată prin plătirea pedepsei omului, prin aplicarea la timpul cuvenit a meritului jertfei lui Isus pentru păcatele întregii omeniri. Numai Biserica a primit până acum din meritul jertfei morții lui Isus. Mult favorizați sunt cei care pot vedea că după cum întreaga lume și-a pierdut favoarea divină și a venit sub condamnarea la moarte, cu însoțitorii ei, tristețea și durerea, tot așa a fost necesar să fie făcută o satisfacere a Dreptății înainte ca această condamnare sau blestem să poată fi îndepărtată; și că de aceea, după cum declară Apostolul, „Hristos a murit pentru păcatele noastre” — „Cel Drept pentru cei nedrepți”, pentru ca El să ne poată aduce înapoi la Dumnezeu. Astfel El a deschis o cale nouă — o cale spre viață veșnică.
În Scripturi Biserica este numită „Biserica celor întâi-născuți”, „cele dintâi roade ale creaturilor Sale", „cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel” (Evrei 12:23; Iacov 1:18; Apoc. 14:4). Aceste expresii implică faptul că în cele din urmă în familia lui Dumnezeu se vor naște mai târziu și alții; implică roade târzii. Creștinii în general par să treacă cu vederea aceste Scripturi, în privința aplicării lor, și au ajuns să înțeleagă în general că numai aceia vor fi vreodată mântuiți care sunt denumiți în Biblie roadele dintâi — că nu vor mai fi roade târzii.
Dar tipul Paștilor indică faptul că scopul lui Dumnezeu a fost să salveze pe toți israeliții; și ei ca națiune reprezintă pe toți aceia din omenire care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu și li se va da viață veșnică în Țara Făgăduită. Să remarcăm că au fost două Paști — cele în care numai întâii-născuți au fost cruțați; și altele mai mari la Marea Roșie, când prin putere divină toată națiunea Israel a fost eliberată miraculos și condusă prin canalul mării pregătit în mod special pentru ei, prin intensificarea vânturilor și a mareelor. Aceștia au trecut cu încălțămintea uscată și au fost salvați; în timp ce oștile lui faraon, reprezentând pe toți aceia care în cele din urmă vor merge în moartea a doua, au fost nimicite în mare. Paștile de la Marea Roșie ilustrează eliberarea finală de sub puterea păcatului și morții a fiecărei creaturi din rasa lui Adam care dorește să vină în armonie cu Domnul și să I se închine, a tuturor care vor deveni parte din Israel; deoarece nici un israelit n-a rămas în robia egipteană.
Responsabilitatea întâilor-născuți
Dar aceste Paști nu sunt cele pe care le vom sărbători noi. Noi vom sărbători antitipul trecerii îngerului peste întâii-născuți ai lui Israel în țara Egiptului. Numai întâii-născuți ai lui Israel au fost în pericol în noaptea aceea în Egipt, deși eliberarea întregii națiuni depindea de salvarea, de cruțarea celor întâi-născuți. Astfel numai întâii-născuți dintre fiii lui Dumnezeu de pe planul uman, Biserica lui Cristos, sunt cruțați acum în timpul acestei nopți a Veacului Evanghelic; numai aceștia sunt în pericol din partea îngerului nimicitor. Aceștia sunt cu toții sub sângele stropit. Noi vedem, în armonie cu toate Scripturile, că numai „turma mică„, „cele dintâi roade ale creaturilor Sale”, „Biserica întâilor-născuți” sunt cruțați, se trece peste ei în timpul veacului prezent. Vedem că restul omenirii, care vor dori să urmeze pe marele Moise antitipic, atunci când în veacul care urmează acesteia El va conduce poporul afară din robia Păcatului și Morții, nu sunt acum în pericol de nimicire veșnică — ci numai întâii-născuți.
Biserica întâilor-născuți sunt aceia din omenire cărora, mai înainte de restul rasei, li s-au deschis ochii înțelegerii spre a-și da seama de starea lor de robie și de nevoia lor de eliberare, precum și de bunăvoința lui Dumnezeu de a-Și îndeplini față de ei toate promisiunile. Mai mult, ei sunt din aceia care au răspuns la harul lui Dumnezeu, au făcut o consacrare deplină față de El și față de serviciul Său, și în schimb au fost concepuți de Spiritul sfânt. A rămâne sau nu în Casa Credinței — sub sângele stropirii, pentru aceștia este o problemă de viață sau moarte.
Pentru această clasă, a ieși de sub sânge ar însemna a nesocoti îndurarea divină. Ar însemna că ei fac în ciuda bunătății divine; și că, după ce s-au bucurat de partea lor din îndurarea lui Dumnezeu așa cum este reprezentată în sângele Mielului, ei nu o apreciază. Pentru aceștia Scripturile spun că „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat”; „Hristos ... nu mai moare”. Ei trebuie să fie socotiți ca adversari ai lui Dumnezeu, a căror soartă a fost simbolizată prin nimicirea întâilor-născuți din Egipt. Biserica întâilor-născuți, prin conceperea Spiritului sfânt și prin cunoștința și privilegiile mai multe de care se bucură în toate modurile, au o mult mai mare responsabilitate decât lumea; pentru că deocamdată ei sunt singurii în pericol de Moartea a Doua. Aceasta este lecția tipului Paștilor, și se aplică numai la creștinii adevărați.
Curând noaptea de păcat și moarte va fi trecut, dimineața glorioasă a eliberării va fi venit, și Cristosul, antitipicul Moise, va conduce, va elibera tot poporul lui Dumnezeu — pe toți care, ajungând să cunoască voința lui Dumnezeu, vor fi bucuroși s-o respecte, s-o onoreze și să se supună. Acea Zi de Eliberare va fi întregul Veac Milenar, la sfârșitul căruia tot răul și toți răufăcătorii, simbolizați prin oastea egipteană, vor fi complet îndepărtați în Moartea a Doua — nimicire.
Isus, Mielul nostru de Paști
Apostolul Pavel identifică hotărât și clar în Mielul de Paști pe Domnul nostru Isus, spunând, „Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”. El ne informează că noi toți avem nevoie de sângele stropirii, nu pe casele noastre, ci pe inimile noastre. Noi trebuie să ne împărtășim din Miel, trebuie să ne însușim meritul lui Cristos, valoarea jertfei Sale; de asemenea trebuie să mâncăm din pâinea nedospită a Adevărului, dacă vrem să fim tari și pregătiți pentru eliberare în Dimineața Noii Dispensații. Astfel noi ne îmbrăcăm cu Cristos, nu numai prin credință, ci tot mai mult ne îmbrăcăm cu caracterul Său și suntem transformați în chipul Său glorios în inima și viața noastră.
Noi trebuie să ne hrănim cu Cristos așa cum evreii s-au hrănit cu mielul literal. În locul ierburilor amare, care le-a crescut și ascuțit pofta, noi avem experiențe amare și încercări pe care Domnul le pregătește pentru noi, și care ne ajută să ne dezbărăm de iubirea lucrurilor pământești și ne dă poftă crescută de a ne hrăni din Miel și din Pâinea nedospită a Adevărului. Noi, de asemenea, trebuie să ne aducem aminte că n-avem aici o cetate care rămâne; ci, ca peregrini, străini, cu toiagul în mână, trebuie să ne încingem pentru călătoria spre Canaanul ceresc, spre toate lucrurile glorioase pe care le are Dumnezeu în păstrare pentru Biserica întâilor-născuți, în asociere cu Răscumpărătorul, ca regi și preoți pentru Dumnezeu.
Domnul nostru Isus de asemenea S-a identificat pe Sine pe deplin cu Mielul de Paști. În noaptea când a fost vândut, chiar înainte de răstignire, El i-a adunat pe apostolii Săi în odaia de sus, spunând, „Am dorit mult să mănânc Paștile acestea cu voi înainte de a suferi”. A fost necesar pentru ei ca evrei să sărbătorească Cina de Paști în noaptea aceea — noaptea aniversării junghierii mielului de Paști din Egipt, a salvării întâilor-născuți tipici de „prințul acestei lumi” cel tipic — Faraon — la aceeași dată la care Mielul de Paști adevărat trebuia să fie junghiat. Dar de îndată ce cerințele tipului au fost îndeplinite, Domnul nostru Isus a instituit o nouă comemorare pe temelia veche, spunând, „Faceți aceasta în amintirea Mea”.
Prima semnificație a Pâinii și a Paharului
Ne amintim împrejurările primei Cini de amintire — binecuvântarea Pâinii și Paharului, a rodului viței; și declarația Domnului nostru că acestea reprezintă trupul Său frânt și sângele Său vărsat, și că toți urmașii Lui trebuie să se împărtășească, nu numai hrănindu-se din El, ci și frângându-se cu El; nu numai împărtășindu-se din meritul sângelui Său, a jertfei Sale, ci și punându-și viața în serviciul Său, prin cooperare cu El în toate modurile, pentru a putea să se împărtășească mai târziu de toată gloria și onoarea Sa în Împărăție. Cât sunt de prețioase aceste gânduri pentru aceia care sunt cum se cuvine în armonie cu Domnul nostru!
Prezentând ucenicilor pâinea nedospită ca simbol comemorativ, Isus a spus, „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu”. Sensul evident al cuvintelor Sale este, aceasta simbolizează sau reprezintă trupul Meu. Pâinea n-a fost în realitate trupul Său; căci trupul Său nu fusese încă frânt în nici un sens. În nici un sens n-ar fi fost posibil ca ei să se împărtășească din El în realitate sau în mod antitipic, jertfa nefiind încă sfârșită. Dar tabloul este complet când recunoaștem că pâinea nedospită (pură, nefermentată) reprezintă trupul fără păcat al Domnului nostru — aluatul fiind sub Lege un simbol al păcatului, și în mod special recomandat a fi îndepărtat cu ocazia Paștilor. Cu altă ocazie Isus a dat o lecție care interpretează pentru noi acest simbol. El a spus, „Pâinea lui Dumnezeu este Acela care se coboară din cer și dă lumii viața”. „Eu sunt Pâinea vieții.” „Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din Pâinea aceasta, va trăi în veac; și Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii.” Ioan 6:33, 35, 51.
Pentru a aprecia cum trebuie să mâncăm, sau să ne însușim această Pâine vie, este necesar să înțelegem ce înseamnă pâinea. Conform explicației date acestui subiect de către Domnul nostru, El Și-a sacrificat trupul pentru noi. El nu Și-a sacrificat existența preumană ca ființă spirituală, deși El a lăsat-o pe aceasta împreună cu gloria ei pentru a putea lua natura noastră umană. Faptul că Domnul nostru Isus a fost sfânt, nevinovat, nepătat și despărțit de păcătoși — fără nici o contaminare de la tatăl Adam, și de aceea fără păcat — I-a permis să devină Răscumpărătorul lui Adam și al rasei lui, I-a permis să-Și dea viața „preț de răscumpărare pentru toți; această mărturie a fost dată la timpul ei”. 1 Timotei 2:3-6.
Când vedem că natura pură, fără pată a Domnului nostru Isus a fost depusă pentru păcătoși, ne dăm seama ce suntem privilegiați să ne însușim. Tocmai ceea ce a depus El pentru noi trebuie să „mâncăm”, să ne însușim; adică, viața Sa umană perfectă a fost dată pentru a răscumpăra rasa omului de sub condamnarea morții, pentru a le permite oamenilor să se întoarcă la perfecțiune umană și la viață veșnică, dacă vor vrea; și noi trebuie să ne dăm seama de acest lucru și să-L acceptăm ca Salvatorul nostru din moarte. Totuși, Scripturile ne arată că dacă Dumnezeu ar considera toate păcatele din trecut anulate, și ne-ar recunoaște ca având drept la perfecțiune umană, aceasta nu ne-ar face perfecți, nici nu ne-ar da dreptul la viață veșnică.
Pentru ca oricine din rasa lui Adam să poată avea folos de jertfa lui Isus, a fost necesar ca El să învie din mormânt pe planul vieții divine, ca El să se înalțe la Tatăl și să depună în mâinile Dreptății meritul morții Sale de jertfă, și să primească de la Tatăl „toată autoritatea în cer și pe pământ”. În privința lumii, a fost de asemenea necesar ca la timpul cuvenit al Tatălui El să se întoarcă spre pământ, o Ființă glorioasă divină, apoi să fie Mijlocitor, Profet, Preot și Rege pentru întreaga lume, ca să ajute să se întoarcă la perfecțiune și la armonie cu Dumnezeu pe toți cei care se vor folosi de privilegiile minunate care vor fi oferite atunci.
Biserica din acest Veac Evanghelic primește această binecuvântare prin credința în Răscumpărătorul lor; adică, îndreptățire prin credință — nu îndreptățire la o natură spirituală, pe care noi n-am avut-o niciodată și n-am pierdut-o niciodată, și pe care Cristos n-a răscumpărat-o; ci îndreptățire la natură umană, pe care tatăl Adam a avut-o și a pierdut-o, și pe care Cristos a răscumpărat-o dându-Și trupul Său fără păcat, viața Sa umană perfectă, ca jertfa noastră de Răscumpărare. Împărtășirea din pâinea nedospită cu ocazia Comemorării, prin urmare, înseamnă pentru noi în primul rând însușirea de către noi, prin credință, a îndreptățirii la dreptul de viață umană — un drept la viață umană — cu toate privilegiile ei, pe care Domnul nostru pe propria Sa cheltuială l-a cumpărat pentru noi. La fel, rodul viței simbolizează în primul rând viața Mântuitorului nostru dată pentru noi, viața Sa umană, ființa Sa, sufletul Său, vărsat până la moarte pentru noi; iar însușirea acestuia de către noi de asemenea înseamnă, în primul rând, acceptarea de către noi a drepturilor și privilegiilor Restabilirii asigurate prin sacrificarea lor de către Domnul nostru.
Semnificația mai adâncă a Pâinii și a Paharului
Acum să notăm că obiectivul lui Dumnezeu în îndreptățirea prin credință a Bisericii în acest Veac Evanghelic, mai înainte de îndreptățirea lumii în Veacul Milenar prin fapte de ascultare, este chiar pentru scopul permiterii acestei clase care acum vede și aude, care acum apreciază marele sacrificiu pe care Iubirea l-a făcut pentru om, să-și prezinte corpurile o jertfă vie, și astfel să aibă parte cu Domnul Isus în jertfa Sa — ca membri ai corpului Său. El nu S-a referit direct la acest sens mai adânc al Comemorării. Acesta a fost fără îndoială unul dintre lucrurile la care S-a referit când a spus, „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot Adevărul ... și vă va vesti lucrurile viitoare”. Ioan 16:12, 13.
Acest Spirit al Adevărului, puterea și influența Tatălui acordate prin Cristos, vorbind prin apostolul Pavel, explică clar semnificația înaltă a Comemorării; deoarece Sf. Pavel scriind către Biserica consacrată, spune, „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtășie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtășie a Trupului lui Hristos?” — părtășia cu Cristos ca jertfitori împreună cu El chiar până la moarte, ca prin aceasta noi să putem fi socotiți părtași cu El la gloria pe care El a primit-o ca răsplată a credincioșiei Sale? — „Pentru că noi, care suntem mulți, suntem o singură pâine, un singur trup.” 1 Cor. 10:16, 17.
Ambele vederi asupra acestei ceremonii impresionante sunt foarte importante. Întâi de toate este esențial să vedem îndreptățirea noastră prin jertfa Domnului nostru. Apoi este potrivit ca noi să ne dăm seama că Cristosul întreg, compania unsă întreagă este, din punct de vedere divin, un Corp compus din mulți membri, al cărui Cap este Isus (1 Cor. 12:12-14), și că acest Corp, această Biserică, trebuie să fie frântă ca întreg — că fiecare membru al ei trebuie să devină o copie a Domnului Isus și trebuie să umble în urmele Sale de sacrificiu. Noi facem aceasta dându-ne viața pentru frați, cum Și-a dat-o Isus — direct pentru frații Săi evrei, dar de fapt pentru întreaga lume, conform scopului Tatălui.
Nu viața noastră spirituală o dăm, întocmai cum nici Isus nu Și-a dat viața spirituală. După cum El Și-a sacrificat ființa Sa reală, perfectă, umanitatea Sa, tot așa și noi trebuie să ne sacrificăm eul nostru îndreptățit, socotit perfect prin meritul lui Isus, dar nu perfect în realitate. În mod asemănător, Pâinea și Paharul reprezintă suferință. Boabele de grâu trebuie să fie zdrobite și măcinate înainte de a putea deveni pâine pentru oameni; ele nu-și pot păstra viața și individualitatea ca boabe. Strugurii trebuie supuși presiunii care să le extragă tot mustul, trebuie să-și piardă identitatea ca struguri, pentru a deveni elixir dătător de viață pentru lume. Tot așa este și cu compania Cristosului, Cap și Corp. Astfel vedem frumusețea și forța declarației lui Pavel, că, copiii Domnului sunt participanți la aceeași Pâine și la același Pahar. Dar ceea ce este important este sângele Său, valoarea jertfei Sale. Sângele nostru are valoare numai datorită meritului Său care ne este socotit, numai pentru că noi suntem membri ai Corpului Său.
Domnul nostru spune clar că Paharul, rodul viței, reprezintă sângele; adică viața — nu viața reținută, ci viața vărsată, cedată — sacrificată. El ne spune că viața Sa vărsată a fost pentru iertarea păcatelor; și că toți care vreau să fie ai Lui trebuie să bea din ea, trebuie să-I accepte jertfa și să și-o însușească prin credință. Ei trebuie să primească viață din această sursă. Nu este potrivit ca cineva să pretindă nemurirea în afară de Cristos. Nu este potrivit să se spună că viața este rezultatul ascultării de Lege. Nu este potrivit să se spună că credința în vreun mare învățător și ascultarea de instrucțiunile lui înseamnă același lucru și aduce viață veșnică. Nu există nici o altă cale de a obține viață veșnică decât prin sângele o dată vărsat ca preț de Răscumpărare pentru lumea întreagă. „Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12). Tot așa nu este nici o altă cale prin care să putem ajunge la natura cea nouă decât prin acceptarea invitației Domnului de a bea din Paharul Său și de a fi frânți împreună cu El ca membri ai aceleiași Pâini, de a fi îngropați cu El în botezul în moartea Sa, și astfel să fim cu El în învierea Sa în glorie, onoare și nemurire. Romani 6:3-5; 2:7.
Sărbătorirea în Împărăție
Cu ocazia instituirii Cinei de Amintire, scumpul nostru Domn, ca de obicei, a avut ceva de spus despre Împărăție, tema fiecărui discurs al Său. Cei cărora le promisese o parte în Împărăție dacă erau credincioși le-a amintit despre ceea ce le spusese, că El va pleca să primească o Împărăție și că se va întoarce să-i primească la Sine pentru a avea parte în ea. El adaugă acum că această Comemorare pe care El o instituia își va avea împlinirea în Împărăție, că El nu va mai bea din rodul viței până când îl va bea cu ei într-un chip nou în Împărăția Tatălui.
Exact ce a vrut Domnul nostru să spună cu această declarație, ar putea fi greu de determinat clar, dar pare că nu este nepotrivit a înțelege că a vrut să spună că drept rezultat al încercărilor și suferințelor simbolizate prin Paharul Său, va fi o bucurie în Împărăție. „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și va fi mulțumit.” El va privi în urmă la încercările și dificultățile îndurate în ascultarea credincioasă față de voința Tatălui, și se va bucura de acestea văzând marele rezultat — binecuvântarea care va veni la toată omenirea. Această bucurie va fi împărtășită de toți ucenicii care au băut din acest Pahar, mai întâi în îndreptățire, apoi în consacrare și jertfire cu El. Aceștia au făgăduința Lui că vor domni împreună cu El; și când domnia va fi început, când Împărăția va fi fost stabilită, privind în urmă ei vor lăuda calea pe care Dumnezeu i-a condus zi de zi, chiar până la sfârșitul cursului lor pământesc, chiar dacă ea a fost o „cale îngustă", o cale de sacrificiu de sine, o cale de lepădare de sine.
Credința scumpului nostru Învățător a rezistat la proba din toate acele ceasuri grele, ceasuri despre care El știa că erau atât de aproape de timpul prinderii și morții Sale. Faptul că El a adus mulțumiri Tatălui pentru pâine și pahar este indicația unei consimțiri bucuroase la toate suferințele implicate în frângerea pâinii și în zdrobirea strugurilor. El era deja mulțumit cu aranjamentul Tatălui. În armonie cu acest spirit a fost cântarea de la despărțire, o cântare de laudă fără îndoială, mulțumind Tatălui că acest curs al Său pe pământ era atât de aproape de sfârșit, și că până aici El găsise har îndeajuns pentru nevoia Sa.
Considerând evenimentele din ceasurile acelea solemne care au urmat Cinei de Amintire, să urmăm pe Răscumpărătorul în Ghetsimani, și să-L privim rugându-Se „cu strigăte mari și lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte” — exprimând teama de moarte a Învățătorului nostru ca nu cumva în vreun amănunt să nu fi îndeplinit planul Tatălui, și de aceea să fie considerat nevrednic de înviere. Remarcăm că Domnul nostru a fost mângâiat într-un anumit fel de asigurarea că-Și ținuse cu credincioșie angajamentul de consacrare, și cu siguranță va fi înviat după cum I se făgăduise.
Vedem cât de liniștit a fost după aceea, când era înaintea marelui preot și a lui Pilat, înaintea lui Irod și din nou a lui Pilat. „Ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Și-a deschis gura” pentru a Se apăra. Îl vedem credincios, curajos până la sfârșit; și avem asigurarea Sa că ar fi putut cere de la Tatăl și ar fi putut primi mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ca să-L apere. Dar în loc de a cere ajutor ca să scape de sacrificiu, El a cerut ajutor ca să-l îndure cu credincioșie. Ce lecție se află aici pentru toți cei care urmează în urmele Lui!
Pe de altă parte, ne amintim că până și cei mai curajoși dintre ucenicii Săi L-au părăsit pe Învățătorul și au fugit; și că unul dintre ei, în timiditatea sa, chiar S-a lepădat de Domnul său! Ce ocazie este aceasta pentru a ne examina inima în privința gradului propriei noastre credințe, a propriului nostru curaj și a voinței noastre de a suferi cu Acela care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ne este oferită astfel pentru a ne întări mintea cu hotărârea că noi nu ne vom lepăda de Învățătorul în nici o împrejurare sau condiție — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele, dar și cu purtarea.
Opoziția față de noi va fi din partea lumii religioase
Suntem șocați la gândul că poporul pretins al lui Iehova a fost acela care L-a răstignit pe Prințul Vieții! și nu numai atât, ci conducătorii gândirii lor religioase, preoții lor cei mai de seamă, cărturarii, fariseii, și învățații legii au fost responsabili de fapta aceea îngrozitoare, mai degrabă decât poporul de rând. Ne amintim de cuvintele Învățătorului: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât îniantea voastră”. Vedem că El S-a referit la lumea religioasă; și dându-ne seama de aceasta, știm că lumea religioasă este cea care ne va urî și pe noi, urmașii Săi. Noi nu trebuie să fim surprinși, deci, că opoziția față de Adevăr și persecutarea purtătorilor de lumină va veni de la exponenții cei mai proeminenți ai așa-zisei creștinătăți. Totuși, acest fapt să nu ne facă să urâm nici pe împotrivitorii noștri, nici pe aceia care L-au persecutat pe Domnul nostru până la moarte. Mai degrabă să ne amintim cuvintele apostolului Petru cu privire la această chestiune: „Știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai-marii voștri”. Fapte 3:17.
O, da! Neștiința și orbirea inimii și minții stau la baza tuturor suferințelor lui Cristos — atât ale Capului cât și ale corpului. Tatăl permite acum să fie astfel, până când membrii corpului lui Cristos vor fi completat ce lipsește din necazurile Capului lor (Coloseni 1:24). Curând, după cum a declarat scumpul nostru Domn, cei care se împărtășesc acum din trupul Său frânt și se frâng împreună cu El în serviciul Adevărului, cei care se împărtășesc acum din Paharul Său de suferință și lepădare de sine, vor bea împreună cu El din vinul nou al bucuriei în Împărăție, dincolo de văl. Cu acea Dimineață glorioasă va începe marea lucrare de eliberare a lumii din lanțurile păcatului și morții — marea lucrare de ridicare, „Timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime”. Fapte 3:21.
Gândul care trebuie să fie în mintea fiecăruia dintre aceia care participă la serviciul Comemorării este cel exprimat în cuvintele Sf. Pavel: „Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El; dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El”; „suferințele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită față de noi” (Rom. 8:18). Cu aceste gânduri referitoare la trecerea peste păcatele noastre ca întâi-născuți, prin meritul sângelui prețios, și la partea noastră împreună cu Domnul nostru binecuvântat în toată experiența Sa de suferință și de glorie, noi putem ține într-adevăr sărbătoarea Paștilor cu bucurie, în ciuda încercărilor și dificultăților. Făcând astfel, continuând credincioși ca urmași ai Săi, noi vom avea foarte curând privilegiul de a conduce oștirile Domnului — pe toți aceia care în cele din urmă vor auzi, vor cunoaște și se vor supune marelui Rege — afară de sub stăpânirea păcatului și morții, afară din Egipt, spre Canaan.
Aniversarea viitoare
Conform obiceiului, adunarea din New York și Brooklyn se va întâlni să comemoreze marele eveniment care este atât de plin de semnificație scumpă pentru toți sfinții care au ajuns la aprecierea Adevărului prezent. Recomandăm ca prietenii dragi din diferitele părți ale lumii să nu neglijeze această Comemorare binecuvântată. Noi nu sfătuim părăsirea grupurilor mai mici pentru a se întâlni cu grupuri mai mari, ci mai degrabă fiecare grup sau ceată mică să se adune după obiceiul lor; căci acesta pare să fi fost modul Bisericii timpurii. Să „ținem sărbătoarea”, cu bucurie în inimă, dar cu aprecierea cuvenită a caracterului ei solemn, nu numai așa cum ea este legată de sacrificiul Domnului nostru pentru noi, ci și așa cum ea este legată de legământul nostru de a fi morți cu El. Recomandăm ca conducătorii fiecărui grup să facă aranjamente pentru a obține pâine nedospită, și fie must nefermentat de struguri, fie suc de stafide, fie alt rod al viței. Recomandarea noastră este împotriva folosirii vinului fermentat, fiind o posibilă ispită pentru unii slabi în carne, totuși s-ar putea face pregătiri pentru unii, dacă sunt din aceștia, care sunt convinși în conștiința lor că a fost intenționat să se folosească vin fermentat.
Noi recomandăm ca micile adunări să se facă fără ostentație. Cuviincios, ordonat, liniștit, să ne adunăm animați de gânduri scumpe referitoare la marele aranjament pe care-l comemorăm. Atenția să nu ne fie prea mult prinsă de formalități și ceremonii. În aceasta, ca și în toate lucrurile, să căutăm să facem ceea ce I-ar place Domnului nostru; și atunci vom fi siguri că serviciul va fi folositor pentru toți cei care participă.
Până aici am sugerat ca nici unuia care declară credință în sângele prețios și deplină consacrare față de Domnul să nu i se interzică a se împărtăși din simboluri. De regulă, nu va fi nici un pericol că unii care nu sunt convinși în inimă vor accepta privilegiul acestei părtășii. Mai degrabă unii ar putea avea nevoie să fie încurajați, deoarece noi credem că uneori se înțeleg greșit cuvintele apostolului cu privire la „a-și mânca și a-și bea propria judecată (condamnare), dacă nu deosebesc trupul Domnului” (1 Cor. 11:29). Pentru aceștia timizi, care, credem noi, nu vor lăsa să le scape privilegiul comemorării acestui mare aranjament, noi vom explica faptul că după înțelegerea noastră clasa menționată de apostol este compusă din cei care nu-și dau seama de importanța reală a jertfei, și care recunosc acest serviciu doar ca o formă ceremonială. Lipsa învestigării și înțelegerii semnificației acestuia aduce condamnare, mustrare.
Avem încredere că în acest an ocazia va fi scumpă și folositoare pentru toți sfinții. Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul cursului nostru, marea importanță a Chemării noastre, a responsabilităților și privilegiilor ei, să se imprime tot mai mult asupra inimii și minții noastre. Noi trăim vremuri minunate. Nu știm ce ne poate aduce ziua de mâine. Să umblăm atunci cu mare grijă, cu mare seriozitate, totuși cu bucurie și veselie, știind că eliberarea noastră se apropie; și că, dacă suntem credincioși, ne vom împărtăși curând din vinul bucuriei împreună cu Mirele nostru preaiubit în Împărăția Sa și vom fi cu El veșnic.