Tabernacolul - Capitolul I
Tabernacolul Tipic
Tabăra — Curtea — Tabernacolul — Altarul de aramă — Ligheanul — Masa — Sfeșnicul — Altarul de aur — Capacul ispășirii și chivotul — Poarta — Primul văl — Al doilea văl — Semnificația acestora și antitipurile lor
1. Tabernacolul pe care Dumnezeu a poruncit poporului Israel să-l construiască în pustia Sin, în legătură cu care au fost instituite toate serviciile și ceremoniile lor religioase, a fost, după cum ne asigură apostolul Pavel, o umbră a lucrurilor mai bune ce aveau să urmeze (Evr. 8:5; 10:1; Col. 2:17). De fapt, întreagă națiunea lui Israel precum și legile, serviciile și ceremoniile lor religioase au fost tipice. Acesta fiind adevărul, înțelegerea noastră în ceea ce privește planul și lucrarea mântuirii ce se desfășoară acum, precum și desfășurarea lor în viitor, nu se poate să nu fie mult iluminată printr-un studiu amănunțit al acestor „umbre", pe care israeliții, pentru edificarea noastră, au fost siliți să le repete an de an, continuu, până ce Vârsta Evanghelică a introdus antitipurile lor — realitățile (1 Pet. 1:11; Evr. 10:1-3).
2. Cercetăm acest subiect nu doar cu scopul de a ne însuși o cunoștință istorică despre formele, ceremoniile și închinăciunea evreilor, ci ca să ne putem edifica înțelegând realitatea printr-o examinare a umbrei — așa cum a intenționat Dumnezeu când a rânduit-o. Noi nu vom putea da umbrei greutatea și importanța necesară dacă nu ne vom da seama cu câtă grijă a condus și îndrumat Dumnezeu toate detaliile ei. Mai întâi El l-a chemat pe Moise pe munte și i-a arătat felul în care trebuiau făcute lucrurile. Apoi i-a poruncit să fie atent la fiecare particularitate — „Vezi să faci după chipul care ți s-a arătat pe munte" (Evr. 8:5; Exod. 25:40). Tot așa și cu toate detaliile serviciului: fiecare iotă și frântură de literă trebuiau îndeplinite cu exactitate în tip, pentru că acestea reprezentau ceva mai mare și mai important, ce avea să urmeze după aceea. Pentru ca aceste umbre să fie executate corect și poporul să nu devină neglijent, pedeapsa obișnuită pentru orice încălcare era moartea. Ca exemple se pot vedea: Exodul 28:43; Numeri 4:15,20; 17:13; 2 Samuel 6:6,7; Leviticul 10:1,2.
3. Înțelegerea grijii lui Dumnezeu în crearea „umbrei" ar trebui nu numai să ne dea încredere în corectitudinea ei, că nici o iotă sau frântură de literă nu va trece până nu se vor împlini toate (Mat. 5:18 — Cornilescu rev.), ci ar trebui, de asemenea, să trezească în noi un interes atât de mare pentru Planul lui Dumnezeu, încât să ne conducă la o examinare atentă și la o cercetare cu grijă a semnificației acestor umbre. Acest lucru, cu binecuvântarea promisă a lui Dumnezeu, ne propunem să-l facem acum, încredințați că dintre cei care sunt cu adevărat consacrați lui Dumnezeu — fiii Săi concepuți de Spiritul Său — „cine caută găsește și celui ce bate i se va deschide".
CONSTRUCȚIA TABERNACOLULUI
4. Îndrumările date lui Moise pentru construirea Tabernacolului se pot afla în Exodul, capitolele 25-27, iar descrierea executării lucrării în Exodul, capitolele 35-40. Amintind pe scurt, Tabernacolulul era o casă construită dintr-un șir de scânduri din lemn de sittim (salcâm) „poleite" sau placate cu aur, așezate cu un capăt în socluri („picioare" — Cornilescu; n. e.) de argint și legate strâns la un loc prin bare din același lemn, de asemenea acoperite cu aur.
5. Această construcție avea 15 picioare* lățime, 15 picioare înălțime și 45 picioare lungime, deschisă în față sau în partea de răsărit. Ea era acoperită cu o pânză mare și albă de in, întrețesută cu figuri de heruvimi, în albastru, purpuriu și stacojiu. Capătul deschis sau fața construcției era închisă de o perdea făcută din același material ca și pânza care o acoperea și era numită „ușa" sau primul văl. O altă pânză din același material, în care, de asemenea, erau țesute chipuri de heruvimi și care era numită „Vălul" (sau al doilea văl), era atârnată în așa fel încât împărțea Tabernacolul în două încăperi. Prima încăpere, cea mai mare, avea 15 picioare lățime și 30 picioare lungime și se numea „Sfânta"**. Încăperea a doua sau cea din spate avea lățimea de 15 picioare și lungimea de 15 picioare și se numea „Sfânta Sfintelor". Aceste două încăperi formau Tabernacolul propriu-zis; peste ele se ridica un cort pentru a le proteja. Acesta era făcut dintr-o învelitoare din țesătură de cașmir sau păr de capră, o alta din piei de berbeci vopsite în roșu și peste ea o învelitoare din piei de vițel de mare (focă).
* 1 picior = 30,5 cm; n. e.
** În traducerea engleză (de asemenea în cea română, n. e.) aceasta este numită frecvent, deși impropriu, „locul sfânt" și în aceste cazuri, ca de exemplu în Exodul 26:33, cuvântul „locul" este scris cu litere italice (cursive, n. e.) pentru a arăta că este introdus de către traducători. Această eroare conduce la confuzii, deoarece de fapt „Curtea" se numea „locul sfânt". Când cuvântul „locul" nu este scris cu caractere italice el înseamnă întotdeauna „Curtea". Vezi Leviticul 14:13 și 6:26,27. În unele cazuri „Sfânta" este denumită „Tabernacolul adunării".
Uneori și „Sfânta Sfintelor" sau „Sanctuarul" este numit „locul sfânt" — „locul" scris cu italice. Exemple, Leviticul 16:17,20,23. Referindu-ne la aceste încăperi le vom numi, separat, „Curtea", „Sfânta" și „Sfânta Sfintelor".
Cauza traducerilor diferite, care au contribuit atât de mult la confuzia celor ce studiază, trebuie să fi fost o lipsă de apreciere a interesului creștinilor față de aceste imagini tipice și de necesitatea unei exactități uniforme din partea traducătorilor Leviticului.
CURTEA SFÂNTĂ SAU LOCUL SFÂNT
6. Tabernacolul era înconjurat de o „Curte", el fiind amplasat în partea din spate a acesteia. Această curte, lată de 75 picioare și lungă de 150 picioare, era formată dintr-un gard făcut din perdele din pânză de in atârnate în cârlige de argint, așezate în vârful unor stâlpi de lemn înalți de 7 picioare și jumătate, care erau puși în socluri grele de aramă (incorect tradus bronz) și fixate, ca și cortul care acoperea Tabernacolul, prin frânghii și țăruși. Această împrejmuire era în întregime teren sfânt și de aceea era numit „locul sfânt" — sau „Curtea Tabernacolului". Intrarea ei, ca și ușa Tabernacolului, era spre răsărit și se numea „Poarta". Această poartă era din pânză albă, întrețesută cu albastru, purpuriu și stacojiu.
7. Se va observa că cele trei locuri de intrare, adică „Poarta" în „Curte", „Ușa" în „Sfânta" și „Vălul" în „Sfânta Sfintelor" erau făcute din același material și în aceleași culori. În afara Tabernacolului și a „Curții" lui era „Tabăra" lui Israel, care îl înconjura din toate părțile la o distanță respectuoasă.
MOBILIERUL
8. Mobilierul „Curții" consta din două piese principale: „altarul de aramă" și „ligheanul", cu instrumentele necesare lor.
ALTARUL DE ARAMĂ
9. Chiar după poartă și imediat în fața ei stătea „altarul de aramă". Acest altar era făcut din lemn și acoperit cu aramă (cupru, n. e.) și avea baza un pătrat cu latura de 7 picioare și jumătate și înălțimea de 4 picioare și jumătate. Diferite ustensile țineau de serviciul lui — tigăi pentru foc (numite cădelnițe), pentru a duce focul la „altarul tămâierii", vase pentru primirea sângelui, cârlige pentru carne, lopeți etc.
LIGHEANUL
10. Ceva mai încolo, între „altarul de aramă" și ușa Tabernacolului, era „ligheanul". Acesta era făcut din aramă lustruită și era un vas pentru apă; în el se spălau preoții înainte de a intra în Tabernacol.
11. Mobilierul Tabernacolului consta dintr-o „masă", un „sfeșnic" și un „altar pentru tămâiere" în „Sfânta" și „chivotul mărturiei" în „Sfânta Sfintelor".
MASA CU PÂINILE PENTRU PUNERE ÎNAINTE
12. Înăuntrul Tabernacolului, în prima încăpere, „Sfânta", la dreapta (în partea de miazănoapte), stătea masa cu „pâinile pentru punere înainte" — o masă din lemn poleit cu aur; pe ea se aflau douăsprezece turte de pâine nedospită, așezate în două grămezi, în vârful cărora era tămâie (Lev. 24:6,7). Din această pâine puteau mânca numai preoții; ea era sfântă și era reînnoită în fiecare a șaptea zi sau zi de Sabat.
SFEȘNICUL DE AUR
13. În partea opusă mesei cu „pâinile pentru punere înainte" se afla „sfeșnicul", făcut din aur curat, lucrat prin batere cu ciocanul, cu șapte brațe și în vârful fiecărui braț cu câte o lumină. Aceasta era unica lumină în „Sfânta", pentru că, după cum am văzut, lumina naturală era împiedicată de pereți și de perdele, iar ferestre nu erau. Cele șapte lămpi erau îngrijite, curățate, aprovizionate cu ulei etc., de însuși Marele Preot, care la asemenea ocazii trebuia să aducă tămâie pe altarul de aur.
ALTARUL DE AUR
14. Mai departe, aproape de „Văl", se afla un mic altar din lemn poleit cu aur, numit „altarul de aur" sau „altarul tămâierii". Pe el nu era foc decât atunci când îl aduceau preoții în cădelnițe, pe care-l depuneau pe acest „altar de aur" și apoi fărâmițau tămâie peste el, făcându-l să producă un fum înmiresmat sau parfum, care, umplând Sfânta, pătrundea și dincolo de „al doilea văl" în Sfânta Sfintelor.
CHIVOTUL MĂRTURIEI
15. După „Văl", în „Sfânta Sfintelor", era doar o singură piesă de mobilier: „chivotul". Acesta era o cutie dreptunghiulară făcută din lemn poleit cu aur, având un capac de aur curat numit Împăciuitorul sau „Scaunul îndurării" (vezi Exodul 37:6, traducerea Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol; în continuare, pentru conformitate cu traducerea românească va fi folosită denumirea „Capacul ispășirii", n. e.). Pe el (și din aceeași bucată) erau doi heruvimi din aur, lucrați prin batere. În interiorul chivotului (sub Împăciuitor) erau așezate un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron care a înfrunzit și cele două table ale Legii (Evr. 9:4). Deasupra Împăciuitorului se ivea o lumină supranaturală, care strălucea dintre heruvimi și care reprezenta prezența divină. Aceasta era singura lumină din Sfânta Sfintelor.
16. Este de observat că tot mobilierul din interiorul Tabernacolului era de aur sau poleit cu aur, pe când în „Curte" totul era de aramă. Lemnul, care forma baza, acoperit cu aceste metale, era întrebuințat, credem noi, pentru ca obiectele să fie mai ușoare, mai ușor de purtat decât cele din metal masiv. Aceasta avea importanță în timpul călătoriilor lor. Vasele Templului, care reprezentau aceleași lucruri, erau din metale masive (1 Regi 7:47-50). Aceste două metale, aurul și arama, erau întrebuințate, credem noi, pentru a reprezenta două naturi diferite — arama reprezenta natura umană în perfecțiunea ei, puțin mai jos decât natura îngerească, iar aurul reprezenta natura divină, cu mult superioară îngerilor, stăpânirilor și puterilor. Precum aurul și arama se aseamănă mult în aparență, dar sunt deosebite în calitate, așa și natura umană este un chip și o asemănare a naturii divine, adaptată condițiilor pământești. De reținut că aranjamentul
TABEREI, CURȚII ȘI TABERNACOLULUI,
astfel separat clar și diferențiat în trei diviziuni generale, reprezintă trei clase distincte binecuvântate prin Ispășire, iar cele două părți ale Tabernacolului reprezintă două condiții ale uneia din aceste clase.
17. „Tabăra" reprezenta condiția omenirii în păcat, având nevoie de ispășire, dorind-o pe aceasta și binecuvântările ei, chiar dacă își discern dorințele și suspinele în mod nedeslușit. În tip, „tabăra" era poporul lui Israel în general, care era separat de toate lucrurile sfinte prin perdeaua de pânză albă de in, însemnând pentru cei dinăuntru un perete de credință iar pentru cei dinafară un perete de necredință, ca- re-i împiedica să vadă lucrurile sfinte dinăuntru și să aibă acces la ele. Era numai o singură cale sau poartă care ducea în „locul sfânt" sau „Curte", tipul mărturisind astfel că există numai o singură cale de acces la Dumnezeu, o singură „poartă", Isus. „Eu sunt calea . . . Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine". „Eu sunt ușa" (Ioan 14:6; 10:9).
18. „Curtea" reprezenta condiția îndreptățirii* în care se intră prin credința în Hristos, „poarta". În această „curte" numai leviții (reprezentându-i pe credincioșii îndreptățiți) puteau să intre, în timpul Zilei de Ispășire. Aceștia aveau acces la „altarul de aramă" și la „lighean" și făceau serviciu în „Curte", dar nu aveau dreptul, doar ca leviți (credincioși), să intre în Tabernacol; nu, nici chiar să privească înăuntru (Num. 4:19,20). În „Curte" toate lucrurile erau de aramă, pentru a arăta că clasa admisă acolo era formată din oameni îndreptățiți. „Curtea" nu reprezenta condiția clasei spirituale din timpul Vârstei Evanghelice, deși era folosită și de către preoți atunci când aduceau sa-crificii și se spălau.
* Vezi și prefața Volumului 6, scrisă în 1916; n. e.
19. Construcția „Tabernacolului", cu cele două părți ale ei, reprezenta cele două condiții ale tuturor celor care trec printr-o schimbare de natură, de la natura umană la cea spirituală. Prima încăpere, „Sfânta", reprezenta condiția tuturor acelora care (ca leviți — credincioși îndreptățiți) și-au consacrat natura umană la moarte, pentru ca să poată deveni părtași la natura divină (2 Pet. 1:4), fiind concepuți de Spirit. Încăperea a doua, „Sfânta Sfintelor", dincolo de „Văl" — moartea — reprezenta condiția credincioșilor „biruitori", care vor ajunge la natura divină. Aceștia, după ce și-au desăvârșit consacrarea în moarte, vor fi deplin schimbați, născuți din morți în învierea dintâi, la natură divină și organism divin. Nici o ființă omenească, fie ea oricât de plină de credință, fie ea spălată de orice păcat și îndreptățită fără plată de toate lucrurile și socotită perfectă înaintea lui Dumnezeu, nu poate avea vreun loc sau privilegiu în lucrurile spirituale reprezentate în interioarele Tabernacolului și Templului. Ea nu poate nici chiar să privească în lucrurile spirituale, în sensul de a le aprecia. Dar, în decursul Vârstei Evanghelice, unii ca aceștia sunt „chemați" să-și consacreze și să-și jertfească natura lor umană în serviciul lui Dumnezeu și să moștenească în schimb natura spirituală, ca membri ai Corpului lui Hristos. „Omul natural nu primește lucrurile Duhului ... Nici nu le poate cunoaște, pentru că ele se înțeleg duhovnicește" (1 Cor. 2:14 — Cornilescu rev.).
20. Faptul că toate lucrurile din Tabernacol erau făcute din aur, care reprezintă natura divină, sugerează că el reprezenta numai condiția acelora care erau chemați la natura divină. Numai acei leviți care erau consacrați lucrării de sacrificare (preoții) aveau acces în Tabernacol; astfel, numai acei din casa credinței care sunt consacrați spre sacrificiu, chiar până la moarte, intră în condițiile divine reprezentate în Tabernacol.
21. În „Curte", condiția umană îndreptățită, se intră numai prin credință; dar, în timp ce trebuie să ne menținem credința care ne îndreptățește, noi trebuie să facem mai mult dacă vrem să avem experiența unei schimbări de natură și să devenim „creații noi", „părtași ai chemării cerești", să fim „părtași la natura divină". De aceea, intrarea în „Sfânta" înseamnă consacrarea noastră deplină în serviciul Domnului, conceperea noastră de Spirit și pornirea noastră în alergarea pentru premiul naturii divine — condițiile acesteia fiind credincioșia față de legământul nostru, crucificarea cărnii îndreptățite, prezentarea voințelor și trupurilor noastre omenești ca sacrificii vii lui Dumnezeu, fără să mai căutăm plăceri omenești, onoare, laudă etc., ci să fim morți față de ele și vii pentru îndemnurile cerești. Totuși, și în această condiție venim tot prin Hristos Isus, Domnul nostru, care nu numai că a deschis pentru noi „Poarta" îndreptățirii prin credința în sângele Său, dar a deschis și „Ușa" (primul văl) de intrare în Tabernacol, „o nouă cale a vieții", ca ființe spirituale, prin și dincolo de al doilea văl, prin sacrificarea cărnii noastre îndreptățite.
22. Deci, cele două încăperi ale Tabernacolului, „Sfânta" și „Sfânta Sfintelor", reprezintă două faze sau etape ale vieții noi, pentru care suntem concepuți de Spiritul Sfânt.
23. „Sfânta" reprezenta condiția prezentă a celor concepuți de Dumnezeu prin Cuvântul adevărului (Iac. 1:18). Aceștia, ca și „creaturi noi" cu mintea cerească, deși se află încă „în carne", își au adevărata viață (interioară) și umblarea cu Dumnezeu înăuntrul primului văl al consacrării și în afara vederii intelectuale a lumii și a credincioșilor neconsacrați. Aceștia se bucură de lumina dinăuntru a „sfeșnicului de aur", în timp ce alții sunt în „întunericul dinafară"; aceștia mănâncă o hrană spirituală specială, reprezentată prin „pâinea pentru punere înainte", nedospită, și aduc tămâie pe altarul de aur, acceptabilă prin Isus Hristos.
24. „Sfânta Sfintelor" reprezenta condiția perfectă a acestor creaturi noi, care, fiind credincioase până la moarte, au câștigat marele premiu al înaltei chemări, printr-o împărtășire la învierea dintâi (Apoc. 20:6). Atunci, dincolo de cele două văluri — mintea carnală și trupul de carne — vor poseda atât trupuri spirituale glorioase cât și minți spirituale. Ei vor fi asemenea Conducătorului și Înainte-Mergătorului lor dincolo de văl, care, după ce a intrat ca Mântuitor al nostru, a consacrat pentru noi această cale nouă și vie — sau cale nouă a vieții (Evr. 10:20; 1 Ioan 3:2).
25. Creatura cu minte spirituală din „Sfânta" se uită înainte prin credință, prin „Vălul" crăpat, în „Sfânta Sfintelor", prinzând licăriri ale gloriei, onoarei și nemuririi după depunerea trupului, nădejde care este ca o ancoră pentru suflet, sigură și de neclintit, intrând în ceea ce este dincolo de văl (Evr. 6:19; 10:20).
26. Vedem, deci, că îndreptățirea prin credință, primul nostru pas către sfințenie, ne aduce într-o condiție de „pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos" (Rom. 5:1). Când păcatele noastre sunt iertate sau socotite acoperite cu dreptatea lui Hristos, noi suntem cu un pas mai aproape de Dumnezeu, dar încă tot umani — în „Curte". Dacă vrem să ajungem premiul înaltei chemări, care este de la DUMNEZEU în Hristos Isus și să intrăm prin „Sfânta" în „Sfânta Sfintelor", noi trebuie să călcăm
ÎN URMELE LUI ISUS,
Capul și Conducătorul nostru — „Marele Preot al mărturisirii noastre, (adică Marele Preot al ordinului nostru preoțesc), „al preoției împărătești" (Evr. 3:1; 1 Pet. 2:9) —
27. (1) Prin credință în jertfa de răscumpărare a lui Hristos, reprezentată în altarul de aramă, noi intrăm prin „Poartă" în „Curte" — vălul necredinței și al păcatului este trecut. Acest pas n-a fost făcut niciodată de Domnul nostru Isus, pentru că, nefiind din neamul lui Adam, ci sfânt, nevinovat, deosebit de păcătoși, El n-a fost niciodată în condiția dinafara Curții.
28. (2) Renunțând la voința noastră umană îndreptățită și la toate aspirațiile și speranțele noastre omenești, noi trecem primul văl sau vălul minții omenești, socotind voința umană ca moartă; de aici înainte nu o mai întrebăm pe aceasta, ci numai voința lui Dumnezeu. Acum ne aflăm ca și „creaturi noi" în „Sfânta" — în prima dintre „locurile cerești" sau sfinte (Efes. 2:6; Diaglott) și începem să fim luminați de „sfeșnicul de aur" (Cuvântul lui Dumnezeu) cu privire la lucrurile spirituale — „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu", și să fim împrospătați și întăriți zilnic cu adevărul, așa cum este reprezentat prin „pâinea pentru punere înainte", care putea fi mâncată numai de preoți (Mat. 12:4). Astfel luminați și întăriți, noi trebuie zilnic să aducem jertfe pe „altarul de aur", acceptabile pentru Dumnezeu prin Isus Hristos — un parfum aromat pentru Tatăl nostru (1 Pet. 2:5, Diaglott)*.
* Cuvântul duhovnicești din acest text nu există în cel mai vechi manuscris grecesc, Sinaitic, cu o corectitudine evidentă. Nu drepturile spirituale, ci cele umane, privilegii, viață etc. sunt sacrificate.
29. Astfel toți sfinții, toți consacrații, sunt acum într-o condiție „cerească" sau „sfântă" — „așezați (la odihnă și în comuniune) cu Hristos în (primul dintre) locurile cerești", dar încă n-au intrat în „Locul preasfânt". Nu, ei mai trebuie să treacă încă un văl. După cum trecerea primului văl reprezintă moartea voinței UMANE, tot așa trecerea celui de al doilea văl reprezintă moartea trupului UMAN și amândouă sunt necesare pentru desăvârșirea „sacrificiului" nostru. Amândouă, mintea pământească și trupul de carne, trebuie depuse înainte de a intra în „Sfânta Sfintelor" — desăvârșiți ca părtași ai naturii divine și ai condițiilor ei spirituale, pentru că sângele și carnea nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu (1 Corinteni 15:50; comparați Ioan 3:5,8,13).
30. Cu aceste gânduri în minte, cu privire la aceste trei condiții reprezentate prin aceste trei locuri — Tabăra, Curtea și Tabernacolul, în studiul următor vom analiza amănunțit cele trei clase care sunt în aceste condiții, adică lumea necredincioasă, credincioșii îndreptățiți și sfinții sau credincioșii consacrați, tipificați, respectiv, prin israeliți, leviți și preoți.
TABERNACOLUL
Sub arșița zilei altar în pustie,
În liniștea nopții de pază tăcut,
Cu albele-i ziduri de albă fâșie,
Ce straniu i-acesta și necunoscut.
Cine locuiește-n lăcașul lui sfânt,
Pe care nu-l calcă vre-un laic sau străin?
Cine răspunde când preotu-n albu-i veșmânt
Stropește cu sângele jertfei chivotul sublim?
Și credeți că Acela ce-n putere-i absolut
A cerut aceste jertfe-n zadar,
S-astâmpere-o plăcere prin miros plăcut de smirnă,
Prin haine brodate și lumină-n altar?
Nu, nicidecum! Veșmântul neobișnuit
Și vasele-n aramă, argint și aur prelucrate
Și felul de a se aduce orișice prinos, toate arătau
„Lucrurile mai bune" ale timpurilor prevestite.
Fericit e cel a cărui atentă privire discerne
Ce tipuri și umbre trasează-n chip nedeslușit;
Jertfa sa arde pe altarul de aur,
El dezleagă enigmele „locului sfânt".
În petele de sânge de pe capacul ispășirii vede
Ispășirea, sigilată de Cel ce-a mers înainte,
Și că, din cerurile deschise, Tatăl se grăbește
Să reverse bogățiile iubirii și harului divin.